Scrisoarea (2) de la Pamfil Şeicaru din 1 Nov. 1976

 

Drag prieten,

 

nu interpreta întârzierea răspunsului meu, am aşteptat să am răspunsul, cred că în 2-3 zile voi avea volumul: “La Roumanie dans la grande guerre”.  Citindu-l vei afla în ce condiţii tragice s’a realizat România mare. Când vei sfârşi de citit cartea, vei ajunge la aceeaşi concluzie la care am ajuns eu şi anume: există un destin al neamului nostru ca să străbată toate blestematele uneltiri ca să dispară. Un profesor spaniol de mare prestigiu vorbind de originea Românilor a scris: “originea lor nu este un mister dar existenţa lor este un miracol”. Şi ca să înţelegi izolarea mea şi imensul dezgust pe care îl am de cei care se tot agită în exil. Îţi voi spune în ce condiţii am scris această carte. Abia am început s’o scriu şi soţia mea să bată la maşină primele 100 de pagini că a fost nevoită să fie operată de cancer la mamela stângă şi apoi a trebuit să intre în sanatoriu unde a stat un an şi trei luni când a decedat la 1 Aprilie 1968. De două ori pe zi mă duceam la sanatoriu şi revenind acasă continuam să scriu. În ce stare sufletească poţi bănui când ştiam că nu are scăpare. Această carte a fost primită în exil cu o compactă conspiraţie a tăcerii de zgomotoşii exponenţi ai patriotismului. Nici un rând şi nici o foaie românească n’a anunţat măcar apariţia acestei cărţi. Fireşte m’am mulţumit cu ce s’a publicat în Franţa, mai ales într-o revistă de specialitate şi scrisorile pe care le-am primit de la diverşi profesori universitari.

 

Pentru mine exilul a pierdut rădăcinile sufleteşti; sunt de mult uscate. Deci pentru mine sunt inexistenţi politic. Cum ne putem imagina că după 32 de ani de la capitularea en rase campagne făcută de un rege cretin condus de mama lui (femeia miracolului biologic: a născut un copil de 4 kgr. la 6 luni şi 15 zile de la căsătorie) care detesta pe Români, era preocupată să aducă din nou familia regală a Greciei pe tron, sprijinea politica lui Churchill de capitulare fără condiţii a României, cei din exil pot să mai joace un rol efectiv în viaţa politică a României? Au pierdut contactul cu realităţile în continuă transformare în ţară. Cei care au plecat la 21 Ianuarie 1941 (legionarii) sunt de 35 de ani în exil, cei cari-au plecat după 23 August 1944 sunt de 32 de ani în exil. Simpla cunoaştere a acestor cifre este suficientă. Azi am terminat comentariul la o carte “Karl Marx: Însemnări despre Români.  3 manuscrise inedite”. Însemnările lui Marx sunt cel mai implacabil rechizitor făcut Rusiei pentru invaziile ei periodice în Moldova şi Valahia. Comentarul meu este de 150 pagini. Ridic probleme pe care “gânditorii” exilului le ignoră, crezând că sloganurile pot ţine loc de observarea studiului continuu al evenimentelor internaţionale. Ţi-o voi trimite când va apărea între 15 şi 20 Decembrie.

 

Nu cunosc cărţile care au apărut în ţară privitor la partidul naţional. Acum o rugăminte medicului. Am avut în 1973 o gripă pe care sora mea medic care era cu mine a tămaduit-o. Eu am fost neglijent şi m’am pomenit cu un efizem pulmonar: cum se numeşte. Mă enervează când aud ca un fel de scâncet în gât când respir. Ştiu că medicii primesc medicamente, dacă poţi afla un medicament eficace m’ai obliga dacă mi-ai trimite. În situaţia mea eu nu pot consulta un medic şi nici plăti medicamente. Cred că cel mai târziu pe ziua de 6 Noiembrie voi primi cartea de la Paris şi ţi-o expediez imediat.

 

Până atunci o caldă strângere de mână

al dtale

Pamfil Şeicaru

 

Note şi Comentarii

 

În ea maestrul îmi vorbeşte de cartea sa “La Roumanie dans la Grande Guerre” şi de condiţiile tragice în care a scris-o datorită îmbolnăvirii soţiei sale de cancer la sân, operat.

 

Subliniază că împotriva lui exilul a pornit o compactă conspiraţie a tăcerii, niciun ziar românesc n’a pomenit de apariţia cărţii lui, a primit doar aprecieri din Franţa de unde i-au scris o serie de profesori universitari.

 

Desigur, luată în sine şi judecată astăzi, atitudinea exilului se impune să fie aspru condamnată, dar nu şi pentru cel ce cunoştea dezinteresul românilor de peste hotare pentru cartea scrisă ca şi  orice act cultural, totuşi cartea lui Pamfil Şeicaru reprezenta un fenomen de excepţie, trecerea ei cu vederea, definea micimea celor în cauză, împărţiţi în mici bisericuţe, erau mulţumiţi când puteau spune cuvinte de ocară căci altăceva nu încăpea în vocabularul lor, dornici să se căpătuiască şi asta cât mai repede.

 

Felul aspru cum marele ziarist critică atitudinea politică a exilului e o urmare logică a modului cum a fost tratat şi este în continuare, acest senior de marcă al culturii româneşti de pretutindeni.

 

După ce aminteşte comentarul de 150 de pagini la lucrarea  “Karl Marx: Însemnări despre români. Trei manuscrise inedite” maestrul mi se adresează ca pacient, plângându-se de un emfizem pulmonar, cum e numit de medici şi de un scâncet în gât când respiră. Îmi cere un medicament menţionând că el nu e în situaţia să consulte un medic şi nici să plătească medicamentul ceea ce am făcut eu, cu deosebită plăcere. Personal, o clipă nu am încetat să cred în marea lui valoare, şi fiindcă ea contează la un om de elită ca Pamfil Şeicaru, de câte ori m’a rugat l-am servit cu sentimentul că ajut ţara însăşi, suferinţa ei era şi a marelui ziarist, ostracizat din România, deoarece trebuia să plătească păcatul de a-şi fi iubit ţara mai mult ca orice altceva pe lume.

 

Oscilările sale, le-am interpretat ca normale, mai ales că eram familiarizat cu procedeele comuniste de a câştiga de partea lor un om ale cărui adversităţi putea să le plătească tot el, rău de tot.

 

După ce l-am cunoscut mai bine pe marele ziarist mi-am dat seama că furtunile caracterului său impulsiv sunt trecătoare, inima lui era cerul senin sub reverberele căruia apele răvăşite ale mării furioase, ca prin farmec se linişteau, deveneau limpezi ca lacrima înaltului de cristal.

 

În ce priveşte legătura noastră repede am aflat că puteam să discutăm liber şi fără ascunzişuri problemele câte ne frământau, ori, în principal, asta îmi dădea o încredere în puterile mele de a-l înrâuri în anumite hotărâri pripite, chiar dacă, la urma urmelor, totul era deja luat de mai înainte de propria lui voinţă, eu, îi slujeam doar ca un mijloc prin intermediul căruia se asigura pentru ultima oară că a judecat lucrurile, de totului bine.

 

Experienţa lui bogată îi permitea să domine un om fără ca acesta să o simtă. Ba, să-i dea senzaţia inversă.

 

În tratatele de medicină boli ca emfizemul pulmonar, bronşita cronică sunt netratabile. Mai mult, un student ştie că nu poate trece examenul de medicină internă dacă nu cunoaşte modul de a trata bronşita acută, fiindcă dacă ea e neglijată şi se cronicizează numai poate fi tratată cu succes. Desigur, se dau bolnavului diferite adjuvante ca siropuri expectorante dar cu efecte transitorii, depinde de bolnav şi de credinţa sa în binefacerile respectivului medicament.

 

La Pamfil Şeicaru încă din tinereţe, când se enerva si vorbea prea mult, îi apărea un hârşăit al vocii supărător ce dispărea la repaosul corzilor vocale, astfel că fenomenului nu i se dădea o importanţă deosebită. Acest simptom de hârşâială a vocii era cunoscut încă din

tinereţe de fratele său, de sora lui doctoriţă şi ea, Veguţa, şi avea dreptate s’o pună în legătură cu meseria ce-l obliga să vorbească uneori mult mai mult decât ar fi fost permis. Bine ştim că Liviu Rebreanu, de mai multe ori a observat această tulburare a vocii, apărută mai ales după crizele de mânie sau extremă suprasolicitare şi la Pahonţu, de unde încăodată se constată, cât de fidel eroul din Gorila corespundea, în toate, personajului în viaţă Pamfil Şeicaru. Oricum celor din anturajul său era destul să le vorbeşti de respectiva deficienţă a vorbirii ca să-l recunoască fără nicio greutate pe directorul Curentului, şeful lor, Pamfil Şeicaru.

 

Cu înaintarea vârstei, adaugându-se un emfizem pulmonar şi iritaţiile laringelui se asociaseră cu o bronşită cronică, în acest mod tulburările deveneau mai supărătoare şi bolnavul auzind acel scâncet în gât când respiră, cere ajutorul medicului. În această privinţă, Pamfil Şeicaru era un bolnav cu deosebită încredere în medicamentele prescrise, de pildă, siropul expectorant ameliorându-i tulburările, fie şi trecător, îl luase cu o uimitoare regularitate, spre satisfacţia medicului său curant. Astfel după ce i s’a descoperit o slăbire evidentă a cordului, medicii au grijă să adaoge “conform vârstei bolnavului”, trimiţându-i medicamentele prescrise de specialistul cardiolog recomandat de mine, mi-a mulţumit şi foarte serios, mi-a scris că i-am dat o nouă viaţă, întărindu-i inima.

 

Deşi viaţa dusă de marele ziarist nu se arăta deloc demnă de a fi invidiată, temerea dânsului era că va muri fără să-şi ducă până la capăt opera, singurul temei al destinului său. Spiritul lui, în contrast cu surpările trupeşti era de o tinereţe mai mult decât proaspătă, dovadă proectele pe care le avea în legătură cu creaţiile sale, de unde am zice că pentru a le duce până la capăt, maestrul avea nevoie de un elixir prin care să înşele, la infinit, neagra moarte, ceea ce, până la urmă, nu s’a putut.

 

Din toate punctele de vedere, Pamfil Şeicaru era un miracol al nobilei specii umane.

 

 

 

 

Scrisoarea (3) de la Pamfil Seicaru din 5 Noiembrie 1976

 

Dragă prieten am primit scrisoarea dtale cu data de 4 şi mă grăbesc să-ţi răspund. Văd că în afară de preţul cărţii ai adăogat şi transportul când nu era nevoie. O trimit recomandat imediat ce o primesc. Te rog să mă crezi că aşteptarea dtale nu va fi dezamăgită. Vei cunoaşte calvarul României visate de atâtea generaţii de la revoluţia lui Tudor Vladimirescu până la Decembrie 1918. La temelia statului daco-român stau sacrificiile atâtor generaţii care s’au succedat de la 1821 la 1918, deci 97 de ani, aproximativ 97 de generaţii. Şi în ce condiţii au dus lupta: contra Turcilor care impuneau lepre fanariote pe birul Moldovei şi al Valahiei, contra Austro-Ungariei şi contra Rusiei. Iată ce se uită astăzi de cei din exil care, precum afirmă ei, luptă pentru eliberarea ţării. Cum? Cu ce mijloace? Ce retorică abuzivă. Mă bucură că ţi-a plăcut cartea mea asupra Unirii principatelor. Am scris-o în 70 de zile că Traian Popescu editorul mă zorea ca să apară exact la Ianuarie 1959 când se împlinea un secol. Eu am încadrat unirea pe situaţia creată în Europa după afirmarea principiului de autoafirmare a naţiunilor. Acest drept promovat de revoluţia franceză era obsesia lui Metternich, care mereu denunţa hidra cu două capete: Liberalismul şi principiul naţionalităţilor. La 1912 principiul naţionalităţilor a dislocat imperiul turcesc, la 1918 acelaşi principiu a dislocat imperiul habsburgic. Şi tot acelaşi principiu va disloca şi Rusia. După cartea care va apare la 15 Decembrie: “Karl Marx: Însemnări despre Români, 3 manuscrise inedite”, în care Marx face cel mai teribil rechizitor Rusiei, cu un comentar de mine, am publicat aceleaşi însemnări în Carpaţi, dar comentarul era pentru Români, acum este pentru Germani care habar n’au de Moldova sau Valahia. La Ianuarie 1977 va apărea şi lucrarea mea “Naţionalităţile în Rusia Sovietică” cu o documentare menită că înlăture îndoiala în ce priveşte apropiata explozie a naţionalităţilor oprimate de regimul marxisto-leninist, mai cumplit chiar decât cel turcesc.

 

Şi în Februarie, 1977, Finlandizarea Europei-Conferinăţa securităţii europene de la Helsinki. Şi cu acest ultim volum am terminat ciclul antirus. Mă gândesc să scriu o carte “1877-1977” un secol de independenţa  României, care va fi sărbătorit cu fast. Dar nu mă încumet să încep a scrie până nu văd cu ochii realitatea ţării din 1977. Deci mă voi duce în ţară şi o voi colinda, timp de patru luni înarmat de un aparat fotografic. Înţeleg să scriu cu toată independenţa fiindcă nu vreau să falsific adevărul, riscând să fiu rău judecat de cei din ţară. Adevărul indiferent de orice consideraţie faţă de cei cari conduc azi ţara, cât şi faţă de eroii (?!) exilului.

 

Sunt dator să scriu această carte ca generaţiile tinere să ştie de unde am plecat în 1821 şi unde am ajuns. Eu cred, dragă prieten, în destinul neamului românesc. Numai citind istoria poporului român îţi poţi da seama de adevărul rostit de un mare profesor spaniol, Montero Dias care a spus referitor la Români: “Nu există un mister al originii poporului român. Se cunoaşte, dar există un miracol că există.” Cunoştea bine precum se vede istoria noastră.

 

Îţi mulţumesc pentru grija pe care o porţi sănătăţii mele, dar, te rog, nu fă sacrificii. Să ştii că am o ereditate care rezistă: Bunicul meu s’a preoţit la 1855, era fiu de oier venit pe la 1820 de pe Târnave de la Şeica. Ori acest străbun al meu era descendent din păstorii de azi care urcă, fără îndoială, până în vremea lui Decebal. Tatal mamei mele era Fârşerot adică macedonean-alban. Precum vezi am rezerve puternice şi vigoare ancestrală.

 

Închei mulţumindu-ti de căldura prieteniei ce mi-o arăţi, căldură

care prieşte bătrânilor mai ales celor care sunt singuri.

 

 

O îmbrăţişare,

 

Pamfil Şeicaru

Note si Comentarii

 

Maestrul, în legătură cu La Roumanie dans la grande guerre, mă asigură că din cartea sa voi cunoaşte calvarul României mari, visată de atâtea generaţii, de la revoluţia lui Tudor Vladimirescu până la 1 Dec. 1918, luptând contra Turciei, Austro-Ungariei şi Rusiei.

 

Referitor la cartea sa asupra Unirii principatelor, pe care am citit-o,

subliniază că a încadrat-o în situaţia creată în Europa după afirmarea principiului de apărare a naţiunilor, unul fundamental în gândirea istorico-politică a lui Pamfil Şeicaru. Acest drept al naţionalităţilor a dislocat în 1912 imperiul turcesc, la 1918 pe cel habsburgic şi acelaşi principiu va disloca şi Rusia Sovietică. Şi nu se poate susţine că viziunea privind rolul naţionalităţilor în căderea imperiului sovietic, aşa cum o avea marele ziarist, nu s’a împlinit chiar dacă la câţiva ani după moartea lui.

 

Plin de proecte şi viitoare realizări maestrul aminteşte lucrarea Karl Marx despre Români, publicată în româneşte dar va apărea şi pentru germani la 15 Dec. 1976. În Ianuarie 1977 aşteaptă apariţia “Naţionalităţilor în Rusia Sovietică” ca în Februarie 1977 să-i fie editată în germană cartea “Finlandizarea Europei” şi despre aceasta specifică faptul că odată cu ea termină ciclul antirus. După cum se vede, nu există nici o îndoială asupra existenţei manuscriselor în româneşte aparţinând lui Pamfil Şeicaru, căci altfel nici nu s’ar fi putut pune o apariţie a Finlandizării Europei în limba germană. Cât despre tipărirea textelor româneăşti în germană credem că nu a avut loc niciodată, cei din jur l-au amăgit, amânând mereu data apariţiei, pe care marele ziarist o aştepta încă din anul 1976 cum fără niciun echivoc o aflăm din primele scrisori pe care mi le-a trimis. Deci, putem pune întrebarea, fără teama de a greşi unde sunt manuscrisele lui Pamfil Şeicaru, în frunte cu Finlandizarea Europei? Desigur mă voi mai ocupa cu respectiva problemă într’un capitol dedicat exclusiv acestei tragice întâmplări, de fapt, una din cele mai condamnabile fapte petrecute în cadrul exilului românesc.

 

Tot maestrul îmi scria că doreşte să scrie o carte “1877-1977”, la un secol de independenţă a României dar nu va putea să o scrie decât după ce va vizita România şi va constata direct, cu ochii realitatea ţării din 1977.

 

Desigur intenţia lui Pamfil Şeicaru de a vizita ţara m’a îngrozit din mai multe puncte de vedere. În cele dintâi mi se demonstra că mutarea maestrului de la Madrid la Munchen, se datora unei reorientări spre ţara comunistă, aşa cum susţineau unii duşmani ai săi, fiind înconjurat de oameni care-l minţeau în legătură cu situaţia din România şi de-acum sunt nevoit să vorbesc de nefasta întâlnire a lui Pamfil Şeicaru cu Vasile Dumitrescu, aceasta nu a fost întâmplătoare ci pusă la cale de cei ce voiau să-i anihileze scrisul îndreptat asupra lor şi bineînţeles şi asupra şefului statului comunist. Astfel s’a deschis dosarul afacerii Pamfil Şeicaru, despre care eu nu pot să mă pronunţ decât în parte, o totală rezolvare a mârşavei acţiuni, o va putea realiza un cercetător român cu documentele partidului şi securităţii în faţă, în orice caz vinovăţia lui Vasile Dumitrescu, după părerea mea, pe care o voi şi demonstra în cele viitoare, nu poate fi prin nimic contestată.

 

Îmi dădeam seama, maestrul căzuse în plasa unor oameni lipsiţi de scrupule, aceşţia îi exploatau singurătăţile tot mai grele, printre acestea dorul de ţară însemna o adevărată povară a sufletului. Puteam să procedez ca un anticomunist lipsit de pată şi astfel să închei orice relaţii cu un “trădător” al cauzei româneşti dar nu era dificil să-i constat naivităţile visând la adevărul pe care l-ar fi scris obiectiv, dupa ce va ajunge în mâinile comuniştilor. Mi-era clar că începusem corespondenţa cu el, într’un moment când buna lui credinţă ar fi putut să cedeze şi să se compromită ca orice colaborator de duzină. Deci, consideram că această apropiere dintre noi, putea fi interpretată ca un semn din partea divinităţii, rolul meu fiind acela de a-i arăta realitatea care era una singură şi nu mai era nevoie să se convingă de ea întorcându-se în ţară.

 

Cum am mai scris-o nu-mi fac iluzii că am jucat rolul îngerului păzitor pe lângă Pamfil Şeicaru, dar sigur că se afla el însuşi într’un moment de cumpănă, balanţa judecăţilor sale era instabilă, ori aici am intervenit, întărindu-i propriuzis temerile, care existau şi eu i le confirmam. Nu sunt sigur că maestrul nu m’ar fi întins o blândă cursă, vroind să afle ce gândesc despre o hotărâre a lui, deja luată de el să nu se întoarcă în ţară. Oricum, legătura noastră începea să-şi arate roadele, chiar şi numai că mă aflam alături de el, şi îi ofeream un sprijin dezinteresat în orice moment, atunci când ceilalţi l-ar fi ameninţat să nu-i mai acorde minimele favoruri cu care abia că trăia de pe o zi alta. În orice caz pe comunişti nu-i interesa valoarea acestui om ci urmăreau meschinul scop de a-l reduce la tăcere, nu cumva să ştirbeasca prestigiul câştigat cu atâtea compromisuri şi minciuni, din partea celebrei Europe, de marele lor Ceauşescu.

 

Aflat în chingile puse spiritului său de nişte nemernici comunişti sau “simpatizanţi” de ai lor, eu îi redam libertatea de gândire răsfrântă în scrisul său independent, refuzând să stea în slujba cuiva, credinţe comune ale ziaristului Pahonţu cu ale realului Pamfil Şeicaru.

 

Dar maestrul se afla în pericolul de a intra în solda unui regim dictatorial confundându-l cu autenticul destin al neamului românesc. Şi se mai minţea că antirusismul său, cu totul sincer, documentat ştiinţific, i-ar interesa pe cei din ţară când de fapt erau supuşi Moscovei ca orice sluji, stăpânilor de totdeauna.

 

Drept urmare, alertat la culme i-am trimis maestrului următoarea scrisoare:

 

 

Giessen, 10 Nov. 1976

Mult iubite Domnule Pamfil Şeicaru

 

Am primit scrisoarea Dvoastră din 5 Nov. de care vă foarte multumesc. Desigur aştept cu nerăbdare cartea “La Roumanie dans la grande guerre”, deoarece scrierile Dumneavoastră îmi dau o cu totul altă perspectivă de a judeca Istoria şi deci viaţa din jurul meu.

 

Mă grăbesc însă cu răspunsul meu, deoarece câteva din rândurile Dumneavoastră m’au şocat de-adreptul şi anume e vorba de intenţia de a vă întoarce în ţară, în anul 1977.

 

Cunoscându-vă activitatea din cărţi, pot să vă asigur că aici e vorba de o perfidă cursă, pe care v’o pregăteste aceeaşi Moscovă, care v’a condamnat odatăţ - precum mi-aţi scris - la moarte. Nimeni din această aşa-zisă lume liberă, nu demască azi, mai ştiinţific politica imperialistă a Moscovei, de cum o faceţi Dumneavoastră. Deci ceea ce urmăresc ei este să vă reducă la tăcere, ceea ce vor reuşi dacă veţi ajunge pe teritorul lor. Vă asigur că regimul de azi al ţării este o unealtă a Moscovei şi nu o reprezentantă a naţiei române.

 

Odată ajuns pe mâna lor, mi-e teamă, nu numai că nu veţi putea scrie ceea ce gândiţi dar veţi fi obligat să iscăliţi un text, pe care să vi-l pună înainte gata redactat, aşa cum au făcut cu Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ion Petrovici şi cu atâţia alţii.

 

Luaţi în considerare că cel ce vă scrie este un intelectual român, care ca om de ştiinţă în România comunistă a fost persecutat numai pentru că a fost îndrăgostit de meseria sa, trebuind să facă mereu loc altor “oameni de ştiinţă” ce-şi onorau titlul nu prin cunoştinţele lor ci prin carnetul şi apartenenţa lor de partid.

 

Aceşti impostori ce conduc azi ţara vă vor trata fără niciun considerent, geniul naţiei româneşti pe care speraţi să-l întâlniţi, trăind în lanţuri, nu va ajunge până la Dvoastră, să vă poată ajuta.

 

Pentru cei ce suferă azi în România, întoarcerea Dumneavoastră va însemna o lovitură jalnică.

 

Pentru ei anul 1977 înseamnă 33 de ani de când ţara şi-a pierdut total independenţa, un an de doliu, nu o aniversare festivă.

 

Îmi veţi ierta rândurile, ele nu vin să vă dea un sfat ci doar să vă prezinte o realitate. Căci Dvoastră nu trebuie să vă întoarceţi decât într’o România liberă aşa cum o prezentaţi în scrisul dvoastră şi nu cum este astăzi

cu deosebită stimă şi consideraţie

al Dvoastră

          Ovidiu Vuia

 

Drept urmare, pentru a evita cine ştie ce manifestări din partea celor ce trăiau în jurul maestrului, ca nu cumva să mă indepărteze, instinctiv, de Pamfil Şeicaru, am refuzat sistematic să-l vizitez la Karisfeld, apoi la Dachau, ceea ce astăzi regret mult, deoarece prin insistenţele cu care mă chema, îmi dă astăzi de bănuit că ar fi vrut să mă lase că citesc, anumite manuscrise de-ale sale, de-o mare valoare cum este cel dispărut “Finlandizarea Europei“, dar nu e singurul, se înţelege. Aş fi putut astăzi acţiona conform mărturiei directe a lui Pamfil Şeicaru, daca sigur aş fi avut ocazia nu numai să rasfoiesc dar să şi fotocopiez, cel puţin titlul şi ultimă pagina a respectivei “Finlandizari a Europei”, puteam demonstra existenţa ei şi în consecinţă şi voluntara dispariţie a manuscrisului ca să îndulcim termenul de hoţie la drumul mare.

 

Cu acest mare regret în suflet, sunt azi convins că am avut o influenţă pozitivă asupra maestrului şi că aplecându-se asupra simţitelor mele rânduri, marele ziarist n’a vizitat ţara comunistă, bineînţeles având şi alte argumente tot atât de decisive. Şi în această privinţă a fost calomniat de mulţi în exil, nu numai că a vizitat Bucureştiul dar a stat de vorbă cu însuşi Ceauşescu cerând să-i înapoieze Palatul Curentului şi casa cu pământul de la Ciorogârla primite ca decorat cu ordinul Mihai Viteazul, în primul razboi mondial.

 

Toate sunt minciuni sfruntate inventate de o imaginaţie bolnavă, dar din păcate nu sunt singurele ce i s’au atribuit.

 

Noi nu am abordat acest subiect dar în corespondenţa dusă, în paralel cu a mea, cu istoricul din ţară, Radu Valentin sub titlul de “Stigmatizat ca ostracizat, eu nu sunt dispus să vin în tară”, în scrisoarea din 6 Aprilie 1977, îşi şi motivează hotărârea respectivă. Astfel pomeneşte că a trimis directorului editurii “Junimea” cartea “La Roumanie dans la grande guerre” propunându-i să o publice în româneşte, dar după ce acesta i-a solicitat-o, mai pe urmă nu i-a mai dat niciun răspuns.

 

Mai departe, îşi dă seama că de fapt numele lui continuă să fie ostracizat aşa cum a fost în decurs de 27 de ani, prin toate insultele

repetate cu o semnificaţie deosebită. Dă ca exemplu apariţia cărţii “Gândirea şi gândirismul” de un domn Micu, i s’a spus profesor universitar, care de două ori în cursul unei lucrări de 975 de pagini îl califică drept marele rechin al presei şi marele şantajist.

 

Într’o alta scrisoare se referă la jignirile ce i se aduc de nevasta lui Bacovia, Agata Grigorescu, şi maestrul adaogă, cum i-a comunicat un prieten din Germania, adică eu, încă o dovadă certă că tot ce i-am scris în scrisoarea din 10 Nov. şi în altele viitoare, neabătut de la poziţiile mele anticomuniste, au contribuit ca marele ziarist Pamfil Şeicaru să nu viziteze România comunistă şi încetul cu încetul revine la atitudinea sa combativă din trecut.

 

De-altfel despre mistificările şi minciunile puse pe hârtie de E. Micu, prof. univ. la Cluj, uzurpă locurile cinstite de un D. Popovici sau I. Breazu, în cartea sa “Gândirea şi gândirismul”, am scris şi eu la rându-mi şi am ajuns la concluzia că respectiva carte este una din ruşinile culturii româneşti !!!

 

Să nu uităm că acest E. Micu împreună cu N. Manolescu au publicat o Istorie a literaturii române moderne, tovărăşie ce ne face să punem la îndoială veridicitatea afirmaţiei celui de al doilea la postul de radio Europa liberă, atunci când V. Ierunca era de părere că literatura română scrisă de comunişti trebuie revizuită, el răspunde cu o insolenţă nemai pomenită că n’are nimic să retracteze din tot ce-a scris sub vechea dictatură!

 

Sunt întrutotul de acord cu ceea ce scrie maestrul în scrisoarea citată în continuare; despre inflaţia de profesori ca şi de academicieni din ţară. Inflaţia respectivă scade simţitor valoarea titlurilor, dar oricum într’o lucrare de asemenea dimensiuni (în pagini) E. Micu nu trebuia că recurgă la invectivele ce nu-şi aveau rostul, dat fiind că lucrarea vroia să pară de pură istorie a unui curent spiritual. “Ce vrei să creadă cititorii, “se adresează maestrul lui Radu Valentin”, de persoana mea, când insultele nu au încetat nici în 1971, deci nici în 27 de ani, persoana mea trebuie să fie pecetluită oficial ca odioasă”.

 

Este o atitudine critică adoptată de P. Şeicaru, tot mai des, distanţându-se de momelile false ale regimului comunist, din ţară, ceea ce ne determină să susţinem cât se poate de fundamentat că marele ziarist nu a vizitat România comunistă nici în anul 1977, nici în ceilalţi trei ani rămaşi până la moartea sa.

 

În scrisoarea din 5 Nov. maestrul îmi scrie de originea sa - de care şi Pahonţu era tare mândru - după tată se trage din oierii de pe Târnave coborând din Şeica într’un sat Moisica din judeţul Buzău, pe când după mamă e fârşerot adică macedonean-alban.

 

Deci poseda – iar ca eroul lui Rebreanu, Pahonţu - rezerve puternice şi vigoare ancestrală.

 

Scrisoarea (4) lui Pamfil Seicaru din 15 Nov. 1976

 

Iubite prieten

 

Am primit volumul La Roumanie dans la grande guerre şi mă grăbesc să-l trimit. Vei avea prilejul să cunoşti marea tragedie ce a trebuit să plătească neamul nostru pentru a realiza România mare întrezărită şi apoi realizată de Mihai Viteazul pentru o aşa de scurtă vreme, dar odată realizată fie şi vremelnic, imaginea grandioasă a rămas ca o obsedantă chemare, ca un comandament istoric. La sfârşit dau unele cifre menite să vă dee sacrificiile consimţite spre a realiza Dacia-traiană visată în lungul atâtor secole: 2867 ofiţeri şi 235799 soldaţi, la care trebuiesc adăogate victimele civile ale războiului: 2438 morţi şi 1561 răniţi, consecinţă a bombardamentelor aviaţiei şi artileriei. Victimele epidemiilor de tifos exantematic şi febră recurenţă, variolă au produs mult mai mari pierderi decât războiul. Pierderile suferite de industria petroliferă evaluate la 10 milioane lire sterline (valoarea din 1916). Cu toate că distrugerea a fost făcută de Englezi în interesul comun, despăgubirile au rămas în sarcina României, datoria contractată de România în cursul războiului pentru armament şi aprovizionare a depăşit 2 miliarde de aur. Confiscarea de către ruşi a tezaurului Băncii naţionale în valoare de un miliard lei aur. Acest tezaur a fost depus la Moscova cu garanţia aliaţilor dar pierderea a rămas în sarcina statului român.

 

Cele 458 de pagini vor reda marea epopee a naţiei noastre între 1916 şi 1919. Şi vei rămâne, iubite prieten, uimit de purtarea aliaţilor şi de ticăloţia ruşilor care vroiau distrugerea noastră ca stat. Eu sper să apară în româneşte cândva ca să ştie şi noile generaţii ce imense sacrificii stau la temelia României mari. Va rămâne în sarcina altui cronicar să scrie istoria războiului contra Rusiei sovietice.

 

Ştiu că este constituită o comisie care lucrează la strângerea datelor din arhivele marelui stat major. Fireşte că nu poate fi vorba de o apariţie imediată a acestei cronici, în aşteptarea unor împrejurăti mai favorabile, adică atunci când Rusia va intra în criza revoluţionară provocată de insurecţia naţionalităţilor, (49%) după statisticele oficiale sovietice. Recapitulez: 1912 principiul naţionalităţilor a dărâmat imperiul turcesc - războiul balcanic. Era preludiul primului război mondial. La 1918 tot principiul naţionalităţilor a sfărâmat monarhia multiseculară a habsburgilor. În 1905 revoluţia internă în Rusia, consecinţă a înfrângerii în Manciuria, s’a amplificat prin începutul mişcărilor naţionalităţilor. Noi trebuie să aşteptăm marile convulsii interne ale Rusiei sovietice care vor veni, nu încape umbră de îndoială. Este ultimul imperiu multinaţional ce se va disloca.

 

M’a mişcat reacţia dtale la proiectul meu de a vedea ţara după 33 de ani de pribegie. Îmi îngădui să vă împrăştii grijile şi teama că m’ar expedia cei de la Bucureşti ca un vânat de preţ al lui Brejnev. Fii sigur, iubite prietene, că nu acţionez fără ca în prealabil să nu fi făcut o îndelungă cercetare a ceea ce se ascunde în dosul amăgitoarelor idealuri ideologice. Eu am făcut doi ani războiul ca infanterist şi nu poate fi ceva mai idiot decât o înaintare fără o prealabilă cercetare a terenului, spre a nu cădea într’o capcană: Cunosc realităţile din ţară nu numai economice, a stărilor de spirit dar a unei politici care nu cutează să săvârşească imprudenţa de a se manifesta înainte de vreme. De azi în 6-7 luni evoluţia situaţiei internaţionale poate să confirme aprecierea mea sau să o dezmintă. Este o eroare comună a tuturor pribegilor: refuzul de a urmări ceea ce se publică în România în ultimii 15 ani ca lucrări în domeniul istoriei. Pentru a urmări evoluţia spiritului ce animă aceste cercetări, îţi dau un exemplu, Dunărea fluviu a cinci mări = a apărut în Noiembrie 1975. Sora, doctor în medicină mi-a expediat în August 1976, numărul pe februarie 1976 a Revistei de Istorie, editura Academiei Române, subliniind din sumar: “Românii şi primele proiecte de construire a canalului Dunărea - Marea Neagră (1838-1854) iscălit Paul Cernăvodeanu. Sunt 17 pagini de concentrată documentare. Îşi voi extrage doar un pasaj din acest articol. Ion Ghica reprezentantul Valahiei la Constantinopol prieten cu un mare personaj politic turc Ahmed Velik-paşa, căuta că-l convingă de marele beneficii care ar da un canal care să lege Dunărea - la Cernavodă - cu Constanţa, pentru Turcia. La acea epocă Dobrogea aparţinea Turciei. Într’o scrisoare către un influent om politic englez, contele William Carlisle, Ion Ghica explică astfel neizbutirea tratativelor cu Ahmed Velik-paşa. Reproduc aşa cum a fost redată în articolul lui Cernăvodeanu, scrisoarea este din 1853: “Me trouvant, il y a trois ans, avec un Turc de distiction, je m’efforcais de lui faire compredre les avantages qu’il aurait d’ouvrir un canal entre Constendze et Carassou; vous voyez, lui dis-je en terminant, qu’entre les avantages qui ne sont deutoux, les facilités d’executions sont extrčmes et par la suite les dépenses tres faibles. ‘Hé, mon Dieu! fit-il, vous préchez un convertis; sans daute tout ceci est vrai, les avantages sont grands; la dépence faible; sachez seulment que la Rusie a dépensé dix fois la somme que vous-dites pour le canal ne soit pas fait’.” (M’am întâlnit, acum trei ani, cu un turc de o deosebită distincţie, căruia îmi dădeam silinţa să-l facă să înţeleagă avantajele pe care le-ar fi putut avea dacă ar fi deschis canalul între Constanţa şi Carasu; vedeţi dvoastră, i-am spus eu terminând, “ca între avantajele care sunt certe, facilităţile de execuţie sunt extrem de ieftine şi prin urmare cheltuielile foarte mici. ‘He, domnul meu! Exclamă el, voi predicaţi unui convertit; fără îndoială dvoastră aveţi dreptate, avantajele sunt mari; cheltuiala mică; să ştiţi însă să Rusia a platit de două ori suma pe care aţi amintit-o, pentru ca respectivul canal să nu se facă’.”)

 

Războiul Crimeei şi înfrângerea suferită de Rusia la Sevastopol a avut ca o consecinţă îndepărtarea Rusiei de la Dunăre, prin restituirea sudului Basarabiei României. În noua situaţie canalul Cernavodă-Constanţa nu s’a mai pus. Vezi, dragul meu, că în judecăţile noastre trebuie să ţinem seama de imperativele ce se ridică de geopolitică. În cărţile care vor apărea (cărţi sau broşuri) eu voi arăta ura de moarte a Rusiei faţă de existenţa unei naţiuni neslave ce o desparte de Slavii din Balcani. Nu s’au sfiit să mărturisească deschis cauza pornirii ruseşti contra acestei naţii latine. Numai N. Titulescu a ignorat acest aspect al politicei ruseşti faţă de Români. Vei citi în cartea care va apare între 5 şi 20 decembrie reproducerea mărturisirilor ruseşti. Eu pun o întrebare: dacă România comunistă ar lua o atitudine de nesocotire a vecinătăţii Rusiei, pe ce sprijin ar putea să se bizuie? Se invoacă mereu de guvernul comunist de la Bucureşti independenţa etc. dar efectiv nu se poate realiza în sensul adevărat al independenţei. Retorica exilului să continuăm lupta pentru liberarea ţării este un trist exemplu de voită ignorare a situaţiei reale a României. Carter noul preşedinte al Statelor-Unite a declarat că în ipoteza unei invazii a Yugoslaviei nu va trimite forţe militare s’o apere. Şi situaţia de azi a Europei este opera lui Roosvelt la Teheran şi Yalta. Atunci pe ce s’ar putea bizui România? Şi totuşi eu care nu cred în Europa liberă şi americană, cred cu tărie în dislocarea imperiului monstru, Rusia.

 

Deci pentru liniştea dtale, iubite Vuia, nu voi pleca să revăd ţara în 1977, decât dacă am convingerea siguranţei că nu voi deveni vânat pentru Kremlin. Îţi voi da o indicaţie: sora mea dr. Virginia Şeicaru, fostadirectoare a serviciului sanitar al Ministerului Scoalelor fosta suspendată în 1948 din cauza refuzului de a participa la cursurile de marxism-leninism iar în 1956 condamnată la 7 an închisoare, eliberată după cinci ani când nu mai cântărea decât 38 de kg. A început calvarul după eliberare şi după ce s’a întremat, abia în 1966 i s’a dat o pensie de 500 de lei care în 1968 s’a ridicat la ... 900 de lei. Infirmierele ei cu o pensie de 1250. Ani de zile familia mea a cunoscut consecinţele numelui de Şeicaru. Când vei veni pe la Karlsfeld o vei cunoaşte, are 77 de ani. Vei înţelege că nu pot avea nicio simpatie faţă de regim, dar eu trebuie să văd realitatea tragicului nostru destin geografic al dtale.

                                           Pamfil Seicaru.

Note şi Comentarii

 

Maestrul mă anunţa că a primit în sfârşit volumul “La Roumanie dans la grande guerre”, pe care o să mi-l trimită.

 

Îmi atrage atenţia că voi avea ocazia să cunosc marea tragedie prin care a trecut neamul nostru, pentru a realiza România mare, înfăptuită de Mihai Viteazul pentru scurt timp dar destul că ea a rămas ca o obsedantă chemare a unei imagini grandioase, ca un comandament istoric. Să recunoaştem introducerea la o epopee al cărei imn se închină unui monument ridicat nu din pietre ci din oasele celor căzuţi la datorie, cum ne amintesc unele memoriale ridicate la Mărăşeşti pe urmele celor ce şi-au scris cu aur numele de eroi, în sfintele Scripturi ale neamului nostru. Pamfil Şeicaru a cinstit memoria camarazilor morţi în primul război mondial contribuind la mausoleul înălţat la Mărăşeşti, a ctitorit mănăstirea  Ana de la Orşova pe locul de unde au pornit armatele române să apere pământul lor strămoşesc atacat de duşmani, şi cu gândul la prizonierii români morţi în Alsacia, pe acele vremuri germană, a dăruit cimitirului de la Val du Roy (aşa îl numeşte Pamfil Şeicaru astăzi, Soultzmatt) o statuie de O. Han, reprezentând România cu chipul mamei lui Pamfil Şeicaru, Ana.

 

În rândurile pe care mi le-a scris menţionează că la sfârşitul cărţii a dat numărul de jertfe omeneşti, ofiţeri, soldaţi, cât si victimele datorate bombardamentelor aeriene sau de artilerie cât cei mai mulţi decedaţi în urma epidemiilor de tifos exantematic, febră recurentă, gripă.

 

La acestea se adaogă pierderile industriei petrolifere în valoare de 10 milioane de lire sterline, şi cu toate să au fost provocate de engleji despăgubirile au rămas tot în seama Românilor ca şi confiscarea tezaurului Băncii naţionale de ruşi, depus la Moscova cu garanţia aliaţilor, în valoare de un miliard de lei-aur, paguba a fost suportată tot de statul român.

 

Cheltuielile de război pentru procurarea armamentului s’au ridicat la două miliarde de lei-aur.

 

Cele 455 de pagini, scrie autorul, redă u marea epopee - noi am perceput-o de la început - a naţiunii române între 1916-1918 şi ne zugrăveşte purtarea nu tocmai loială a aliaţilor şi ticăloşia ruşilor care vroiau să distrugă România ca stat. Maestrul spera că lucrarea va apare cândva şi în româneşte -, ceea ce până astăzi, la începutul mileniului al treilea nu s’a realizat, pentru ca generaţiile tinere să cunoască imensele sacrificii ce stau la temeliile României Mari. Şi crede că va rămâne în sarcina unui alt cronicar să scrie “sine ira et studio istoria războiului contra Rusiei sovietice din cursul celui de al doilea război mondial.

 

Şi încăodată recapitulează rolul jucat de principiul naţionalităţilor în sfărâmarea jugului otoman în 1912 (războiul balcanic), tot el în 1918 a sfărâmat monarhia habsburgică pe când acelaş principiu va dărâme, ultimul mare imperiu multinaţional, Rusia sovietică. Să recunoaştem că marele ziarist şi istoric politic a prevăzut corect - spre marea lui laudă - dărâmarea imperiului sovietic, numai că el se menţine aproape neschimbat sub o altă forma de guvernămând şi astfel arată o zguduitoare continuitate între regimurile ţarist, comunist şi cel devenit astăzi, democrat.

 

Revenind la situaţia României din anii 1970 maestrul îşi pune întrebarea că dacă regimul comunist de la Bucureşti s’ar împotrivi Rusiei sovietice, oare cine ar sprijini-o? Răspunsul este că nimeni. Carter ca preşedinte al Statelor Unite a declarat că în caz că Ruşii vor intra în Yugoslavia, el nu va interveni. De fapt, situaţia Europei era opera lui Roosvelt, de la Teheran şi Yalta, totuşi cum nu crede în Europa liberă nici în americani e convins că dislocarea imperiului sovietic va fi realizată de nationalitătile asuprite, deci din interior.

 

Este locul să ţinem seama de orientarea marelui ziarist, de-aici poate fi dedusă şi întoarcerea sa către ţară, cât timp imperiul sovietic stă în picioare, independenţa mereu declarată a regimului comunist de la Bucureşti e pur şi simplu iluzorie.

 

De unde a putut naşte ideea că antirusismul său ar susţine regimul din ţară, pe când el în străinătate putea spune lucruri imposibil de a fi expuse în România, astfel avea până la un punct înţelegere că multe lucrări de-ale sale nu puteau fi publicate în ţară. Dar maestrul era victima unei greşeli capitale atunci când îşi închipuia că el însuşi va fi sprijinit de cei de la Bucureşti fără să facă niciun compromis, urmându-şi fidel drumul pe care i-l dicta propria conştiinţă. Ori aşa ceva nu era posibil într’un regim de oarbă dictatură ca cel din România, ultimul pentru a-i îmblânzi eventualele atacuri îi întindeau unele momeli în fond goale de conţinut. Din perspectiva vremii, deosebirea dintre Pamfil Şeicaru şi oamenii Bucureştiului era ca de la un uriaş în credinţa de a sluji ţara prin loviturile date prin scrierile sale duşmanului de moarte al Românilor, Rusia bolşevică şi cârpelile pe care le urmăreau servitorii lui Ceauşescu cu grijă ca stăpânul lor să nu fie şifonat nici de atingerile celui mai nevinovat cuvânt, ce i se poate adresa.

 

Motivaţia marelui ziarist privind lucrările tinerilor istorici a căror valoare îl impresionau nu stătea pe un teren prea solid deoarece activitatea acestora nu se baza pe credinţa în ideologia comunistă, chiar din contră, erau potrivnici ei, dovadă că doi din cei lăudaţi de Pamfil Şeicaru, D. Berindei şi P. Cernăvodeanu au părăsit ţara rămânând în Apus.

 

În legătură cu rândurile mele, maestrul mă asigură că în calitatea sa de infanterist, doi ani i-a petrecut în primul război mondial, va şti să şi asigure din timp spatele pentru a nu fi trimis ca o pradă de preţ, lui Brejnev. Personal, nu sunt nici astăzi convins că marele ziarist se baza pe întărituri atât de solide cum le considera el însuşi, de fapt după 33 de ani de exil (emigraţie) îl mistuia dorul de ţară, voia să o viziteze ştiind că nu mai are răgazul să mai aştepte, lucru pe care mi-l scoate la vedere în ultimele rânduri ale scrisorii în care garanţia sa o prezenta sora lui doctoriţa Veguţa, care prin închisorile petrecute sub comunişti nu putea să reprezinte interesele, de-altfel nici el nu simpatizează cu acest regim dar vrea să vadă la faţa locului tot ce s’a realizat în ţară şi, aici să recunoaştem că era influenţat de mediul său în frunte cu V. Dumitrescu dar şi de cei ce-l vizitau. Pentru comunişti ar fi fost o mare victorie să-l vadă pe Pamfil Şeicaru întors la Bucureşti căci prin perfidia lor ar fi ştiut să tragă maximumul de profit, compromiţându-l pe marele ziarist.

 

Asta e soarta celui ales să nu cedeze oricât ar suferi din această cauză şi sigur prin toată activitatea lui Pamfil Şeicaru reprezenta un pilon gigant anticomunist. În ce priveşte sentimentul ce-l împingea să viziteze ţara comunistă era mai mult decât omenesc, de pildă şi Aron Cotruş îi scria fratelui său din Arad, prin anii lui 1950 că este bolnav, diabetic, locuieşte bine în La Canada dar îl arde dorul de ţară, ar vrea mult să se poată întoarce acasă unde în satul Lupu, îl aşteptau părinţii, cu mormintele lor dar şi al lui Aron, pe o coastă blândă într’un decor cu adevărat mioritic, de deal, vale. Desigur marele poet şi-a mărturisit un alean al inimii, de la acest act sufletesc până la trecerea lui în fapt era un drum lung, prăpăstios, imposibil de trecut.

 

Cred că şi în cazul marelui ziarist era vorba de acelaşi fenomen, căci altfel nu-şi găsea motive să tot amâne respectiva călătorie, până a renunţat definitiv la ea.

 

Cât priveşte pe sora lui, Veguţa, pentru mine rămâne absolvită de orice intenţie nocivă, cm s’au grăbit unii să o şi acuze de lucruri necinstite că ar fi stat în legătură cu oficialităţile. Se cunosc practicile necinstite la care au recurs organele securităţii ca să-şi asocieze anumite persoane, mai ales că era vorba de o doamnă ce purta numele de Şeicaru. Fără niciun compromis, sigur i s’a promis, în caz că vă vizita ţara, fratelui său celebru nu i se va întâmpla nimic rău, doar cei ce au cunoscut această femeie îşi pot da seama că nimic nu o putea îngenunchia, ajunsă la vârsta Hecubei, fiind dârză ca şi Antigona.

 

Cunoscând prea bine viaţa fratelui său dusă în exil într’o cameră de hotel, bântuit de grave insomnii în aşteptarea unor cărţi ce nu mai apăreau, dna Veguţa ar fi dorit ca Pamfil să se întoareca acasă între ai săi, cel puţin ultimii ani de viaţă să-i petreacă mai liniştit.

 

Dar mai era încă ceva în joc. Aşa cum a procedat în cazul ei propriu, ea i-ar fi dorit fratelui să moară ca un bun creştin, descendent dintr’o familie veche de oieri din Şeica, ori după străbunul lor obiceiu, păstorul moare în ţinutul său natal, la el se întoarce de oriunde ar fi, căci doar tăcerile ancestrale aflate numai în Carpaţi, de o aşa profunzime, după rostirea ritualului în care moartea e o nuntă a cerului, el poate fi îngropat şi uns cu mirul mântuirii, cântându-i cu jele naiul cioplit în lemnul aromitor al codrilor.

 

Pentru baciul mioritic să mori printre străini înseamnă cel mai mare blestem.

Îi dorea fratelui său, să-şi caute locul de veci într’un sat, în mijlocul ţăranilor pe care îi iubea, aceştia întrebaţi în drumul lor spre casă împreună cu preotul să răspundă ca în versurile lui Octavian Goga, după cum i-a fost dorinţa:

Atunce, împăcat cu rostul

Acestei lumi deşerte,

Să mor, să-mi zică satu’ntreg

Un: Dumnezeu să-l ierte!

 

Iar popii nostru’ntâmplător

Vre-un oaspe-atunci să-i vie,

Pe cine’ngropi, părinte, azi?

- Pe-un om de omenie!...

Iată de ce întors acasă, omul trebuie să-şi caute legăturile cu pământul său natal, spre care îl duc rădăcinile sufletului, înmugurite din nou ca în prima zi a vieţii sale.

 

Poate, fiindcă dorinţa Veguţei devenise mai tare ca un imperios îndemn, dânsei i-a fost scris să moară înaintea fratelui eliberându-l de obsesia blestemului, lăsat din moşi, strămoşi să-l cunoască fiecare. În timp ce ea şi-a găsit cuibul din stele, Pamfil revenise la lucrul lui de fiecare zi, uitând de toate grijile vieţii, când se aşeza la masa lui de scris.

 

Aşa se face că moartea l-a prins printre străini şi fiica sa a trebuit să-l înmormânteze într’un cimitir din Dachau unde după cutuma vechilor germani, mormintele îşi aveau locul între copacii unei păduri, bogată în umbre şi taine. Se ştie că în orăşelul german el ocupa un loc de veci provizoriu fiindcă aşa cum prevăzuse şi când s’a putut, spre cinstea ei, familia, i-a dus resturile pământeşti acasă, împlinind un soroc, deoarece numai într’o Românie eliberată de sub jugul comunist se cuvenea marele Pamfil Şeicaru să se întoarcă la el acasă, însfârşit între ai lui.

 

Nu ştiu unde îşi doarme somnul de veci dar asta nu are prea mare importanţă, când cei ce l-au admirat şi iubit, de mult i-au înălţat cu inima lor, o Walhală românească, în Panteonul marilor personalităţi ale culturii româneşti. Dincolo de moarte el ne primeşte întreaga cinstire şi rugămintea de a-i ierta pe cei ce cu vorba sau cu fapta au greşit, şi cu sufletele surde şi nevăzătoare i-au adus multe batjocuri. Sigur, cu greu se va gaşi un alt semen de-al lui, să fie atât de nemeritat şi cu totul nedrept tintuit pe stâlpul infamiei, de cum i s’a întâmplat lui.

 

Dar pentru a restabili un echilibru ce altfel ar arăta un rezultat nereal, în acelaşi timp Pamfil Şeicaru a avut parte, în compensaţie de la izolaţii sai admiratori, de o rară devoţiune şi de iubire mai mult decât exemplară, tiparul ei purtând urme dumnezeieşti.

 Desigur relaţiile maestrului se arătau mult mai complexe şi asupra lor vom reveni când va veni cazul, în cele de faţă vom insista asupra a două aspecte.

 

Primul priveşte situaţia marelui ziarist declarat persona non grata de către politicienii care au luat direct parte - în bună măsură - la actul trădării de la 23 Aug., vinovăţia lui era tocmai buna relaţie avută cu mareşalul Ion Antonescu pe care l-au vândut în chip mişelesc.

 

Am da exemplul lui N. Titulescu, mort la ora aceea, totuşi ridicat pe un soclu venerabil tocmai de reprezentanţii politicii titulesciene.

 

Pamfil Şeicaru scrie că toţi cunoşteau pericolul rusesc nu mai Titulescu, nu. Astfel a făcut mari servicii puterilor apusene care visau că vor scoate castanele din foc, împotriva lui Hitler, în ascensiune politică, cu ajutorul Rusiei din această cauză Titulescu a slujit interesele Rusiei bolşevice, introducând-o în Liga naţiunilor, dar a uitat total Basarabia, neobţinând nicio garanţie din partea prietenilor în ce priveşte acest pământ românesc de totdeauna, singurul afront a fost acela că nu li s’a acordat trecerea ruşilor prin ţara noastră, pentru a ajuta pe cehi.

 

Personal consider că un rol important în activitatea lui Titulescu a jucat faptul că era eunuc, ori se cunoaşte firea obedientă a respectivilor pacienţi, de unde meritele sale de a executa ordinele fără ca vreodată să le dea şi el altora.

 

Nu întâmplător odată cu instalarea la putere, după revoluţia tinerilor din Dec. 1989, a neocomuniştilor, a fost satisfăcută initiaţiva ca rămăşiţele pământeşti ale lui Titulescu să fie readuse în ţară şi reînmormântate în grădina Şcheilor din Braşov, celebră prin activitatea lui Coresi, tipograf în aceste locuri.

 

Gestul era mai mult decât semnificativ: foştii comunişti ţineau să demonstreze lumii că ei peste noapte au devenit buni democraţi, de unde marele ataşament arătat memoriei lui Titulescu, cunoscut om al puterilor apusene. Dar se mai elogia acest politician român şi pentru rusofilismul său? Tot ce-i posibil, fiind teama noilor conducători, la fel şi antiromânismul cu care au hotărât să slujească mai degrabă pe străin decât pe “biet român, săracul/ Îndărăt tot dă ca racul.”

 

Încăodată se poate stabili cât de murdară şi de spurcat de interesată a ajuns frumoasa viaţă pe care o trăim.

 

Dar drama maestrului era de altă natură. Ajuns la o vârstă înaintată nu se mai mulţumea să scrie pentru sertare ci simţea nevoia să se apropie de cei tineri, să stea de vorbă cu ei să-i instruiască, dar să-şi înveţe de la ei, lucru sprijinit de regim, fiindcă îi dădea voie să împuşte doi iepuri deodată, amândorura dându-le impresia, falsă desigur, că se bucură de o favoare deosebită. De fapt, în izolarea şi singurătatea sa, Şeicaru se afla în situaţia unui intelectual stăpânit de o foame după un om adevărat, cum îl caracterizează la un moment dat, Ibsen pe eroul său, pastorul Brand.

 

Legăturile cu istoricii tineri ai ţării îi întărea orientarea spre ţară ca faţă de nişte elemente bine pregătite, mai mult chiar exceptionale. Am mai scris-o, respectiva legătură nu ar justifica apropierea de un regim străin subiectului, cum de pildă dacă eu mi-aş arăta admiraţia faţă de cei ce au tradus în româneşte aproape toate cărţile de filozofie greacă, totodată aşi avea adeziune implicită faţă de ideologia lui Marx şi Lenin.

 

De altfel, pe lângă toţi trimişii Bucureştiului, Germania era plină de intelectuali de stânga fascinaţi de scamatoriile lui Ceauşescu, îl declarau omul secolului (tot aceştia au aplaudat căderea lui făcând politica pisicii care mereu cade în picioare) pe-atunci vizitând cu regularitate România, deveniseră un fel de a cincea coloană a politrucilor din ţară, cu posibilităţi enorme să se manifeste în ziare, în reviste de specialitate, cărţi.

 

În acest sens aş cita pe un profesor german de limbă română din Heidelberg, Heinemann, cu legături strânse cu cei din România, de pildă Crohmălniceanu devenise un mic abonat la conferinţele plătite de universitatea din Heidelberg, şi nu era singurul care se bucura de atare privilegii.

 

În timpul unei adunări la biblioteca din Freiburg în care fondatorii ei din exil se plângeau de asaltul ilicit pentru ei, al celor din ţară, profesorul respectiv sare că muşcat de şarpe, consideră reclamaţiile mai mult ca nedrepte şi încheie cu aroganţă: “Cultura românească se face în ţară, voi pe lângă ei nu însemnaţi nimica.”

 

Era o insultă nemaipomenită, odată ce în sală erau prezenţi oameni grei cu doctorate şi cărţi în faţa cărora tânărul ar fi trebuit să îngenuncheze, dar omul fiind la el acasă, replica se consuma în surdină, cei interesaţi au înghiţit cu noduri mari, umilitoarea apostrofare.

 

De altfel, ne aflam în plină convieţuire paşnică cu cei din răsărit, de unde chiar se recomanda buna colaborare cu România, mult apreciată prin Ceauşescu. Drept urmare, domnul Virgil Mihăilescu, ctitorul neobosit al Instituţiei respective, practica un colaborationism pe faţă, dar se pricepea sa se oprească la timp, când o lua razna. Desigur biblioteca de la Freiburg numită pompos Institut de cercetări, suferise în prestigiu ei, dar cu toate acestea se menţinea la suprafaţă.

 

Scandalul s’a declanşat atunci când cei din ţară au dat lovitura direct, îndreptată împotriva regretatului Mihăilescu, nemai fiind destul simpla colaborare, partidul comunist cu reprezentanţii lui trebuiau să pună mâna pe conducere, ceea ce au reusit si de când ei sunt la putere, biblioteca de la Freiburg e o navă scufundată. Condusă de comunişti, pe când în ţară se zice că nu mai există comunişti ci doar social-democraţi.

 

Confruntat cu atare fenomene, nu ar mai trebui să surprindă atitudinea maestrului care în cele din urmă îmi mărturiseşte că nu are nicio simpatie faţă de regim, dar el trebuie să vadă realitatea tragicului destin geografic al neamului.

 

Cum se spune, în Apus tentaţia răsăritului comunist începuse să devie foarte ispititoare.

 

Desigur ajuns în Spania, la început instalat la Mallorca, pentru şapte ani, activitatea sa de ziarist şi-a restrâns activitatea dar nu chiar de tot, trimiţând pentru Alcazar, o foaie spaniolă, articolul său zilnic.

 

Viaţa pe insula mallorcană era satisfăcută mulţumitor prin modestele lui venituri, aşa că soţia îi spăla seara singura cămaşă, pe care urma să o îmbrace ziua, după mărturia colaboratorului său, credincios, N.St. Govora. Maestrul, între timp se dedicase studiilor istorice, având la dispoziţie o bibliotecă publică bine înzestrată, pe lângă unele anticariate de seamă.

 

Cunoştiinţe în acest domeniu avea şi înainte dar de-acum putea să le aprofundeze, curiozitatea şi satisfacerea ei constituia virtutea de bază a unui adevărat cercetător, cum devenise cu fiecare zi, mai mult, Pamfil Şeicaru.

 

Tot din relatările lui Govora, care-i zicea “tata Pamfil” am aflat că pe atunci, el fiind la Paris, marele ziarist îi trimitea ca muniţii de tun articolele sale pe care le lansa, descărcându-le asupra politicienilor democraţi, bineînţeles după ce aceştia l-au declarat pe maestru, conform măsurii lor procomuniste, un fel de criminal de război, om al mareşalului Ion Antonescu. Actiunea tata Pamfil-Govora funcţiona de minune, marele ziarist îşi putea nestingherit de nimeni să-şi exercite geniul său polemic, adică să se menţie în formă combătând aşa ca întotdeauna, în primul rând, pe impostorii politicii româneşti.

 

Se ştie că autorii actului de la 23 Aug. nu şi-au recunoscut greşala niciodată, ultimul apărător al trădării lui Ion Antonescu a fost C. Coposu, acesta în Cuvântul său adresat studenţilor după Dec. 1989, declara deschis că armistiţiul încheiat de rege şi oamenii săi, terminat cu arestarea conducătorului, a fost unic posibil şi necesar în acele momente, trecând cu buretele peste adevărul că “tinerii” s’au grăbit să încheie pacea, sabotându-l pe Ion Antonescu pe lângă mme Kolontay, trimisa lui Stalin la Stockholm pentru a trata condiţiile capitulării cu ambasadorul Nanu, reprezentantul mareşalului. Să reţinem, era vorba de capitularea cu condiţii şi nu una, cum o propunea Churchill, lipsită de orice condiţii. Prin urmare, se poate demonstra oricând, documentat, că actul de la 23 August a fost unul de mare trădare în urma căruia a avut de suferit poporul român, jugul stăpânirii bolşevice, ruseşti. Armistiţiul trebuia încheiat de conducătorul armatelor române, părere de altfel şi a lui Stalin, sabotat de nişte dornici de putere cum au fost Niculescu-Buzeşti, Cretzianu, Visoianu şi alţii, cu efect dezastruos pentru ţară.

 

De la Mallorca, marele ziarist se va muta la Madrid şi de-aici va lua drumul Germaniei cu intenţia de a cuceri presa nemţească, apărându-se vehement că ar fi un Don Quijote al visurilor ce nu au şansa împlinirii.

 

Se pune întrebarea, astăzi, când cunoaştem întocmai destinul pământesc al maestrului, oare un om îmbogăţit prin “şantajele sale”, ca ziarist fără scrupule, dornic să-şi facă avere şi un nume, (calomniatorul = G. Călinescu) putea să treacă în exil prin furcile caudine ale unei sărăcii absolute, trăind, cu adevărat, de pe o zi pe alta? Mai ales că după Stalingrad, marele ziarist era convins că nemţii au pierdut războiul, dacă era atât de înstărit, nu şi-ar fi făcut rezervele necesare din vreme la una din băncile elveţiene ce îi stăteau mărinimos, la dispoziţie? Greu de crezut! În loc de orice altceva el milita pentru un armistiţiu încheiat de Ion Antonescu, cel ce i-a mărturisit că mai are două condiţii să fie acceptate de ruşi, pentru încheierea unei păci onorabile pentru ţara şi armata sa.

 

Cu două săptămâni înainte de 23 August, pe neaşteptate, Ion Antonescu îl trimite cu o misiune secretă în Spania, despre motivaţia ei vom vorbi mai încolo, pentru orice eventualitate renunţă în scris la Curentul, exista deci marea posibilitate de a nu se mai întoarce în ţară, chiar dacă el ar fi revenit dacă nu intervenea marea trădare de la 23 August 1944.

 

Ori dacă marele ziarist ar fi fost în stăpânirea averilor de care se vorbea, în respectivele condiţii şi-ar fi organizat altfel viaţa, nu ar fi ajuns la destinul strâmtorat din Malorca, de care am pomenit!

 

Prin urmare, putem trage concluzia că asemeni lui Pahonţu va fi şi Pamfil Şeicaru calomniat socotit trădător, când el a rămas consecvent convingerilor sale urmate în scrisul său, neplătit de nimeni aşa cum se susţine. Violenţa verbală întrebuinţată de fiecare dintre ei, corespundea revoltei atât de accentuate încât pentru a fi auzită până în fundul lumii şi de orice român, se cerea îmbrăcată în sunetele cele mai sonore pentru a şoca şi pe cel mai indiferent cititor al său.

 

Ori am putea pune chestiunea şi altfel: Dacă P. Şeicaru ar fi fost şantajist şi dornic să facă avere, unde ar fi putut găsi un teren mai potrivit pentru atare afaceri decât în societatea liberă apuseană? Ci în loc de aşa ceva marele ziarist şi-a continuat menirea sa de totdeauna, acceptând drumul martirajului sublim al scriitorului din exil.

 

Al doilea aspect pe care doresc acum să-l subliniez e faptul că de multe ori maestrul copleşit de ideile sale va fi mânat de instinctuala sa voinţă, autentic nietzscheniană, condusă mai mult de intervenţia inimii decât a minţii, astfel ca visul prin luciditatea lui transfigurează realitatea, el îi pune în mişcare faptele, astfel că putem vorbi de balzacianismul său dar nu ca erou al lui Balzac ci mai mult ca posesorul unei firi apropiate de a marelui prozator.

 

Ori dacă se poate susţine că marele scriitor francez nu ar fi fost ceea ce ştim că este dacă ar fi avut un alt caracter, însuşi autorul îşi compară opera cu catedrala de la Bourges, la fel şi creaţia lui Pamfil Şeicaru nu ar fi ceea ce este dacă ar fi avut o altă fire, numai că aici comparaţia prin realizările sale adânc româneşti ne duce la mănăstirea Putna, mausoleul domnitorului Ştefan cel mare şi sfânt, având legăturile, unite în fond, cu o totul altă formă specifică spirituală.

 

Dacă Pamfil Şeicaru nu ar fi visat realul ca o fire balzaciană, nu ar fi putut crede în el însusi iar cei din jurul său nu ar fi reuşit să-l mintă referitor la editarea unor lucrări traduse în germană, devenite conţinutul vieţii lui în ultimii ani ai destinului său pământesc. Pe această cale chiar şi atunci când are dreptate pune atâta zel şi pasiune încât ajunge să facă anumite greşeli, dar fiind supus elanului sentimentului înconjură odihnele oferite de cultivarea raţiunii, nu încearcă să se corecteze, convins că armătura totului salvează orice devieri nedorite.

 

Să ne reamintim de Pahonţu, întocmai ca maestrul nostru, cu totul conştient s’a desolidarizat de tinerii fraţi de cruce, şi deşi ştie că a greşit calcă drept înainte fără să arate vreo slăbiciune. E de arătat că greşelile săvârşite de marele ziarist sunt mult mai mărunte, pete ce le are şi soarele, numai că adversarii şi duşmanii săi, acţionând întotdeauna din umbră profită de ele, fac din ţânţar armăsar şi astfel se bucură dacă-i pot pricinui un rău de prestigiu.

 

Se ştie în acest sens Curentul a lansat multe atacuri polemice nu numai împotriva Gorilei politicianismului dar şi privind alte probleme de care era tras la răspundere, mai ales când nu erau iscălite, directorul publicaţiei, nu de puţine ori străin total de textul ce i se imputa că l-ar fi scris.

 

 

Când unele au aparţinut maestrului, el avea cinstea să le iscălească fără nici o excepţie, şi cum i-a permis genul polemic de multe ori a îngroşat trăsăturile celui vizat, cum sigur era cazul politicianului liberal Constantinescu poreclit de marele ziarist, porcul. Îmi spunea Traian Popescu că petrecându-l la aeroport cu ocazia mutării sale la Muenchen, Pamfil Şeicaru era stăpânit de o tristeţe fără margini, aşa cum putea fi văzut rar de tot, probabil datorită despărţirii de locurile ce-l legau de soţia sa, înmormântată la Madrid, dar la un moment dat Popescu îl aude, vorbind parcă cu el însuşi: “Şi cu Constantinescu porcul, am exagerat, de fapt era un om cumsecade, am să scriu, e de datoria mea, odată şi despre el cum a fost cu adevărat.”

 

Maestrul uita că polemistul, aşezat în apropierea pamfletarului, era epoca marilor specialişti al acestui gen cum erau T. Arghezi sau N.D. Cocea, uneori îşi puteau pierde măsura şi întocmai poeţilor, sacrifica totul pentru o metaforă reuşită, ori o comparaţei ieşită din comun. Fără să facă vreo excepţie, Pamfil Şeicaru aplica o figură de stil inspirată pentru a-i îngroşa izul polemic, fără să se sinchisească deloc că se îndepărtează de subiectul vizat. Dar dacă respectivele fandări şi lovituri de floretă nu făceau rău la nimeni, eventual lansa pe piaţa românească un nou erou popular cum devenise acest Constantinescu porcul, al cărui nume de-acum circula din gură în gură, alteori atare exerciţii întărite cu tot fastul de cei interesaţi, se întorceau, ca un tăis de sabie de Toledo împotriva lui, însuşi.

 

Şi să se vadă unde pot duce anumite neglijenţe ale maestrului mă voi întoarce la articolul semnalat de el în scrisoarea ce mi-a adresat-o, iscălit de P. Cernăvodeanu, Dunărea fluviu a cinci mări, menţionând că la Muenchen prins de probleme mai la ordinea zilei nu a mai scris despre Constantinescu porcul, cum nu s’a mai ocupat de multe dintre proectele sale, aşa cum şi-a propus. De altfel nici nu şi-ar fi găsit rostul, ce s’ar fi spus despre un Alphonse Daudet dacă la bătrâneţe şi-ar fi renegat eroul, Tartarin de Tarascon, susţinând că a fost un om de o cinste exemplară, n’ar fi minţit nici de-l ameninţai cu ghilotina?

 

Revenind la articolul în cauză, maestrul îl prezintă magistral, arătând că problema canalului Dunăre-Marea Neagra este veche de tot şi a fost susţinută de Ion Ghica, aşa cum reiese dintr’o scrisoarea adresată lui W. Carlisle un om influent, politic englez, Turcia pe acea vreme era stăpâna Dobrogei.

 

Pamfil Şeicaru reia problema Canalului Dunăre-Marea Neagră, arătând avantajele aduse de această realizare atât României cât şi ţărilor apusene făcându-se legătura cu canalul Rin-Ron, ajuns aproape la terminarea lui. A publicat o broşură pe această temă, comentată în presa germană în nenumărate articole, ceea ce demonstra valoarea lucrării lui P. Şeicaru.

 

Totuşi problema susţinută în acest mod a şocat exilul, fiindcă autorul nici nu aminteşte de încercările făcute cu câţiva ani mai înainte de acelaşi regim criminal, iar lucrarea prin sutele de victime a fost numit Canalul morţii.

 

Greşala evidentă a marelui ziarist, pe baza căruia putea fi învinuit de colaboraţionism, sfetnicul de elită a regimului comunist din ţară, o aflăm în prezentarea dată, el repune problema canalului Dunăre-Marea Neagră, parcă ea îi apărea pe un teren vergin de care s’a vorbit înainte cu o sută de ani când turcii plătiţi de ruşi au refuzat proectul şi după revenirea sudului Basarabiei la România, problema nu-şi mai avea rostul să fie pusă în continuare.

 

Ori, Canalul Dunăre-Marea Neagră a constituit cu câţiva ani mai înainte lagărul de exterminare, cu procedee criminale, a intelectualităţii române supusă unor chinuri şi suferinţe greu de imaginat, de cele mai multe ori încheiată cu moartea condamnatului.

 

La comanda ruşilor, iar cei ce le urmau ordinele erau cât străini de neamul nostru cât români lipsiţi de cea mai elementară omenie. Canalul respectiv se prezenta ca un mijloc major de tortură unică, fiindcă doar cu lopata nu se putea urni din loc pământul pietros al Dobrogei. În consecinţă, o mână de ingineri au prezentat conducerii, cu planuri bine puse la punct, că în modul în care au început lucrările ele nu aveau nicio şansă de reuşi, printre altele fiindcă nivelul mării era mai sus decât Dunărea deci era nevoie de introducerea sistemului de ecluze.

 

După o scurtă judecată inginerul conducăţtor al executării planului

rusesc, declarat sabotor a fost executat ca dovadă că acest Canal n’a fost decât un pretext de a chinui şi extermina pe cei închişi în respectivele lagăre ale morţii, adevărat Holocaust al neamului românesc.

 

Curând la canal s’au sistat lucrările, comuniştii încercând să arunce uitarea asupra lui printr’o autocritică obişnuită, dar n’au reuşit în nesăbuita lor acţiune, care-i condamnă pentru faptele inumane săvârşite, până în vecii vecilor. Astfel, s’au scris cărţi despre acest Canal al infernului, de oamenii care au suferit supliciul de a fi închişi de către comunişti acolo, istoricul barbariilor comuniste de-a dreptul criminale sunt de-acum bine cunoscute şi nu vor fi şterse din inimile românilor atâta timp cât aceştia vor trăi pe acest pământ şi vor vorbi frumoasa limbă românească: niciodată să nu se mai repete atare monstruozităţi îndreptate împotriva condiţiei umane de către nişte sălbateci certaţi cu minima morală prescrisă şi animalelor, deci s’au aliniat sub modul lor de fiinţare instinctuală.

 

Desigur descrierea lui P. Şeicaru, venită din senin, însemna o provocare a exilului, acestuia îi aducea dovada, având şi unele lucrări ale maestrului anterioare în care el se arăta dacă nu favorabil total regimului comunist, sigur însă adopta o atitudine duplicitară.

 

De ce nu s’a referit marele ziarist în câteva vorbe la intenţia ruşilor asociaţi cu cetele de atunci comuniste, să distrugă poporul român tocmai într’o regiune în care de fapt canalul Dunărea-Marea Neagră, în loc că fie al morţii putea să aibe o întrebuinţare binefăcătoare pentru statul şi poporul român?

 

Nu pot înţelege această omisiune a maestrului parcă intenţionat pus să discute doar cu cei din ţară, ignorând sentimentele curate, anticomuniste ale unor adevăraţi exilaţi.

 

Fără îndoială, ne aflam în perioada de apogeu a relaţiilor lui Pamfil

Şeicaru, pozitive, faţă de regimul din ţară, pe care nu uita să-l şi critice, niciodată nu l-a admis cu totul şi această manifestare trebuie reţinută dacă vrem să-i caracterizăm cu adevărat activitatea.

 

Ar fi o scuză faptul că nu vroia să aducă în actualitate evenimente ce ar fi putut să nu-i servească ideea în care prezenta pe plan internaţional rolul respectivului canal Dunărea-Marea Neagră şi să recunoaştem că în arta celui specializat cu o pledoarie eficace, maestrul ar fi primit dreptate, dar, oare merita regimul din ţară o atare recunoaştere?

 

Astăzi, regret că nu l-am întrebat direct despre felul cum vede el existenţa închisorilor comuniste şi bineînţeles Canalul Dunărea-Marea Neagră înfiinţat de comunişti pentru a-şi ucide adversarii politici, cu atât mai mult de luat în considerare cu cât maestrul nu agreia violenţa de niciun tip.

 

Fiind incă proaspăţi în corespondenţa noastră nu am vrut să-l provoc şi bine am făcut, cred eu, fiindcă relatiile ulterioare dintre Pamfil Şeicaru şi partidul comunist român nu au mai continuat pe curba pozitivă cunoscută din anii 1976-1977 ci ea a urmat o vertiginoasă cădere, ceea ce ne demonstrează că el însuşi şi-a dat seama cu cine avea de-aface.

 

Nu a fost niciodată apologetul comunismului pe care îl urmărea pe

plan internaţional cum se manifesta în politica Rusiei sovietice, fiind sigur că odată cu dispariţia colosului vor fi lichidaţi şi sateliţii săi, în mod automat.

 

Scrisoarea (5) lui Pamfil Şeicaru din 26 XI 1976

 

Dragă amice Vuia

 

Acum zece zile v’am trimis recomandat cartea La Roumanie dans la grande guerre: Cu toate că ştiu că în Germania nu există cenzură ca în ţările zise marxiste-leniniste şi cartea a fost expediată recomandat, subzistă o fărâmă de îndoială că s’ar putea să nu fi ajuns la destinaţie.

 

În consecinţă, vă rog, să-mi confirmaţi primirea. Las bine înţeles timpul necesar să isprăviţi voluminoasa lucrare spre a-mi comunica

impresiile. Cum sunteţi tânăr, sigur nu aveţi 60 de ani, deci cu totul

străin de tragicele condiţii în care s’a realizat România visată de la Nistru până la Tisa, impresiile dv. mă interesează foarte mult. Sigur că veţi fi citit cărţile publicate imediat după 1918, dar izvoarele pe care le-am folosit eu, au apărut după 1950. Ori tocmai în aceste lucrări, Contele de Saint Aulaire, generalul Denikin etc. puneau într’o dureroasă lumină condiţiile în care au făcut războiul Aliaţii - Franţa, Anglia şi Rusia nu şi-au ţinut angajamentele luate. Rusia ne-a trădat pur şi simplu. Este, cred eu, bine să se ştie, ca tinerele generaţii să nu-şi reazime siguranţa patriei pe aliaţi.

 

V’aş ruga să-mi trimiteţi expectorantul care este foarte bun-tusea mi-a cedat imediat. Dizolvantul este bun pentru un tratament îndelungat. Sora mea care este şi ea medic, vă roagă insistent să aflaţi tratament pentru laringita cronică pe care o am.

 

Asteptând răspunsul dv, vă rog să primiţi urările mele de sănătate şi noroc în tot ce întreprindeţi.

 

Al dvoastră

Pamfil Şeicaru

 

 

Şi eu vă mulţumesc din toată inima pentru toată înţelegerea arătată fratelui meu: siropul Transbronchin este minunat. După 3-4 zile crizele bronşice l-au părăsit, dându-i linişte somnului. Dacă nu mă veţi crede îndrăzneaţă, mult bine i-ar face un tratament pentru bronşita cronică ce-i întreţine mai accentuate fenomenele bronşice cu întreg cortegiul neplăcerilor. Totuşi acest minunat expectorant i-a dat şi se menţine o stare liniştitoare. Îl supără numai răguşeala care la el este şi un rezultant profesional, vorbirea îndelungată de-alungul anilor şi plus totala lipsă de atenţie faţă de sănătate.

 

Cât priveşte Euphyllin sunt de părere să-i urmeze tratamentul după un examen al cordului, care nu l-a mai făcut, aproape de 3 (trei) ani, precum şi o serie de analize. Însa hotărâţi Dvoastră eu fiind o colegă bătrână de 77 de ani şi îndepărtată din ceea ce a fost marea mea iubire-omul în nevoile lui materiale şi fizice, nu mai pomenesc de cele sufleteşti. Deci în prezent minunat, ar fi să avem Siropul şi ce veţi crede în legătură cu laringita cronică ce-l supără destul.

 

Bisolvantul şi-ar îndeplini bine rolul de întreţinere pulmonară. Repet, hotărâţi cum veţi crede.

         

Dr. Şeicaru

Note şi Comentarii

 

Trimiţându-mi cartea La Roumanie dans le grande guerre, maestrul mă roagă după isprăvirea lecturii voluminoasei lucrări, să-i comunic impresiile mele deoarece îl interesează foarte mult, odată ce nu aveam 60 de ani şi eram străin de tragicele condiţii în care s’a realizat România visată, de la Nistru până la Tisa. Era curios să afle dacă a reuşit să transmită spiritul tragic al acelor ani, istoricii în general nu au aprofundat aspectele respective accentuând în deosebi asupra gloriosului final, pe această cale transmis celor ce citesc sau chiar iubesc Istoria Românilor, o imagine falsă a evenimentelor.

 

Modest, marele ziarist susţine că a reuşit să redea cavalcada primului război mondial în lumina ei reală deoarece i-au stat la dispoziţie izvoare apărute după 1950, ca şi lucrările contelui de Saint-Aulaire sau generalului Denikin etc., în acestea autorii au pus într’o dureroasă perspectivă felul cum s’au comportat în primul război mondial aliaţii, inclusiv faţă de România: Franţa, Anglia, Rusia nu şi-au ţinut angajamentele, mai mult Rusia ne-a trădat pur şi simplu.

 

Marele ziarist, istoric şi eseist vroia ca tinerele generaţii să afle să nu-şi rezeme siguranţa patriei pe aliaţi, doar se ştie că maestrul considera istoria ca memorie a trecutului din care urmaşii aveau de învăţat să nu facă aceleaşi greşeli ca înaintaşii lor.

 

Scrisoarea destul de scurtă se referă şi la expectorantul trimis de mine pe care onorabilul meu partener de corespondenţă îl consideră foarte bun, eliberându-i pur şi simplu căile respiratorii, de unde deduce că îl va ajuta şi prin aplicarea sa cronică. Încăodată se vede că maestrul nu era deloc un bolnav dificil, trata medicamentele în general ca pe un elixir dătător de viaţa, ceea ce explică încrederea nemăsurată pe care o conferea medicilor, niciodată nu ieşea din cuvântul lor, deşi nu avea nici un contact cu arta lor de a vindeca, am putea să-i socotim obedienţa ca a omului originar faţă de manevrele magice ale vrăjitorului sacerdot.

 

Dupa rândurile marelui ziarist care nu uită să semneze câteva urări

pline de dragoste părintească, mi se adresează şi Doamna dr. Virginia Şeicaru, îngerul păzitor al sănătăţii maestrului. La prima impresie îmi apărea o fiinţă severă, în aceaşi măsură, cu ea însaşi ca şi faţă de ceilalţi semeni, mai apropiat fiindu-i fratele său Pamfil.

 

La respectiva atmosferă glacială a contribuit nu numai faptul că s’a

iscălit cu dr. Şeicaru, dar şi faptul că nu a ieşit nicio clipă din tema  propusă medicală. Mai târziu, mi-am dat seama, că am greşit considerând-o distantă şi severă, era vorba mai mult de caracterul ei ce nu se deschidea primului venit şi asta mă lăsa s’o ştiu de la început prin armura pusă pe inima ei, trecută prin cele mai grele încercări ale vieţii, nu în cele din urmă zilele, nu puţine petrecute în temniţele comuniste.

 

Ca medic dr. V. Şeicaru era şi ea mulţumită de expectorantul trimis de mine, dar mă ruga să-i prescriu şi un tratament pentru laringita cronică, fiind de părerea justă că de-acolo se trăgea şi bronşita cronică nu şi, bineînţeles, emfizemul. Încă mai adăoga faptul adeseori evidenţiat de mine că răguşeala fratelui ei o considera de origine profesională, prin meseria lui de ziarist era obligat să o întrebuinţeze până la epuizare. L. Rebreanu îi atribuie lui Pahonţu acelaşi defect de vorbire, definit drept o hârâială ce-i apărea nu numai la supraefort vocal, dar şi la mânie saa emoţii puternice.

 

Cum era să îi spun colegei mele emerite că personal nu sunt specialist orelist şi că o tulburare datând de zeci de ani nu mai poate fi tratată cu eficacitate, oricât acuma devenise mult mai supărătoare, însoţită fiind de modificări subiective, mult mai accentuate decât odinioară. Desigur am promis că am să încerc să-i tratez laringita după ce mă voi consulta cu un specialist în domeniul respectiv.

 

Bine se poate observa că dna Virginia exercita o influenţă manifestă asupra fratelui său, la sfatul ei m’a rugat să-l tratez de laringită cronică, reprosându-i mereu că a neglijat să se trateze la timpul potrivit.

 

La prima vedere, am putea da dreptate fiicei maestrului Viorela care îi imputa o influenţă malefică, prin care îsi conducea în mod tiranic, fratele. Ori asta nu era adevărat, între cei doi exista un fel de simbioză, ea îşi preluase rolul de infirmieră, pe când în materia creaţiei sale Pamfil Şeicaru îşi exercita aceeaşi tiranie, am putea spune că dna Virginia credea orbeşte în geniul fratelui său, de unde grija pentru starea lui de sănătate ca pentru ceva nepreţuit cum de fapt şi era.

 

Vom reveni la această doamnă căreia i-am dedicat un capitol de carte, bazat pe corespondenţa dusă cu dânsa. Despre români se spune, cu mare departe, că sunt extrem de ospitalieri la prima întâlnire cu un semen de-al lor, ca la o a doua ocazie să îi întoarcă pur şi simplu spatele. Ei bine, sora maestrului, dr. Virginia Şeicaru, nu era făcută dintr’un aşa ordinar material, la început te trata mai mult decât suspicios, ca numai după ce reuşeşte să te cunoască de-a binelea, îţi deschida, fără opreliştile prejudecăţilor, sufletul, şi din acel moment îti dăruie prietenia sa, ce nu mai poate fi prin nimic zdruncinată. E de prisos să mai scriu că la fel se comporta şi maestrul Pamfil Şeicaru după ce i-a dăruit prietenia aproapelui său. Vom semnala acest aspect ori de câte ori vom avea prilejul să ne confruntăm cu el.

 

Încă de pe acum ca medic acceptam că dna Virginia a iubit omul şi a căutat să-i amelioreze suferinţele trupeşti şi  în aceeaşi măsură şi pe cele sufleteşti.

 

Credem că după ce am încheiat scrisoarea maestrului prin care mă anunţa că mi-a trimis cartea aşteptată, cred că e momentul şi locul cel mai potrivit să dedic un mic studiu lucrării sale despre “La Roumanie dans la guerre”, atrăgând atenţia celor în cauză asupra valorii ei şi este de condamnat că cei din ţară nu au ţinut de cuviinţă să-i împlinească dorinţa testamentară a maestrului şi să o publice şi în limba românească, cea mai lângă sufletul său de mare patriot.

 

Deci iată, în continuare, comentarul meu despre cartea “La Roumanie dans la grande guerre“ de Pamfil Şeicaru, ed. Minard, Paris, 1968, de 455 pagini.

Pe prima filă a lucrării maestrul mi-a scris următoarele rânduri:

 

Lui Ovidiu Vuia,

această lucrare menită să dezvăluiască sacrificiile făcute de neamul nostru pentru a realizarea României mari de la Nistru până la Tisa. Sunt realizări care nu s’au cunoscut de istoricii noştri. Generaţiile tinere nu le cunosc. Cu aleasă preţuire,

Pamfil Şeicaru

Karlsfeld 16 Noembrie 1976

 

 

[... In volumul III lipseau de 140 de pagini de corectura pe linga aceasta şi scrisorile originale de la Pamfil Şeicaru şi cărţi de la Pamfil Şeicaru. Unde sunt Editura Almarom?? tiparit, Falsificari Vol. I, p. 130, comentar  Rita Vuia]


 

Cartea poartă următoarea dedicaţie, tipărită: “În amintirea generalului Berthelot, a contelui de Saint-Aulaire, ambasador al Franţei, ofiţerilor, subofiţerilor şi soldaţilor misiunii militare franceze care au trăit epopeea română cu o patetică solidaritate de credinţă şi sacrificii.”

 

Ion Gh.I. Brătianu îi scrie o prefaţă mai mult decât meritorie, din ea vom cita două pasagii caracteristice activităţii alesului om de cultură care a fost marele nostru ziarist.

 

Prima: “Realizările exilului sunt multiple, din această cauză acţiunea şi conceptul lui Pamfil Şeicaru devin complexe. Sunt cele ale unui om plasat tot mai mult deasupra intereselor partidelor politice şi a ideologiilor partizane, pentru a analiza faptele în singura lumină adevărului. La vârsta de 64 de ani, glasul său ia dimensiuni noi: cele ale Istoriei.

 

Din trecutul său, experienţa şi talentul său excepţional, puţini oameni erau mai calificaţi ca autor al acestei lucrări, pentru a aduce omagiul datorat Franţei şi susţinerii pe care o oferă, odată mai mult cauzei româneşti, după ce a fost succesiv prezentă la renaşterea dintre 1848 şi 1856 şi la declararea independenţei sale în 1878.”

 

Dupa ce arată că Pamfil Şeicaru, director şi proprietar al jurnalelor Curentul, Evenimentul, Rapid, vechi deputat şi preşedinte al sindicatelor presei române, decorat cu Crucea de razboi 1914-1918, cu Steaua României şi a fost cavaler al ordinului Mihai Viteazul, menţionează rolul jucat de politician şi ziarist între anii 1929-1930, în conversiunea datoriilor agricole, prefeţatorul încheie astfel: “Iată de ce ţin să salut nu numai spiritul acestei ultime opere a lui Pamfil Şeicaru, ci de-asemeni şi calităţile omului a cărui energie, tenacitate de luptător în apărarea marilor idei naţionale, i-au permis, ca dincolo de vocaţia sa de mare ziarist, să facă operă de istoric şi om politic.” (Prefaţa iscălită de Ion Gh. I Brătianu a fost scrisă în limba franceza ca întreaga lucrare din care am extras pasagiile citate, traduse de noi în limba română).

 

Cartea ‘La Roumanie dans la grande guerre’ (România în marele război) este nu numai voluminoasă prin numărul de pagini (455) cum o consideră autorul însuşi, dar atinge monumentalul cu siguranţă, datorită faptului că prin ea, Pamfil Şeicaru, spirit liber, recurge la toate însuşirile majore ale talentului, nu rar cu străluciri geniale, neuitând nicio clipă că scrie o lucrare istorică, deci una ştiinţifică nu imaginativă, de unde urmează de aproape realitatea materiei pe care o abordează.

 

Impresionează prezenţa istoricului savant căruia nu îi scapă nicio sursă valabilă, scopul său final fiind acela de a descoperi adevărul pe care-l caută oricât ar fi de profund ascuns în esenţa lucrurilor şi evenimentelor. Pentru a reuşi în aventura spirituală începută, cartea istorică îi devine un prieten drag, suferind că nu o are în bibliografia sa, ca să o cântărească în unităţi stelare, ca apoi să îi exprime toate comorile, întocmai ca un nou Pygmalion îndrăgostit de propria sa operă. Semnificativă ne apare ultima lui fotografie, executată de Viorela, fiica lui, surprins în mâni cu o carte deschisă, pe care o citeăşte cu atâta participaţie încât reuşeşte să ne transmită un sentiment de veneraţie, împărtăşita de un obiect sacru: Cartea.

 

Dar, e cazul să o scriem, nu se rezumă la comentarul sec al multor profesionişti, fiindcă el scrie cu inima, posedă harul scriitorului artist, prin el readuce la viaţă personagiile respective, le face să se mişte înaintea ochilor noştri, fără să literaturizeze însă, le dă un suflu şi un avânt deosebit, totul redat în lumina adevărului istoric ce eace conştituie partea inefabilă a scrisului său, de unde de fapt, prin portretele realizate într’o atmosferă cu acribie descrisă, Pamfil Şeicaru merită a fi considerat un Plutarh al culturii româneşti.

 

Cu toate acestea evită răbufnirile romantice, oricât modelul îi este, printre alţii, Michelet nu depăşeste realismul cerut de orice eveniment istoric. Totuşi stilul copleşeşte până întratât încât lectura odată începută, cititorul nu se poate despărţi de ea până nu-i parcurge ultima pagină. Secretul îl dă expunerea clară şi distinctă de tip cartezian, lipsit de întortocheilile rafinate ale unor coridoare fără sfârşit de labirint al cugetării, astfel că poate fi înţeles chiar şi de cel mai neinstruit cititor, căruia incă i se adresează marele ziarist, de la inimă la inimă, pe graiul tuturor, accesibil.

 

Prin toate aceste calităţi şi datorită trairii directe a evenimentelor, autorului nu-i era greu să imprime ideilor sale un caracter alert, veridicitatea e dată de căldura sângelui vărsat ori de amarul lacrimilor ce curg pe obrajii îndureraţi, simpla şi tot atât de complicata metodă aparţinând unui specific de matrice creatoare, expresie a zisului inconştient categorial pe care omul îl are sau nu, cale de mijloc nu există. În orice caz, Pamfil Şeicaru prin intermediul său numit har, la urma urmelor un mister înlocuieşte pe un altul, defineşte, de bună seama, ca un Homer modern, eroicul unei epopei, războiul Troiei fiind aici primul război mondial, mult mai apropiat de contemporaneitatea noastră.

 

Se împlineşte o reabilitare tardivă, când bine se ştie că literatura postbelică în manifestările sale antirăzboinice a propagat un pacifism antipatriotic, cosmopolit, ca de pildă expresionismul german, pe care autorul nostru îl combate vehement demonstrând ce-au însemnat sacrificiile poporului roman într’un război prin care s’a realizat visul secular al României mari. Dar pentru justa valorificare, se impune analiza faptelor aşa cum s’au desfăşurat pe câmpul de bătaie şi nu judecate la masa unui bar din Zuerich, cum au făcut-o dadaiştii lui Tr. Tzara în 1918, prin lansarea unui manifest pacifist.

 

Fără îndoială, ca în poezia cutremurătoare a lui Radu Gyr, “Noi am

rămas sub zidurile Troiei” Pamfil Şeicaru, distins cu ordinul Mihai

Viteazul nu s’a mai despărţit de soldaţii lui, vitejii ţărani români, împreună au făcut războiul de la început până aproape de sfârşitul său, inima lui nu i-a mai putut uita niciodată, numai că zidurile Troii cântate în poemul lui Gyr au fost pentru el tranşeiele marelui război mondial.

 

Din toate punctele de vedere cartea lui Pamfil Şeicaru corespunde înăltării unui monument istoric de excepţie, frate geamăn cu cel ridicat prin mausoleul de la Mărăşeşti, la care a contribuit şi maestrul, numai că unul a fost construit în cuvinte, pe când celalalt în piatra sufletului veşnic românesc.

 

Recitind lucrarea marelui ziarist, încăodată regret mult de tot, că atunci când mă chema cu atâta stăruinţă să-l vizitez, din anumite considerente politice de calibrul unor zvonuri false, eu i-am refuzat invitaţia, de nenumărate ori repetată. Când s’ar fi cuvenit, nu numai să fi onorat inviţia sa, dar să nu mă fi dat în lături să-i sărut mâna cu care a scris magistral epopeea română din primul război mondial. O fac acuma, închinând memoriei lui aceste rânduri, rugându-l să-şi ierte urmaşii care nici până acuma nu i-au tradus, aşa cum îi era dorinţa, “La Roumanie dans la grande guerre“ în limba română, a poporului pe care-l iubise şi l’a slujit până în ultima clipă a vieţii sale.

 

Desigur istoricii români, mai ales cei din ţară cu pretenţii de a fi consultat cine stie ce arhive secrete sovietice sau românşti sunt atât de obsedaţi de lucrul lor încât conduşi de anumite scripte ce pot şi ele minţi, ajung să conteste mărturiile unor oameni care au trăit pe viu unele fapte, bineînţeles, ne repetăm, în numele unor acte ce pot fi ele însele măsluite. De unde totala neînţelegere arătată istoriei politice trăită de cel mai informat om al perioadei interbelice, Pamfil Şeicaru, de către autorul dizidenţei comuniste în exil, ajuns directorul postului de radio, Europa liberă, Vlad Georgescu, atunci când scrie în postfaţa Istoriei românilor semnată de el, de fapt o pseudoistorie tendenţioasă, antiromânească, următoarea părere, mai mult decât subiectivă: “Nu există incă nici o istorie generală a partidelor politice; P. Şeicaru, Istoria partidelor naţional, ţărănist si national-ţărănist I-II (1963) este mai degrabă o interesantă dar subiectivă trecere în revistă a istoriei politice contemporane decât istoria partidelor enunţate în titlu”.

 

S’auzi şi să nu crezi; istoricul dizident comunist nu înţelege nimic din cartea lui Pamfil Şeicaru pe care o consideră subiectivă şi în acelaşi timp declară ca temeinice studiile lui Ion Scurtu despre acelaşi subiect, publicate sub comunişti deci în niciun caz nu a putut să scape de cenzura vigilentă a stăpânilor roşii. În lumina respectivelor realităţi nu va mira pe nimeni că preferatul lui Vlad Georgescu, aşa cum l-a învăţat partidul, se opreşte asupra manifestărilor antifasciste ale partidului naţional-ţărănist, lipsite de vreo semnificaţie anumită, la care au participat stângiştii partidului ţărănist, fuzionat cu cel naţional, printre aceştia nu lipseau un M. Ralea, semnând alături de Ion Gh. Maurer, Lucreţiu Pătrăscanu şi P. Pandrea. De altfel cei vizaţi ca naţional-ţărănişti, au trădat ulterior partidul lui Maniu şi Mihalache căutându-şi rosturile aiurea.

 

Atari manifestări publice de stânga într’o vreme când nazismul devenea stăpânul Europei, ne îndepărtau de Hitler care se va răzbuna pe români prin dictatul de la Viena şi prin pactul Ribbentrop-Molotov în urma cărora pierdeam nordul Transilvaniei şi Basarabia cu o parte din Bucovina. Toate acestea ar fi putut fi evitate dacă am fi dus o politică mai maleabilă faţă de Germania, doar în acest mod am fi reuşit să ne păstrăm neutralitatea, scutind populaţia de atâtea evenimente nenorocite. Adevărul este că prin manifestările lor antifasciste domnii ţărănişti căutau să-şi asigure câte un post în structura viitoare comunistă, cum iar ne poate servi drept exemplu acelaşi Ralea, ministru sub guvernul prietenului său Armand Călinescu şi tot atât de preţuit de comunişti. De unde se vede că dl. Scurtu se referă la zisele manifestări antifasciste interbelice cu intenţia de a elogia pe unii ajunşi, citeşte trădători ai partidului ţărănist al cărui şef, Ion Mihalache va suferi o moarte de erou în temniţa de la Râmnicu-Sărat. Tragedia regretatului Vlad Georgescu constă în faptul că el nu cunoşte un alt mod de a scrie istorie decât pe acel comunist, de unde şi rezistenţa sa faţă de lucrările lui P. Şeicaru.

 

În ce-l priveşte pe I. Scurtu, cel de de sub comunişti îşi continuă pe mai departe preocupările, de unde am putea deduce că nu s’a întâmplat nimic în biata noastră ţară condusă tot de oamenii de ieri, nu mai că au schimbat denumirea de partid comunist în cel de partid social democrat. Cât îl priveşte p dl I. Scurtu într’o carte aparută în 1994, el caută să trateze obiectiv de pildă actul de la 23 August dar nu reuşeşte fiindcă se bazează pe informaţii false şi aici ne punem întrebarea de ce istoricii români nu vor să ţie seama de memoriile lui Gh. I. Duca - nu cunoşte problema nici Pamfil Şeicaru - în care fiul primului ministru Ion Duca ucis de către legionari în 1933 - în gara Sinaia, face nişte destăinuiri senzaţionale. Nu mai întru în detalii, fiindcă le-am descris în lucrări anterioare dar respectivul domn - ca politician la ordinele tânărului Niculescu-Buzeşti - a sabotat lucrările de pace duse de ministrul-ambasador la Stockholm Nanu cu trimisa lui Stalin mme Kollontay, în numele lui Antonescu.

 

Desigur, dacă s’ar ţine cont de actul de trădare al politicienilor democraţi conduşi de Niculescu-Buzeşti sub oblăduirea lui Mihai I, cu un an înainte de 23 August 1944, istoricii români nu ar putea să mai poarte atâtea discuţii în contradictoriu, deoarece adevărul este numai unul, actul nefast de la 23 August a fost încheiat de clasa democraţilor şi astfel nu ar mai sta în picioare nici teoria hilară că partidul comunist ar fi participat activ la această acţiune, reprezentaţii lui erau nişte oameni de paie introduşi pentru a îmblânzi reacţiile ruşilor cu care nişte rătăciţi în politica românească erau convinşi că se puteau înţelege.

 

Consider că declaraţiile lui G. Duca, de totului clar lămurite în Memoriile sale apărute în editura lui J. Dumitru, Muenchen, 1984, vol. III, pag. 54-101 nu lasă nici dubiu când în jurnalul său de zi, la 23 August 1944, ora 11 şi jumătate notează: “Ultima oră: guvernul s’a format în frunte cu generalul Sănătescu, având la externe pe Buzeşti! O ascensiune prea bruscă, căreia - în ciuda excepţionalelor calităţi - nu ştiu zău, dacă va rezista. Mă amuză însă faptul că din August 1943, când dânsul m’a însărcinat - în treacăt fiind la Stockholm – să reprezint pe rege şi opoziţia unită, peste capul guvernului şi al lui Nanu, stabilind, în acelaşi timp un cifru secret între noi, din anul trecut, zic, mi-a dovedit o prietenie aproape afectuoasă, ce m’a mirat. Fosta mea antipatie pentru dânsul a dispărut, în bună parte, faţă de nepreţuitele servicii pe care le-a adus cauzei...”.

 

Alegerea de către Buzeşti a fost una tactică fiindcă nimeni nu l-ar fi bănuit pe C. Duca, bine cunoscut pentru înclinaţiile sale galante, însărcinat de ministrul de externe cu o misiune atât de importantă pentru viitorul României. Depeşele cu cifru secret erau citite de un oarecare Sandu, pe această cale mesagiile ajungeau la destinaţie. Cu siguranţă G. Duca şi-a dus la împlinire sarcinile, dovadă că a descris-o pe mme Alexandra Kollontay în toate cele trei vizite pe care i le-a făcut şi avea şi două poze cu această ambasadoare a lui Stalin la Stockholm, însoţită de consilierul Semonov. Într’una stă într’un fololiu, citind o carte, pe când într’a doua este la masa ei de lucru însemnând ceva într’un caet, alături de ea în picioare probabil, Semenov face acelaşi lucru. G. Duca e copleşit de prestanţa acestei bătrâne şi paralitice tipul femeii comuniste, probabil posedat de acest sentiment a ajuns la concluzia că pentru noi, românii, trecutul a apus pe veci, idee pentru care a fost viu criticat şi după cum se vede, sigur, nu a avut dreptate.

 

Cu toate stăruinţele celor de la Bucureşti şi a reprezentantului lor, ruşii au preferat, prin ambasadorul Nanu să ducă tratativele de armistiţiu cu guvernul lui Antonescu şi această dorinţă a fost exprimată de ruşi încă pe ziua de 22 Iulie 1944, cu câteva săptămâni înainte de ziua fatală, după cum astăzi o ştim, de unde se poate deduce că nu aveau nicio încredere în opoziţia unită şi au tergiversat primirea generalului Aldea pentru a discuta cu ruşii situaţia armatelor ruso-româneşti, până au ocupat şi Bucureştiul.

 

E important să redăm mesajul primit pe ziua de 19 Iunie 1944 de către G. Duca: “Din ordinul M.S. Regelui binevoiţi a comunica Dnei Kollontay cele ce urmează: până în ziua de 20 Iunie va fi expediat de la Bucureşti la Cairo un plan de acţiune în vederea ieşirii României din război. Rog a se adaoga că elementul esenţial al acestui plan este coordonarea acţiunii noastre cu o ofensivă rusească pe frontul românesc.” La care Buzeşti adăoga prietenos “calde felicitări, înaintare prim consilier Legaţiune”.

 

Cred că Mihai I este primul sau printre primii comandanţi de armată care cer duşmanului de moarte să-şi întărească ofensiva împotriva propriei sale oştiri!!!

 

La 3 Iulie urmează un al doilea mesagiu, descifrat cu ajutorul lui Ghica, în care se descrie planul de încetarea ostilităţilor împotriva Uniunii Sovietice si răsturnarea regimului Antonescu de către o formaţie guvernamentală democrată, mai mult decât în amănunt. E drept că a avut o oarecare întârziere, operaţia de citire a avut loc în noaptea de 30 spre întâi August.

 

Să reţinem că în atare condiţii tulburi la 23 August 1944 i se comunică lui C. Duca faptul că regele a dat o proclamaţie către. Ţără prin care i se aduce la cunoştinţă că Mihai I primeşte condiţiunile armistiţiului rusesc şi că se alătură puterilor aliate.

 

De fapt, regele anunţă încheierea ostilităţilor printr’un armistiţiu fără condiţii, ruşii şi-au dat seama că nu mai are rost să continuie condiţiile de pace cu Antonescu atunci când opoziţia unită le oferea ţara fără nicio rezistenţă, mai adăogăm noi, important era ca cei în cauză să-şi menţină sau să-şi recapete posturile, pierdute între timp.

 

Au dreptate cei ce vorbesc despre marea trădare de la 23 August, şi

Pamfil Şeicaru făcea parte dintre cei ce denunţau una din cele mai josnice vânzări ale ţării.

 

E totuşi bine să semnalăm că regele avea dreptate când îşi asuma răspunderea actului de la 23 August, numai că prin el România a suferit o robie ce incă nici astăzi nu a luat sfârşit. După părerea noastră regele în acele zile şi-a trăit Waterloo-ul domniei sale, din această cauză nu şi-a mai putut redobândi tronul, pe care pentru totdeauna l-a mânjit cu sângele soldaţilor săi pe care i-a oferit drept carne de tun ruşilor, iar dacă unii dintre ei au scăpat au avut parte, mai târziu de un mormânt fără cruce undeva prin pustiul Siberiei.

 

În ce-l priveşte pe istoricul I. Scurtu el şi pe mai departe poate să sărbătorească ziua de 23 August 1944, ca ziua de eliberare a României de sub ciugul unei vieţi omeneşti devenită insuportabilă, de când ruşii au izbutit să ne arate drumul unicei fericiri!!!

 

Pe vremea când mai credeam în menirea PNT-ului, era prin 1992, i-am scris dlui C. Coposu referitor la problema, mai sus prezentată de G.I. Duca, şi l-am întrebat dacă mai putem să considerăm ziua de 23 August ca una de importanţă istorică pentru destinul hegelian al României. Se înţelege că nu mi-a răspuns dar a ţinut o conferinţă studentilor amintită de mine în cele anterioare cu această temă a lui 23 August, ajungând la concluzia că regele a făcut singurul lucru uman posibil în acel moment, salvând astfel ţara. Deci justifica trădarea şi executarea mareşalului Ion Antonescu, singurul ce putea să încheie un armistitiu onorabil pentru România. Dar asta, dacă politicienii ar fi format un zid de apărare în jurul său ceea ce în Istoria noastră nu s’a întâmplat niciodată, adică să nu avem parte şi de trădătorii noştri.

 

După această necesară introducere să ne întoarcem la cartea lui Pamfil Şeicaru, ori fiindcă spaţiul nu-mi permite să fac o analiză minuţioasa a fiecărui capitol, cum de altfel o pretinde, voi insista asupra anumitor părţi, cu convingerea că din acestea se va putea intui unitatea respectivei lucrări.

 

Ne stă la dispoziţie chiar primul capitol intitulat “Sarajevo-28 Iunie

1914”, în care istoricul îşi etalează cu mărinimie profundele sale cunoştiinţe dublate de un autentic talent de expunere, pentru a ne arăta de ce un conflict aparent local, a putut să determine un război cu adevărat mondial.

 

Manevrele armatei austro-ungare, se ţineau în Bosnia, sub conducerea arhiducelui Franz-Ferdinand mostenitorul tronului, tema militară privea un atac împotriva Sârbiei. Cum la data terminării manevrelor, la 28 Iunie arhiducele urma să dea o recepţie, ziarele sârbe considerau asta ca o provocare, ştiindu-se că în acea zi de 28 Iunie se aniversa bătălia de la Rosovo (1389) în care armatele sârbe au fost definitiv înfrânte de turci.

 

Şeful guvernului sârb luase toate măsurile să nu dea motiv Austro-Ungariei să declare război Sârbiei slăbită de războiul de 2 ani, balcanic. Totuşi atentatul a avut loc săvârşit de câţiva elevi de liceu între 17 şi 19 ani, naţionalişti bosnieni care doreau unirea cu Sârbia.

 

Atentatul nu a provocat nici la Viena nici la Budapesta o mare emoţie, arhiducele nu era deloc popular cum arată şi St. Zweig, martorul acelui eveniment. În acest mod dubla monarhie avea un pretext minunat de a proclama război Serbiei pentru a o menţine într’o vasalitate politică şi economică.

 

În 1880 încercările ministrului Ristyci de a obţine libertatea Sârbiei

au eşuat, regele Milan îi cere demisia, obedienţa lui arătată Vienei, va fi continuată şi de fiul său regele Alexandru I, proclamat în 1894. Mai târziu în 1903 dinastia Obrenovici e înlocuită cu cea a Karagheorghevici-Ior, ceea ce însemna o grea lovitură pentru Viena, la Belgrad vice-regele refuză să mai fie vasalul Vienei.

 

La 6 Oct. 1908 Austro-Ungaria anexează Boznia şi Herţegovina ceea ce irită pe sârbi, dar Aerenthal ministrul de externe austriac se înţelege cu Isvolski, ministrul de externe rus, ca Austro-Ungaria să recunoască libera trecere a navelor ruseşti prin Dardanele în schimbul recunoaşterii de Rusia a anexării Bozniei şi Herţegovinei. Dar Aerenthal n’a recunoscut înţelegerea considerând că nu a fost vorba decât de transitul pe luna Octombrie. Însfârşit prin intervenţia Berlinului Turcia recunoaşte anexarea, de unde marea eroare a lui Isvolski cel ce cu puţin înainte, la 13 Martie 1909 ceruse nemţilor să intervină. În continuare suştinerea Austro-Ungariei de către Germania s’a arătat decisivă. La 8 Oct. Buellow asigură guvernul austriac, în caz de complicatii, de ajutorul german.

 

Dacă Rusia în 1908 era slăbită de războiul din Extremul Orient şi de o rovoluţie, conflictele dintre sârbi şi ministrul de externe austriac, Aerenthal, se termină cu un proces nedemn pentru ministrul austriac, demonstrându-se că toate actele erau false, inventate de ambasada austro-ungară din Belgrad, la fel şi croaţii amestecaţi au fost victimele unor manipulări de conştiintă, nemaiîntâlnite până atunci. Se urmărea, pe căi necinstite desigur, să se creeze o atmosferă tensionată în vederea declanşării războiului împotriva Serbiei.

 

În Febr. 17, murind Aerenthal îi succede contele Berchtold - fost ambasador la Petersburg - lipsit de calităţile antecesorului său. El ignoră coaliţia statelor balcanice inspirate de politicienii ruşi: astfel se încheie primul pact sârbo-bulgar, cuprinzând apoi Grecia şi Montenegro, realizat de Hartwig, ministrul Rusiei la Belgrad, agent al panslavismului sprijinit de Sazonov, ministrul afacerilor externe rus, autorul “Anilor fatali”.

 

Războiul coaliţiei începe în 1912 contra Turciei şi Berchtold era convins că armata turcă va distruge armata sârbă şi astfel va calma pe slavii dublei monarhii. Dar lucrurile au evoluat chiar pe dos, coaliţia obţinuse o serie de victorii fulgerătoare încât chiar Rusia se simţi obligată să-i oprească, pe cei victorioşi, la porţile Constantinopolului.

 

Serbia pretinde să aibe acces la mare şi să se unească cu Montenegro dar Austro-Ungaria se opune, mai mult, sprijină constituirea statului albanez, căruia îi dă şi un rege pe prinţul de Wied. În acelaşi timp Berchtold printr’o serie de intrigi, caută să spargă unitatea coaliţiei statelor balcanice, şi îl convinge pe Frederich de Coburg, ţarul Bulgariei să atace pe Sârbi dar contrar calculelor Vienei, Serbia atacată iese învingătoare şi se apropie considerabil de realizarea idealului pan-slav.

 

Semnarea păcii de la Bucureşti la 10 August 1913, a însemnat o altă defecţiune a dublei monarhii, astfel că ea ar fi atacat Serbia chiar din anul 1913, dacă nu s’ar fi lovit de opoziţia italienilor şi mai târziu a Germaniei.

 

În lumina acestor date, autorul nostru, consideră că Sarajevo reprezintă sfârşitul unei politici duse în dezacord cu istoria Europei din ultimul ei secol de evoluţie. Monarhia habsburgă ignora principiul naţionalităţilor când a început să înfrunte Italia din anul 1830.

 

Revolutia naţionalităţilor din 1848 a zguduit greu imperiul austro-ungar, salvat prin intervenţia ţarului Nicolae I. În 1868 a comis o altă gravă eroare, proclamând dualismul şi astfel s’a subordonat politicii de maghiarizare propovăduită de Budapesta.

 

E straniu, conchide autorul, că după trecerea atâtor ani, el are impresia că habsburgii au fost mânaţi de o sentinţă implacabilă a destinului, atunci când au provocat conştient primul Război mondial, luând ca pretext atentatul de la Sarajevo.

 

Intransigenţa lui Berchtolt şi lipsa de discernământ arătată la Berlin

se bazau pe două convingeri, amândouă false. În primul rând se conta pe slăbiciunea Rusiei care nu va mai risca intrarea în război, de altfel ţarul Nicolae era un spirit pacifist. În al doilea rând se credea că Anglia nu va interveni fiind vorba de un stat balcanic, pion al politicii ruse. Desigur atât Berchtolt cât şi politicianul german Bethmann-Hollweg arătau o lipsă totală a cunoaşterii situaţiei internaţionale. Căci dacă în ce priveşte Rusia, judecata lor putea fi întrucâtva justificată, nu acelaşi lucru se putea spune de Anglia încât atitudinea Berlinului rămâne de neînţeles.

 

Din 1880, Germania obţinuse o serie de succese economice care preocupau serios elita conducătoare engleză. În 1900 George Blondel în cartea “Avântul industrial şi comercial al poporului german” dă date extrem de interesante în legătură cu fenomenul respectiv în timp ce în Anglia se înregistra un regres al industriei pe care Chamberlain o punea pe seama metodelor depăşite şi a maşinilor demodate.

 

În 1901 “Saturday Review” preconiza un duel până la moarte între Anglia şi Germania şi încheia prin: “Delenda est Germania”.

 

În acest sens, în 1907, Anglia se apropiase de Rusia la care se adăoga şi Franţa, împărţind şi piaţa persană, ceea ce făcea imposibilă penetrarea germană în Asia Mică, inclusiv în construcţia drumurilor de cale ferată.

 

Între 1866 şi 1870 Germania devenise o mare putere europeană în timp ce Anglia şi Franţa îşi împărţeau lumea. A fost greşala cancelarului Bismarck de a încuraja expansiunea colonială franceză, iniţiată de Jules Ferry prin tratatul de la Bardo (Tunis). Abea după ce Germania şi-a pus în aplicare a sa Weltpolitik, nemţii şi-au dat seama de marea eroare a lui Bismarck dar prin vertiginoasa creştere a economiei germane, s’au reconciliat cele două puteri, rivale până atunci, Franţa şi Anglia. Deci cum îşi închipuia guvernul german că Anglia va rămâne neutrăţ în caz că vor intra în luptă Franţa şi Rusia? Încă un element trebuia să determine intervenţia Angliei şi anume e vorba de misiunea generalului Liman von Sanders pe cale de a realiza planul numit, Hamburg-Bagdad, dar pentru asta avea nevoie de Turcia situată între Europa şi Asia. De fapt, turcii tineri nu vroiau să se înfeudeze politicii germane şi ar fi vrut să treacă de partea englejilor, admirându-le forţele navale. Delegaţii turci în primăvara lui 1914 au fost primiţi de ţarul Nicolae al doilea dar propunerea de alianţă nu le-a fost acceptată. Sazonov dă explicatii vagi în “Anii fatali” şi discută în legătură cu o falsă apreciere din partea ministerului de externe rus, dar, mai mult ca sigur alianţa cu Turcia i-ar fi împiedicat pe ruşi, să-şi realizeze aspiraţiile de a ajunge într’o zi la Dardanele şi la Constantinopol.

 

Cu două săptămâni înainte de a da ultimatul Serbiei, împăratul Wilhelm al doilea primea scrisoare de la Franz Iosef prin care-l  înştiinţa că trebuie să izoleze şi să diminueze Serbia. Împăratul german precipită conflictul până la catastrofa războiului şi autorul consideră că e greu să fie înţelesese motivele sale. La Londra se fac propuneri pentru prelungirea ultimatului dat Serbiei şi prin ambasadorul german la Londra Lichnovski se intervine în acest sens pe lângă Wilhelm al doilea dar el consideră orice intervenţie pacifistă, inutilă.

 

Carol I regele României i-a trimis o scrisoare în care susţinea că nu

există probe că guvernul sârb ar fi participat la asasinatul lui Franz-

Ferdinand şi considera că oamenii politici austrieci şi-ar fi pierdut capul. Era convins că intervenţia Berlinului ar fi calmat intenţiile războinice ale Vienei. Deşi guvernul german şi Wilhelm II, îl apreciau pe regele român şi în alte condiţii ar fi dat o atenţie deosebită opiniilor sale, de data aceasta rândurile lui nu primiră niciun răspuns.

 

Fără îndoială un război început din voinţa lui Berchtolt şi sub oblăduirea unui împărat ataşat vechilor principii constituţionale, nu putea renunţa la dualismul său austro-maghiar şi nu putea înţelege că viitorul conflict va actualiza problema naţionalităţilor, provocată şi de politica intransigentă a maghiarizării, şi în numele acesteia nici chiar modificarea unei litere din codul său legislative, nu ar fi admis-o rigidul Franz Iosef.

 

Ca o ironie a sorţii cel ucis la Sarajevo susţinea reformarea federală a imperiului habsburgic, avea sentimente prieteneşti faţă de slavi şi români, şi condamna politica şovină a Budapestei. Mai mult, era de convingerea că politica maghiară putea să pună foc întregii Europe. “Monarhia habsburgă” scrie istoricul nostru “trăia în orizontul secolului al XVIII, ignorând consecinţele revoluţiei franceze şi încercând să imobilizeze cursul impetuos al Istoriei în forme perimate. Era o monarhie mumifiată, cum o demonstra rigiditatea curţii păstrată cu grijă de-alungul secolelor, dând impresia că cea mai mică abatere ar putea provoca descompenerea principiului însuşi”.

 

Rigoarea protocolului curţii a fost impusă şi arhiducelui Franz-Ferdinand, urmaş la tron, când s’a căsătorit cu contesa Sophie Chotek, aparţinând nobilimii cehe. La intervenţia Elisabetei soţia lui Franz-Iosef, ultimul a aprobat mariajul trecând peste protocolul curţii respectat de împărat crescut de implacabila arhiducesă Sophie, mama lui.

 

Intervenţia împărătesei se datora şi amintirii morţii tragice a lui Rudolf, arhiducele fiul ei şi a contesei Maria Wecera.

 

Totuşi Franz-Ferdinand, la 28 Iunie 1900 a trebuit să jure înaintea întregii curţi, că atât soţia sa cât şi copiii lui care se vor naşte din legătura lor, renunţă la prerogativele legate de calitatea de prinţ moştenitor. Aşa dar contesa Sophie Chotek era soţie legitimă recunoscută de Biserică dar nu şi de dreptul dinastic.

 

Prinţul moştenitor n’a uitat niciodată această unică umilinţă şi susţinea că circumstanţele renunţării au fost impuse deci viciate, el încarnează dreptul divin, anterior şi superior dreptului dinastic.

 

“Dar”, adaogă Pamfil Şeicaru “destinul istoric a vrut ca monarhia habsburgică să se sfârşească”.

 

Împăratul Franz Iosef a rezumat el însuşi politica Austro-Ungariei:

“Popoarele mele sunt străine unele de altele; cu atât mai bine. Din antipatia lor va naşte ordinea şi din ura lor reciprocă, pacea generală”.

 

Monarhia dublă urma politica contrarevoluţionară a lui Metternich, asigurată de Sfânta Alianţă împotriva principiului naţionalităţilor, bazată pe unirea politiilor care pedepsea cu închisoarea pe cei ce apărau respectivul principiu. Congresul de la Troppau era opera tot a lui Metternich, lua poziţie contra celor ce propagau “idei nefaste”, sprijinind cu înverşunare “dreptul etern”, declarând că unirea monarhiilor este baza fundamentală a politicii de urmat pentru a salva societatea de ruina sa. Se inaugura la Troppau (Oct. 1820) denunţarea conspiraţiei împotriva ordinei stabilite şi această politică a fost urmată de Franz Iosef până în Nov. 1918 când imperiul austro-ungar s’a prăbuşit ca urmare a mişcării naţionalităţilor, ignorate de-alungul unui secol.

 

Metternich cu ideile sale a fost susţinut în primul rând de împăratul

de la Viena şi de ţarul Alexandru I-ul, conform acordului de la Troppau. Austria va beneficia în 1848 când a fost salvată de armatele ţarului Nicolae I-ul. Metternich a reuşit să câştige de partea sa Anglia şi Franta, pe când în Rusia Capo d’Istria, ministrul ţarului Alexandru I, era convins că principiul naţionalităţilor constituie o mare forţă în devenire, căreia orice opoziţie se arată a fi inutilă.

 

La conferinţa de la Liubliana din Ianuarie 1821 noua Constituţie, sensibil liberală, a fost anulată iar austriecii conform hotărârii Sfintei Alianţe au ocupat Neapole pe timp de trei ani cheltuielile fiind suportate de italieni. De altfel, pentru Metternich Italia nu era decât o simplă noţiune geografică. Aşa se face că deşi Metternich a fost alungat de la putere în 1848, principiile sale au rămas valabile pentru imperiile europene până în 1918, când au ieşit învingătoare principiile atât de urâte de Metternich dar în egală măsură şi de împăratul Franz Iosef, educat de mamă-sa Sofia cu respect pentru împărăteasa Maria Tereza şi a unor principii care pot fi rezumate în oroarea ce-o avea pentru reforme şi în păstrarea nealterată a tradiţiilor asigurate în parte de eticheta rigidă a curţii.

 

În cursul celei mai lungi domnii înregistrate de istorie, împăratul habsburg a înfruntat două idei-forţe: naţionalitatea şi libertatea. Convins că apără unitatea şi durata imperiului său, de fapt, l-a condus la desagregare.

 

Contele de Saint-Aulaire în studiul său consacrat împăratului Austriei consideră că n’a avut decât calităţi mediocre, astfel că n’a putut atinge decât perfecţiunea în mediocritate. “Este totuşi o perfecţiune, căci mijloacele mediocre comune – dacă vrem bunul simţ, tactul de demnitate, aplicarea lui - Franz Iosef le avea într’un grad deosebit, astfel că ele devin virtuţi.” Numai că, adaugă autorul francez, atare calităţi fac din om un excelent funcţionar şi deloc un om de Stat.

 

Preocupat de probleme mai puţin importante ale imperiului, împăratul ignora total chestiunea naţionalităţilor rămasă intactă din 1848 până în 1914, în 1908 apare cartea fundamentală a lui Otto Bauer “Problema naţionalităţilor şi social democraţia”, în care autorul atrage atenţia cât de fundamentală e această problemă pentru continuitatea împeriului habsburgic.

 

În 1910 sociologul maghiar Oscar Jaszy publică o lucrare privind naţionalităţile Austro-Ungariei şi cu mult curaj arată realitatea dramatică a Imperiului. Drept urmare studiul a provocat protestul politicienilor, obligând autorul să se refugieze în Statele Unite. Se înţelege că împăratul habsburg nu şi-a luat osteneala să citească atare lucrări şi să le discute cu miniştrii săi.

 

În 1920 când s’au transportat documentele privitor la relaţiile românilor cu vechea monarhie austro-ungară, s’a descoperit, în respectiva arhivă, plicul în care se afla textul “Memorandumului”: era nedesfăcut. Împăratul nu avusese curiozitatea să-l citească deşi despre el vorbea o întreagă Europă. Franz Iosef refuza să cunoască starea de spirit a populaţiei imperiului său şi poseda o ignoranţă totală fată de revolta naţionalităţilor împotriva forţelor interne, anchilozate, pe care chiar el le conducea.

 

Deci, fără îndoială împăratul Austriei lucra cu mult zel la căderea imperiului său, el adoptase dualismul în loc de o federalizare ce-i putea garanta durata, a preferat, în loc să ţină seama de drepturile naţionalităţilor să cultive o formă de stat ce îi ameninţa existenţa, tot mai mult. Un exemplu din cele multe, însăşi Franz Iosef a ales o manieră brutală de a-şi supune naţionalităţile, ni-o dă modul cum a înţeles să administreze Bosnia şi Herţegovina, alegându-şi până şi miniştrii. Benjamin Kallay a fost numit prim ministru al provinciilor ocupate, ori ca fanatic maghiar a aplicat timp de 30 de ani (1882-1912) metodele Budapestei, în aşa fel încât populaţia regreta regimul turc, mult mai uman.

 

După Kallay fu numit un alt ungur autentic, Burian, protejatul lui Tisza, însfârşit în 1912 e ministru în Boznia şi Herţegovina polonezul Bibinski dublat de omul lui Tisza, Louis Teleky însărcinat să asigure continuitatea.

 

După declararea războiului, unica preocupare la Viena şi Budapesta a fost acea de a declara prin procesul în legătură cu atentatul de la Sarajevo, vinovăţia Serbiei, adică să asimileze asasinatul ducelui Franz-Ferdinand cu un complot organizat de către Serbia. Ancheta judiciara deschisă imediat după atentat cât şi cercetările unui funcţionar al ministerului de externe au ajuns la aceleaşi concluzii: lipsa absolută de dovezi pentru a fundamenta o atare acuzare. Cu toate acestea Berchtold, căruia i se adăoga şi contele Tisza dădeau dispoziţii ministrului Bilinski ca primele declaraţii ale autorităţilor din Bosnia şi Herţegovina, să fie infirmate sustinându-se sentinţa procesului terminat în acele zile, căci altfel atacarea Serbiei, nu mai putea fi invocată ca motiv de declaratie de război, şi deci punea sub semn de întrebare însăşi naşterea războiului mondial.

 

Prin urmare primul război mondial “a fost declanşat” conchide autorul nostru “de ferma voinţă a conducătorilor Austro-Ungariei de a-şi mări imperiul sau poate să fie consecvenţa unei situaţii de descompunere venită din interior?”

 

În acest sens arhiducele Rudolf, moştenitorul tronului, scria în 1883 din Praga unse se afla în garnizoană: “La Viena, excrocherii, hoţii, înalte posturi ocupate de pleava societăţii, brutalităţi, corupţie arbitrară, decadenţa Statului. Eu însumi observ toată situaţia cu un calm deosebit, curios să văd de cât timp are nevoie un vechi şi solid edificiu, ca Austria, pentru a se clătina şi a se prăbuşi”.

 

“Dar”, încheie capitolul Pamfil Şeicaru “Împăratul Franz Iosef ocupat cu dosarele sale nu vedea nimic. El nici nu bănuia că existau oameni având aspiraţiile lor, naţiuni asfixiate de politica de opresiune, ale căror resentimente puteau să explodeze într’o zi. El rezolva conştiincios toate hârtiile (documente) pentru ca mecanismul administrativ să nu se oprească”.

 

 

***

Dacă trecem peste capitolul România şi Tripla Alianţă (II), tratat încheiat cu puterile centrale în 1883, pe când din al treilea capitol “Basarabia, element permanent de ostilitate a Românilor contra Rusiei” vom cita, în primul rând, caracterizarea făcută lui Ionel Brătianu: “Incontestabil Ionel Brătianu a fost un mare om de stat, destinat să joace în istoria României rolul deţinut de Cavour în cel al Italiei. Total contrar temperamentului român care-şi exprimă sentimentele spontan şi fără ascunzişuri, Ionel Brătianu era reticent, păstra în relaţiile sale o amabilitate aristocratică fără nici o nuanţă de intimitate şi avar în confidenţe. Acţiunile sale se asemănau mişcărilor unui cal de munte, care nu înainta decât după ce-şi asigura soliditatea pietrei pe care urma să-şi sprijine centrul său de greutate. Tip meditativ, avea repulsie faţă de publicitate; el se ferea să facă promisiuni inconsistente şi detesta întreg bagajul demagogic. El proceda în deciziile ce trebuia să le ieie conform spiritului cartezian. Odată însă decizia luată, el era de neclintit în execuţia sa, acceptând riscurile inerente oricărei acţiuni. Decis să facă război Austro-Ungariei, el nu aştepta pentru a intra în acţiune decât momentul de a reduce la minimum jocul imprevizibilului, căci el era conştient că angaja destinul poporului roman a cărui miză era Statul creat cu atâtea sacrificii din partea generaţiilor de vizionari romantici care au crezut în realizarea Daciei lui Traian.”

 

După ce aflăm din relatările intimului său colaborator I.G. Duca despre admiraţia lui Brătianu pentru Cezar Borgia, în cele din urma ni se spune ca soluţia neutralităţii, pentru moment îi părea cea mai oportună “se poate afirma că formula neutralităţii a elaborat-o cu luni înainte de atentatul de la Sarajevo, Brătianu era perfect informat de toată maşinaţia lui Haezendorf la statul major şi asupra diplomaţiei austro-ungare la Ballplatz.”

 

La Consiliul de Coroană convocat să voteze pentru neutralitate au participat din partea partidului conservator, P.P. Carp, Titu Maiorescu, Al. Marghiloman şi Nicolae Filipescu, partidul conservator-democrat fiind reprezentat prin şeful său Take lonescu. Se poate susţine că în 1914 şi următorii, ţara avea în fruntea sa conducători de prestigiu, ceea ce explică victoria finală, concretizată prin făurirea României mari, visul Românilor incă de pe vremea lui Mihai-bravul.

 

În mod deosebit autorul ni-l prezinta pe şeful partidului conservator democrat: “Take Ionescu nu a fost niciodată rusofil. El a publicat în 1900 un articol răsunător, intitulat “Duşmanul natural” în care prezentase directivele permanente ale politicii ruse, fiindc, susţinea el, existenţa României ca stat e ameninţată de expansiunea Rusiei în Balcani pentru a ajunge la Constantinopol şi la Marea Egee. În acelaşi timp, Take Ionescu unul din cei mai serioşi cunoscători ai problemelor internaţionale, urmărea şi el cu anxietate politica de maghiarizare a Budapestei. La fel ca Nicu Filipescu el judeca mersul urgenţelor dar nu opta pentru sacrificarea Basarabiei. Mare orator, una din cele mai clare inteligenţe ale politicii româneşti, de o intuiţie ce mergea până la profeţie, el dădea în discursul său “Instinctul naţional” măţsura forţei de a vedea în viitor. Un alt articol “Cascada tronurilor” a fost total ratificat de evenimente.”

 

Neutralitatea a fost proclamată aproape în unanimitate, justificată printre altele şi de neutralitatea Italiei. La două luni după Consiliul de Coroană regele Carol I murise.

 

În perioada epocii neutralităţii (1914-1916, capitolul al patrulea) ataşamentul Românilor faţă de Franţa, prezent încă de la începutul secolului al XIX-lea s’a accentuat în mod deosebit, la el contribuind în mod esenţial şi atitudinea antiungurească a intelectualilor ardeleni.

 

Astfel, Aurel Popovici autorul cărţii “Statele Unite ale marii Austrii” (publicată în 1906 la Leipzig) cu un deosebit răsunet în Austro-Ungaria, fiind condamnată pentru că a apărut în timpul celebrării milenare a Ungariei. Refugiat în România, după ce a fost directorul jurnalului “Tânărul Român” (în 1900) din 1906, Aurel Popovici a condus revista de mare prestigiu Semănătorul.

 

După începerea războiului mulţi politicieni români căutau să găsească formula cea mai apropiată de interesele României. Astfel o mare sciziune s’a produs în partidul conservator, Titu Maiorescu, Marghiloman şi alţii erau pentru neutralitate pe când impetuosul N. Filipescu însoţit de M. Cantacuzino şi Barbu Delavrancea erau pentru intrarea imediată în război contra Puterilor centrale. Cei trei întărind partidul conservator-democrat, au pus bazele unei grupări numita “Acţiunea naţională”, unde aveau loc întruniri care creau o atmosferă de nerăbdare şi febrăţ intervenţionistă contra Austro-Ungariei.

 

De un prestigiu deosebit se bucura profesorul Nicolae Iorga, şeful partidului naţionalist-democrat, între 1912 şi 1916, el a dominat tineretul universitar şi elementele naţionaliste ale intelectualităţii româneşti.

 

Partizanii intrării României în război de partea puterilor centrale, se aflau adunaţi în jurul lui P.P. Carp acesta considera pericolul rus mai mare decât politica de maghiarizare a Românilor din Transilvania. Desigur P.P. Carp cunoştea bine opera lui Danilevsky “Rusia şi Europa” în care afirma că Rusia nu aparţine Europei şi nici civilizaţiei germano-romane.

 

Dominat de convingerile sale, Carp susţinea intrarea în război alături de Germania, şi cu el mergeau intelectualii obsedaţi de dependenţa jumătătii din Moldova de Rusia, adică Basarabia răpită în 1812. Pentru a sublinia opiniile sale jurnalul unde publica P.P. Carp se numea “La Moldavie” director fiind Virgil Arion, vechi preşedinte al Ligii Culturale constituită în 1892 cu ocazia procesului Memorandum-ului.

 

O altă personalitate aflată de cealaltă parte a fost Constantin Stere, rectorul universităţii din Iaşi, director al Vieţii româneşti, revistă de mare prestigiu, şi el implacabil adversar al Rusiei. De origine basarabeană, Stere a tras concluziile revoluţiei din 1905, Rusia nu era în stare să mai susţină un război de lungă durată şi oricând puteau să izbucnească forţe revoluţionare mai mari decât în 1905. Stere reprezenta aripa stângă a partidului liberal, iar lui Brătianu îi convenea politic, atitudinea lui anti-rusă.

 

Presa română era, în majoritate, pentru intervenţie. Ziarele Adevărul şi Dimineaţa susţineau intervenţia imediată a ţării în război.

 

Dar serviciile germane reuşiseră să capteze o parte din presa românească, cumpărându-le, ca Minerva şi Seara, altele erau direct

subvenţionate de serviciul de propagandă german, cel mai cunoscut fiind Ziua, condusă de scriitorul transilvănean, Ion Slavici, un anti-rus din convingere. Considerat de opinia publică drept un renegat şi un trădător, împotriva lui, Octavian Goga a scris un articol intitulat: “Un om e mort: Ion Slavici”. În câteva pagini de antologie poetul de la Răşinari glorifică opera literară, evocând conţinutul de emotivitate transilvană a operelor sale, dar în acelaşi timp personajele lui, într’un moment decisiv al destinului românesc, sunt acuzatorii lui făcându-l renegat.

 

Dar pe Brătianu îl îngrijora politica rusă care a obţinut din partea Angliei şi Franţei dreptul de a ataca Dardanelele şi a cuceri Constantinopolul. Dar cum atacul direct încă nu era posibil, ruşii sperau că prin succesul de pe frontul occidental vor obţine ceea ce şi-au dorit de totdeauna. Drept urmare, cum ocuparea oraşului le părea sigură de tot au început să plănuiască transformarea moscheii St. Sofia în biserică ortodoxă, comentându-se - şi-au dus ample discutii -, crucea ce urma să fie pusă pe cupola catedralei.

 

Privind harta după concesiile făcute de aliaţi, Rusiei, Marea Neagră apărea ca un lac rus. Perspectiva luată, îi dădea dreptate lui Take Ionescu în ce priveşte Rusia ca inamicul natural al României.

 

Iată o problemă viu dezbătută de istorici, şi să recunoaştem că pretenţiile ruseşti asupra Dardanelelor şi Constantinopolului, acceptate de aliaţi, îi îngreuna misiunea lui Brătianu, de a pregăti războiul împotriva Germaniei având Rusia drept aliat.

 

În luna Martie 1915, N. Filipescu considera public în broşura sa “Momentul Lemberg” că Brătianu ar fi făcut o impardonabilă greşală neatacând Austro-Ungaria în momentul când ofensiva generalului rus Brussilov ocupase Lembergul.

 

Să ne oprim puţin asupra acestui personaj, ne dă sfatul Pamfil Şeicaru. Sosit la Paris pentru a-şi face studiile, defecţiunea lui Napoleon al treilea şi ocuparea Sedanului l-au stăpânit emotiv ca pe orice bun francez. Din unele pasagii ale discursului ţinut de de Flers la moartea lui N. Filipescu, reese că acest om îşi iubea în aceeaşi măsură - ca un nebun -şi ţara sa dar şi Franţa, nimic nu îl definea mai bine decât propria-i mărturisire: “Eu am avut în viaţa mea mai puţine idei decât sentimente şi eu am iubit mai mult decât am gândit.”

 

El iubea sau ura ori aceste două sentimente excludeau analiza corosivă a spiritului critic. Marele orator avea şi momente de ură manifestate cu o violentă ce caracteriza de pildă portretul făcut şefului partidului liberal, D. Sturza care putea fi descoperit în atlasul lui Lombroso printre cretinii lipsiţi de simţ moral.

 

Cauza mâniei sale era provocată de un bănuit lese-patriotisme fiindcă cel atacat a avut indiscreţia să spună că Take Ionescu subvenţionează o şcoală din Braşov şi anumite ziare ungureşti ar fi putut să susţie că politicianul sprijină acţiunea de maghiarizare a Românilor.

 

Întradevăr Nicu Filipescu iubea sau ura mai mult decât ar fi gândit.

 

Discursul său în legătură cu momentul Lemberg era exact din punct de vedere al strategiei militare dar el nu cunoştea lipsa de pregătire materială şi morală a Rusiei.

 

Generalul Denikin în cartea sa „Descompunerea armatei şi a puterii“ apărută în 1921, arăta că deja în luna Oct. 1914 rezervele de muniţii ale armatei ruse, după un comunicat al cartierului general, erau epuizate. În Aug. 1917, ministrul de razboi a fost judecat ca responsabil de catastrofa militară, şi la prima vedere se punea întrebarea cum acest ignorant în problemele militare, a putut fi timp de şase ani la putere şi chiar să-şi exercite activitatea sa criminală. S’a constatat atunci că încă din 1907 creditele au fost aprobate de instituţiile competente dar banii s’au oprit la comisia de apărare naţională decât la administraţia militară. Aceste toate le declara fostul ministru de război, Soukhomlinov, marea tragedie a armatei ruse cu retragerea din Galiţia se datora lipsei de cartuşe şi obuze.

 

De altfel soldatul rus ca şi întreg poporul arăta o gravă lipsă de patriotism dublată de fatalismul caracteristic spiritului slav.

 

Deci, când în primăvara lui 1915 Nicu Filipescu judeca pozitiv ocuparea Lembergului, greşea cum bine se vede, de unde îndoiala criticii carteziene proprie gândirii lui Ionel Brătianu se cere a fi mult mai apreciată decât entuziasmul sentimental manifestat de vajnicul orator, N. Filipescu.

 

Generalul Denikin se ocupă şi de Brussilov, eroul învingător de la Lemberg, îi face un portret deloc măgulitor, stăpânit de angoasă şi tot timpul îşi închipuia că e urmărit de trupe inamice şi numai slăbiciunile adversarilor nu au împiedicat producţiile imaginaţiei lui Brussilov să devie dureroase realităţi. Dacă Românii ar fi intrat în acel moment în război poate lovitura ce ar fi primit-o luptând alături de ruşi, nu ne-ar mai fi permis să ne refacem forţele atât de repede, cum s’a întâmplat în 1917.

 

Oricât marele patriot român nu vroia să accepte situaţia mizerabilă a armatei ruse, ea nu mai poate fi pusă, astăzi, de nimenea la îndoială şi în acest mod între 1900 şi 1914, Rusia plătea scump ambiţiile prea mari incompatibile cu resursele imperiului ţarist.

 

În ce priveşte participarea României la război, Sazonov, ministrul de afacerilor externe rus - în prima fază urmat de faza Sturmer - considera că neutralitatea României asigura interesele Rusiei. În ce priveşte pretenţiile teritoriale româneşti Rusia refuză să le satisfacă. Admiţând că Rusia îşi va atinge scopurile privind Constantinopolul, între familia slavă a Balcanilor şi Rusia, România ar deveni o piedică în calea ajungerii la ele. Politicianul rus nu uită să amintească ostilitatea Românilor faţă de imperialismul rusesc.

 

Resentimentul Rusilor privind România, puţin estompat de Sazanov în “Anii fatali”, a fost confirmat de contele de Saint-Aulaire, ambasadorul Franţei la Bucureşti, în cartea sa “Confesiunile unui bătrân diplomat”.

 

În drum spre România Saint-Aulaire se opreşte la Saint-Petersburg,

unde Maurice Paleologu ambasadorul Franţei îl informează asupra

punctului de vedere rusesc în legătură cu intrarea în război a României.

 

A doua zi la dejun îl întâlneşte pe Sazanov şi l-a impresionat - deşi a fost prevenit - ura şi dispreţul cu care îi vorbea de Români. Amintindu-i că aliaţii în Martie 1915, au semnat declaraţia prin care recunosc stăpânirea de către Ruşi a Dardanelelor şi Constantinopolului dar în acest caz devenea o necesitate anexarea României, la sfârşitul războiului.

 

Sosit la Bucureşti Saint-Aulaire se întreţine cu Ionel Brătianu care-i vorbeşte de situaţia grea în care-l pun, prin atitudinea lor, ruşii: “Cum voiţi dvoastră ca eu să mă oblig să intru în război pentru a ajuta Rusia ca să cucerească Constantinopolul, ceea ce înseamnă a ne încercui, atunci când ne tratează de inamici - sau cel puţin de suspecţi - încât ne retin până şi materialul de război pe care Franţa ni-l trimite?”

 

Însfârşit, după lungi tergiversări datorită atitudinilor ruşilor, s’au fixat, într’o Convenţie militară, următoarele condiţii: “Deschiderea ostilităţilor de români va fi precedată cu o săptămânăţ, de o ofensivă franceză pornind din Salonic (Grecia); Rusia se angajează să continue ofensivele pe tot frontul şi va trimite trupe în Dobrogea pentru apărarea contra bulgarilor. România va trebui să primească trei sute tone de material de război pe lună.”

 

Aliaţii garantează integritatea teritorială a României acordându-i carte albă pentru a anexa Transilvania, Bucovina şi Banatul. România se angajează să declare război Austro-Ungariei şi a o ataca cu toate forţele sale.

 

Tratatul de alianţă şi Convenţia militară au fost semnate la 17 Aug.

1916, termenul de execuţie şi declararea războiului va avea loc până cel târziu la 28 Aug. 1916.

 

Şi contele Saint-Aulaire recunoştea mai târziu cu amărăciune: “Toate aceste clauze, înafara celor impuse ca obligaţii românilor, au fost violate”.

 

Reacţia ruşilor a fost curioasă, după ce au fost împotriva ca România să intre în război, acuma şi-au însuşit condiţiile cuprinse în Convenţia militară, probabil din cauză că Sazonov a fost înlocuit cu Sturmer iar politica noului guvern era influenţată de pacea separată cu Germania, susţinută şi de ţarină.

 

În drum spre România generalul Berthelot, în fruntea unei misiuni militare franceze se opreşte şi în Rusia unde la Saint-Petersburg a fost primit în audienţă de tar, de şeful guvernului rus şi de generalul Alexeiev, şeful de stat major, general al armatei. Preşedintele Consiliului, Sturmer nu căuta să-şi ascundă defetismul cu un ton de trădare şi de pace separată. Cât priveşte pe generalul Alexeiev i-a vorbit în treacăt de români că ei ar trebui să se apere nu în Carpaţi ci pe Siret, Valahia se va evacua iar Moldova se va apăra, ca şi vârf al Rusiei meridionale. Saint-Aulaire vede în aceste recomendaţii primul indice referitor la existenţa unui plan secret de împărţire a României, negociat în plin război între statele majore rus şi cel german. Cu ocazia preluării puterii de bolşevici în Oct. 1917, s’au publicat primele documente privind arhivele ruseşti în relaţiile internaţionale. Luându-se în vedere şi mărturiile gen Denikin, apare ca real rolul jucat de călugărul Rasputin în politica rusă, datorită influenţei asupra familiei ţarului, în primul rând a reginei, deoarece îi liniştea durerile ţareviciului suferind de hemofilie.

 

Rasputin fiind adeptul păcii separate cu nemţii, a înrâurit nefast politica Rusiei ţariste ajungând să-şi promoveze oamenii, astfel îl sprijină pe Sturmer să fie numit ministru de externe, ca apoi să-i ia locul de prim-ministru lui Goremkine. La acesta din urmă, deşi omul lui Rasputin, i s’a evocat vârsta prea înaintată, deşi a contribuit la înăbuşirea revoluţiei din 1905 şi s’a împotrivit reformelor propuse de Stolypine. De fapt, Sturmer, cum nu s’a evidenţiat în funcţiile ocupate anterior, era un simplu executant fără discernământ. Împărăteasa se arăta convinsă că Sturmer era cel mai potrivit, odată ce el a fost ales de “amicul” fidel care se ruga pentru familia imperială, desigur e vorba de Rasputin.

 

Denikin relatează următoarea întâmplare: plimbându-se cu Alexeiev într’o gradină, ţarina încercă să-l convingă pe general că atitudinea lui faţă de Rasputin e nedreaptă, acesta fiind un sfânt, astfel că ar trebui să-l lase să viziteze marele cartier pentru a binecuvânta armata. Fiindca Alexeiev nu a fost de acord cu apariţia călugărului la cartierul general, a trebuit să-şî dea demisia. Ţarul reacţionase ca de-obiceiu, când i se raporta ceva împotriva lui Rasputin, se uita la interlocutor cu o privire impenetrabilă şi raspundea sec: “Eu îl stiu”, nici un cuvânt mai mult.

 

Rasputin şi partizanii săi au ajuns să-l influenţaue pe ţar să-l demită pe marele duce Nicolae din funcţia sa de şef al armatei şi să se mute el la Moghilov. Nicolae al doilea nu admitea idee unei păci separate şi nici trădarea aliaţilor.

 

Dar cea mai surprinzătoare apariţie este cea a generalului Soukhomlinov, ca ministru de război, tot ca şi creatură a lui Rasputin. Cunoscându-se incompetenţa sa, însfârşit a fost dusă la lumină scrisoarea prin care el răspundea francezilor că Rusia nu avea nevoie de nimica, fiind amplu echipată pentru un război de lungă durată şi asta în vreme ce soldaţii ruşi pe frontul polonez trebuiau să se predea din cauză că nu aveau muniţii de luptă.

 

Deci, Soukhomlinov e înlocuit cu Polianov, un liberal, adversarul lui Rasputin, dar după numai un an a fost înlăturat de la putere.

 

Iată situaţia politică a Rusiei între anii 1914 şi 1916, când fiecare şef de guvern era omul de încredere al lui Rasputin, care sub protecţia puternică a împărătesei era partizanul păcii separate.

 

În ontinuare Pamfil Şeicaru citează mărturia lui Constantin Diamandy, ministrul României la Petersburg, cel ce a semnat în numele României în Dec. 1915 acordul secret cu Rusia, Marea Britanie şi Franţa prin care România se obliga să intre în război alături de aliaţi împotriva puterilor centrale, în luna August 1916, cu toate avantajele teritoriale consimţite României, după victoria comună.

 

Astfel, Diamandy relatează despre o vizită total nepotrivită pe care i-a făcut-o primul ministru Goremkine, dându-i sfatul că e spre binele României să nu intre în război. Cauzele ţin de poltica internă rusă, un străin nu le-ar putea înţelege. Dacă acelaşi Goremkine i-a rugat pe japonezi să întârzie trimiterea armamentului comandat şi plătit de ruşi, asta însemna, nu era greu de înţeles, că ruşii se aflau în pragul încheierii armistiţiului cu puterile centrale.

 

Poate din această cauză Goremkine a fost înlocuit, Sturmer căuta să satisfacă sensibilitatea naţională a ruşilor. Socoteala era următoarea: cum România ca intra în război iar Rusia va capitula, la conferinţa de pace se va face următoarea propunere de împărţire: Austria va anexa Valahia, Rusia Moldova şi Dobrogea Bulgarii până la oraşul Mangalia, desigur în caz că Germania va câştiga războiul.

 

În tot acest timp lui Brătianu înştiinţat de Diamandy, în legătură cu situaţia din Rusia, nu îi era prea uşor să ieie o decizie. Dar totuşi necunoscând prea bine influenţa lui Rasputin, nu-i venea să creadă că ţarul Nicolae al doilea va trăda pe aliaţi, ceea ce era adevărat doar după arestarea lui a fost posibilă încheierea păcii separate.

 

Pamfil Şeicaru scrie că ţarul Rusiei, poate nu-şi iubea decât propriul fiu, de unde vom pricepe din ce cauză nu putea să-l alunge de la curtea sa pe cel ce avea o influenţă atât de binefăcătoare asupra ţareviciului căci nimeni până acuma, oricâte rele au pus pe seama călugărului, nu au negat efectul calmant ce-l avea asupra bolnavului, din clipa în care intra în camera lui. Se ştie, hemoragiile intraarticulare, de care suferea fiul ţarului erau tare dureroase ori Rasputin fie prin hipnoză sau datorită unui mijloc terapeutic cunoscut de el în Siberia îndepărtată, indiferent de acest aspect, îl liniştea acolo unde medicii se arătau neputincioşi. Protecţia împărătesei arătată călugărului aparţinea unei mame disperate, ea a ajuns să-l considere pe Rasputin un sfânt, şi ţarul ca tată nu putea să nu fie mai îngăduitor cu un om care-i aducea alinarea fiului său, mai ales că a putut să se convingă de nenumărate ori că Rasputin în relaţia sa cu ţareviciul nu era un impostor ci efectul său sedativ era o realitate incontestabilă.

 

Din această cauză, ţarul Nicolae al II socotit o fire slabă cu înclinări mistice, a arătat o îngăduinţă de neiertat lui Rasputin, nu s’a împotrivit măsurilor luate de ţarină sub influenţa sa, pe unele le-a urmat chiar el, dar sigur la una nu a renunţat, aceea de a încheia pacea separată trădându-i pe aliaţi, credem că din această cauză nu mai după ce nu a mai existat influenţa lui la conducerea Rusiei, actul a putut fi realizat.

 

Se ştie că nemţii supăraţi că pacea separată cu Rusia se tot amâna sine die, pentru a obţine acest armistiţiu, generalul Ludendorff l-a trimis pe Lenin în Rusia, cu promisiunea acestuia de a încheia pacea separată, imediat. A fost o mare miopie din partea nemţilor, au judecat doar până la lungul nasului lor, nu-i interesa viitorul Europei, urmărită de spectrul comunismului internaţional. De altfel, într’un moment crucial al războiului civil din Rusia, navele engleze au refuzat să-i ajute pe albi, astfel că s’au grăbit să părăsească portul Petersburgului pe cale de a deveni Leningrad. Judecata englezilor era şi ea strâmbă: le era mai teamă de o Rusie puternică, democrată decât de una bolşevică, retrasă pentru mult timp între graniţele ţării lor. Pe una din navele trădătoare se afla Winston Churchill, pe atunci colonel în marina engleză.

 

Revenind la frontul francez se ştie că el se afla într’o situaţie foarte

grea, din care putea oricum să se simtă mai uşurat de atacurile germane, dacă România va deschide al doilea front obligând pe nemţi să-şi concentreze o parte din armată acolo, aşa cum s’a şi întâmplat.

 

Intrând în război guvernul român accepta riscul unei păci separate a Rusiei, iminentă cum o demonstra haosul politic şi social în care se afla orânduirea ţaristă. Din toate punctele de vedere, soarta României rămânea legată de cea a Franţei, nu mai că ea era amestecată într’o bătălie dusă pe viaţă şi moarte, fiindu-ne foarte depărtată, geografic. Totuşi, mai mult ca oricând, Brătianu, spiritiual, se apropiase de tinerii studenţi din 1848 şi mai târziu, ascultătorii exaltaţi ai lui Jules Michelet şi Edgar Quinet, convingerea tuturor era că numai prin concursul Franţei se va putea realiza, Dacia Traiană, eliberată, în sfârşit de sub ocupaţia maghiară.

 

Caracterizând noua deşteptare a României, Nicu Filipescu îi spunea, atunci, lui de Flers: “Sper că în toate aceste evenimente, ţara mea va fi demnă de trecutul ei, de Istoria sa, de aliaţii săi. Dacă ea are câteva clipe de ezitare şi incertitudine nu vă grăbiţi de a o blama. Iartaţi-o, căci în ciuda defectelor pe care ea poate să le aibe şi, ale erorilor pe care l-ea putut comite, România are, cel puţin acest merit: ea adoră Franţa.”

 

Şi mai jos: “Nemţii s’au ocupat mult de noi, în timp ce voi ne-aţi cam neglijat puţin ... Ei au ajutat cu capitalurile şi metodele lor explorările noastre petrolifere şi comerţul nostru de cereale. Ei ne-au făcut să câştigăm sume mari de argint. N’a servit la nimic ... E ţara voastră care ne-a rămas, amanta inimii!”

 

Ori în politică marele ziarist consideră că sensibilitatea pe care au arătat-o politicienii români Franţei, nu ar fi trebuit să joace nicun rol, rostul ei într-o acţiune e total nejustificat, atâta timp cât nu poate să slujească unor interese, bine stabilite, şi fără legatură cu angajamentul nostru sentimental. De pildă în 1939, România a acceptat garanţiile Franţei şi Angliei, care în acea vreme nu mai valorau, mare lucru. Tot pe atunci Gr. Gafencu a fost primit în audienţă de Hitler, ca ministru de externe român, iar convorbirea respectivă a fost publicată de el în cartea: „Ultimele zile ale Europei”. Din ea aflăm că Hitler era gata să ne deie garanţiile germane cu condiţia ca Românii să nu participe alături de Uniunea Sovietică la planul guvernanţilor de la Londra, care ameninţă existenţa Reich-ului său, încercuindu-l.

 

Am dezbătut pe larg această problemă dar acum se poate constata cât de greu se poate plăti o politică sentimentală, odată ce am acceptat în 1939-1940 garanţiile franceze lipsite de orice valoare, din cauză că Franţa este amanta inimii noastre şi am refuzat garanţiile nemţilor, faţă de care ar fi trebuit să ne lege interesele. Ţării oricât nu eram în raport sentimental cu ei.

 

Cu această ocazie să ne amintim de Principele lui Machiavelli în care omul politic urmându-şi propriile interese, nu rar poate să fi lipsit de cele mai elementare scrupule, scopul scuzându-i cele mai murdare mijloace.

 

În 1916 România nu a putut avea o orientare diferită de cea a Franţei. Se căuta împlinirea complexului sentimental cu cel mai interesat calcul, socotit sub acţiunea celui mai rece intelect.

 

Decizia din August 1916, avea şi un caracter emotiv, determinat de politica de maghiarizare a Budapestei, după dictonul că Ungaria va deveni maghiară sau nu va fi deloc. La 5 Decembrie 1966, subliniază autorul nostru, deci la 48 de ani după unirea Transilvaniei cu România, Kadar, şeful partidului comunist ungar, cere revizuirea tratatului de la Trianon, fiind convins că rusii îl vor susţine, ca în 1940 pe Horty, Hitler.

 

Credem însă că în August 1916, România condusă de Ionel Brătianu nu a luat o simplă hotărâre sentimentală, confirmându-l pe N. Filipescu, marele patriot, ci timp de 2 ani a avut răgazul suficient să analizeze lucrurile în aşa fel încât până la urmă îndoiala carteziană să fie învinsă de toate argumentările nobilei raţiuni.

 

 

De altfel acest aspect l-a subliniat şi Pamfil Şeicaru, numindu-l pe

Ionel Brătianu, un mare om de stat, Cavourul României.

 

Orientarea spre Franţa în primul război mondial a fost cea justă, raţiunea s’a armonizat cu reacţia sentimentală şi cu factorul emotiv de unde realizarea României Mari în graniţele ei fireşti, dela Nistru până la Tisa. De altfel întreaga activitatea a lui P. Şeicaru demonstrează o unică voinţă şi energie pusă în slujba raţiunii care scrie cu inima dar numai în acest complex de o unitate perfectă, a cugetării adevărului.

 

Tragedia României din aprilie 1939 a constituit-o dominarea simplă unilaterală a complexului sentimental, acestuia motivarea raţiunii politice a fost ca inexistentă.

 

Adică avem siguranţa că dacă am fi avut parte de un Ionel Brătianu la cârma ţării în 1939, el nu ar fi procedat ca şi Carol al doilea, de altfel orice paralelă între cei doi jigneşte memoria lui Ionel Brătianu, cel ce după ultima escapadă amoroasă a lui Carol, l-a convins pe Ferdinand să-i întoarcă spatele pentru totdeauna, retrăgându-i dreptul de a mai fi prinţ moştenitor al României. Deci dacă ar fi trăit Ionel Brătianu, Carol nu s’ar fi întors în ţară aşa cum a făcut-o şi astfel nu ar fi putut târâ România în prăpastia pe care i-a deschis-o.

 

Cred că aceste lămuriri ar avea asentimentul maestrulului nostru, politicianul pentru a avea o justă atitudine trebuie să fie om în posesia celor trei facultăţi ale conştiinţei sale căci întrebuinţarea raţiunii fără sentiment şi voinţă este una goală, lipsită de omenie, cum i s’a întâmplat lui Hitler, devenit ca dictator sclavul unei ideologii bazată pe o raţiune lipsită de cuprins, telul ei, în ultimă analiză, fiind crima.

 

 

 

După ce trecem de capitolul (5) “Românii şi Maghiarii” şi de (6) “În loc de federaţi: Dualismul” ne vom opri la capitolul al şaptelea: 14 August 1916: România declară război Austro-Ungariei”.

 

Desigur decizia nu era uşor de luat mai ales că printr’o experienţă seculară exista o temeinica teamă faţă de Rusia. În 1912 cu ocazia aniversării a o sută de ani de la răpirea Basarabiei ministrul Instrucţiei publice ruse, Leo Casso, a publicat o lucrare comemorativă “Rusia la Dunare” unde descrie politica de expansiune imperialistă rusă, în Balcani până la marea Egee. Singurul obstacol în calea ruşilor, era poporul neslav român. (De-aici se poate deduce că Mihai Roller trimis dela Moscova de Stalin, declarând originea slavă a poporului român, nu urmărea o simplă problemă istorico-filologică ci căuta să ne pregătească asimilarea în masa mare a popoarelor slave, de unde nu e greu să admitem că se urmărea sovietizarea viitoare a României. Ori, fiindcă asta lovea în interesele conducătorilor comunişti, din întâmplare şi ale poporului român, a urmat o rezistenţă fermă contra fenomenului de asimilare rusească, se contesta, în acelaşi timp şi teoria lui Roller. Însfârşit respectivul falsificator a căzut de la putere dar din păcate s’au păstrat modificările ortografice introduse de misitul moscovit (scoaterea apostrofului) deci încăodată putem vorbi de lenea proverbială a intelectualului român, obişnuit să se mulţumească cu ceea ce cade de la masa stăpânilor lui, păstrându-le ca pe un mit marile erori săvârşite, cum este în acest caz mutilarea limbii, române de cultul căreia se pare că nimeni nu are grijă, în România, de astăzi.

 

Deci chiar din 1912 se consolidase în mintea unor politicieni ideea că românii vor trebui să lupte alături de nemţi împotriva Antantei unde se află şi Rusia.

 

Mai mult, regele Carol I rămase credincios Germaniei, deci Puterilor Centrale, conform înţelegerii din 1883, era aliatul monarhiei habsburgice şi Germaniei.

 

Astfel, în 1911 dăduse o audienţă ziaristului Steed, cu o durată de trei ore, în care regele român îşi expusese, fără nicio reticenţă ideile germanofile, publicate în Times, după moartea sa, de acelaşi Steed, în Sept. 1914.

 

A doua mărturie aparţine celebrului A. Tardieu, despe acesta prinţul Bülow spunea că sunt şase puteri în Europa, a şaptea este Monsieur Tardieu. Audienţa a avut loc în primăvara anului 1914 şi fiindcă viitorul Preşedinte al Consiliului de miniştri francez, susţinea, în caz de război, Germania va ieşi învinsă, observă nervozitarea crispată a bătrânului Hohenzollern strângând în mod dureros cu mâinile marginea mesei care-i despărţea.

 

Într’o audienţă din 1911, acordată de rege lui Gh. Moroianu unul din animatorii Memorandumului, Carol îi declară că România trebuie să-şi regleze conturile cu Rusia, pe când ulterior după terminarea războiului, Germania va interveni asupra Austriei punând problema Transilvaniei. Lucru, bine subliniat de P. Şeicaru, iluzoriu, odată ce Germania nu s’a interesat de problema Transilvaniei şi a maghiarizării popoarelor, în primul rând a românilor. Din contră, tocmai în problemele respective Germania, a dat mână liberă de acţiune Austro-Ungariei. La urma urmelor persecuţiile din partea ungurilor se bazau pe forţa politică şi militară a Germaniei.

 

Regele Carol acceptase neutralitatea Ţării pe care el o considera provizorie, nu va trebui să fie păstrată până la sfârşitul războiului, atâta era de convins de victoria Germaniei.

 

Astfel că moartea regelui în vara anului 1914 a fost un bine pentru politica lui Brătianu, care-şi câştiga libertatea de acţiune, scăpând de un balast nemaipomenit de greu.

 

Desigur sub presiunea venită din exterior şi cu atât mai mult din interior, Brătianu declară război Austro-Ungariei. În aceeaşi zi (14 August 1916) N. Filipescu publică în Epoca un articol, rezumând starea de spirit a României: noi luptăm cu ură contra ungurilor, cu indiferenţă faţă de austrieci şi cu regret împotriva Germaniei.

 

În 14 August 1916, menţionează P. Şeicaru, armata română se găsea în inferioritate, mai ales în ce priveşte muniţia; Ţara n’avea industrie de armament şi ea era până în 1914 procurată de Germania şi Austria conform tratatului din 1883. Deci, din momentul intrării în război aprovizionarea armatei române depindea de aliaţi, în acest sens se îndreptau negocierile lui Brătianu, dar cum armamentul venea pe calea Rusiei, aceasta din rea credinţă, sechestra materialul şi în cel mai fericit caz, ceva mai ajungea şi la destinaţie, adica în posesia românilor.

 

Între 15 Iulie până în 2 Februarie s’au dus lupte crâncene pe frontul

francez pentru cucerirea forturilor Verdun, Douaumont, Vaux când se înfruntau trupele aproape continu, de la obraz la obraz, tranşeele arătau în bună parte şterse, astfel că răniţii, sub bombardamentele ce nu încetau, aveau puţine şanse să fie transportaţi în spatele frontului. La faţa locului, prezenţa marilor monumente adăpostind oasele celor căzuţi la datorie, poartă şi azi mărturia necruţătoarelor atacuri survenite de-o parte şi de alţa, cu o îneverşunare rar întâlnită. In aceeaşi zi, se putea întâmpla ca de mai multe ori acelaşi fort să fie cedat şi recucerit fie de francezi fie de germani, situaţia forţelor aruncate în luptă era, vizibil, de egalitate.

 

Tocmai fiindcă pe frontul francez bătăliile se ţineau lant, intrarea României în război ducea la o slăbire a inamicului, nemţii fiind ocupaţi cu frontul deschis în Carpaţi, ceea ce va degreva întrucâtva pe francezi, mai mult contribuia la prelungirea războiului pe care generalul german Ludendorff o privea cu multă îngrijorare, precizând: “Dacă războiul se va prelungi, înfrângerea va fi inevitabila.”

 

În vara anului 1916 când România intrase în război, armata rusă se afla de mult în derută, fiind mai mult atentă la rezultatele încheierii păcii de către Sturmer (prim ministru şi ministru de externe rus) cu von Yagow din partea nemţilor.

 

Desigur, războiul din Manciuria şi revoluţia din 1905 n’au dat răgaz suficient ca armata rusă să se refacă, mai ales datorită corupţiei clasei conducătoare, care precum am văzut şi-au trimis soldaţii pe front înarmaţi doar pentru un interval de patru luni. Am constatat efectul ei dezastruos când, demoralizată, începând din 1915, armata ţaristă se retrăgea de pe poziţiile cucerite, curentul încheierii păcii separate cu puterile centrale, era întărit de ţarină, prin prezenţa lui Rasputin la curtea imperială. Acest călugăr avea puterea de a calma durerile ţareviciului, suferind de hemofilie, de unde împărăteasa în continuare îl considera drept un sfânt.

 

România intrase în război tocmai când voinţa Rusiei de a numai continua lupta era în toi şi asta urma să fie fatală armatei noastre.

 

Pe frontul nordic armata română străpunse Carpaţii intrând în Transilvania în unsprezece puncte. Înarmaţi cu o tactică de învăluire originală şi cu o stare psihică mai mult decât bună, ocupaseră, la 29 August 1916 Braşovul, iar pe valea Jiului, la 19 August, Petroşanii. Pe linia Cerna-Jiu românii plecând de la Orşova se aflau înaintea Sibiului şi au atins la nord Miercurea Ciucului. A doua armată română trebuia să înainteze pe cursul mijlociu al Mureşului, pe linia Aiud-Tg. Mureş, obiectivul principal fiind ajungerea în Munţii Apuseni, vatra Moţilor, urmaşii dacilor. În aripa de nord a armatei române, era a 9-a armată rusă care venind pe linia Cârlibaba-Dorna, trebuia să cadă în spatele armatei austro-ungare dar s’a limitat la o acţiune slabă, impresionând prin inactivitatea ei.

 

Pentru a rezista în Dobrogea atacurilor germano-bulgaro-turceşti, Brătianu a cerut Rusiei o armată de 200.000 de oameni dar ei au ripostat trimiţând câteva unităţi fiind convinşi că bulgarii nu-i vor ataca. De unde participarea ruşilor la marele atac duşman dirijat de Mackenzen a fost una slabă, retrăgându-se la primul atac şi refuzând să răspundă la ofensiva adversarilor.

 

Desigur de vină erau şi negocierile de pace duse de Sturmer şi Yagow dar pe lângă asta imperialismul rusesc nu putea să sprijine un stat independent şi puternic. Din toate punctele de vedere înfrângerea României era o necesitate.

 

Dar aşa cum scrie Saint-Aulaire, din păcate înainte cu o săptămână de intrarea României în război, trupele generalului Sarrail trebuiau să sosească din Salonic dar din cine ştie ce motive nu s’au urnit din loc, nici după ce-au primit ordine de sus, în următoarele zile. Prin ajutorul francez, românii ar fi atacat pe bulgari şi astfel nu s’ar fi putut organiza lovitura de la Turtucaia. Şi dacă mai punem la socoteală inactivitatea armatei ruse care dădea concursul armatelor duşmane să lichideze pe români, avem cauzele majore ale înfrângerii, neuitând nici insuficienta echipare şi pregătire de război a soldaţilor români.

 

Poporul îi făcuse generalului lipsit de cuvânt, haz de necaz, un cântec: Oh, Sarrail, Oh, Sarrail,/ Noi ne batem/ Şi tu te odihneşti./

 

După dezastrul de la Turtucaia, la câteva zile, moare Nicolae Filipescu. Robert de Flers ne descrie ultima lor întâlnire: “ Era a doua zi după dezastrul de la Turtucaia. El era întins pe un chaise-longue, plasat transversal la piciorul patului său, îmbrăcat într’o cămaşă largă de dormit, care întredeschisă lăsa să se vadă gâtul muşchiulos şi înclinat de luptător obosit. Avusese în cursul nopţii o lungă sincopă. Abia respirând îmi vorbea cu o deosebită încetineală. - “Am fost foarte neliniştit astă-noapte”, îmi spuse el. „Da, totuşi acuma dimineaţa, vă merge mai bine.” “- Dar nu de mine e vorba şi adăogă foarte încet -, (confidenţial): Turtucaia.”

 

În timpul convorbirii, Filipescu îşi lăsase biata mână cu venele umflate, pe o hartă a României deschisă pe genunchii săi. Ades o mângâia ca pentru a o linişti şi a-i da din nou putere. După câteva momente degetele lui crispate rătăceau pe frontierele ei, ca pentru a reduce la maxim riscurile datorate situaţiei României.

 

Mâna lui rămase desfăcută pe patul său până la ultima lui suflare şi când el încetă să mai trăiască, mâna sa deja rece se odihnea incă pe ea. Era harta ţării sale. Un luptător pentru Transilvania cădea doborât de catastrofa militară de la Turtucaia”.

 

Nu putem adăoga decât că în acest mod moare un erou al Patriei, cum sigur a fost Nicu Filipescu.

 

Contele de Saint-Aulaire a lăsat mărturia unei întrevederi cu Ion Brătianu, avută loc în acele zile de mare tristeţe şi doliu naţional. După ce-l asigură că-l preţuieşte pentru tot ce face în interesul României ca ministru al Franţei la Bucureşti, în continuare cu o violenţă ce nu o credea posibilă la acest om, îi mărturiseşte că a aşteptat Rusia să-l trădeze dar nu membrii Antantei şi în deosebi, Franţa. Totul se petrece ca şi când României i s’a rezervat rolul calului picadorului care urmează să fie eventrat cu răceală, pentru a zdrobi rezistenţa taurului. Şi mai adaogă, cu dreptate, că a fost informat că Anglia a fost ostilă expediţiei lui Sarrail de la Salonic spre România.

 

Regele Ferdinand a intervenit direct pe lângă ţarul Nicolae, având în vedere situaţia gravă din Dobrogea, îi cerea ajutorul real la care de altfel s’a angajat. Intervenţia ţarului s’a lovit de opoziţia generalului rus Alexeiev, după el situaţia de pe frontul din Galiţia e atât de grea încât nu poate trimite soldaţi în Dobrogea, românii să se mulţumească cu trupele şi talentul comandantului Zaioncikovschi şi se înţelege şi pe armata proprie. În virtutea acastor idei, de totală părăsire a României de către aliaţii lor ruşi, va fi redactat şi răspunsul ţarului Nicolae, al doilea trimis regelui Ferdinand.

 

Pentru a lua măsuri în privinţa frontului de sud condus de români împotriva nemţilor şi aliaţilor lor, generalul Iliescu şeful marelui Cartier General, după ce s’a sfătuit cu generalii săi a acceptat propunerea generalului Averescu să se renunţe la frontul de nord şi să se reorganizaze o acţiune decisivă în sud. În acest mod în 19 Septembrie ofensiva pe frontul de nord a fost definitiv oprită. Operaţia militară propusă de gen. Averescu s’a numit manevra de la Flămânda.

 

Planul era ingenios, şi, era de părere autorul nostru, cu toată ploaia torenţială care a inundat sectorul de trecere, ar fi reuşit dacă armata a 9-a germană n’ar fi pornit ofensiva în Transilvania încât comandanţii au dirijat într’acolo diviziile necesare pentru efectuarea operaţiei “Flămânda”.

 

Oricum, deşi învinşi, forţele inamice nu au slăbit voinţa de luptă a soldaţilor români, şi bineînţeles nu s’au lăsat influenţaţi de anarhia ce stăpânea în rândurile ruşilor.

 

Să reţinem cele scrise de contele de Saint-Aulaire, participant cu multă tristeţe la tragedia poporului român, abandonat: “România, cu toate teribilile încercări pe care i le-a adus întârzierea pe timp de doi ani a ofensivei noastre la Salonic, nu ne rămâne mai puţin credincioasă. Poporul român este un adevărat gentleman colectiv. Când eu spun popor, nu exclud guvernul şi înaltele clase. Dacă a fi gentleman, este chestiune de onoare şi mai ales de a-şi ţine promisiunea-si chiar mai mult decât promisiunea sa-guvernul român este un supergentleman, căci exact în August 1916 a venit la întâlnire, ţinându-şi mai mult decât promisiunea, cu toate că a rămas singur, după defecţiunea aliaţilor săi. El aparţine nobleţei înalte dacă nobleţea constă a avea mai mult datorii decât drepturi.”

 

În concluzie, în Dobrogea, ruşii au format un corp expediţionar foarte slab, atât din punctul de vedere al numărului cât şi al valorii combative. Cea mai activă a fost divizia sârbă, luptând cu pasiune împotriva bulgarilor.

 

Generalul rus Zaioncikovschi dându-şi seama că i s’a dat formal conducerea unui corp expediţionar în Dobrogea, sub a cărui mască s’ar putea urzi cine ştie ce secret şi-a dat demisia: “Eu înţeleg foarte bine”, scrie el lui Alexeiev, şeful statului major rus “eforturile voastre de a mă trimite cu o anume trupă în România, dar convingerea mea este că un corp de armată ca cel pe care l-am comandat va pune într’o postură tare urâtă, Rusia.” Generalul Alexeiev refuză demisia şi-atunci Zaioncikovschi trimite ţarului o telegramă cu un text care pune în adevărata lumină colaborarea rusă: “Am impresia că al 18-lea corp şi eu însumi, suntem “oase” aruncate României pentru a o determina să se alinieze alături de Antantă. Aşadar să facem o cruce pe aceste oase şi să ştergem acest corp din rândurile armatei ruse.”

 

ACESTA E ADEVĂRUL! scrie Pamfil Şeicaru, enunţat de un înalt comandant al armatei ruse, explicând colaborarea în contra timp a generalului rus pentru a compromite campania din Dobrogea.

 

În continuare, trupele româneşti ale celei de a noua divizii a rezistat eroic pe linia Cerna-Vodă-Constanţa dar prin presiunea forţelor bulgare şi nemţesti a abandonat poziţia.

 

Retragerea s’a făcut spre Delta Dunarii, iar în retragere soldaţii ruşi

se transformaseră în bande devastatoare, incendiind şi tâlhărind satele Dobrogei. Când au ajuns prin Brăila şi deltă la Odesa, apărată de comandamentul rus, bineînţeles Zaioncikovschi a fost înlocuit cu generalul Zaharov. Ca dovadă a moralului scăzut al trupelor ruseşti autorul redă următorul ordin de zi semnat de general, nr. 1 din 17/30 Oct. 1916, în numele “Comandamentului armatei dunărene: “Ordon ca fuga ruşinoasă să înceteze imediat. Noi suntem trimişi aici să ne batem, dacă nu şi pentru a învinge şi nu pentru a constata care fuge cel mai repede. Eu am luat măsuri ca mitralierele şi artileria să tragă asupra fugarilor. Şefii care nu-şi vor face datoria, fără deosebire de grad şi de situaţie vor fi trimişi la Curtea marţială. Soldaţii nu trebuie să urmeze mişcarea strategică a ţăranilor care pleacă împreună cu avutul lor. Maiestatea sa ne-a trimis aici să învingem şi nu pentru a economisi sângele nostru, sau cel al inamicului. Tot înainte! Dumnezeu nu e cu fricoşii şi lasii.”

 

Ordinul oglindeşte capacitatea necombativă a trupelor ruse la sfârşitul lui Octombrie 1916.

 

Obiectivul, imediat după cucerirea Dobrogei, al lui Mackensen, era

capitala României, în acest sens organiza trecerea Dunării.

 

Capitolul al VIII-lea:

Luptele pentru apărarea Carpaţilor

 

În Octombrie 1916, frontul românesc a devenit punctul central, esenţial al războiului european. După pierderile suferite în Dobrogea, generalul Falkenhayn, comandantul armatei a noua germană, îşi propusese să forţeze trecătorile Carpaţilor, astfel să faciliteze trecerea Dunării de către Mackensen. Misiunea sa era limitată la Carpaţii de sud, pe când arhiducele Carol de Habsburg comanda trupele austro-ungare care trebuiau să atace Carpaţii Moldovei şi să intre în valea Siretului, trecând prin valea Trotuşului şi prin Tg. Ocna.

 

Armata germană n’a putut repurta succesul scontat deoarece li se

opunea de către români o rezistenţă dârză, însuşi corpul zis alpin,

german respins din munţi nu se putea menţine în defileul Oltului.

 

Cu această ocazie Pamfil Şeicaru scrie, că armata română făcând parte înainte din Tripla alianţă era pregătită să lupte împotriva Rusiei deci nu poseda deloc forţe alpine, în 1916 nu aveau nici o baterie de artilerie de munte. Şi totuşi în regiunile de munte, românii au dat dovadă că stăpânesc instrucţia specială a războiului în munţi, moştenire milenară a unui popor care a trebuit să se apere retrăgându-se în munţi, în decursul zbuciumatei sale istorii.

 

Acest adevăr i-a inspirat poetului Aron Cotruş minunata poezie Ai noştri sunt aceşti munţi, publicată în volumul Mâine, 1928.

Cităm un fragment:

 

Ai noştri sunt aceşti munţi

pietroşi, mănoşi, cărunţi

căci noi ne-am căţărat pe ei spre cer,

noi le-am deschis adâncurile de aur şi de fier

şi-am suferit prin ei pe ploi şi ger ...

 

şi să zăbovim mai mult asupra versurilor, închinându-ne Celor ce nu mai sânt:

 

care dintre neamurile vechi şi noi

are îngropaţi în sânul lui atâţi eroi?

a cui doină de veacuri aici plânge?

cin’l-a apărat mai dârz de-al năvălirilor puhoi

şi l-a adăpat de-atâtea mii şi milioane de ori,

cu sânge

si sudori

ca noi?!

 

Falkenhayn îşi fixase ca obiectiv traversarea Carpaţilor la sud de Sibiu. În memoriile sale generalul neamţ recunoştea eroismul unităţilor române şi rezistenţa lor la atacurile duşmane. Puterile centrale aveau ca scop ocuparea României pentru ca să-şi asigure aprovizionarea, în primul rând a armatelor cu produse agricole şi petrolifere, necesare pentru continuarea luptei.

 

De altfel şi Ludendorff într’ale sale Memorii arată că pentru a supravieţui în război, nemţii trebuie să câştige în România.

 

Marele nostru ziarist, după mai bine de şaizeci de ani nu poate să înţeleagă pasivitatea aliaţilor şi faptul că în loc de a lupta alături de români, al căror eroism şi elan i-ar fi ajutat să susţie războiul, i-a lăsat să se bată singuri în Transilvania, cu forţele germano-austriece-ungare şi în Dobrogea cu trupele germane, (bulgare şi turceşti. Şi-apoi cum nu şi-au dat seama că nemţii prin ocuparea României îşi asigurau spaţiul de alimentare a războiului şi astfel sa-şi continue lupta, cum nu ar mai fi putut.

 

Răspunsul vine ca de la sine: există o filozofie a războiului, chiar o logică a lui care analizată ulterior va apare de neînţeles dar e dictată de imperativul unui moment decisiv, declarat vital în anumite împrejurări ale războiului. E de presupus că pe frontul apusean situaţia francezilor devenise atât de critică încât exista o singură posibilitate de a fi salvată şi acea impunea intrarea României în război cu deschiderea unui nou front antigerman. Toate celelalte posibilităţi şi avantajii ale inamicului nu mai intrau în discuţie. La fel au procedat şi nemţii când interesele războiului prim mondial le-au impus-o. Ludendorff, după ce şi-a dat seama că ruşii nu vor face pace până ţarul nu e de acord să-şi trădeze aliaţii, l-a trimis pe Lenin în Rusia deoarece el promisese să încheie armistiţiul cu Germania, aşteptat incă din 1915. Ceea ce-l interesa pe Ludendorff era războiul, pe care trebuia să-l câştige şi nimic mai mult. Cu toată pasivitatea ruşilor, ei ţineau o parte din armata germană în loc, ieşirea Rusiei din război le permitea să-şi concentreze toate forţele împotriva, duşmanului principal, Franţa.

 

Pentru a înfrunta în Carpaţi armatele duşmane, unităţile române s’au retras pe linia veche a frontierei. Armata II-a română şi armatele de nord păstrau linia Oituz-Buzău, pe când patru corpuri de armată trimise de Alexeiev, ocupaseră sectorul Fălticeni-Piatra Neamţ întărind flancul stâng al armatei lui Letchinschi din Bucovina.

 

Armatele noastre conduse de gen. Istrate, atacă pe cele austro-ungare, în valea Uzului şi le respinge cauzându-le mari pierderi. Totuşi îşi vor încerca şocurile în valea Oituzului unde generalul Eremia Grigorescu conducea trupele române. Luptele au durat 12 zile, fără întrerupere. Comandamentul austro-ungar a primit întărituri germane, încât se poate deduce efectul produs de a doua contraofensivă a gen. E. Grigorescu în 23 şi 26 Octombrie.

 

Generalul Falkenhayn, considerând trecerea prin pasul Oituz ca definitiv irealizabilă, el însuşi cu armata sa după victoria de la Braşov a încercat în zadar să treacă printr’un defileu al Valahiei, pe cel mai scurt drum spre Bucureşti.

 

Odată cucerită înălţimea Branului, Falkenhayn se considera stapân pe situaţie dar unităile româneşti s’au organizat rapid, astfel că respingând atacurile germane şi-au păstrat puternic poziţia, pe înălţimea Mateiaş (cota 1241 m). Respectiva rezistenţă l-a determinat pe Falkenhayn să se retragă.

 

În urma unor atare rezultate generalul neamţ s’a hotărât să renunţe la cel mai scurt drum spre Bucureşti şi pentru a trece a ales spaţiul dintre valea Oltului şi Jiului. Apărarea defileului Oltului a fost încredinţată generalului Praporgescu, elev al şcolii din Saumur, soldat de elită, care însa încurând, el şi statul său major au fost ucişi de un obuz inamic. Urmaşul său, nu atât de înzestrat ca el, reuşeşte să oprească înaintarea nemţilor pe Olt, dar numai după ce au pătruns adânc în teritoriu român. La 23 Oct. un atac al unei unităţi române îi loveste pe nemţi şi îl obligă pe Falkenhayn să se deplaseze pe defileul Jiului, după sfatul şi al lui Ludendorff. Ca să înainteze în acest sector, comandamentul german pentru a preveni intervenţia unor întărituri româneşti atacă sectorul Orşova fără pregătire de-artilerie cu deosebită violenţă, încât atacul reuşi din plin. Nemţii capturaseră un detaşament de infanterie şi două baterii. Înaintarea fusese uşurată de forma de relief care nu permitea niciun punct de sprijin trupelor române. La 26 Oct. primele coloane nemţeşti se găseau la câţiva kilometri de Târgu-Jiu.

 

Fiindcă gen. Culcer propuse abandonarea Olteniei, este înlocuit cu generarul Dragalina, comandantul diviziei Cerna. Detasamentul Dejoianu format din patru batalioane, un escadron şi două baterii, sosea în 36 ore de marş forţat, de la Cerna la Jiu.

 

Avangarda diviziei bavareze primise ordinul să ocupe Tg. Jiul, oraş fără apărare. Ajunşi la podul de pe Jiu miliţieni, funcţionari, poliţişti, localnici ca şi femei, înarmaţi cu arme găsite în depozitele militare, organizaseră o apărare a podului şi digului de peste râu. Ei opriseră în loc pe bavarezi până veniseră trupele româneşti regulate şi au capturat coloanele inamice. Românii au obţinut un mare succes strategic, forţând pe nemţi să se retragă spre nord. Retragerea nemţilor a fost făcută cu dificultate, armele şi multe vehicole aruncate în prăpăstii. Românii făcuseră vreo 2000 de prizonieri şi au capturat o cantitate importantă de artilerie. Poiana, vecină satului Raşoviţa era plină de sute de cadavre, urmare a înlănţuirii a două voinţe inflexibile: cea a trupelor germano-austro-ungare vroind, să pătrundă adânc în direcţia Craiova, şi cea a trupelor române respingând invadatorii.

 

Marele ziarist aparţinând detaşamentului Dejoianu venit de la Cerna a luat parte la bătălia de la Raşoviţa-Ursatei şi muntele Lesk. El a trăit acele zile de tragică tensiune pe care le lăsau spaţiile bătăliilor presărate cu morţi şi răniţi. Desigur victoria era incontestabilă, dar toţi de la ofiţeri la soldaţi, ştiau că încurând inamicul va prelua ofensiva şi în atare momente încă aveau încredere că ajutorul aliaţilor va veni, mai ales că generalul francez Sarrail începuse ofensiva la Monastir.

 

Cauza românească şi-a găsit un alt apărător în generalul Berthelot şi misiunea franceză, pe care o conducea, compusă din 1200 combatanţi, dintre care 400 de ofiţeri. Generalul Berthelot cunoştea bine sentimentele ruşilor faţă de români, le reproduce în amintirile sale contele de Saint-Aulaire. Printre altele, era înconştiinţat că există un plan secret de a împărţi România, în plin război, între statele majore rus şi german.

 

Cum România nu putea conta pe venirea lui Sarrail şi nici atât pe cel rusesc, ea continua lupta, reînnoind în fiecare zi speranţa că avalanşa trupelor vrăjmaşe va putea fi oprită. Ca printr’o minune moralul soldaţilor era intact, credeau în victoria finală.

 

Totuşi armatele germane înaintau, Craiova fu cucerită, Mackensen trecuse Dunărea, astfel că pregătea lupta pentru Bucureşti. Cu toate intervenţiile generalului Berthelot şi a lui Ionel Brătianu răspunsul lui Gurko, înlocuitorul lui Alexeiev, era definitor: „Nici un om, nicio armă.”

 

Retragerea se făcea pe linia, râul Argeş - lacul Greaca, Argeş, Neajlov, pe şoseaua Bucureşti-Alexandria şi în regiunea Titu-Găieşti. Comandamentul rus refuză categoric şi prin gen. Alexeiev să trimită trupe ruseşti pentru apărarea Bucureştilor.

 

În “Drama română” (Paris, 1932) colonelul, pe-atunci, Petain, arată cum în momentul atacului decisiv german, gen. Prezan cere ruşilor care, însfârşit au venit pentru a face un simplu act de prezenţă, să atace la vest spre a obliga pe bulgari să părăsească linia de pe Neajlov, susţinută apoi singuri de nemţi, dar gen. rus. Rasvoi refuză acest minim ajutor. Toate argumentele generalilor Prezan şi Berthelot au fost inutile. Întrebându-l pe Rasvoi dacă vrea să joace rolul lui Grouchy la Waterloo, generalul rus răspunde că nu se află acolo să discute asupra uni caz istoric. Această scenă e descrisă, întocmai, în cartea colonelului Petain.

 

Atunci când gen. Iancovescu a încercat din nou să-i convingă pe ruşi, să atace Comana, pentru a tăia retragerea bulgarilor, Rasvoi i-a răspuns: “Nu am primit ordin.”

 

La urma urmelor prezenţa armatei ruse era acea de spectatoare. Ea aştepta rezultatul bătăliei sperând în aneantizarea armatei române. De altfel, fenomenul rus e descris chiar de nemţi, după cum îl notează în memoriile sale, generalul Ludendorff, scriind următoarele despre bătălia de la Argeş: “Se pot înţelege motivele care i-au împins pe ruşi să-i lase să se bată pe români, pe care ei i-au abandonat în fiecare bătălie.”

 

Şi e locul să arătăm că cel ce-a făcut parte din detaşamentul Dejoianu, parcurgând distanţa de la Cerna la Jiu în pas de mars forţat a trăit momentele victoriei de mare elevaţie de pe Jiu, urmată de retragerea în etape de la Tătăreni, Filiaşi, Balş, pe Olt şi pe Argeş. În toată această retragere n’a asistat, niciun moment, la scăderea moralului trupei. După bătălia pentru Bucureşti marele ziarist a simţit că un resort e spart, manifestându-se prin maniera de a ţine capul: “Fiecare ofiţer sau soldat se retrăgea în el însuşi şi liniştea, ritmată de cadenţa paşilor reflecta drama interioară a fiecăruia. Rareori se putea auzi: “Ruşii ne-au trădat, ei ne-au vândut nemţilor ...” “Dar cuvântul, ‘tradare’ ţâşnea ca expresia unei meditaţii prelungite, în legătură cu pasivitatea armatei ruse.”

 

Falkenhayn în memoriile sale scrie despre rezistenţa românilor în luptele de pe Neajlov şi Argş, în felul urmator: “Eu nu credeam posibil că fără ajutorul important al ruşilor, românii vor fi capabili să reziste la vest de Bucureşti şi în regiunea Capitalei. Eu am crezut deci că inamicul îşi va continua retragerea” dar de fapt, adaugă autorul, era vorba de aceeaşi armată care a respins în Octombrie 1916 trupele germano-austro-ungare în încercarea lor de a trece Carpaăţii.”

 

Mai departe, P. Şeicaru este de părere că marele Cartier general a avut dreptate când a adoptat planul lui Berthelot, de a apăra Bucureştiul. În cartea sa “Războiul pentru întregirea neamului” generalul Iliescu laudă eroismul armatei române, “soldaţii mai puţin înarmaţi şi echipaţi decât inamicul, s’au luptat vajnic şi eroic pentru a împiedica trupele puterilor centrale de a ocupa Capitala.”

 

P. Şeicaru împărtăşeşte şi el părerea că armata română nu putea abandona fără luptă capitala, regiunea petroliferă, şi mare parte din

Muntenia: “Politic şi din punct de vedere al moralităţii naţiunii nu se putea abandona capitala fără un ultim efort disperat.”

 

Reţinem şi rândurile finale scrise de P. Şeicaru la acest capitol şi va trebui să admitem că ele vin din partea unui participant la acest război din care şi-a câştigat unele sfinte convingeri ce l-au însoţit, de-atunci, o viaţă întreagă şi au constituit temelia statornică a destinului său: “Dacă ades abdicaţia poate să fie utilă, temporar, renunţările unei naţiuni nu sunt întotdeauna istoric, valabile. România şi-a îndeplinit toate obligaţiile faţă de aliaţi. Aceasta este din punct de vedere politic, esenţialul. Moralmente, România învinsă în prima fază a campaniei, luptând singură, a sfârşit prin a se reînălţa. Cimitirele Istoriei sunt umplute de popoare care având oroarea riscurilor, au preferat laşitatea şi abandonurile.”

 

Vom aminti acum că tripticul statuar brâncuşian de la Tg.-Jiu aflat lângă podul de peste Jiu, a fost numit Recunoştinţa, se înţelege că a fost închinat eroilor căzuţi în bătălia de pe Jiu din 1916, când o mână de cetăţeni români, înarmaţi sumar, au ţinut pe loc armata bavareză până la venirea trupelor regulate care i-a învins definitiv.

 

Masa tăcerii ar fi locul de întâlnire cu nemuritorii eroi ai Patriei adunaţi în jurul unei mese la o altă Cină de taină a neamului, scaunele goale accentuiază profunzimea unui altar în care icoanele au o fiinţă ce depăşeşte materia adică tăcerile definesc tot ceea ce posedă o continuă prezenţa interioară.

 

De-aici drumul ne duce la Poarta Sărutului, poartă a iubirii care ţine şi dincolo de moarte, de unde îmbrăţişarea cunoaşte durata nunţii veşnice, duhovniceşti, chemare spirituală a îngerului din cer, cunoscută şi sub nimbul tainei mioritice.

 

Mai pe urmă, paşii ni se opresc în umbrele luminate ale Coloanei fără de sfârşit, simbolizând treptele ridicate de fiecare generaţie, prin ele sentimentul Recunoştiinţei devine tot mai aproape de cer, adică prin trecerea timpului e tot mai vie, fără de stingere, cum sunt toate tăriile cerului.

 

Acestui memorial de la Tg.-Jiu nu-i lipseşte, în decorul din jur, o Biserică strămoşească, ea, cucernica va sfinţi periplul urmat, de noi, în acelaşi timp poate să-l înalţe pe om, ca şi când n’ar fi îndeplinit decât ritualul, inimii din purificările unei Rugăciuni, Magnificat (prima rugăciune compusă lui Dumnezeu de Fecioara Maria).

 

Tot în evenimentele de la Tg.-Jiu se cade să amintim că şi-a pierdut viaţa ca eroină, Ecaterina Teodoroiu.

 

În acele zile de unică încleştare, autorul cărţii noastre avusese ocazia să stea de vorbă cu doi ofiţeri din misiunea franceză asistând la bătălia de pe Neajlov considerau că s’ar fi putut ajunge la victorie dar aceasta a fost împiedicată de pasivitatea trupelor ruseşti. Revolta lor se traducea prin expresii ca trădători abjecţi, lichele fără să poată califica atitudinea ruşilor. Întrebarea obsedantă revenea mereu: “Pentru ce?” La un moment dat unul din ofiţeri adaogă: “Teribil ce va urăsc ruşii”. Ofiţerul francez nu cunoştea istoria poporului român dar a ghicit totul prin atitudinea ruşilor în bătălia de la Neajlov.

Cap. IX: Primăvara şi vara anului 1917

 

Retragerea în Moldova a fost din toate punctele de vedere o mare nenorocire. În primul rând autorităţile de ocupaţie germană au rechiziţionat întreaga producţie alimentară a ţării, populaţia fiind obligată să plătească o contribuţie de război de 750 de mii de milioane.

 

În acelaşi timp acţiunile aliaţilor noştri ruăşi, nu se deosebeau de cele ale inamicului, ba mai mult nu respectau decât buna lor voinţă individuală sau colectivă. La fiecare pas se puteau descoperi lovituri discrete sau ascunse ale Rusiei, al cărui scop era să ducă la distrugerea României ca stat. Materialul de război trimis de francezi şi englezi era confiscat, doar o parte mică ajungea la destinaţie. O comisie franceză şi engleză trimisă să cerceteze situaţia, a descoperit bună parte din armamentul destinat României tocmai în Caucaz.

 

Practic, în Moldova războiul a încetat dar s’a instalat o iarnă grea, termometrul coborând la minus 20 de grade şi mai târziu până la 40 grade minus, un frig cu adevărat siberian. În oraşe lipseau lemnele, situaţia agravată de ruşi care alungau populaţia şi se instalau ei confortabil în casele lor sau pentru a se încălzi ardeau gardurile grădinilor şi curţilor.

 

Contele de Saint-Aulaire a descris purtarea ruşilor: “Aliatul său, Rusia, era mult mai brutală decât inamicul, în Moldova, pe care o recuperară. Înfăşuraţi în blănurile lor, instalaţi în cele mai bune locuinţe din care vânau locuitorii şi cărora le-au confiscat combustibilul, ruşii râdeau de frigul devenit mult mai crud pentru nenumăratii români în zdrenţe, fără cămin sau înghesuiţi în cămine fără foc. Dimineaţa ducându-mă la biroul meu, treceam pe lângă lăzi largi de gunoaie care aruncau afară cadavrele nefericiţilor morţi de frig, pe trotuare. Adesea printre ele se distingea câte un cadavru dublu, al unei mame la piept cu un copil nou-născut. Lipsiţi de adăpost, în fiecare zi un nou val de trecători furnizau pe-aceleaşi trotuare, noi epave umane, care în ziua următoare deveneau alt contingent de cadavre pentru a fi înmormântat, ca în ajun, într’o groapă comună. Cultul morţilor atât de viu în România se reduce la o operaţie a serviciului de gunoaie. Pe lângă foametea generală, tifosul exantematic făcea ravagii în armată şi populaţia civilă dând mai multe victime ca cele de pe front.”

 

Tot contele de Saint-Aulaire se apleacă asupra suferinţelor poporului român şi consideră că natura primăverii atât de îndrăgită de români, prin lumânările puse la căpătâiul celor morţi sau a muribunzilor, te face să te gândeşti la un sanctuar tulburat de strigăte de durere.

 

Desigur ruşii s’au instalat în Moldova cu gândul de a o primi în dar la pacea separată ce urma să o încheie cu nemţii. În acest sens le convenea ca populaţia băştinaşă să se rărească, urmând s’o colonizeze ei, aşa cum au făcut-o cu românii basarabeni pe care în bună parte i-au deportat în Siberia.

 

Pamfil Şeicaru: Indiferent de regim, politica moscovită a Rusiei reprezintă o continuă expansiune imperialistă în Europa şi Asia.

 

Cu toată această situaţie disperată, conducătorii militari şi politici ai României împreună cu gen. Berthelot şi ofiţerii misiunii franceze, au început să pună bazele unei armate puternice cu 5000 de combatanţi. În Ianuarie 1917 resping propunerea gen. rus Zakarov ca unităile să fie mutate în Rusia, cei interesaţi au declarat că mai bine mor de foame pe pământ românesc decât să se îngraşe în Rusia.

 

Nenumăraţii morţi, de frig, foame sau tifos exantematic în timpul retragerii din Moldova anului 1917, cât şi cei căzuţi în munţi şi la Tg. Jiu apărând trecătorile Carpaţilor şi mai departe înaintarea inamicului spre Capitală, la fel soldaţii ce şi-au lăsat viaţa tânără cucerind Ardealul, ne dau sublima senzaţie că îi purtăm în noi sau alteori îi dibuim sub paşii noştri ce îi ating cu multă evlavie, astfel ne definim dragostea pentru Patrie şi pământul său în care hodinesc priveghindu-ne toţi aceşti martori ai trecutului nostru istoric.

 

Minunatul sentiment ni-l descrie acelaşi uriaş al poeziei româneşti,

Aron Cotruş, în poezia Moşteniri publicată în acelaşi volum din 1928, Mâine:

 

Subt fiecare petec de pamânt ce-l calc pe-aci

cu pasul tânăr, iute, nebun,

îşi doarme somnul de veci vrein străbun

în luptă ori trudă răpus ...

din orbul lor apus,

ca din adânci şi neclintite temelii

mi se înalţă, caldă, îndrăzneaţă

fiecare nouă dimineaţă ...

 

Rădăcinile care te ţin legat de ei şi pământul lor, te ridică, te purifică, te face să fi tu însuţi, în tot largul unicelor tale trăiri:

 

Pe-aci mă simt liber, ca la mine acasă:

Ardealul îşi deschide pe a tăriei masă

inima fără pereche

ca pe o rară, ruptă, sângerată cronica, străveche ...

 

Negoiul cu nemărginirea şi cu piscurile lui

parcă mi-a crescut la căpătui ...

Mureşul ce leneş apa galbenă şi-o poartă

parcă mi-ar fi curs, o veşnicie, pe la poartă.

 

Acest leagăn, izvor nesecat al veşniciei neamului românesc, îţi dă mereu noi puteri să te refaci ori de câte ori ai căzut în luptă, atâta timp cât românii pot să-şi rostească, scris pe inimă, cuvântul “Ardealule”, ei nu îşi vor pierde speranţa ca vor putea privi, senini, în spre Româniile albe de mâine, cum s’a întâmplat în Moldova anului 1917, când în mijlocul atâtor suferinţi, năzuinţa lor spre bine a izbucnit ca un gheizăr al luminii, mai sus tot mai sus, pe pârtiile însângerate, până la drumurile pure ale cerului, exprimate concret şi simplu “mai bine mor de foame pe pământ românesc decât să se îngraşe în Rusia”:

 

O, câtă neîntreruptă sângerare pentru tine

Ardealule, în lupta asta de mai bine! ...

dar nu mă plâng în lupta-ţi dreaptă, mută, surdă

Inima-mi flămândă de primejdii – sângeră şi zburdă ...

 

şi poate, într’o zi putea-va şti oricine

pe şesurile muntereşti, pe plaiuri carpatine

că’n a lui Horia ţară

jelania-i de ocară

şi plânsul e-o ruşine!

 

De unde se vede că marea poezie cotruşiană duce în ea partea cea mai nobilă şi sfântă a inimii neamului românesc.

 

În tot acest timp evenimentele se precipită în Rusia; ţarul Nicolae al doilea demisionează în Martie 1917, iar gen. neamţ Ludendorff îl trimite în Aprilie pe Lenin, aflat în Elveţia, în Rusia, cu scopul de a încheia pacea promisă de liderul comunist, la care Sturmer n’a putut ajunge. Miopia militarului Ludendorff, mânat doar de cerinţele momentului, nu mai e nevoie să fie, comentată.

 

Din Aprilie 1917 sovietele îşi întăresc poziţiile, iar în schimb guvernul provizoriu îşi pierdea popularitatea. În ce ne priveşte de-acum, anarhia cuprinse definitiv armata rusă deşi Kerenski şi mulţi ofiţeri erau de părere că războiul trebuia continuat. De-aici încrucişarea trupelor plecate pe front cu grosul soldaţilor, care vagabondau liberi, îndreptându-se în cele din urmă spre interiorul ţării. Victoriile înregistrate de ruşi oricât l-au entuziasmat pe Kerenski n’au avut niciun efect asupra mersului războiului, pe frontul românesc practic soldaţii ruşi nu numai că refuzau, ca până acuma, să lupte, dar părăseau frontul în masă, (românii trebuind să înfrunte singuri pe nemţi, aceştia conduşi de generalii Hindenburg şi Mackensen intenţionau să străpungă frontul românesc din sudul Moldovei.)

 

Au existat generali ruşi, printre ei şi Denikin, care în memoriile lor au lăudat pe soldaţii români neinfluenţaţi de revoluţie pe care o dispreţuiau fiindcă venea de la ruşi. Iată ce scria în memoriile sale acest excelent militar: “Am ajuns să cunosc bine trupele româneşti formate din excelenţi soldaţi.”

 

Aşteptând pe nemţi, armata românească complet refăcută, de data aceasta mai bine înarmată ca nemţii, astepta momentul victoriei, cu eliberarea teritoriilor ocupate. Împărţită în două, armata întâia condusă de gen. Cristescu, ocupa malul stâng al Siretului, la est cu Tecuciul, avea o lungime de 40 km. A doua armată era condusă de gen. Averescu şi ocupa regiunea Vrancea, la nord de Focşani, frontul avea o lungime de 35 km.

 

În zorii zilei de 11 Iulie trupele gen. Averescu, încep ofensiva, iar în zorii zilei următoare inamicul e forţat să se retragă, refăcându-şi poziţiile. Într’un sector s’a realizat o breşă de 20 de km, iar prinţul Iosif raporta că în urma unui atac disperat artileria i-a fost decimată şi infanteria a suferit grele pierderi.

 

În ziua de 24 Iulie divizia 218 germană a fost învinsa de armata a doua, în grabnica ei retragere au lăsat în mâinile românilor 1500 de

prizonieri şi 50 de tunuri. Comandamentul român constată retragerea generală a inamicului. Nemţii s’au retras spre Soveja în munţii Vrancei, spre Rucăreni, Măgriteşti, Dragoslavele, Rachitisul.

 

Participant la această bătălie cu adevăr  istorică, Pamfil Şeicaru ne

dă următoarea descriere: “Când am intrat cu campania mea de mitraliere - pe care eu o comandam - (căci regimentul 17 Mehedinţi făcea parte din divizia întâia) - o bătrână privea pe fereastră. Văzând cum trec soldaţi înzestraţi cu căşti şi uniforme albastre, ea începu să plângă şi o auzeam lamentându-se: “Bieţii noştri soldaţi, au murit cu toţii, sărmanii de ei ... Acum au venit francezii să ne salveze.” Dar ca la un semn soldaţii începură să cânte, strigând bătrânei: “Nu, bunică, soldaţii ţării noastre nu sunt morţi. Cei pe care-i vezi nu sunt francezi, ci noi românii.” Cântam cu atâta bucurie încât bătrâna ţărancă îşi făcuse semnul crucii şi îi vedeam buzele mişcându-se: ea murmura, probabil, o rugăciune.”

 

 În seara de 1 August bătălia de la Mărăşti a luat sfârşit, cu o strălucită victorie. Frontul inamic a fost rupt pe o lungime de 35 km. şi într’o adâncime de 20 Km. S’au făcut mulţi prizonieri şi capturat un imens material de război. Românii au ajuns la Putna în faţa muntelui Macradet. Nemţii au renunţat la ofensiva proectată pe Siretul inferior (în regiunea Fundeni-Nămoloasa), şi pentru a face faţă altor atacuri şi-au deplasat mai multe divizii spre Focşani.

 

Din păcate, victoria de la Mărăşti n’a putut fi exploatată din punct de vedere strategic din cauza defecţiunii armatei ruse în Galiţia şi Bucovina de nord unde nemţii îi forţară să se retragă şi astfel era ameninţată aripa de nord a frontului românesc. În consecinţă, armata română a fost obligată să nu mai continue operaţiile şi să se oprească, întărindu-şi poziţiile cucerite fără să mai înainteze cum s’ar fi impus în alte împrejurări. Tot mai mult românii începeau să sufere din cauza descompunerii armatei ruse.

 

După câteva mici victorii ruseşti, nemţii le-au dat replica, aproape că n’veau cu cine să se bată. După ce soldaţii au cerut să discute planul de apărare împreună, a doua zi cei mai mulţi refuzauri să execute ordinele ofiţerilor şi regimente întregi părăseau tranşeiele, fără să aştepte apropierea inamicului.

 

În zadar, unii comandanţi s’au hotărât să-i împuşte pe dezertori, măsura nu a avut niciun efect.

 

A şaptea şi a opta armată rusă s’a retras abandonând fără luptă Tarnopol ceea ce obligase pe comisarii armatelor Savinkov şi Filokenko, să raporteze telegrafic guvernului provizoriu: “Nu e de ales; pedeapsa cu moartea pentru trădători, pentru cei ce refuză să-şi sacrifice viaţa pentru Patrie.” În acelaşi timp generalul Cherbatchev declara că forţele ruseşti din România, pe care el ar fi trebuit să le comande; nu mai existau. Însuşi generalul Denikin mărturisea: “De mai multe ori diviziile ruseşti au refuzat să asculte ordinele şi şi-au părăsit poziţiile în momentul luptei. În timp ce situaţia generală pe frontul României era mai bună ca pe toate celelalte fronturi.”

 

Se poate imagina situaţia descompunerii armatei ruse, dacă Denikin, marele general rus, considera situaţia excelentă a frontului românesc în timp ce diviziile ruse fugeau la prima lovitură de tun.

 

În acest sens Mackensen, cunoscând lipsa de combativitate a soldatului rus, recomanda şefilor forţelor germane:” Evitaţi pe români, trageţi în ruşi.”

 

Aceasta era situaţia armatelor înaintea bătăliilor de la Mărăşeşti şi Oituz, pe când nemţii erau preocupaţi să străpungă frontul românesc din sudul Moldovei.

 

Înainte de a trece la capitolul următor aşi dori să discut problema combativităţii rusului în general ca soldat, indiferent de grad. Desigur, în primul război mondial se pot invoca influenţele revoluţionare reprezentate de sovietele conduse de Lenin.

 

Totuşi, va trebui să recunoaştem că ţara era divizată, de unde victoria bolşevicilor a survenit după un război civil de lungă durată, şi balanţa s’a înclinat nu atât de convingător în favoarea roşilor dar cu puţin noroc putea să dea sorţi de izbândă, albilor.

 

Adică vreau să spun că voinţa de a părăsi războiul în 1917 prea a fost aproape unanimă ca să nu considerăm atitudinea respectivă ca specifică sufletului rus. Ar fi destul să amintim trei războaie din istoria poporului rus. Primul este cel dus contra lui Napoleon în care comandantul suprem al armatei ruse, Kutuzov, şi-a aliat natura aspră a Rusiei, el adoptând tactica retragerii a lăsat ca trupele franceze să fie măcinate de frigul Rusiei când intervenţiile lui oricâţ de strălucite nu depăşeau limita unui război de guerilă. Aşa s’a desfăşurat marea victorie rusească asupra lui Napoleon. De-atunci, pe rând, ruşii n’au mai câştigat un război decisiv, dacă nu vom lua în considerare victoriile, mai mult diplomatice asupra deja putredului, imperiu otoman.

 

În războiul din 1877, dus împotriva turcilor, ruşii au trebuit să ceară ajutorul României pentru a ieşi cu faţa curată, iar noi ne-am dobândit independenţa naţională cu această ocazie. Să ne reamintim că în faţa lui Darius, vechii Sciţi nu i s’au arătat dar l-au ameninţat, ca şi Kutuzov pe Napoleon, cu inospitalitatea naturii, ceea ce l-a determinat să părăsească sălbateca stepă, mediul natural al poporului rus.

 

E un mare paradox, dar asta nu înseamnă să-l negăm, că unul din cele mai imperialiste popoare este de fapt un laş în război, dă cel mai des bir cu fugiţii. Problema s’ar cere aprofundată deoarece ar putea fi vorba de o divergenţă între crezurile imuabile ale aceleaşi elite păstrate fidel de-lungul generaţiilor şi modul de a gândi şi a simţi ale maselor largi populare. Aşa ne explicăm idealul continu al lui Lev Tolstoi, marele scriitor rus, de a-şi lepăda rangurile nobiliare şi să trăiască o viaţă simplă alături de ţăranul mujic, rus. Figura ţăranului Platon Karataev din Război şi pace poate fi considerată ca scrisă cu pana muiată în cernelurile inimii.

 

La noi, la români, există o continuitate armonică între modul de a fi, creator al ţăranului şi cel zis cult.

 

Dar pe noi acuma ne interesează un alt aspect. Stalin în anii lui 50' a publicat o carte despre “Războiul de apărare al Patriei” în care lăuda eroismul poporului rus. Lucrarea a fost, câţiva ani mai târziu, scoasă din circulaţie, fiindcă dictatorul roşu depăşise măsura şi scrisese negru pe alb, că numai cu ajutorul anglo-american au putut ruşii să câştige războiul împotriva “criminalilor” fascişti. Declaraţiile respective i-au părut lui Stalin prea sincere deci antipolitice, dar pe noi ne interesează că şi cu acest prilej declarând poporul rus drept eroic şi-a mascat o altă crimă săvârşită împotriva lui.

 

Să-mi relatez trăirea nu lipsită de importanţa ei. După 23 August ţara noastră fiind invadată de hoardele comuniste, mamă-mea fiind

învăţătoare, atât locuinţa cât şi şcoala ne-au fost rechiziţionate de trupe ruseşti. Noi am fost masaţi într’o cameră, în total patru persoane pe lângă mine şi mama, erau bona cu fiul ei. În tot acest rău ne părea bine că erau trupe de elită numite pe atunci GPU, după cum mi-am dat seama se ocupau cu supravegherea de aproape a trupelor. Şi fiindcă pe lângă camera respectivă aveam şi o bucătarie ne-am trezit pe capul nostru şi cu soldatul rus Mişa, un fel de bucătar al ofiţerilor ce ne-au ocupat locuinţa. Tânărul soldat era un tip vesel, sociabil astfel că ne-am obişnuit repede cu prezenţa sa. Eu mi-l consideram un bun prieten deşi când l-am întrebat de Dostoievschi nu prea ştia că a existat vreodată. Curând mi-am dat seama că între ei exista o egalitate fără cusur, soldat şi ofiţer, mai ales la beţie erau o apă şi pământ, numai că fiecare se îmbăta pe legea lui. Şi dacă trecea o seară fără bairam, a doua, sigur cheful se desfăşura până la totala anesteziere când de obicei cădeau în tranşă schimbându-li-se, cel mai frecvent personalitatea, transformată în fiară. Fac o paranteză, la 12 Sep. 1944 ungurii intrând în Arad, eu cu mama am plecat spre Radna-Lipova, unde am ajuns după o noapte grea în a doua localitate, şi dupa o zi am putut pleca cu trenul la Deva la verişoara, mamei, Nina. Trebuie să amintesc faptul că dacă am reuşit să facem această călătorie periculoasă, o datoram şcolii de subofiţeri din Păuliş ai cărei elevi, au opus o rezistenţă eroică tancurilor ungureşti ce vroiau să ajungă în valea Mureşului, urmând să se unească cu trupele nemţeşti, care însă nu au mai venit. Acestor eroi de la Păuliş le port o veşnică recunoştinţă, lor le datorez viaţa şi sunt sigur că au fost încă mulţi în situaţia mea.

 

Ulterior nu ştiu din ce cauză comuniştii nu au vrut să recunoască pe adevăraţii eroi de la Păuliş, aşa se face că Titus Popovici, un lacheu plătit de ei, a scris un roman mincinos, Strainul, considerând că oraşul Arad a fost eliberat de ceferiştii şi muncitorii lui??? Mult mai târziu comuniştii şi-au făcut autocritica şi nu numai că au scris despre eroii de la Păuliş dar le-au ridicat un monument pe drumul Aradului. De câte ori trec pe-acolo mă opresc şi mă rog pentru sufletul eroilor de la Păuliş, regretând că pe respectivul monument nu s’a gândit nimeni, măcar să scrijelească, vorba lui Arghezi, fie şi cu unghia, o cruce creştinească.

 

Însfârşit, am ajuns la destinaţie, unde am asistat curând la intrarea trupelor ruseşti în Deva şi cum în majoritatea lor, oamenii aveau figuri de mongoli ar fi mai potrivit să vorbim de trupe sovietice.

 

În casa unde stăteam, eu, cu două femei mătuşa Nina şi mama Veturia, au fost cazaţi trei ruşi, un soldat, un sergent şi un ofiţer, gruparea lor era dirijată, după obicei comunist, aşa cum când primisem garsonieră de la stat, în Berceni, într’un bloc nou, eram încadrat de două familii de muncitori, schemă matematic repetată şi inginerului a cărei garsonieră se afla pe cealaltă parte a coridorului.

 

Noi ne-am împrietenit, de nevoie cu soldatul Petia deoarece şi el îşi

petrecea vremea mai mult în bucătărie, şi în general părea un om la

locul său, cu scaun la cap. Desigur, ne înţelegeam prin gesturi, mai

învăţasem întretimp câteva cuvinte ruseşti, astfel că discuţiile se puteau închega uşor. Dacă sergentul era plecat mai tot timpul “în misiune”, ofiţerul începuse să se plângă deschis, de faptul că noi îl ocoleam, de toată atenţia noastră se bucură numai, Petia.

 

Până într’o seară târzie când Petia se întoarse acasă beat şi avusese o ciocnire violentă, verbală, cu ofiţerul său, pe care-l ameninţa furios de tot.

 

Foarte târziu lucrurile se calmară încât am putut dormi şi noi. A doua zi, căpitanul, ne comunică ce se întâmplase noaptea trecută. Petia sub efectele alcoolului îşi amintise că soţia şi cei doi copii ai săi fuseseră ucişi, cică de români (sub acest termen el se referea la cei ce au declarat război Rusiei, căci în realitate ar fi putut să-i omoare şi bombele nemţeşti) şi pentru a-i răzbuna pusese mâna pe revolver, cu intenţia vizibilă să ne împuşte pe noi, trei fiinţe nevinovate, lipsite de apărare. Întreaga ceartă se iscase din cauză că ofiţerul căuta, cu orice preţ să-l oprească să săvârşească nesăbuitul act şi poate nu ar fi reuşit dacă nu ar fi fost acasă şi al treilea tovarăş cu ajutorul căruia să-l imobilizeze şi să-i ieie arma din mână.

 

Dovadă că ofiţerul n’a minţit era faptul că Petia nu mai dăduse pe la noi şi când îl întâlneam în curte, refuza să ne privească în ochi.

 

Această răsturnare bruscă de sentimente a rusului, trecând de la dragostea cea mai duioasă, plină de încredere la o furie ce poate cu uşurinţă duce la crimă, o descrie Dostoievschi într’o scenă memorabilă din romanul Idiotul.

 

Prinţul Miuşkin şi neguţătorul Rogojin iubeau aceeaşi femeie, pe Nastasia Filipovna. Cei doi întâlnindu-se într’un hotel, Rogojin îi arată o adâncă iubire cerându-i să devie fraţi de cruce, amestecându-şi câteva picături din propriul sânge. Zis şi făcut, se despart, cu cele mai calde sentimente ca prinţul când se întoarce, mai târziu, la hotel, urcând un etaj, desluşeşte într-un colţ întunecat al coridorului o umbră care se apropia de el. Era Rogojin cu un cuţit în mână, pregătit să-l omoare şi ar fi făcut-o dacă prinţul îngrozit nu ar fi prezentat o criză de epilepsie, boală de care suferea.

 

Reîntorcându-ne la Mişa al nostru, într’o noapte de beţie îl auzim că ne bate în uşa, dându-ne să înţelegem că superiorul său ofiţerul Alexandrof are nevoie de o “hazaică”. Ne-a provocat câteva momente de groază dar n’a mai insistat, dându-ne pace. A doua zi, la reproşurile noastre ne-a răspuns că el a făcut pe voie şefului, ori ce credem noi ar fi fost o bagatelă să forţeze uşa, dacă ar fi urmărit acest lucru. Şi avea dreptate. Virtutea lui Mişa era aceea că el avea obiceiul să beie votcă doar cu paharul deci n’ajungea să-şi piardă uzul raţiunii ca ceilalţi care beau votcă din cutiile unde noi ţineam măştile de gaz descoperite în dulapul locuinţei noastre, fiind repartizate fiecărei şcoli. Ruşii îndepărtându-le conţinutul au făcut din ele stacane uriaşe de servit băutură, măsura fiind pe placul tuturora.

 

De altfel totul a fost lăsat în urmă intact, numai că respectivele cutii metalice miroseau, al dracului, a votcă.

 

Disciplina cazonă nu lipsea, astfel că n’am fost tulburaţi de niciun alt soldat rus doar când se anunţa alarma aeriană, noi ne găseam adăpostul cel mai depărtat de casă, deoarece la noi ruşii beţi, pe lângă faptul că aprinseseră toate becurile locuinţei dar trăgeau cu mitraliera în sus căutând avionul inamic, în văzduh cu lanterna de buzunar, noroc că rarele avioane nemţeşti care treceau pe cerul arădean, nu i-a prins niciodată în vizorul lor.

 

Şi dacă votcă şi hazaicele erau mereu căutate - multe nenorociri s’au întâmplat din cauza lor -, bolile venerice se pedepseau de totului aspru. Doi ofiţeri ruşi dintr’o casă vecină au avut nenorocul să se îmbolnăvească de blenoragie, vină pentru care au fost imediat trimişi pe front. O măsură absurdă deoarece dacă omul învingea boala şi nu murea în război putea deveni un infirm suferind o viaţă întreagă de nişte grave stricturi uretrale.

 

De-abea acum am ajuns la miezul relatării mele. Eram în bucătărie cu Mişa când intră deodată un căpitan, mic de statură dar plin de el, vorbind răstit soldatului. Acesta îl aprobă dar după ce ne-a lăsat singuri, Mişa îmi explică în cuvinte simple, însoţite de gesturi, deci foarte inteligibil pentru mine că acest căpitan e un om rău deoarece pe front când soldaţii ruşi vor să se retragă în faţa iureşului inamic, nu o pot face, fiindcă politrucii de acest gen, ca şi căpitanul de care vorbeam, îi aşteptau în spate cu mitraliera încărcată şi îi secerau ei, dacă de nemţi au scăpat. Şi îmi amintesc bine, deşi eram încă un copil că Mişa, pentru a-mi da toată înţelegerea repetă zgomotul pe care-l făcea mitraliera ţinută imaginar în mâinile lui.

 

Ceea ce nu ştia sau se ruşina să mi-o spună, în dimineaţa când soldaţii ruşi plecau la atac erau alcoolizaţi, astfel că nedându-şi seama bine ce fac, îşi executau atacul fugind în picioare, scotând nişte urlete ce trebuiau să însemne anunţarea unei mari victorii.

 

Se înţelege efectul asupra inamicului era înspăimântător, şi aici m’as referi la mărturia multor soldaţi şi ofiţeri români aflaţi în tranşeie şi îi vedeau venind pe ruşi, ca într’un convoi apocalyptic, oricât a-i trage în el ştiai că peste sutele de cadavre, unul va ajunge peste tine şi te va nimici.

 

Datorită acestei metode de luptă ruşii au avut de trei ori mai mulţi morţi decât nemţii. Ultimii arăţau o grijă deosebita omului, acesta era îmbrăcat în verde pentru ca să nu fie văzut când târâs, ataca inamicul, prin iarbă, de unde pierderile sale au fost mai puţine decât a ruşilor, deşi luptau, la un moment dat, pe un front mult mai întins.

 

Făcând stagiul militar în anii 60' sub comunişti, în România suferind de boala imitaţiei vecinului de la Răsărit, am fost instruiţi cu aceeaşi metodă sovietică de a ataca, şi noi am refuzat să o executăm imputând superiorilor noştri că vor să ne transforme în carne de tun, sigură. Ofiţerul ne dădea dreptate, dar ne aducea aminte că nu suntem în război şi că deocamdată nu are rost să fim pedepsiţi, de cei în drept, pentru marea culpă de a nu executa un ordin.

 

Desigur, se poate constata, comuniştii au învăţat câte ceva din experienţa primului război mondial când soldatul rus a arătat o totală lipsă de dragoste pentru război şi arta considerată nobilă, a armelor. Stalin ştia prea bine că în firea rusului nu există nicio înclinare pentru eroismul în război, şi-atunci şi-a spus că el poate fi impus, prin metode dictatoriale, mai precis spus să mâne pe ruşi în luptă ţinându-i revolverul la tâmple sau mitraliere la spatele său.

 

Ne punem sincer întrebarea dacă Churchill atunci când elogia pe tătucul Stalin pentru modul cum conducea “eroica” armată sovietică la victoria finală era informat de manevrele aplicate de dictatorul roşu soldaţilor ruşi? E greu de presupus că, nu.

 

Să ne reamintim de tragedia lui Panait Istrati. Luat sub protecţia lui

R. Rolland ca scriitor proletar, când după vizita lui în URSS a aflat

adevărul asupra groaznicele crime ale lui Stalin, din anii lui 30' când şi-a omorât toţi adversarii şi încă mulţi nevinovaţi în plus, acelaşi R. Rolland i-a cerut lui Panait Istrati să nu denunţe public faptele lui Stalin dând dovadă că le cunoştea şi cu toate aceasta tacit, le aproba. Şi fiindcă scriitorul român nu l-a ascultat, a fost ras din clanul scriitorilor impuşi Apusului ca “proletari şi neproletari europeni,” peste noapte a devenit o persona non grata.

 

Oare se poate spune că nu există nicio legătură între admiraţia pentru Stalin a lui R. Rolland, căruia se trudea sa-i păstreze o firmă imaculată şi politica promoscovită a lui Churchill şi Roosvelt?

 

Ceea ce s’a petrecut în primul război mondial are pentru români o semnificaţie spirituală, de prim ordin: în timp ce ruşii în 1917 părăseau în masă frontul, prin revoluţie uşurând venirea la putere a bolşevicilor conduşi de Lenin, în paralel, prin nimic influenţăţi de ce făceau ei, România continua lupta, înfruntând pe nemţi de una singură demonstrând o rezistenţă ontologică, revoluţiei ruseşti.

 

Popor de ţărani, între 1941-1944, a continuat lupta împotriva Rusiei comuniste, şi dacă a ajuns să fie învinsă, există ceva structural vesnic în fiinţa poporului român, aceasta ca o a doua sa conştiinţă va constitui o stavilă interioară ce se va opune, pentru totdeauna, comunismului şi curselor sale primejdioase.

 

Bătăliile de la Mărăşeşti şi Oituz

 

Bătălia de la Mărăşeşti s’a dezvoltat între Mărăşeşti-Panciu, de la 24 Iulie la 24 August 1917.

 

Nemţii aveau în plan să organizeze o ofensivă de mari proporţii, ca obiectiv urmau să nimicească forţele ruseşti şi româneşti în Moldova. Puterile centrale germane vor fi întărite cu corpurile de rezervă conduse de gen. von Morgen, numit chiar de Ludendorff.

 

Românii încep ofensiva şi crează o breşa pe frontul inamic dar trebuiau să fie atenţi la comportamentul trupelor ruseşti, în caz că se vor menţine pe poziţii ofensive se va putea continua dar între timp sunt informaţi că inamicul vroia să atace în regiunea Fundeni -Nămoloasa tocmai unde românii se hotărâră să dea lovitura decisivă. Se aştepta atacul armatelor 4 şi 6 ruse, când la armata 1-a română, sosise telegrama generalului Tcherbatchev, în care generalul armatei ruse de pe frontul românesc cerea oprirea temporară a ofensivei. Oprirea ofensivei româneşti se datora dezastrului armatei ruseşti la Tarnopol. Astfel românii au început să-şi organizeze ofensiva.

 

Comandamentul german aflând de defecţiunea armatei ruse a declanşat o ofensivă în sectorul Siretului în spaţiul dintre Focşani şi Mărăşeşti. Frontul rusesc a dispărut pe o distanţă de 10 km facilitând generalului von Morgen o înaintare de 13 km. Trupele ruse fugeau în dezordine spre nord neopunând nicio rezistenţă, părăseau poziţii fortificate. În cartea sa “Descompunerea armate ruse” generalul rus Monkevitz a fost nevoit să scrie: “... primul act de laşitate săvârşit de trupele ruse pe frontul român.” Şi restul va mai urma, adaogă, cu dreptate, Pamfil Şeicaru.

 

Alarmată de dezastrul diviziei 34 rusă, intră în luptă generalul Cristescu şi dupa lupte grele, în zorii zilei de 7 Aug. 1917, ocupă transeele abandonate de către trupele ruse, pe când aripa dreaptă mai ţinea contact cu resturile aceleaşi divizii 34 ruse.

 

Nemţii pentru a exploata existenţa acestui punct slab atacă divizia rusească din dreapta diviziei româneşti a 35-a. Nemţii pun pe fugă pe ruşi dar din partea românilor intervine celebrul regiment 32, Mircea care a înfruntat pe nemţi luptând numai în cămaşă.

 

Faptele lor au devenit legendare, sacrificându-se aproape pâna la unul, căpitanul Soubilleant de la misiunea franceză a salvat un rest de regiment, retras în pădurea Prisaca. Din această încleştare sângeroasă nemţii au ocupat satul Doaga, dar frontul român a rămas intact.

 

În 8 şi 9 August, într’a cincprezecea zi a bătăliei, atacul nemţilor cauzează mari pierderi românilor, divizia a 9-a condusă de gen. Scărişoreanu a fost aproape decimată, iar regimentul 34 “Constanţa” a suferit pierderi grele în ofiţeri şi soldaţi, la fel şi reg. 36.

 

La 10 Aug. la semnalul de atac, hotărât minuţios înainte cu o zi, trupele ruseşti primesc ordinul de la gen. rus Ragoza să suspende atacul, drept care soldaţii ruşi se retrag în direcţia Mărăşeşti-Panciu şi fiindcă generalul Cristescu a dat ordin să se tragă în fugarii ruşi este înlocuit cu gen. Eremia Grigorescu, un ofiţer de mare valoare.

 

Şi între cei doi izbucneşte un conflict major atunci când Rogoza dă ordin lui E. Grigorescu să-şi retragă trupele la 6 km înapoia Mărăşeştilor. În sfârşit, la ordinul comandantului de la Iaşi, cu aprobarea gen. Tcherbatchev şi Prejan, gen. Grigorescu devine comandantul forţelor româno-ruse.

 

La 14 Aug. atacă şi gen. austriac Gerock, la Tg. Ocna, şi împreună cu nemţii ocupă cota 334 în timp ce ruşii, ca deobicei, fugeau în mare desordine.

 

La 18 Aug. von Eben raportează lui Mackensen ca forţele armatei germane au slăbit şi n’au material să înlocuiască pierderile. În zilele următoare gen. Averescu opreşte definitiv ofensiva germană. Dar nemţii refuză să se dea bătuţi şi pregătesc, în plin centru românesc, un nou atac bazat pe forţe considerabile.

 

În zorii zilei de 19 Aug. nemţii încep atacul cu un tir de artilerie de-o extremă violenţă iar apoi lansau atac după atac, aşa ca la Verdun, fără însă să disloce pe români de pe poziţiile ocupate, parcă, vorba maestrului, ar fi fost lipiţi de pământul ţării lor.

 

Totuşi, spre amiază, linia de apărare a românilor fusese străpunsă şi o coloană inamică înainta spre cota 100, ceea ce dădea mari speranţe de victorie comandamentului german.

 

Dar în momentul critic, prin surprindere, generalul Ioan Popescu, din proprie iniţiativă şi-a aruncat în luptă rezervele sale ultime: doua batalioane. (Se spune că la Waterloo aceste trupe de intervenţie i-ar fi lipsit lui Napoleon. Dar nu fiindcă nu le avea dar poruncise să nu fie aruncate în luptă până nu dă el ordin. Oricum Napoleon nu l-a putut da, din cauza unei crize de epilepsie (Adam-Stokes), colaboratorii nu au îndrăznit să treacă peste cuvântul marelui comandant, deşi realitatea le-ar fi impus-o să acţioneze. Spre cinstea lui, din iniţiativa sa proprie, generalul Ioan Popescu a reuşit să schimbe situaţia critică de pe frontul românesc de la Mărăşeşti, şi astfel a contribuit la victoria ei finală: “Contra-atacul simultan al celor trei batalioane (e vorba de batalionul de rezervă al reg. 47, participant şi el din proprie iniţiativă) susţinut de un violent bombardament, bine dirijat, au fost decisive.“ Un moment nemţii ezită, ca să treacă la lupta cu baionete dar puşi pe fugă se retrag în pădurea Răzoarele.

 

Lupta de la Mărăşeşti a durat 29 de zile şi ea constituie cea mai mare şi importantă victorie a armatei române, în primul război mondial. Trupele germane în principal şi cele austro-ungare în secundar, au fost învinse, trebuind să renunţe la înaintarea lor spre nord, retrăgându-se pe poziţiile lor defensive.

 

Contele Czernin scria: “Ultimul atac al trupelor germane s’a sfârşit

cu înfrângerea nemţilor, demonstrând moralul ridicat al armatei române.”

 

Comandamentul corpului întâi de armată german recunoştea: “Rezistenţa românilor a fost dură; ea e demonstrată prin cele 61 contra atacuri în curs de 19 zile de lupte. Luptele din August au arătat că românii sunt adversari redutabili.”

 

Opera generalului Dabija în 4 volume cuprinde întreaga documentaţie privind primul război mondial inclusiv opiniile presei germane şi austriece în legătură cu acest subiect.

 

Nemţii au scris şi un epilog al marei bătălii de la Mărăşeşti  continuând atacurile împotriva românilor la Panciu, Muncelu şi Cireşoaia (la această ultimă bătălie a participat şi P. Şeicaru) dar au repurtat victorii de mică valoare în raport cu pierderile suferite, astfel că Ludendorff, cu amărăciune, trebuia să-şi recunoască înfrângerea din Moldova.

 

Odată cu instalarea bolşevicilor la putere în Nov. 1917, se semnează pacea separată de la Brest-Litowsk de către Kirilenko, dar fiindcă Tcherbatchev nu recunoştea acest act, se va întâlni cu generalul von Morgen pentru a negocia condiţiile armistiţiului, la Focşani. Cum se vede dezbinarea Rusiei începuse.

 

Oricum, situatia lui Brătianu era foarte grea. La 29 Nov. contele de

Saint Aulaire comunicase lui Clemenceau situaţia României.

 

Tcherbatchev îl asigură pe Ion Brătianu, demonstrând faţă de el o atitudine loială, convins fiind că dacă nu ar fi încheiat armistiţiul din 3 dec. 1917, la Focşani, în respectiva debandadă ar fi provocat încercuirea armatei române şi invazia Moldovei.

 

Cum între timp soldaţii ruşi au părăsit în masă frontul, au ajuns să vagabondeze în Moldova, în căutarea băuturii şi a alimentelor, jefuiau bunurile oamenilor. Un soldat rus susţinea că a venit vremea ca ţăranii să le ieie locul boierilor, asta este şi dreptatea lui Dumnezeu. Un soldat, ţăran moldovean din Basarabia traducându-i vorbele, adăogase: “Ruşii sunt sau supuşi până la bătrâneţe sau puţin bine, nebuni! Ei beau prea mult!”

 

În straniul lor mars îşi vindeau tot ce aveau, de multe ori îşi dădeau

arma pentru o sticlă de ţuică. Sigur această retragere a armatei ruse

constituia ultima calamitate abătută asupra Moldovei.

 

În ajunul Crăciunului (1917) centrul bolşevic aflat la Socola (Iaşi) condus de ferocele Roschal avea în plan, de a-l asasina pe Tcherbatchev, de a-l detrona pe regele Ferdinand, instalând în România un regim comunist.

 

Colonelul Raşoviceanu a arestat pe conjuraţii comunişti fără să întâmpine vreo rezistenţă din partea lor, iar soldaţii ruşi n’au făcut niciun gest pentru a-i apăra. Deşi, în momentul acela la Socola erau 300.000 de soldaţi ruşi pe când Raşoviceanu comanda doar 850 de soldaţi români.

 

La un consiliu de miniştrii, Ionel Brătianu a luat decizia să atace şi să dezarmeze pe ruşi. Operaţia s’a efectuat de divizia a 16-a, misiune relativ uşoară fiindcă ruşii nu opuneau nicio rezistenţă. Încă în aceea zi erau puşi în vagoane şi expediaţi, spre bucuria lor, dincolo de Prut şi Nistru.

 

Elevii şcolii militare de ofiţeri din Botoşani în număr de 1200, a dezarmat la 23 Decembrie un corp de armată care se pregătea să atace Iaşul. Alte două corpuri, de armată ruse, una venită din Bucovina aveau în plan să organizeze o lovitură în aceeaşi direcţie dar atacate pe linia Paşcani-Miroslăveşti au fost forţate să capituleze. O parte s’a predat austriecilor. La sfârşitul anului 1917 până în Ianuarie 1918 n’a mai rămas din armata rusă decât câteva garnizoane păzind depozitele de materiale şi un număr restrâns de ofiţeri care se încadrară mai târziu sub ordinele lui Denikin, Kolceak sau Kaledine.

 

În Rusia revoluţionară problema naţionalităţilor începuse să ieie un nou avânt. La 2 Nov. 1917 la o săptămână după revoluţie s’a proclamat “Declaraţia drepturilor popoarelor Rusiei” prin ea se recunoştea dreptul fiecărui popor de a se forma ca stat independent, primele concluzii le-au tras Finlanda şi cele trei ţări baltice.

Care era situaţia în această epocă în Basarabia?

 

În prima fază a descompunerii armatei ruse, Basarabia cunoscuse teroarea fugarilor puşi pe jaf şi asasinate, şi aici se cuvine să-l cităm pe autorul cărţii Pamfil Şeicaru: “Deux membres importants du mouvement nationaliste roumaine en Basarabie - Murafa et Hodorogea et plus tard Mateevici - furent assassiné. Ce fut le signal qui avertissait les bassarabiens d’ogarnisé leur defence.” Adică: Doi membri importanţi ai mişcarii naţionaliste române în Basarabia - Murafa şi Hodorogea şi mai târziu MATEEVICI - au fost asasinaţi. Acesta a fost semnul suprem care avertiza basarabenii să se organizeze pentru apărare.

 

După cum se vede P. Şeicaru se referă la asasinatul lui Al. Mateevici, poetul autor al mişcătoarei “Limba română”, şi astfel îl confirmă pe istoricul Ion Nistor care bazat pe mărturia lui G. Tofan, într’un articol, omagial, dedicat la zece ani de la moartea sa, susţine că Al. Mateevici a fost asasinat! În ori caz, nu e vorba de o invenţie a mea cum m’au atacat, cu multă neomenie unii rusofili basarabeni. Personal, consider că în acest caz doar deshumarea resturilor pământeşti presupuse a fi ale lui Mateevici şi examinarea sistemul osos şi toate elementele incă păstrate; ar putea lămuri eventuala cauză a morţii. Desigur, la noi, ortodoxismul nu admite atare deshumări, ajunse în Apus o metodă indispensabilă pentru clarificarea unor morţi litigioase, cum sigur şi cea a lui Al. (Alexei) Mateevici rămâne, în continuare. Mormântul marelui Beethoven a fost deschis, de mai multe ori până astăzi, interesul oamenilor de ştiinţă merge spre studiul urechii interne la acest geniu muzical sau al lui Verdi aflat în Casa dei reposi din Milano ctitorită de el pentru artiştii rămaşi la bătrânete fără vreun sprijin material, de la moartea compozitorului în 1901 până aproape de zilele noastre, vizionarea lui Verdi mort s’a făcut tot din 20 în 20 de ani.

 

În Basarabia între 2 şi 9 Nov. 1917 s’a pus bazele unui Consiliu naţional care şi-a proclamat autonomia politică şi teritorială ca republică federativă a Rusiei, având un guvern provizoriu întemeiat pe puterea poporului moldav.

 

După căderea ţarismului s’a introdus în învăţământul de toate gradele alfabetul latin. În acest mod cultura românească devenea, mai accesibilă basarabenilor.

 

Evident Basarabia vroia să se unească cu România, numai că trebuiau să se arate şi circumstanţe internaţionale mai favorabile.

 

La sfârşitul anului 1917 Moldova era considerată de aliaţi ca o insulă de onoare în mijlocul unui ocean de noroi. Dar aliaţii, inclusiv Clemenceau, nu aprobau pacea separată a României, pe care o considerau un act de sinucidere.

 

Prudent I. Brătianu se adresa aliaţilor, dar în acelaşi timp pleda pentru ideea păcii separate şi contele de Saint-Aulaire descrie tragicul moment când cu lacrimi în ochi: Brătianu îl ruga să-i dea avizul cuvenit. Gravitatea răspunsului însă îl obliga să-i trimită cererea guvernelor, francez şi englez, cărora le pretindea să nu trateze cazul în general, considerând că o cunosc mai bine decât el, ca ambasador al Franţei la Bucureşti. În acest mod se ataşă o telegramă identică, adresată aliaţilor, susţinând alături de rege şi guvern pacea separată, prezentând garanţii maxime odată ce şi inamicul consimţea sa trateze tot cu ei.

 

Acoperit, deci, înaintea aliaţilor, Brătianu demisionează, recomandând regelui pe generalul Averescu, să înceapă negocierile în vederea unei păci separate. Ele au început la Buftea.

 

La 26 Ianuarie 1918 a unsprezecea divizie română condusă de generalul Broşteanu trece Prutul şi la Chişinău e primit de preşedintele republicii moldave, Ion Inculeţ. Un vechi naţionalist basarabean Pelivan a declarat pentru prima oară, în mod oficial că “lupta pentru unitatea naţională a început.”

 

Întretimp generalul Averescu demisionează şi e înlocuit cu Al. Marghiloman, recomandat regelui de Czernin când s’au văzut în gara Pădureni.

 

Negocierile au fost propriu zis duse de Argetoianu, acesta convins că nemţii vor pierde războiul a admis cele mai dure clauze pentru a se constata condiţiile grele şi inumane la care a fost supusă România, în urma unui adevărat dictat impus de nemţi.

 

Tratatul negociat la Buftea a fost semnat la 9 Mai la Bucureşti. La 27 Martie 1918, primind aprobarea aliaţilor şi alertaţi de pretenţiile Ucrainei asupra ţării lor, s’a proclamat unirea Basarabiei cu patria-mumă, capul respectivei acţiuni fiind C. Stere.

 

Mai trebuie să reţinem că la 5 Ianuarie 1918, la trei zile de la publicarea programului preşedintelui Wilson, Lloyd George, primul ministru al Angliei a declarat că prin defecţiunea ruşilor va fi necesară revizia tratatelor şi dezmembrarea Austro-Ungariei devine irealizabilă. Era de fapt o brutală negare a angajamentelor luate de aliaţi faţă de România.

 

Marea nedreptate făcută de englezi i-a revoltat pe marii noştri protectori, contele de Saint-Aulaire şi generalul Berthelot cu membrii misiunii franceze, aceştia prin intervenţiile lor au reuşit să-l convingă şi pe Clemenceau, de dreptatea românilor.

 

De acord cu Clemenceau, Pichon, ministru de externe, adresă Camerei Deputaţilor următorul omagiu: “Nobilei şi nefericitei România ameninţată chiar şi în existenţa ei de defecţiunile organizate pe frontul rusesc”. Şi ajunge la concluzia: “Am intervenit la Iaşi pentru a face cunoscut guvernului român că toate angajamentele privind România, la intrarea ei în război, vor fi menţinute.” Ministrul francez va lua o atitudine categorică şi Clemenceau dădea un răspuns precis, dlui Lloyd, ministrul Angliei.

 

Germanii i-au permis generalului Berthelot să vină la Iaşi pentru a scoate din România Misiunea franceză, pe care a îmbarcat-o în cinci trenuri. La plecare, în gara Socola, în seara de 12 martie, aştepta o lume imensă împreună cu regele Ferdinand, regina Maria şi o serie de alte mari personalităţi, plecarea generalului Berthelot şi a Misiunii franceze. Descrierea aparţine unui martor ocular, marele ziarist fiind prezent la deosebitul eveniment.

 

Intâmplarea face că s’a produs o pană electrică, astfel că scena întreagă s’a desfăşurat la lumina lunii şi a torţelor din mâinile soldaţiilor care dădeau onorul. Asistenţa a cântat Marseillaiza şi ca un protest împotriva păcii de la Bucureşti, prin care nemţii puseseră cătuşe poporului român. La intrarea trenului în gară se striga “Trăiască Franţa” iar cei din compartimente membrii misiunii franceze răspundeau cu “Trăiască România”.

 

Aflat în mijlocul acestei manifestaţii de inimă, autorul nostru scrie privitor la trăirea purtată în suflet, vie, după cum constatăm, şi după atâtea decenii: “Aceste strigăte traduceau de o manieră patetică o legătură de o altă natură, de o altă calitate decât toate legăturile politice, care după esenţa lor chiar, sunt trecătoare”.

 

În momentul pornirii trenului generalul Berthelot găsi expresia cea

mai justă, strigând mulţimii: “Pe curând!”

 

Marghiloman ca şef al guvernului, convins, că nemţii au pierdut războiul, împreună cu ministrul său de externe C.C. Arion, căutau să satisfacă pe nemţi în ceea ce priveşte achitarea datoriilor pentru ca nemţii să nu recurgă la sancţiuni dar pe de altă parte sabotau livrarea materialului de război şi au refuzat să amnestieze pe toţi dezertorii şi trădătorii sau să intenteze proces guvernului Brătianu, aşa cum prevedea tratatul de pace. De altfel tratatul din Mai n’a putut fi ratificat la Viena, deoarece regele Ferdinand refuza să-l sancţioneze - şi Marghiloman nu-l presa deloc s’o facă. Situaţia devenise atât de încordată încât Ludendorff se gândise să facă o demonstraţie militară contra României.

 

Dar ofensiva germană pe frontul francez a fost un eşec total. Contraofensiva generalului Foch întrevedea începutul o sfârşitului şi în Balcani.

 

Franchet d’Esperey desfăcuse la 15 Sept. frontul bulgar la Dobropolis iar la 29 Sept. bulgarii semnaseră armistiţiul la Salonic.

 

X. Şfârşitul guvernului Marghiloman.

Reluarea şi sfârşitul luptei

 

Referitor la guvernul Marghiloman, autorul crede că a adus mari servicii ţării, reducând rapacitatea inamicului.

 

Generalul Franchet d’Esperey, preluând comandamentul la 15 Iunie 1918, la 6 Octombrie şi-a continuat ofensiva în direcţia Dunării pentru a elibera Serbia ceea ce s’a întâmplat la 30 Oct. O armată de 3 divizii franceze şi una britanică comandată de gen. Berthelot era grupată între Sistov şi Rusciuc, având ca obiectiv eliberarea României.

 

Totuşi puterile centrale nu puteau să piardă Valahia, pentru ea petrolul românesc constituia o necesitate vitală. Mackensen primise ca întăriri armata germană a 9-a venită din Ucraina, deci avea un efectiv de 170.000 de oameni socotind şi unităţile din Banat, care puteau opri pe loc pe gen. Berthelot. Generalul neamţ pentru a se asigura a ocupat Braşovul şi Sibiul şi i-a promis lui Marghiloman că va da Dobrogea României. Îngrijorarea lui Mackensen era cu atât mai mare cu cât în Austro-Ungaria descompunerea lua un caracter net de bolşevizare.

 

La 3 Nov. la Bucureşti, populaţia ostilă, aflând vestea sosirii misiunii de ofiţeri francezi, cetăenii s’au adunat sub ferestrele cartierului general al lui Mackensen, aclamând Franţa şi cântând Marseillaisa. A trebuit să intervină armata pentru a-i împrăştia pe demonstranţi. Manifestări asemănătoare au avut loc şi la Iaşi, cerându-se reluarea luptei, pe când sârbii intrau în Belgrad, iar Mihai Karoly semna pentru Ungaria. La 9 Nov. armata aliată sub conducerea lui Bertholot trecea Dunărea pentru a se întâlni cu armata română din Moldova, generalul ţinându-şi cuvântul dat, în gara Socola, Românilor, că se vor revedea cât de curând.

 

Exista o legătură aeriană între Iaşi şi Salonic, sublocotenentul Robert de Flers fiind trimis de contele Saint-Aulaire pentru a furniza informaţii aliaţilor pe baza cărora, ei să dea, intrării României în luptă cea mai mare eficacitate posibilă. La întoarcere, infruntând riscul de a fi doborât de artileria inamică, de Flers a fost nevoit să aterizeze forţat în regiunea Galaţilor, avionul izbindu-se de sol. Imobilizat de mai multe contuzii, adăpostit de aripa avionului său, pentru a avea cât mai multă răbdare citea din Esseurile lui Montaigne, cum a aflat-o autorul chiar de la Saint-Aulaire. Am amintit această întâmplare deoarece familia de Flers prin unul din urmaşii săi René, l-a însoţit pe P. Şeicaru, până în ultimii săi anii de viaţă. Vom reveni asupra acestui personaj.

 

Un alt mesaj venit de la Paris la laşi, era semnat de Clemenceau, prin el îi anunţa pe reprezentanţii României că a venit momentul ca România să-şi reieie locul alături de Franţa.

 

La 6 Nov. 1918 regele Ferdinand îi cere lui Marghiloman demisia, constituindu-se un guvern de tranziţie sub conducerea generalului Coandă având ministru de război pe gen. Eremia Grigorescu. La 10

Nov. e decretată mobilizarea armatei şi printr’un ultimat i se cere lui Mackensen părăsirea în 24 de ore a teritoriilor ocupate. Până la urmă generalul neamţ se resemnează şi în aceeaşi seară dă ordin de evacuare, retrăgându-şi armata în două coloane, una pe valea Prahovei, cealaltă pe valea Oltului iar pentru protecţia sa a distrus podurile şi comunicaţiile telegrafice.

 

Având în vedere începutul de bolşevizare a armatei şi ura populaţiei maghiare faţă de nemţi, pe care-i considera vinovaţi de pierderea războiului, Mackensen e oprit să-şi continue retragerea cu armata sa şi în Ungaria va fi internat în castelul de Foth, lângă Budapesta, apoi transferat la castelul Fullak în apropiere de Neusatz şi în sfârşit la Salonic, de unde va fi eliberat în Nov. 1919.

 

Sic transit gloria mundi!

 

În pasajele următoare, prin descrierea situatiei Ungariei, Pamfil Şeicaru realizează încă un adevărat giuvaer istoric, la care se ajunge instruind dar tot atât impresionând, portretele personajelor, întocmai ca la anticul Plutarh, impun atmosferei cadenţe literare susţinute de pilonii evenimentelor reale, ansamblul urcă treptele templului desăvârşirii, nu mai că spre deosebire de corespondenţele lui Baudelaire sau Rimbaud, unitatea esenţelor e dată în primul rând de faptul istorice. Desigur un meşteşug atât de superior, poate fi împlinit, cum se spune din bătrâni, prin 99 la sută muncă, şi iar muncă, doar un procent e inspiraţie adică har divin şi intuiţie genială exprimate printr’un inefabil mereu prezent dar niciodată posibil a fi definit.

 

Din toate aceste cazuri, atare oameni nu se nasc decâţ odată la un secol, cel al XIX-lea e reprezentat de ziaristul şi scriitorul Mihai Eminescu, precum cel al XX-lea e cinstit de ziaristul şi scriitorul Pamfil Şeicaru. Bineînţeles, comparaţia se referă la două domenii comune de creaţie, fără nicio legătură cu marea şi inegalabila poezie eminesciană.

 

În cadrul imperiului austriac habsburgic dreptul de afirmare a principiului naţionalităţilor a fost total ignorat de Franz Iosif. Dualismul cu Ungaria a împiedecat realizarea federalismului prin care naţionalităţile puteau să găsească o modalitate de a coexista sub egida coroanei habsburgilor dar în niciun caz sub cea a Sfântului Ştefan.

 

Împăratul Carol era incapabil să schimbe mersul istoriei fiind prea legat de tradiţiile familiei sale. Totuşi a înţeles că Ungaria era un element de provocare permanentă a naţionalităţilor din această cauză l-a înlocuit pe contele Tisza şi-a hotărât să acorde votul universal Ungariei.

 

Dat la o parte contele Tisza pleacă pe front de unde revine convins că Ungaria a pierdut războiul. La 17 Oct. 1918 a ţinut un discurs în parlament cu intenţia să redreseze moralul deputaţilor cât şi a maghiarilor, dar cuvintele lui căzuseră în vid, însoţite de o tăcere profundă. Tisza înţelese că el era considerat ca singurul vinovat de dezastrul Ungariei, ştia că odată cu Ungaria se putea socoti şi el un învins. Pentru masele largi Tisza reprezenta politica feudalităţii maghiare. Dar el nu se bucura de simpatii, nici în cadrul propriului său partid şi nici din partea clasei pe care a slujit-o cu energia inteligenţii sale şi forţa lui de lucru.

 

Marea greşală a feudalităţii maghiare a fost aceea că nu a tolerat înfiinţarea unui partid democrat, el ar fi putut umple vidul lăsat în urma retragerii lui Ştefan Tisza. Dar ce putea oferi nobilimea ungară ca un element opus politicii lui Tisza? Pe contele Mihai Karoly. Era originar dintr’una din cele mai vechi familii nobiliare. Un strămoş al său a luptat alături de Rakoczi, al doilea, principele Transilvaniei, aliat al lui Ludovic al XlV-lea. “Unul din cei mai mari proprietari agrari, Karoly, era un spirit dezordonat, degenerat şi ambiţios. El era convins că lui i se cuvenea dreptul de a fi conducătorul partidului lui Kosuth, odată ce în 1848 bunicul său Batthyany, a fost şeful guvernului revoluţionar maghiar, după defecţiunea revoluţiei împuşcat iar la ordinul mareşalului austriac Haynau, bunică-sa bătută public la spate. Un defect de vorbire îi interzicea accesul la tribună. Excesiv în toate, dezordinea ideilor sale erau a unui neserios şi ţinuta sa excentrică îi dădea un aer ridicol. Era disperat că persoana sa nu e-ra luată în considerare.”

 

El încerca să se impună propunând sufragiul universal şi reforma agrară, dar opiniile sale nu aveau niciun ecou, era considerat un caraghios. În 1914 când muri Kosuth, Karoly devine preşedintele partidului său, dar oricum popularitatea lui din 1918 era artificială. Ea era întreţinută de anturajul său format de publicişti care militau pentru idei de stânga, colaboratori la jurnalul “Secolul al XX-lea, şi la revista “Nyugat” (Apusul). Aceşti tineri s’au grupat în jurul lui Karoly după ce revoluţia bolşevică a reuşit să se impună în Rusia. Acesta din urmă, trebuia să le servească drept paravan în dosul căruia ei vor pregăti acţiunea revoluţionar-bolşevică. Din această cauză statul major al lui Karoly devenise statul major al lui Bela Khun.

 

E curios cum Comitetul naţional constituit la Budapesta la sfârşitul

lui Septembrie 1918 sub patronajul lui Karoly, se temea de Tisza deşi acesta căzuse de la putere: în consecinţă membrii lui s’au hotărât să-l omoare: “În noaptea de 29 Oct. sub preşedinţia lui Karoly, s’a decis în şedinţă secretă, asasinatul lui Tisza. Un ofiţer dezertor, Czerniak, proclamat prezident al sovietului de soldaţi, împreună cu doi jurnalişti Kerri şi Fenyes, au fost însărcinaţi de a executa decizia Consiliului Naţional. În noaptea de 30 Oct. 1918, contele Stephane Tisza a fost asasinat la domiciliul său.

 

În timpul unei şedinţe a Parlamentului când a fost dusă ştirea că Fiume, port al Ungariei a fost ocupat de trupele croate, Karoly ia cuvântul şi declară că totul e pierdut, iar de la loja presei se cerea demisia guvernului Wekerlé, manifestând un sentiment ostil Germaniei cu aceeaşi evidenţă ca în 1848.

 

În 22 Oct., împăratul Carol şi soţia sa Zita vin la Debreţin pentru a inaugura noua universitate. În momentul când apare garda austriacă populaţia începe să fluiere şi în timpul executării imnului naţional, huiduie. Totuşi împaratul are curajul să meargă la Budapesta unde se consultă cu politicienii unguri, în palatul Gödöllö şi face greşala, contrar sfaturilor înţelepte ale lui Windischgraetz, să-l invite şi pe Karoly, al cărui stat major era format din intelectuali radicali cu tendinţă bolşevică. Neprimind un răspuns din partea lui, împăratul încredinţează formarea guvernului

contelui Hadick, om al trecutului, lipsit de prestigiu şi de energie. Karoly urma să-l însoţească la Viena.

 

Această soluţie era dată de împăratul Carol, ultimul dintre Habsburgi, în momentul când la Arad se constituia Consiliul Naţional român, la Zagreb Consiliul Naţional croat, la Lemberg cel polonez şi la Praga Consiliul Naţional ceh.

 

Vagabonzii proletari intelectuali unguri îi cer lui Karoly să rupă legăturile cu Viena şi să proclame republica. Lenin îl trimite ambasador la Budapesta pe vechiul său amic, extremistul Rakovscki. De-acuma, regele Carol e declarat inamicul Budapestei.

 

La întoarcerea la Budapesta în gara capitalei i se face o primire triumfală lui Karoly, el declarând: “Cetăţeni, noi avem un duşman mai mult, în persoana regelui Carol.”

 

Astfel, în mijlocul unei anarhii tot mai accentuate, Karoly devine prim-ministru, informând pe împărat că revoluţia, în plin mers, îi cere imperios separarea Ungariei de Austria.

 

La Viena revoluţia începu să-şi arate colţii, astfel că Windischgraetz dădu sfatul perechii imperiale să se retragă în Tirol unde populaţia era împotriva revoluţiei, rămânând loială familiei imperiale. Dorind mai ales soţia lui, Zita, să rămână în Viena, Carol îl întrebă pe şeful statului major austriac dacă mai are unităi fidele. Arz îi răspunde descurajant: “Sire, nu mai e nimic de făcut, totul e pierdut.” Scena se petrecea la 9 Nov. 1918.

 

Trei zile mai târziu cinci delegaţi unguri îi prezintă împăratului Carol decizia guvernului lor de a-şi schimba forma de guvernământ. La 16 Nov. 1918 republica e proclamată la Budapesta şi a doua zi la Viena, habsburgii părăsesc pentru totdeauna scena istoriei.

 

Ungurii urmăreau să-şi păstreze graniţele Ungariei milenare, a coroanei sfântului Ştefan, pe când naţionalităile ţineau să-şi urmeze propriul destin. Un an bogat în convulsii, îşi are cauzele în faptul că Ungaria va refuza să accepte verdictul istoriei.

 

La 12 Oct. 1918 politicienii ardeleni, pentru a proclama separarea de Ungaria la Oradea-Mare, erau adunaţi în casa avocatului Aurel Lazăr, bazaţi pe programul lui Wilson care recunoştea dreptul fiecărei naţiuni la autodeterminare. Conducătorii români prevăzând reacţia ungurilor au înţeles că vor trebui să creeze o armată. Astfel, ca locotenent de artilerie, imediat după reuniunea de la Oradea, Maniu lansă un apel tuturor ofiţerilor din Viena, să constituie un consiliu militar român. Adunarea soldaţilor români se realiză înainte ca Vaida-Voevod să-şi fi ţinut celebra intervenţie în Parlamentul de la Budapesta, prin care poporul român îşi manifesta voinţa de separare de Ungaria.

 

Iuliu Maniu împreună cu Isopescu Grecu, deputat în parlamentul de la Viena, au avut o întrevedere cu ministrul de război austriac Sturger-Steiner, rugându-l să admită să le pună la dispoziţie o parte a edificiului, unde să se instaleze serviciile necesare pentru a conduce afacerile militare româneşti, şi ministrul le admite instalarea. La Viena, Iuliu Maniu avea la dispoziţie reg 64 din Orăştie, format exclusiv din români, cu un efectiv de 5.000 de oameni, aduşi la Viena înainte de căderea monarhiei. Acest regiment, de o disciplină impecabilă, era cazat în Ferdinandkaserne.

 

În acele zile imperiul fiind în descompunere, singurele trupe necontaminate de comunism erau cele româneşti. Regimentele austriece total bolşevizate, îndemnau populaţia să jefuiască magazinele şi casele. În această situaţie dramatică, Iuliu Maniu, ca locotenent român de artilerie susţinea autoritatea moartă a ministerului de război, austriac.

 

Găsindu-se în jurul Vienei la Neustadt încă 40.000 de soldaţi şi vreo 20.000 în cazarmile din jurul Vienei, adăogându-se cei 5.000 din Ferdinandkaserne, cei 65.000 de ostaşi disciplinaţi au putut opri anarhia şi restabili ordinea. În luna Nov. pe străzile Vienei s’a restaurat liniştea de către soldaţii care cântau “Deşteaptă-te române” şi deşi purtau uniforme austriece, oamenii auzindu-i, prin ritmul melodiei, îşi dădeau seama că nu sunt nemţi. Aceasta era revanşa celei mai persecutate naţiuni din întreg imperiul habsburgic.

 

În acelaşi timp Karoly, prizonier al unor elemente revoluţionare, bolşevice căuta să-şi verifice influenţa asupra generalului Franchet d’Esperey, intrat în Belgrad din 1 Nov. 1918.

 

Karoly era însoţit de Oscar Jaszi, socialistul Bokoni şi delegatul sovietului soldaţilor, Czerniak.

 

Generalul francez nu se lăsă intimidat de noua revoluţie şi democraţia sa populară, adresându-le următoarele cuvinte juste: “Voi pretindeţi că vorbiţi în numele poporului ungar, dar voi nu reprezentaţi decât rasa maghiară. Vă cunosc istoria. Voi aţi oprimat tot ceea ce nu era din sângele vostru. La ora asta aveţi împotrivă pe cehi, pe români şi pe sârbi.

 

Şi reînmânându-le textul armistiţiului părăsi cabinetul său de lucru.

 

Conform obligaţiilor cuprinse în clauzele păcii, Karoly îşi dădu seama că pentru salvarea unităţii Ungariei va trebui să caute colaborarea naţiunilor conlocuitoare. Şi fiindcă la 10 Nov. 1918, Comitetul Naţional român a dat un ultimat guvernului maghiar prin care îi cere să-i recunoască posesia totală a Transilvaniei, îl trimite pe Oscar Iaszi la Arad unde îl caută pe Maniu căruia îi propune o înţelegere cu noua Ungarie, considerând că ţara sa ar putea menţine Transilvania dacă se va da românilor o largă autonomie. Şi fiindcă ofertele sociologului au fost respinse, la întrebarea sa că în definitiv ce vor românii, Iuliu Maniu a răspuns fără echivoc: “Totală separare.”

 

Pasul decisiv a fost făcut. A doua zi a apărut în “Românul” un apel

adresat popoarelor lumii, în franceză şi română, apel ce prefaţa marea Adunare de la Alba Iulia care decidea la 1 Decembrie 1918 unirea Transilvaniei cu patria-mumă, România.

 

Prima grijă a Consiliului Naţional a fost să organizeze gărzile naţionale pentru a apăra satele româneşti de bandele de dezertori unguri dar în aceeaşi măsură şi de secuii fanatizaţi, capabili de acte unice de violenţă.

 

În acele vremuri de totală anarhie au fost ucişi 3.000 de persoane dintre români şi victimele ar fi fost mai multe dacă nu ar fi existat gărzile naţionale. Ele au dezarmat şi trupele lui Mackenzen, asigurându-le retragerea.

 

Membrii gărzilor naţionale, în general erau moţi, provenind din regiunea Aradului, Brad, Vidra, satele lui Avram Iancu dădeau un număr mare de combatanţi, păzitori ai centrelor româneşti, funcţionând ca autentice garnizoane.

 

Jandarmii unguri aveau ordin să împiedice constituirea unor astfel de gărzi de apărare, încât l-au omorât pe preotul Ioan Oprişoiu deoarece a primit jurământul unei gărzi naţionale de sat.

 

Dupa declaraţia de unire cu România, ungurii au încercat să accentueze teroarea, încă o lună, până ce noua administraţie română a fost organizată.

 

Marea adunare de la Alba Iulia proclamând unirea Transilvaniei regatului România, a marcat un moment decisiv în istoria Daciei lui Traian.

 

Spre cinstea lui Pamfil Şeicaru, el insistă asupra activităţii gărzilor naţionale, înfiinţate în cursul anului 1918, pentru a apăra în primul rând, satele româneşti de bandele ungureşti şi de secui, cei mai mulţi dezertori de pe front.

 

Se cuvine printre martirii Patriei să-i pomenim în rugăciunile noastre şi pe cei 3.000 de români victime nevinovate căzute jertfe împilatorilor tării, când câteva luni Transilvania a stat sub ameninţarea teroarei şi a totalei anarhii.

 

Subliniem acest aspect deoarece istoricii noştri sunt foarte discreţi cu acest capitol. În legătură cu gărzile naţionale, se insistă mai mult asupra conflictului dintre inimosul Amos Frâncu şi unii politicieni români, ceea ce a şi dus la desfiinţarea respectivelor gărzi.

 

Cu ocazia cedării Ardealului de nord în anii 1940, armatele ungare au atacat în mod sângeros populaţia românească a satelor Ip şi Trăznea, în alte regiuni transilvane au ucis o serie de intelectuali, mai ales preoţi, şi la plecare şi-au lăsat urmele criminale la Moisei. Pe când victimelor, Vida Geza le-a dedicat, sus pe deal, într-o poiană ce-ar putea să fie a Mioriţei, purtată de urieşii ce dau dimensiunea eroismului, un monument de mari proporţii unul ce preamăreşte, lângă mormintele-altare, o luptă de la Termopile în versiune românească, desfăşurată în peisaj maramureşean, natura înăşsi fiind un templu cu perspective infinite, cum sunt numai ale neamului dezrobit din toate sclaviile sale.

 

Dacă vrei să cunoşti adevărul şi numai adevărul cu orice preţ, va fi nevoie să mergi după chemările interioare ale marelui ziarist, când respectivul exerciţiu spiritual va echivala şi cu o înălţare la cer de-alungul unui drum etern, socotit pe drept şi divin.

 

Unirea Transilvaniei cu România proclamată şi votată la Alba Iulia la 1 Dec. 1918, ca decizie a Marei Adunări naţionale a fost prezentată regelui Ferdinand de o delegaţie compusă din: episcop Miron Cristea, episcop, Alex Hossu, Alex. Vaida Voevod, Vasile Goldiş şi Caius Brediceanu.

 

Actul Unirii prezentat într’un raport de Ionel Brătianu, pe când Monitorul oficial publică Decretul regal privind unirea Transilvaniei cu patria-mumă, România.

 

Revenind la Karoly, acesta pentru a obţine din partea Consiliului suprem al păcii condiţii mai bune, a acceptat soluţia sugerată de anturajul său: “Noi vom reuşi să obţinem condiţii mai bune, făcând un pic de bolşevism.”

 

Lenin, cum am arătat, a trimis ia Budapesta un revoluţionar fanatic, vechiul său amic Christian Rakovski. A făcut medicina la Paris şi între 1905 până în 1918 a condus partidul socialist român. Era un intelectual veritabil şi prin temperamentul şi formarea sa un marxist convins. El considera revoluţia bolşevică drept debutul revoluţiei mondiale. Dr. Rakovski l-a convins pe Oscar Iaszy că prin incendiul comunismului vor fi distruse pe rând toate regimurile capitaliste şi astfel a făcut din sociologul liberal, un democrat progresist, expresie ajunsă la modă în zilele noastre.

 

Ca orice revoluţie şi cea maghiară a suferit de un exces de ură inclusiv împotriva armatei, ofiţerii erau bătuţi, degradaţi şi nu rar chiar maltrataţi. Karoly numise ministru de război pe un colonel, Linder, un pacifist nihilist, dar anturajul bolşevic contribuia la descompunerea armatei ungare. Totuşi regimentele de Seel şi honvezii îşi păstrau, refractari propagandei bolşevice, vechea disciplină.

 

Fără îndoială şi sub influenţa lui Rakovski, Karoly a adus la putere un guvern popular, cu o formă trecătoare spre comunism.

 

Prima criză a guvernului a apărut cu ocazia reformei agrare. Miniştrii burghezi vroiau să împartă pământul ţăranilor, pe când marxiştii pledau pentru exploatarea colectivă de către ţăranii asociaţi. Karoly nu numai că a fost pentru colectivizare dar a naţionalizat băncile şi marile industrii. În urma unor astfel de decizii bolşevice, democraţii se retrag din guvern, iar pro-bolşevicii pentru a-i da lui Karoly o satisfacţie îl numesc preşedinte al Republicii. Numai că în timp ce Karoly se instala în Palatul regal de la Buda (Budapesta), bucuros că şi-a realizat ambiţia supremă a vieţii sale, bolşevicii se pregăteau să acapareze supremaţia asupra Ungariei.

 

Cu această ocazie autorul se opreşte, ceva mai mult, la prezentarea

viitorului conducător comunist al Ungariei, Bela Khun.

 

Încercând să intre în presa budapestană, lipsa lui de talent nu-i dă nicio şansă de reuşita. Pleacă la Cluj, unde devine informatorul poliţiei, deghizat în ziarist. În această calitate ajunge secretarul unei asociaţii muncitoreşti de ajutor mutual, funcţie ce-i permite să-şi însuşească anumite fonduri, de câte ori avea ocazia. E prins şi dat în judecată, dar izbucnirea războiului îl scapă de proces, Bela Khun a fost trimis pe frontul de est unde în vara anului 1916 cade prizonier şi e internat în câmpul de prizonierii de la Tomsk (Siberia). Acolo învaţă ruseşte şi se remarcă printre prizonierii ca un bun propagandist al partidului comunist. Deşi cu o pregătire mediocră, Bela Khun a ajuns să fie cunoscut de Lenin care îl preţuia pentru fanatismul său şi îi trecea cu vederea unele afaceri, nu prea cinstite, făcute de el pe spinarea muncitorilor.

 

Însfârăţşit, când revoluţia populară a izbucnit în Ungaria, Lenin l-a trimis cu misiunea să organizeze trecerea de la democraţia populară de esenţă burgheză la comunismul-bolşevic.

 

Ajuns la Budapesta, Bela Khun nu se bucură de o popularitate deosebită dar reuşeşte să răscoale oraşul destul de mic, Salgotarian după care se reîntoarce în Capitală, unde devastează imprimeriile presei ungureşti reducând la tăcere burghezia ungară.

 

Dar comuniştii mai aveau un adversar care se opunea bolşevizării propagate prin ziarul lui B. Khun “Jurnalul roşu” şi aceştia erau social-democraţii. Astfel bandele lui B. Khun au atacat jurnalul acestora “Cuvântul poporului” dar imprimeria fiind păzită de muncitori, au dat o lecţie bună hoardelor bolşevice pe care le-au pus pe fugă iar Bela Khun a fost transportat la spital.

 

Confruntat cu atare insuccese Rakovski s’a hotărât să lichideze, el, frontul popular şi să instaureze republica bolşevică.

 

În anturajul lui Karoly se afla un tânăr Kramer-Kery, care după o călătorie în Elveţia l-a convins pe Karoly că în Europa statele capitaliste sunt atât de hărţuite de masele bolşevice încât vor ceda curând, acoperite de lava incandescenţă revoluţionară.

 

Karoly era furios din cauza hotărârii Consiliului suprem al păcii ca trupele maghiare să se retragă de la granită pe o distanţă de 100 km., respectând un spaţiu neutru de 75 km adâncime şi 300 lărgime, în care nici un soldat român sau ungur nu avea dreptul să pătrundă. Informat greşit că trupele ruseşti înaintau în Carpaţi spre Ungaria, iar colonelul Stromfeld, viitorul comandant al armatei roşii, i-a prezentat un raport bazat pe o imaginară înaintare a ruşilor, l-au convins pe Karoly că ar putea juca rolul unui nou Attila, lansând bolşevismul spre Occident. Astfel guvernul respinge ultimatul Consiliului suprem iar pe Karoly l-a determinat să execute ultimul act politic privind instalarea regimului bolşevic în Ungaria. La 21 Martie 1919, dimineaţa, Adunarea membrilor sovietelor de soldaţi şi muncitori au anunţat instalarea dictaturii proletariatului maghiar.

 

Mai rămânea să se efectueze demisia lui Karoly, sarcină preluată de Kery care a redactat proclamarea ce trebuia să lichideze interimatul lui Karoly. Şi fiindcă ultimul înca ezita, Keri l-a pus pe secretarul său particular să semneze actul. Nenorocitul figurant se afla în faţa unui fapt împlinit.

 

Finalul proclamaţiei suna categoric: “Eu, preşedintele provizoriu al

Republicii populare maghiare, înaintea deciziei conferinţei de la Paris, mă adresez proletariatului mondial ca să obţin de la el, ajutor şi dreptate. Eu demisionez şi încredinţez puterea proletariatului poporului ungar.”

 

Rolul jucat de Karoly în venirea la putere a lui Bela Khun nu poate fi pus la îndoială. Guvernul revoluţionar al lui B. Khun era o sucursală a guvernului sovietic, sub ale cărui dispoziţii el acţiona.

 

Aşa cum un mare medic pentru a pune un diagnostic just, de cele mai multe ori, se orientează după nişte simptome “secundare”, neluate’n seamă de ceilalţi colegi ai săi, la fel şi marelelui nostru ziarist nu-i scapă faptul că începând din Mai 1919, dupa luarea puterii de Bela Khun în Ungaria, atacurile sovietice asupra Basarabiei se înmulţesc şi câştigă în intensitate. La 1 Mai Cicerin, comisarul sovietic pentru Afaceri externe, împreună cu Chr. Racovski, devenit guvernatorul Ucrainei, dau ultimat României să părăsească Basarabia până la 3 Mai. Un al doilea ultimat pretindea şi evacuarea Bucovinei. La 27 Mai unităţi ruse încearcă să ocupe Benderul (Tighina) dar sunt respinşi peste Nistru.

 

Evident, P. Şeicaru are dreptate, sovieticii nu doreau să se angajeze

într’un război ci prin atacuri răzlete căutau să concentreze trupele româneşti la Nistru, pentru a uşura acţiunile lui Bela Khun în Ungaria.

 

Cel puţin curioasă era atitudinea Consiliului suprem, mai precis a englezilor şi americanilor, mai ales cei din urmă dezorientaţi în problemele Europei centrale, ceea ce se arăta extrem de grav, aliaţii erau gata să înceapă negocierile cu guvernul Bela Khun. Ei vedeau în toate, doar intriga militaristă a generalului Foch, reprezentat în România de Berthelot. În poziţia în care se afla, Clemenceau (Tigrul) era obligat să se adapteze şi să interzică românilor să se amestece în problemele Ungariei şi le recomanda reluarea poziţiilor de pe Mureş.

 

La 4 Aprilie 1919 generalul Smuth e trimis din partea Consiliului Suprem cerând lui Bela Khun să-şi retragă trupele pe linia prevăzută în tratatul de alianţă din 1916, dar discuţiile l-au determinat pe dictatorul roşu să considere propunerea aliaţilor ca pe un semn de slăbiciune şi îl încuraja să-şi ridice pretenţiile. Întrevederea cu Smuth a eşuat, probabil că B. Khun era informat despre situaţia critică a României, de unii membrii ai Consiliului suprem. Ea ne este prezentată de André Tardieu, membrul delegaţiei franceze la conferinţa de pace şi preşedintele comisiei care se ocupa de problemele românilor, mărturisindu-i contelui Saint-Aulaire: “Eu duc lupte grele pentru a fi recunoscute lui Brătianu şi României calitatea de aliată. Am împotriva mea pe Clemenceau care nu-i iartă armistiţiul; Wilson care ignoră tratatul nostru de alianţa şi pe toţi juriştii pentru care pacea din 9 Mai încheiată cu Germania, deposedează România de calitatea sa de aliată ... În concluzie, în numele Dreptului se comite o mare inechitate, pedepsindu-se, România şi nenorocirile sale, de care noi aliaţii ei suntem responsabili. Noi înşine suntem pentru că nu ne-am ţinut angajamentele la Salonic, şi-apoi, mai ales Rusia pentru trădarea ei de necrezut.”

 

Saint-Aulaire adăoga spuselor lui Tardieu: “După acest război ai dreptului, România este, din toţi aliaţii noştri, cel ce a suferit cel mai mult şi a fost cel mai mult maltratat. Consiliul suprem nu ar putea, fără să-şi ruineze principiul său esenţial - principiul naţionalităţilor - să-l împiedice să-l aplice realizându-şi unitatea. După ce luni de-arându-l Bela Khun şi-a propus să lichideze armata ungară, deodată şi-a dat seama că are nevoie de ea şi apelând la o serie de ofiţeri de carieră şi la patriotismul maghiar, a reuşit să pună pe picioare o armată ale cărei trupe erau în stare să lupte cu disperare pentru a-i împiedica pe români s’ajungă la Budapesta.

 

Valoarea combativă a unei armate nu e în funcţie doar de moralul soldaţilor şi ofiţerilor dar în mare măsură de pregătirea înaltului comandament. Fiecare război, susţine maiestrul, e un duel între comandamentele forţelor care se confruntă. Din acest punct de vedere comandantul armatei ungare numit de B. Khun era un ofiţer mediocru, numit Stromfeld, din punct de vedere al comandamentelor superioritatea era de partea armatei române.

 

Faptul că Bela Khun a declanşat ofensiva, Consiliul suprem nu mai

putea opri România să se bată. La 2 Mai după o ofensivă de două săptămâni, armata română aflându-se pe malul stâng al Tisei, Bela Khun prin intermediul lt. colonelului Werth de Szolonc propune pacea; recunoaşte toate pretenţiile teritoriale româneşti dar nu mai dacă românii încetează ostilitaţile şi sub nicio formă nu se vor amesteca în treburile interne ale Ungariei.

 

Întretimp ministrul de externe al Franţei Pichon îi transmite lui Brătianu în numele Comitetului Suprem interdicţia de a înainta spre Budapesta. Premierul român raspunde: “Marşul asupra Budapestei nu va avea loc decât în interesul general şi în completă înţelegere cu aliaţii, când îl vor considera ca un veritabil servici ce li se face şi când ei înşişi îl vor cere.”

 

Brătianu a refuzat propunerile de mai sus ale lui Bela Khun deoarece nu vroia să treacă peste deciziile Consiliului suprem şi, în principal nu avea nici o încredere în guvernul de aventurieri al lui B. Khun.

 

Pentru a da satisfacţie naţionalismului maghiar ungurii atacă Cehoslovacia cu gândul ascuns să ajungă să stabilească legături cu Rusia Sovietică ori dacă n’au putut să-şi împlinească visul, de vină au fost românii, care i-au respins din toate poziţiile.

 

Ceea ce miră, astăzi este scrisoarea lui Clemenceau adresată la 7 Iunie 1919, trimisă lui Bela Khun în care îl admonestează că atacase pe Cehi, tocmai în momentul în care conferinţa păcii era gata să invite pe reprezentanţii guvernului maghiar pentru a cunoaşte punctele lor de vedere asupra frontierelor juste ale Ungariei.

 

A specula de-acum asupra cauzelor atitudinii Consiliului suprem ale păcii atât de favorabila Ungariei bolşevizate şi în acelaşi timp atât de ostilă României, cum P. Şeicaru nu o face, nu ne vom opri nici noi asupra lor. Ramâne faptul în sine care trebuie reţinut şi mai ales să nu fie uitat.

 

S’a ajuns la penibila situaţie ca Ungaria lui Bela Khun să aştepte, după promisiunea scrisă a lui Clemenceau, invitarea la conferinţa de pace, pe când i se imputa de către reprezentanţi Consiliului suprem, României, toate calamităţile abătute asupra Ungariei. După ei România era vinovată de demisia lui Karoly şi instalarea bolşevismului în Ungaria. Mai departe, era făcută vinovată că a trecut peste liniile impuse de aliaţi, pătrunzând în teritoriul maghiar până la Tisa. În consecinţă i se cere retragerea trupelor române până la frontierele româno-maghiare fixate la Conferinţa păcii.

 

Brătianu răspunse energic, respingând toate învinuirile nemotivate ale Consiliului suprem. Şeful delegaţiei române, la întâlnirea din 10 Iunie 1919, a explicat că trecerea puterii de la Karoly la B. Khun a fost un şantaj exercitat asupra aliaţilor, s’a întâmplat fără niciun amestec din partea românilor.

 

În ce priveşte oprirea trupelor române pe Tisa, guvernul român nuşi poate asuma răspunderea să-şi retragă trupele de pe Tisa până nu va avea garanţii din partea Ungariei că pe viitor va evita astfel de atacuri.

 

Faptul că I.C. Brătianu avusese dreptate o demonstrează atacul infanteriei ungare din dimineaţa zilei de 10 Iulie, declanşat în trei puncte: Tokai, Szolnok şi Csongrad. Atacul principal, în centru, stătea sub protecţia a o sută piese de artilerie. Trupele lui B. Khun au reuşit să treacă Tisa, spre încântarea comandamentului român (gen. Prezan şi Mărdărescu) căci ungurii înaintând imprudent, nu se aşteptau la lovitura ce li se pregătea. Grupul de manevrare românesc era concentrat în regiunea Düspök-Ladany sub comanda generalului Moşoiu având în dreapta, ca acoperire, divizia 2-a cavalerie, o divizie de infanterie şi a 6-a divizie.

 

În zorii zilei de 24 Iulie s’a declanşat contraatacul românesc. Din toate părţile atacurile româneşti erau aşa de impetuoase încât trupele ungureşti nu au putut rezista şi cuprinse de panică se retrăgeau într’o fugă disperată. Au lăsat în urmă un bogat material de război şi după ce au trecut podul spre Szolnok, au consfiinţit victoria românilor care pentru a doua oară îi resping pe unguri dincolo de Tisa. La Paris Consiliul Suprem încerca să oprească înaintarea trupelor române şi astfel să salveze ocuparea Budapestei. Cu toată opoziţia aliaţilor, guvernul român a înţeles că singura soluţie a respectivei situaţii era să lichideze regimul provocator al lui B. Khun.

 

La 30 Iulie românii trec Tisa, la nord de Szolnok şi încep înaintarea vertiginoasă către Budapesta. Comandamentul român avea la dispoziţie 10 escadroane cu 12.000 de cavaleri. Întreaga pustă era invadată de trupe româneşti.

 

La 1 August, rând pe rând, trupele maghiare capitulează, înregistrându-se totala înfrângere a armatei ungare. Dezastrul avusese un ecou deosebit la Budapesta. Bela Khun era convins că va câştiga bătălia, dar din moment ce românii trecuseră Tisa, îşi dăduse seama că totul era pierdut.

 

La 2 August dictatorul părăsea Budapesta într’un tren blindat fugind la Viena. Înainte de a pleca ţinuse un discurs celor 500 de membrii ai Consiliului de soviete de o îndrăzneală neruşinată. Socotea că proletarii nu s’au arătat demni de revoluţie. Au trădat încrederea ce a avut-o în ei. Pentru moment, vor trebui să cedeze necesităţii, dar el va reveni încurând. Ei vor lăsa pentru mai târziu instaurarea erei comuniste, când proletarii vor fi mai bine pregătiţi să primească ideile bolşevicilor.

 

(Bela Khun s’a înşelat amarnic, fiindcă el nu s’a mai întors niciodată în Ungaria. Panait Istrati pe drumurile sale făcute în URSS l-a întâlnit şi pe tovarăşul Bela Khun, scăpat de prigoanele lui Stalin, trăia undeva într’un orăsel din fundul Rusiei. Scriitorul român a rămas impresionat de starea sa precară, dar noi suntem siguri că fanatismul mai pâlpăia în pieptul său, odată ce acesta cu violenţa aplicată orb, era singurul element mai stabil al practicii sale zilnice, de unde noi credem ceea ce scrie P. Şeicaru că activistul pus în slujba comunismului internaţional n’a cunoscut nicio iotă din învăţătura lui Lenin, reacţiona ca un robot mecanic, la comanda zeilor roşii.

 

Înclinăm să mai credem că dacă intr’o zi Stalin s’ar fi hotărât să-l pună la zid şi să-l împuşte, el ca mulţi alţii, ar fi strigat în momentul execuţiei un “Trăiască Stalin”, iar marele dictator ca răspuns ar fi zis “Bela Khun, să mă pupe în c ...!”

 

La urma urmelor, acelaşi B. Khun inaugurează seria marilor nostalgici, din cei care au invadat România după Nov. 2001, trăind recrudescenţa unei ere pe care noi am crezut-o de mult apusă. Masca de social-democraţi pe care se trudesc să şi-o pună pe chip e transparentă, lăsându-ne să le vedem figura de eterni bolşevici.

 

Pentru ospăţul nebunilor, dirijat de fostul şi actualul prim secretar de partid I. Iliescu comunist - pe care îl trădează fiecare vorbă, fiecare gest - am aminti că românii, popor de ţărani nu s-au lăsaţi atraşi de ideile bolşevice nici când revoluţia izbucnise alături de ei în tranşeie şi mai târziu au distrus statul bolşevic instaurat de Bela Khun în Ungaria.)

 

La 3 August, colonelul Rusescu, comandant al brigadei a 4-a de husari, din proprie iniţiativa execută un raid temerar şi pătrunde în Budapesta în fruntea a 400 de călăreţi, cu două tunuri şi două grupuri de mitraliere. A doua zi, 4 August, trupele române au ocupat capitala Ungariei.

 

După ocuparea Budapestei, acţiunea trupelor române a continuat împotriva bandelor care terorizau şi jefuiau populaţia maghiară. Ocupaţia română se întinse până la Györ şi lacul Balaton.

 

În tot cursul lunii August, Consiliul superior nu şi a putut stăpâni furia contra românilor care au ignorat interdicţiile şi şi-au permis să intre în Budapesta, fără să ţină cont de VETO-ul ce le-a interzis ocuparea capitalei şi deci şi căderea lui Bela Khun.

 

În realitate, România ca aliata Franţei era mustrată de Lloyd Georges fiindcă putea deveni principalul stat al Europei centrale, consolidând influenţa Franţei în acest sector.

 

Victoria zdrobitoare obţinută de armata română în Ungaria, nu era deloc măgulitoare pentru Consiliul suprem care se lăsase prins în şantajul aventurierului Bela Khun.

 

În finalul cărţii, Pamfil Şeicaru omagiază, încăodată, figura marelui I. Brătianu: “În toată această perioadă, calităţile unui mare om de stat, I. Brătianu, sunt confirmate. Curajul său de a ţine piept Consiliului suprem pentru apărarea drepturilor României, voinţa sa neînduplecată de a obţine pentru ţara sa, prestigiul de care avea nevoie, capătă, în perspectiva unui jumătate de secol, valoarea ce i-a fost ignorată multă vreme!”

 

În acelaşi timp, P. Şeicaru are o superioară înţelegere a poporului român, inclusiv în anii grei ai războiului, scriind: “Unitatea indestructibilă a poporului român, rămasă intactă cu toate că îi lipsea unitatea unui stat, are o explicaţie, Valahia (sau Ţara românească), toată Moldova până la Nistru şi Dobrogea s’au nutrit din ceea ce poate fi numit rezervorul etnic al Naţiei: Transilvania.”

 

Ideea aparţine istoricului C. Giurescu, cel ce în cartea “Transilvania în istoria poporului român” are un capitol intitulat “Transilvania reservoir etnic românesc” prin acest fenomen autorul explică unitatea de limbă şi de spiritualitate a poporului român la fel ca permanenţa sa în spaţiul Daciei.”

 

Însfârşit, încheierea lucrării cuprinde una din cele mai dragi idei ale marelui ziarist şi istoric, simţindu-şi mereu rădăcinile înfipte în pământul patriei sale natale, seva lui fiind şi apa Vie a scrisului său: “România este o mare şi indestructibilă realitate în mers ascendent. Chiar greutăţile temporare nu au putut şi nu vor putea să-i schimbe destinul istoric!”

 

Deşi, aş dori să fie aşa cum scrie Pamfil Şeicaru, personal nu cred că România are astăzi un mers ascendent ci continuă declinul început şi consolidat în anii comunismului, socotiţi şi după Dec. 1989. Lucru evident, după 12 ani de zisa democraţie, pentru care s’au jertfit mulţi tineri români, cetăţeanul inert, lipsit de memorie i-a readuas la putere după 6 ani de dominaţie comunistă, şi ei s’au grăbit să instaureze dictatura partidului unic ceea ce înseamnă o adevărată catastrofă naţională pentru poporul român, sensul fiind într’o singură direcţie: cert în jos.

 

În această perspectivă “Româniile albe de mâine” ale lui Aron Cotruş, pe care le cânta în poeziile sale, se află tare departe de realităţile ţării, aparţin mai mult de lumea iluziilor şi visului.

 

Comunismul, de astăzi, din România s’a transformat într’o adevărată boala, sigur, mortală.

 

Rezumând unele aspecte ale cărţii “La Roumanie dans la grande guerre” de Pamfil Şeicaru, de la început vom admite că autorul şi-a ţinut promisiunea, a descris războiul prim mondial, la care a asistat de la luptele de pe Jiu până la Cireşoaia, cu scopul de a ne transmite adevărul pe care nu numai generaţiile tinere nu le-au cunoscut.

 

Extrem de documentat, din toate punctele de vedere, ne prezintă greşelile aliaţilor faţă de România, niciunul dintre ei nu şi-a ţinut promisiunea dată în 1916, când România, în August, a intrat în război după o neutralitate de doi ani.

 

În primul rând Franţa n’a reuşit să ne trimită ajutorul promis, generalul Sarrail nu s’a mişcat cu trupele din Salonic, aşa cum a fost întelegerea dintre cele două părţi. Totuşi, Franţa şi-a recunoscut vina faţă de români, pe tot timpul războiului a încercat să ne ajute şi mai târziu la Conferinţa de pace de la Paris, ne-a sprijinit atunci când englezii şi americanii vroiau să nu ne mai considere, prin armistiţiul încheiat cu nemţii, calitatea de aliată.

 

În acest sens mari personalităţi ale politicii franceze ca Berthelot, contele de Saint-Aulaire, André Tardieu şi alţii, au luptat pentru recunoaşterea drepturilor românilor, garantate prin tratatul de alianţă încheiat cu aliaţii.

 

Fără îndoială, Franţa ne-a fost un aliat credincios, a reuşit să-şi impună punctele de vedere faţă de englezi şi americani, care nu ne erau deloc favorabili.

 

Marea defecţiune a venit din partea Rusiei, care incă din 1915 aştepta să se încheie pacea separată cu Germania, după tratativele duse între Stürmer, reprezentantul Rusiei şi von Yagow cel al Germaniei. Pacea nu s’a realizat, cu toate că pentru ea se angajase şi celebrul călugăr Rasputin deoarece ţarul, loial, nu dorea să-şi trădeze aliaţii. Mai mult, chiar şi după demisia lui, guvernul provizoriu condus de Kerenski vroia să continue războiul, pacea separată de la Brest Litovsc va fi opera lui Lenin după revoluţia din Octombrie. Deci trupele ruseşti intraseră în anarhie încă din 1915 când şi-au părăsit poziţiile cucerite în Galiţia. Atitudinea pasivă, necombatantă a ruşilor constituia un fenomen bine cunoscut de politicienii vremii, A. Tardieu vorbea de trădarea incredibilă a Rusiei, iar Berthelot şi Saint-Aulaire după trecerea lor pe la Petrograd şi-au exprimat convingerea că ruşii urmăresc să împartă cu nemţii, între ei, România.

 

Trădările ruşeşsti pot fi constatate cu uşurinţă în lupta pentru apărarea Bucureştiului, când au refuzat pur şi simplu să intre în luptă, au preferat să asiste la căderea capitalei ca simplii spectatori.

 

Dreptate are Pamfil Şeicaru, soldaţii ruşi nu vroiau să lupte pentru consolidarea unui stat care se interpunea între ea şi masa slavilor din Balcani, scopul final fiind ocuparea Constantinopolului şi a strâmtorii Dardanelelor. Puţin se cunoaşte că pentru ca Rusia să intre în primul război mondial a cerut aliaţilor să-i garanteze stăpânirea teritoriilor respective, care de altfel le-au fost recunoscute de către ei, satisfăcând foamea lor imperialistă.

 

Deci, nu e niciun secret, România a trebuit să înfrunte de una singură un inamic atât de puternic, cum era Germania în 1916. Marea tragedie românească o constituia faptul că deşi victorioasă în luptele din Carpaţi, până la urmă din cauza superiorităţii germane erau forţaţi să se retragă. În 1917 când francezii reuşesc împreună cu românii să pună pe picioare o armată ce putea să se întreacă cu cea germană, s’au înregistrat marile victorii de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti, oprind pe nemţi să înainteze spre nordul Moldovei unde ar fi putut fuziona cu armatele din Bucovina.

 

Cât priveşte înfrângerea de la Turtucaia, marele ziarist demonstrează că ajutorul rus a fost insuficient, o aflăm chiar din demisia generalului rus înaintată ţarului, la care dacă adăogăm absenţa trupelor franceze conduse de gen. Sarrail, avem expuse cauzele dezastrului din Dobrogea, la care vom pune la socoteală puterea armată a nemţilor conduşi de marele general, Mackensen, aflat în legătură continuă cu alţi generali vestiţi ca Hindenburg sau Ludendorff şi nu erau singurii. (Hindenburg, în 1933, în faţa pericolului bolşevic, i-a încredinţat conducerea statului german lui Hitler, îşi doarme somnul de veci în catedrala gotică sfânta Elisabeta - prima biserică gotică a Germaniei - din Marburg, într’un mormânt de piatră înconjurat de o serie de coroane de fer, aparţinând soldaţilor săi care i-au rămas credincioşi şi după moarte. În aceeaşi biserică, în aripa stângă a navei transversale, sub o piatră simplă, o inscripţie ne arată, că acolo odihnesc rămăşiţele lui Frederich cel mare, rege al Prusiei, depuse în acest loc după ce Prusia căzuse, în timpul celui de al doilea război mondial, de partea Germaniei ocupate de trupele sovietice.)

 

După încheierea păcii de la Buftea, în Nov. 1918, România reintră în război de partea Antantei, demonstrând că asemeni Păsării sfinte a avut energia să iasă la lumina, bine meritată. Episodul ungar este redat cu măiestria ce caracterizează întreaga carte, ea posedă stilul specific scrisului maestrului Pamfil Şeicaru. El nu numai că descrie adevărul, uneori posibil a fi rece în logica lui, dar mai important, el ne prezintă drumul ce duce la adevăr şi în acest sens ne împărtăşeşte solemnitatea rituală a cercetării, în care pana de scris poartă amprenta unei inimi fierbinţi care bate puternic pentru o cauză ce nu e doar a lui ci aparţine unui neam întreg, cel românesc.

 

Astfel, P. Şeicaru creiază un mod de exprimare numai al lui, îl recunoşti cum începi să-l citeşti, fără să-l poţi defini, ca pe unicele înfăptuiri ale omului, şi el include un mister originar inefabil, de care am vorbit de nenumărate ori până acuma, tot din dorul, de a-l descifra, acţiune imposibilă cum e şi atingerea, în viaţa noastră pământească, a Absolutului.

 

Istoria de faţă despre primul război mondial nu a putut fi scrisă decât de P. Şeicaru, de unde adevărurile incomode pe care le conţine.

 

În şcoli şi în cărţile de istorie uzuale ni s’a prezentat războiul de întregire a neamului cu făurirea României mari, în culori extrem de roze, trecându-se repede pe lângă marea catastrofă de la Turtucaia pusă pe spinarea comandanţilor armatei române, în primul rând a şefului statului-major gen. Iliescu, de parcă nu ar fi fost vorba ca trupele franceze conduse de gen. Sarrail să vină de la Salonic, iar în ce priveşte armata rusă parcă nu ar fi avut datoria să lupte ca parte beligerantă, Dobrogea putea să slujească nemţilor şi ca poartă de intrare în Rusia.

 

Dar cea mai mare mistificare adoptată de istoricii români, probabil să nu jignească pe marele nostru vecin din Răsărit, este aceea că nu s’a pomenit cu nici un cuvânt tratativele duse de ruşi pentru a încheia pacea separată cu nemţii încă din 1915, şi acest lucru era cunoscut de armată de unde lipsa de combativitate prezentă în conştiinţa ei din 1915. Majoritatea istoricilor noştri se trudesc să ne convingă de faptul că defecţiunea ruşilor a început din 1917, când s’a încheiat pacea, ori realitatea este că lucrurile s’au petrecut altfel, în anul intrării României în război, armatele ruse erau puternic anarhizate, la urma urmelor ajutorul Rusiei a fost din toate punctele de vedere, nul.

 

Aceasta o aflăm de la Pamfil Şeicaru, bazat pe mărturii şi documente ce nu pot fi contestate. (În timpul retragerii în Moldova, N. Iorga publică o carte favorabilă relaţiilor româno-ruse, viu criticată, în exil, de către N.St. Govora şi avea dreptate deoarece marele savant şi nu era pentru prima oară a scris o carte de ocazie, neconformă cu raporturile poporului român cu Rusia, după Take Ionescu numit, pe drept, duşmanul nostru natural).

 

În legătură cu atitudinea Consiliului suprem al păcii, fără îndoială era vorba de o prevenire a modului cum înţeleg englezii şi americanii să-şi slujească cele mai meschine interese.

 

Să admitem că cele două puteri doreau să oprească Franţa ca prin România să ajungă să stapânească Balcanii, deci rezerva ce o aveau pentru România era indirectă. Dar orientarea respectivului Consiliu suprem era compromiţătoare fiindcă ignora drepturile României, favorizând o ţară comunistă cum era Ungaria lui Bela Khun.

 

Ceea ce putea pe-atunci surprinde, astăzi e ca de la sine înţeles, Statele Unite şi Anglia ameninţate de uraganul hitlerist pe care nu erau în stare să-l învingă prin forţele proprii s’au aliat cu Uniunea Sovietică, marele lor duşman. Dar când e vorba de interesele proprii numai contează niciun fel de principii. De unde se vede că e vorba de o anumită mentalitate manifestată şi în primul război mondial.

 

Totuşi, membrii Consiliului suprem erau intrigaţi de faptul că Ionel Brătianu le demonstra că are dreptate în acţiunile lui, ceea ce îi provoca, în loc să le câstige respectul pe care-l merita. De unde au menţinut vetoul dat României să nu ocupe Budapesta, deşi pentru distrugerea Statului comunist al lui Bela Khun nu exista o altă posibilitate. Politicianul român a acţionat cum i-a dictat simţul său politic şi astfel arăta Consiliului suprem cine avea dreptate.

 

Toată chestiunea însă, era greu de digerat de reprezentanţii Consiliului suprem fiindcă I. Brătianu era emisarul unui stat mic, sortit să stea în banca lui şi să asculte, docil, poruncile celor mari.

 

De altfel, conflictul, provocat de aliaţi, până la urmă l-a determinat

pe Brătianu să părăsească conferinţa de pace trântind uşa după el, în semn de protest pentru micimea de caracter ai celor ce se considerau superiori celorlalţi semeni. A urmat să reprezinte România în locul lui Brătianu, Al. Vaida Voevod care, obişnuit cu manierele de supus ungurimii din Parlamentul maghiar, a posedat diplomaţia să-i cucerească în primul rând pe englezi şi cum a făcut-o o vom afla cu altă ocazie. În orice caz a câştigat bunăvoinţa tuturor aliatilor pentru a stabili graniţa de vest a României cu Ungaria. Se poate că politicianul ardelean i-a cucerit pe englezi prin faptul că le cunoştea limba.

 

Toate aceste evenimente le aflăm dintr’o altă lucrare a lui Pamfil Şeicaru, în care laudă fermitatea marelui om politic I.C. Brătianu făcând remarca justă că românii nu i-au apreciat activitatea merituoasă de la Conferinţa de pace, astfel că va pierde alegerile avute loc imediat după întoarcerea lui la Bucureşti.

 

Mărul discordiei dintre el şi Consiliul suprem a fost provocat de problema Banatului, în care reprezentantul Sârbiei, Pasici şi Take lonescu ar fi stabilit graniţele Banatului împreună, înţelegere aprobată şi de Consiliu suprem, ceea ce pentru Brătianu însemna o încălcare a dreptului său de reprezentant oficial al României, cu atât mai mult cu cât nu era de acord cu împărţirea respectivă.

 

Aliaţii aveau pretenţia să li se recunoască dreptul de conducători ai Conferinţei păcii, chiar şi când greşesc, cum poate fi interpretată atitudinea lor faţă de I.C. Brătianu. Reprezentanţii Consiliului se simţeau jigniţi ca un conducător al unui stat mic, îi depăşea în viziunea sa politică, refuzând să le execute ordinele.

 

Mai apropiaţi de zilele noastre la ultima întâlnire a; statelor din Uniunea Europeană, s’au ivit conflicte privitor la ierarhia dintre ele, mai dificil era să se stabilească cine urma să joace rolul conducătorului principal, iar popoarele mici, de teama să nu cadă sub călcâiul unei noi dictaturi, cereau drepturi egale cu statele cele mai puternice şi economic bogate.

 

În caz de război oare o naţiune se va vedea nevoită să lupte împotriva unei naţiuni prietene sau contra intereselor proprii?

 

Cu ocazia conflictului jugoslav de ultimă oră, au apărut reacţii foarte curioase chiar şi din partea unor politicieni nemţi, nu de prima mână dar tocmai aceştia au posibilitatea să exprime gândurile ascunse ale celor mari, care preconizau că în caz de nesupunere a unei naţiuni la ordinele date de cei mari, să existe un tribunal în care să fie pedepsiţi cei recalcitranţi, fără să mai fie nevoie de declanşarea unui război. Asta, sub masca democraţiei nu ar fi o dictatură, tot atât de rea sau mai rea şi inumană ca cea bolşevică, nu mai că ea ar purta eticheta Statelor Unite?

 

De-aici vor primi mai multă întelegere adversarii zisei globalizări în care oamenii ar deveni mai plini de bani dar sigur lipsiţi de libertatea ce o au astăzi?

 

Să nu uităm că în primul război mondial, membrii Consiliului suprem căutau să-şi impună până la urmă propria lor măsură de învingători, de unde adversarul începuse să fie pedepsit, deşi dreptul la război era cândva garantat de tratatele internaţionale, la început mai cu blândeţe, ca apoi în cel de al doilea război mondial, conducătorii taberei adverse să fie executaţi ca cei mai criminali dintre criminali. Această renunţare la preţuirea demnităţii omului, chiar şi când ţi-este inamic, a devenit un fel de a fi al contemporaneităţii noastre cea de toate zilele.

 

Nu putem încheia analiza noastră fără să nu ne referim la o altă idee dragă maestrului, pentru el istoria joacă şi rolul să-i înveţe pe urmaşi să nu facă aceleaşi greşeli ca înaintaşii lor. Ori în acest cadru, convingere ce şi-o exprimă şi cu alte ocazii, dacă românii ar fi cunoscut adevărăta istorie a neamului lor, şi-ar fi dat seama că la 23 August 1944, conducătorii politicieni în frunte cu regele erau pe cale să facă o mare greşală, fiind gata să ne predea fără nicio condiţie duşmanului nostru natural, Rusia.

 

Poate că atunci în loc să sărbătorim, total inconştienţi, o pace netrebnică şi vândută, am fi protestat şi am fi sprijinit pe Antonescu, singurul în drept, să încheie cu Sovieticii un armistiţiu cu condiţii, urmărit şi de Stalin.

 

Fără îndoială, Pamfil Şeicaru, şi-a pus în această carte ce a avut mai bun în fiinţa sa, de unde superioara sa realizare. De altfel, adevărul pe care ne-a promis să-l respecte şi învăţămintele ce ni le dă fac valoarea inestimabilă a lucrării sale “La Roumanie dans la grande guerre”.

 

Dacă am reuşit să insist asupra părţilor cele mai de seamă tratând subiectul respectiv, voi fi înţeles că această carte e pe departe cea mai aleasă lucrare istorică scrisă vreodată, în exil, şi printre cele mai bune concepute dîn istoriografia românească.