◄

Scrisoarea (6) din 20 Dec.1976, de la Pamfil Şeicaru

Va răspund scrisorii dv. lămurind chestia francmasoneriei în România, făcând un scurt istoric spre a înţelege mai bine unele atitudini de acum 60 de ani.

Toată generaţia de la 1848 în grade deosebite de raliere a aparţinut mişcării lui Mazzini. N. Bălcescu a fost membru al organizării carbonarilor. Francmasoneria ducea lupta împotriva absolutismului

şi afirmarea principiului de libertate a naţiunilor. Prusia absolutistă,

Austria catolică domina Italia, Rusia ţaristă salva pe Habsburgi în 1848. Pentru generaţia de la 1848, francmasoneria era un loc de unde puteau avea relaţii internaţionale care înţelegeau să sprijine aspiraţiile poporului român de a beneficia de dreptul de autodeterminare. Prima lojă francmasonă în România s’a format la Galaţi şi se numea “Steaua României” exact titlul publicaţiei lui Kogălniceanu. Vei rămâne uimit când îţi voi scrie că maestrul suprem, gradul 33 al lojei francmasonice de la Galaţi a fost Cuza, domnitorul de mai târziu. Ai explicaţia operaţiei alegerii la Iaşi ca şi la Bucureşti. Nu uita că viitorul împărat al Franţei, Napoleon al III-lea, a fost carbonar. Dar francmasoneria a fost şi este incă puternică în ţarile catolice şi prea puţin importantă în ţările ortodoxe, în care Biserica nu reprezintă o forţă politică. Nu am aparţinut francmasoneriei care pentru spiritul meu de libertate însemna că accept directive de la centru care nu se identificau cu comandamentele naţionale. Ion C. Brătianu după 1866 s’a desprins de masonerie, de aici situaţia grea a lui Ionel Brătianu la conferinţa păcii. Clemenceau nu-i iertă refuzul de a se retrage cu familia regală, parlament şi armată în Rusia în iarna 1917 sau de a nu fi acceptat triunghiul morţii, o rezistenţă sinucigaşă în regiunea Vaslui, Bacău, nordul Tutovei. El a demisionat lăsând generalului Averescu conducerea şi negocierile de armistiţiu cu puterile centrale. La Conferinţa păcii, el a avut ţinuta dârză a ţării care fusese victima puterilor aliate. Atunci Al. Vaida Voevod care era secundul în reprezentarea ţării la Conferinţa păcii, a acceptat să intre într’o loja masonică, cred britanică. Rezultatul s’a văzut: succesul avut la Londra. Fidelitatea masonică a lui Al. Vaida Voevod: el a sprijinit garda de fer şi a mărturisit-o la procesul gărzii de fer, după asasinarea lui I.G. Duca. Îţi voi cita un caz menit să-ţi lămurească ce înseamnă francmasoneria română. C. Argetoianu urma să plece în Germania, prin 1926, spre a lua contact cu Stresemann, marele om, de Stat al Germaniei, din acea epocă. Ştia că era gradul 33 în masoneria germană, deci avea nevoie să se prezinte ca francmason. Între partizanii lui era şi Jean Pangul care era şeful masoneriei române, cerându-i să-l căftănească mason gradul 33. Pangul a răspuns că nu se poate, este nevoie de a avea trecute o serie de grade etc. Argetoianu enervat i-a replicat: tu crezi că îţi cer aceasta împins de o convingere? Nu, am nevoie de a fi mason cu gradul 33 ca să-l văd în condiţii de egalitate pe Stresemann. Atât şi nimic mai mult. Argetoianu, sceptic, zeflemist, să accepte disciplina masonică?

Cred că eşti lămurit şi de adeziunea oportunistă a lui Al. Vaida Voevod. Întrebarea este: actul oportunist al lui Al. Vaida Voevod a avut un efect favorabil intereselor României într’un moment decisiv pentru totalitatea neamului nostru? Categoric afirmativ. În activitatea politică rezultatele o valorifică. Intenţiile nu pot acoperi consecinţele dezastruoase. Citind “La Roumanie dans la grande guerre” veţi cunoaşte tragicul destin al Neamului românesc care încă nu a luat sfârşit. Prăbuşirea imperiului otoman a înlesnit independenţa României în 1877, prăbuşirea perfidei monarhii a Habsburgilor în Decembrie 1918 a înlesnit să dispară vechile hotare, cum prăbuşirea ţarismului ne-a redat Basarabia. Acum trebuie să aşteptăm prăbuşirea Rusiei sovietice ca să ne putem relua elanul. Şi va veni această explozie a naţionalităţilor din imperiul sovietic. Atunci România va fi de la Viena până la Athena, Statul cel mai puternic din Bazinul Dunării şi Balcani. Nu visez, ci îţi expun concluziile la care am ajuns studiind fără întrerupere evoluţia politicei internaţionale. Fireşte, România de mâine va fi alta decât aceea de azi şi cu atât mai mult ca aceea de ieri. Te felicit că te ţii în curent cu ceea ce se publică în România de azi. Pe mine mă interesează lucrările tinerilor istorici. Ei îmi indică orizontul şi sensibilitatea lor politică. Literatura? Fac rezerve totale. Este o gravă eroare a emigraţiei – fiindcă nu este exact termenul de exilat - de a-şi imagina că pot lua conducerea ţării mâine, cu bagajul ideologic de acum 40 de ani. Sunt aşa de mari mutaţii social-economice că este greu, dacă nu imposibil, unui emigrant din 1941 sau 1945, să poată intui mutaţiile psihologice, în continuare. Îţi mulţumesc pentru atenţiile medicale. Îmi recomanzi să consult medici români, existenţi în Bavaria. Unul singur dr. Tricoanu (?) care are cea mai modernă instalaţie de radiology, l-am cunoscut prin mijlocirea părintelui Zăpârţan, care avea inima în cel mai desăvârşit acord cu cele patru evanghelii. A fost cea mai mare pierdere. Ştiu că este un medic Apostolescu dar ştiu eu, dacă n’aş fi întâmpinat cu reticenţe ideologice. De acea caut să evit unele dureroase verificări. Peste patru luni voi avea 83 de ani. Am împlinit la 15 Noiembrie 1976 doi ani de când sunt în Muenchen. Mi se cunoştea vârsta ca şi situaţia dar nici un medic nu s’a interesat de existenţa mea. Sper să pot consulta un laringolog german. Voi feri astfel pe medicii români de a avea probleme de conştiinţă ideologică. Sunt din firea mea deschis relaţiilor dar caut să evit unele verificări care m’ar mâhni. Experienţa emigraţiei mă face prudent, conform vârstei înaintate pe care o am. Ţin să-ţi mulţumesc pentru toate atenţiile dtale şi să-ţi urez de sărbători sănătate şi succes în cariera dtale

Cu o caldă strângere de mână şi urări de Sărbători

Pamfil Şeicaru

P.S. Dacă poţi utiliza maşina de scris ar fi o mare uşurare, îţi mărturisesc că descifrez cu greutate scrisul dtale care mă interesează. La 83 de ani şi ochii nu mai au puterea de acum zece ani. Noroc că memoria şi pasiunea de lectură sunt intacte.

P. Ş.

Note şi Comentarii

În scrisoarea de faţă, maestrul îmi dă lămuriri în chestiunea francmasoneriei. Din relatarea sa obiectivă se poate constata că de la începuturile ei până astăzi, această organizaţie a jucat un rol cât se poate de important în făurirea Europei moderne, aşa cum se prezintă ea, astăzi.

Nu în cele din urmă, francmasoneria se bazează pe o ierarhie mai mult decât severă, totuşi propagând egalitatea strictă între membrii săi, conform democraţiei realizate prin revoluţiile engleze şi franceze.

Rolul ei prin organizarea secretă a cărbunarilor, în lupta contra absolutismului şi a afirmării principiilor de libertate şi autodeterminare a naţionalităţilor, este de-acum o realitate istorică incontestabilă.

Pe lângă alţii, în sec. XVIII-lea oamenii de artă, muzicieni în primul rând, ca Haendel, Haydn, de pildă, se încadrau în francmasonerie pentru a fi trataţi de la egal la egal, de nobili, sub ocrotirea cărora se aflau. Se cunoaşte povestea adevărată a lui Mozart, care din cauză că n’a acceptat să rămână la Praga, după cum i-au dat sfatul superiorii săi de lojă şi s’a stabilit la Viena, unde mai târziu destul de uşor pune în discuţie publică marile secrete ale fraţilor săi întru Zoroastru, e vorba de opera Flautul fermecat, de la premiera căreia la câteva zile a fost otrăvit de rivalul său, tot francmason, Salieri, după cum arată un al treilea frate, în persoana marelui poet Puşkin, autorul piesei “Mozart şi Salieri”.

Faptul că simptomatologie bolii cauzatoare a morţii lui Mozart pledează pentru o moarte violentă, printr’o intoxicaţie cu tropism renal, la care se mai adaogă faptul că deşi a murit în plină glorie, cadavrul compozitorului a fost aruncat în groapa comună, iată alte mărturii clare că decesul respectiv a fost provocat prin factori ce trebuiau să dispară pentru totdeauna.

Să mai menţionăm că în partea a II-a a Flautului fermecat, reprezentată doar rar, eroul principal desfiinţează asociaţia ce nu poate să fie decât francmasoneria, Mozart expunându-şi concomitent propriile idei, total opuse principiilor francmasone.

Se cunoaşte, mai ales din corespondenţa sa, că Mozart geniu în muzică, poseda un intelect pueril, aproape de retardat mental, de unde am zice că el a considerat totul ca o joacă ori o festă de prost gust, nu a realizat că-şi pune la bătaie însăşi viaţa. Păcat că fraţii săi în frunte cu fiorosul Salieri, nu au avut simtul umorului, firul roşu al creaţiei mozartiene de la un capăt la altul.

Cum francmasoneria a fost o creaţie a iluminismului, ea poate explica legătura dintre Frederich cel mare, regele prusac şi Voltaire, menţinută şi după ce ultimul a căutat să-l jefuiască pe rege, dacă bancherul evreu i-ar fi acceptat afacerea deloc cinstită.

În lumina acestor date atitudinea lui C. Argetoianu ne stă de exemplu cât de superficial tratăm noi, românii, francmasoneria şi statornicele sale legi. Mult înainte, marele Goethe priveşte cu mare respect această organizaţie al cărei membru era, şi în acest sens ne-a lăsat un desen cu loja în care Goethe a ţinut un discurs la moartea lui Wieland şi e de prisos s’o mai scriem fiecare îşi avea un loc bine precizat. Să ne amintim că pe lângă mare poet şi scriitor Goethe a fost şi un însemnat om politic, funcţie exercitată până în ultimele zile ale vieţii sale. Totuşi şi în această calitate a ştiut să aprecieze, spre deosebire de C. Argetoianu, aşa cum o merita, organizaţia ale cărei norme constitutive le-a şi urmat.

În general, scrie maestrul, francmasoneria este puternică în ţări catolice şi mai puţin în cele ortodoxe, lipsite de forţă politică. Şi urmeaza o confesiune caracteristică intelectualului român, care propriu zis nu era antimason, cum susţin unii, ci idealist, ţine să fie promovat după valoarea sa şi se simte umilit să ieie locul altuia prin actul de protecţionism pe care-l oferă oculta masonă: “Nu am aparţinut fracmasoneriei care pentru spiritul meu de libertate însemna să accept directive de la centru care nu se identificau cu comandamentele naţionale”. În termeni apropiaţi mi-a vorbit şi tatăl meu refuzând să se înscrie în masonerie, într’o vreme când în România se realiza acest lucru fără multă greutate.

Cum se ştie, comuniştii au desfinţat masoneria dar în acelaşi timp au promovat membrii ei marcanţi în posturi cheie, să nu-l uităm pe Mihail Sadoveanu ajuns în fruntea ţării, după ce a figurat interbelic ca şi mare zidar, cu ordinul 33, masonic.

Însuşi Stalin căutând să condamne un grup de medici ruşi, pe motive de mare trădare, a trebuit să renunţe la proces în urma protestelor internaţionale, medicii respectivi fiind în majoritatea lor, masoni.

Personal, am detestat comunismul pentru faptul că înscrierea de pildă, în partid, îţi dădea o falsă superioritate, să-şi zicem apriorică, asupra unui alt semen al tău, prigonit din cauză că a avut neşanşa să se nască fiu de ţăran înstărit (batjocorit ca şi chiabur) sau să fie prunc de popă.

Continuându-şi scrisoarea, P. Seicaru se ocupă de o problemă cât se poate de importantă, pe care de fapt a lăsat-o neamintită în cartea “La Roumanie dans la grande guerre”, dar o face pe larg în Istoria partidului naţional, ţărănist, naţional, ţărănist şi se ocupă de ea şi în rândurile de faţă.

Astfel scrie că în 1866, Ion C. Brătianu părăseşte masoneria, de unde situaţia grea a lui Ionel Brătianu. De-acum cunoaştem atitudinea agresivă a reprezentanţilor americani şi englezi cu veto-ul lor ca românii să nu intre în Budapesta, dar la Conferinţa păcii nici Clemenceau nu-i ierta lui Brătianu refuzul de a se retrage cu familia regală, parlament şi armată în Rusia, în iarna lui 1917, şi de a nu fi acceptat triunghiul morţii adică o rezistenţă sinucigaşă în sudul Moldovei, în triunghiul Vaslui, Bacău, şi nordul Tutovei.

Propunerile lui Clemenceau au fost de-a dreptul absurde, aplicate ar fi dus la disparitia poporului român de la rege la opinca.

Brătianu pentru români a fost omul Providenţei, singura posibilitate justă era încheierea armistiţiului, misiune ce i-a dat-o gen. Averescu după ce el şi-a înaintat demisia.

După cum am amintit-o, Brătianu părăseşte Conferinşa păcii, trântind uşa după el, astfel că în acele momente dificile pentru români a intrat în joc Al. Vaida Voevod, mult preţuit de Pamfil Şeicaru, după cum îi face portretul în aceeaşi lucrare citată. Încă am arătat că pentru a reuşi în tratativele cu englezii s’a înscris într’o lojă masono-britanică, ceea ce se arăta posibil, fiindcă Al. Vaida Voevod cunoştea bine limba engleză.

Astfel cu mult tact, respectând susceptibiliăţtile membrilor Consiliului suprem, Vaida Voevod s’a bucurat de mult succes, reuşind să stabilească, în cadrul Conferinţei de pace, frontierele României spre Ungaria de astăzi, aflată după ordinul dat lui Ionel Brătianu pe linia Mureşului, practic începea de la Deva, în timp ce Aradul se afla sub francezi iar Banatul sub sârbi. De unde, încă se constată că distinşii membrii ai Consiliului suprem aveau ce aveau nu atât cu România căt cu Ionel Brătianu, lucrurile împăcându-se după retragerea lui.

În anii de după război, Vaida Voevod a scris o cărţulie “Cum am devenit francmason” desolidarizându-se de respectiva organizaţie, în care s’a înscris pentru a veni în ajutorul ţării sale, ceea ce a şi reuşit în cele din urmă, simpatiile lui mergeau spre Garda de fer, mărturisite public la procesul judecării asasinatului primului ministru I.G. Duca, avută loc în Decembrie 1933.

De altfel, mai târziu, Vaida Voevod despărţindu-se politic de Iuliu Maniu a pus bazele unui partid de dreapta, cu tentă fascistă, fără prea mult succes. Dar, iată, ce scrie despre acest strălucit om politic, Dicţionarul enciclopedic român, apărut în 1966 la Bucureşti, editura politică, se înţelege, comunistă: “... A sprijinit organizaţia fascistă Garda de fer. În 1935 s-a desprins din PNŢ şi a creat organizaţia profascistă “Frontul românesc”. Ca prim ministru în 1933 a dus o politică antidemocratică şi antimuncitorească şi a înăbuşit în sânge luptele muncitorilor ceferişti şi petrolişti, din Februarie 1933, Vaida Voevod a sprijinit instaurarea dictaturii regale, (în timpul căreia a fost ministru şi consilier de coroană) şi a dictaturii militaro-fasciste”. Iată modul cum se decapita moral un om de valoarea lui Al. Vaida Voevod, uitându-se în mod intenţionat activitatea lui la Conferinţa păcii datorită căreia s’au stabilit graniţele României cu Ungaria, fapt pentru care poporul nostru ar trebui să-i poarte recunoştiinţă veşnică, orânduindu-l printre sfinţii neamului.

Desigur, înscrierea lui Vaida Voevod, dreptate are Pamfil Şeicaru, în masonerie, contrar convingerilor sale personale, a fost un act pozitiv, fiindcă în 1920 intervenţia sa la Conferinţa păcii a avut un efect favorabil intereselor României într’un moment hotărâtor pentru destinul neamului nostru.

În aceeaşi scrisoare maestrul consideră că în cartea sa (sigur poate fi considerată una de inimă) despre primul război mondial, a descris soarta tragică a poporului român, care nu s’a terminat, căci numai cu prăbuşirea Rusiei, sovietice, prin explozia naţionalităţilor din imperiul moscovit, România eliberată îşi va putea relua elanul pierdut datorită sclaviei comuniste.

Studiind fără întrerupere, evoluţia politicii naţionale şi internaţionale, concluziile sale prevăd un viitor fericit României, ca cel mai puternic din bazinul Dunării şi Balcani.

Analizând astăzi ideile marelui ziarist, Pamfil Şeicaru, trebuie să-i dam dreptate, întradevăr Rusia sovietică s’a prăbuşit, ceva mai târziu decum credea dânsul, dar prea devreme pentru majoritatea românilor, mai mult decât nostalgici.

Maestrul a avut dreptate şi în ce priveşte situaţia partidelor istorice că ele nu vor putea lua conducerea ţăarii cu bagajul ideologic de acum 20-30 de ani. Dar aici atacând exilul, P. Şeicaru, nu avea totală dreptate, incapacitatea partidelor istorice se datora unei ideologii învechite, bazată pe solide principii democratice cât mai ales datorită membrilor actuali, îmbătrâniţi, anchilozaţi în vederile lor, pe care C. Coposu îi considera rezidurile de astăzi ale partidului interbelic, de ieri. Cu siguranţă politicianul român înţelegea că în partidul lui actual nu mai existau decât puţini din cel trecut, dar totodata, poate fără să-şi dea seama, întrebuinţa o noţiune adecvată după care de fapt reziduri, înseamnă în limbaj ştiinţific, igienic, resturi în formă de gunoi. Ar fi greu de admis că C. Coposu, altfel indecis în formulările sale, să fi gândit în  acest mod, înăfăra de cazul dacă admitem că deodată cuprins de viziunea viitorului a prevăzut căderea partidului său după o lamentabilă guvernare de patru ani.

Aceleaşi carenţe se pot observa şi la partidul liberal, în care un ministru considerat al justiţiei pentru a-şi salva voturile, declară sus şi tare că nu se mai pune problema deosebirii dintre comunist şi anticomunist, toţi sunt o apă şi un pământ, ceea ce înseamnă o lovitură de pumnal dat pe la spate celor ce au rezistat de-alungul anilor, având picioarele înfipte în oasele celor ce au fost ucişi de comunişti şi să uiţi de ei înseamnă să uzitezi un limbaj ordinar de trădător, mai ales când e vorba de un reprezentant, socotit de elită, al partidului liberal.

Cât despre instalarea la putere a partidului comunist, unic, începând cu Nov. 2000, în urma unor alegeri zise libere, e locul să ne amintim de cuvintele dlui E. Constantinescu, pe-atunci preşedintele ţării, rostite la un post de televiziune român: “Nu pot să acţionez după cum vreau, din cauza comuniştilor şi a foştilor securişti.” Declaraţia n’a fost luată în considerare, deşi astăzi după luni de dominaţie comunistă (neocomunistă ar însemna un eufemism) îi putem da semnificaţia pe care o merită.

Pe când noul preşedinte al ţării, consideră că mizeria României nu se datorează celor ăşase ani în care au supt definitiv vlaga poporului nostru ci insistă cu o insolenţă uimitoare că din păcate, a existat o discontinuitate în guvernarea sa, rând pe rând, băncile ca Dacia felix declarată falimentată sau cea agricolă pe cale de falimentare încep uimitor să-şi arate rezervele care le permit redresarea ceea ce înseamnă că de fapt şi-au ascuns capitalul real, pentru a contribui la surparea singurului regim democratic pe care l-am avut, dreptate a avut Emil Constantinescu atunci când a vorbit de autenticii duşmani ai regimului său, încăodată o scriu, democratic.

În acest sens, poporul român lipsit total de memorie istorică şi de maturitate politică, spre deosebire de popoarele din jurul său, a luat-o înapoi pe drumul, bine bătătorit, al comunismului.

În orice caz nu acesta era partidul democrat pe care-l preconiza Pamfil Şeicaru, ci unul al democraţiei valorilor şi a cultivării virtuţilor, ce caracterizează omul ca om, fără îndoială politicianismul întrupat de Gorila lui Rebreanu şi-a trăit traiul în epoca interbelică, la fel şi comunismul în cei aproape 50 de ani de unică teroare dictatorială.

Vom mai reveni asupra acestui aspect, esenţial pentru concepţia istorico-politica a lui Pamfil Şeicaru, căci altfel ca ar rămâne trunchiată, spusă nu mai pe jumătate.

Mai departe, mi se aminteşte că peste patru luni va avea 83 de ani şi în 15 Noiembrie 1976 a împlinit doi ani de când este la Muenchen, ocazie să-l omagieze pe părintele unit Zăpârţan, cu un gând bun, fiind un prelat dedicat problemelor stringente ale exilului, mort într’un accident de maşină cu încă trei pasageri, el conducând carosabilul, pe când se întorcea acasă la Muenchen, - în dreptul periculoasei curbe de la Ingolstadt -, de la lagărul refugiaţilor români de lângă Nuernberg. Pentru autorul nostru, părintele Zăpârţan avea inima în cel mai desăvârşit acord cu cele patru Evanghelii.

În legătură cu rezerva unor medici, maestrul se arată ca o fire deschisă relaţiilor cu oamenii înţelegând chiar ideile adverse, - cum era de multe ori şi cazul nostru - ca spirit ce iubea şi mai ales pretuia libertatea, condamna judecata strâmtă, intransigentă a unor exilaţi cazuţi pradă ideologic, acelora ce se considerau în posesia adevărului absolut.

E dureroasă mărturisirea ultimă, caracteristică unor raporturi umane ce stau sub secera şi ciocanul Leviatanului, prevăzute de gânditorul englez Hobbes: “Mi se cunoştea vârsta ca şi situaţia, dar nici un medic (se înţelege român n.n.) nu s’a interesat de existenţa mea.”

În scrisoarea mea de răspuns din 23 Dec. 1976 îi mulţumeam pentru cele ce mi le comunica, stăpânit de atâta mărinime sufletească, luminându-mi atâtea probleme din trecutul nostru interbelic faţă de care simţeam o adâncă veneraţie, ca şi pentru marele ziarist şi istoric Pamfîl Şeicaru, cunoscător adânc al respectivei epoci, cu adevărat, din multe puncte de vedere, o epocă de aur, cum o numeşte în Istoria literaturii române scrisă în franceză, Bazil Munteanu, cultura noastră dintre cele două războaie, în fruntea căreia, pe bună dreptate punea cercul intelectualilor aleşi, adunaţi în jurul prestigioase reviste “Gândirea” condusă de N. Crainic.

Mă refer la scrisorile mele, cum o fac şi de data aceasta, nu numai pentru modestele mele contribuţii dar de cele mai multe ori pentru a se cunoaşte motivaţia temelor abordate de “tata Pamfil”, cum obisnuia Govora să-i spună, ale căror premize iscoditoare le pregăteam, eu, în rândurile mele.

Scrisoarea (7) din 28 Dec. 1976 de la Pamfil Şeicaru

Iubite prieten,

mă grăbesc să vă răspund continuând să vă lămuresc sumar problemele care vă preocupă. În ce priveşte francmasoneria, originile ei sunt în lupta dusă contra Bisericii catolice, atotputernice şi bine organizată pentru a modela spiritele şi a creia climatul intelectual. Prima mare victorie a organizaţiilor masonice a fost marea revolutie franceză care a dărâmat monarhia în Franţa. Astăzi francmasoneria este puternică în St. Unite: mult slăbită în Franţa şi în Italia. Comuniştii sunt împotriva acestei organizaţii care este din ce în ce mai categoric contra Sovietelor şi sucursalelor, partidele comuniste din diferitele ţări. Vei rămâne surprins când îţi voi spune că organizaţiile francmasonice au dărâmat imperiul habsburgic care reprezenta ultimul bastion al catolicismului. Înainte erau necunoscuţi membrii lojelor masonice, azi nu mai e niciun secret. Ceva care spune mult. Evreii sunt membrii dacă vor al oricărei loje, există însă în Anglia o lojă masonică ai cărei membrii sunt numai Evreii şi nici un mason care nu este Evreu, nu poate fi admis. În Italia, Giuseppe Garibaldi era mason, mazzinian. Monumentul ridicat lui Garibaldi pe o colină face faţă Vaticanului. Pe soclul monumentului stau insignele masonice. A fost Garibaldi cel care a intrat în Roma dominată de Vatican pe când Napoleon al III-lea şi a retras trupele franceze care o apărau. Evreii care au sprijinit Rusia sovietică în al doilea război mondial pentru a extermina nazismul, sunt astăzi dezamăgiţi, cu-o şi mai pornită ură contra Moscovei a cărei victorie i-au asigurat-o prin Roosevelt. Acesta ales de trei ori preşedinte a creiat “un trust al creerilor” (Braintrust), compus în majoritate de evrei. Aceştia îi dădeau indicaţiile în politica externă. Se adăuga prof. Frankfurter, evreu din Germania şi marele bancher Baruch. Evreii sunt foarte puternici în St. Unite, datorită presei în frunte cu New-York Times. Se resimte schimbarea politicii americane faţă de Moscova, indicaţie a ostilităţii totale a Evreilor faţă de Rusia sovietică. Cred că sunteţi lăţmurit.

În ce priveşte discursul lui Conta, în parte a avut un rezultat. Congresul de la Berlin ne-a impus modificarea art.7 din Constituţie adică să împământenim pe toţi evreii. S’a admis împământenirea numai a Evreilor care făcuseră războiul de la 1877-1878, cam 2000. Restul care vroiau să aibe cetăţenia trebuiau să treacă cererea lor prin cameră şi senat. În 1919 am fost obligaţi prin conferinţa de pace să acordăm cetăţenia tuturor Evreilor. La 1939 erau 900 de mii de evrei în România, azi numai 70 de mii care caută să plece. Căderea guvernului Al. Vaida se datoreşte incapacităţii de guvernare. La ministerul de finanţe era un român de inimă dar a cărui pregătire se rezuma la conducerea unei bănci la Orăştie: Dr. Vlad. Era tare violent şi nu ştiu din ce motive polemiza cu Statul-major şi în focul discursului manşetele se desprindeau şi zburau în incinta Ateneului, ca nişte proiectile albe. La interne dr. Lupu ataca siguranţa Statului care urmărea acţiunea agenţilor comunişti trimişi din Rusia de Rakovski, fostul şef al partidului socialist până la 1916 când fusese arestat la Iaşi, liberat în iarna anului 1917 de trupele ruseşti. Din nu ştiu ce motive Iuliu Maniu ca preşedinte al Consiliului dirigent a menţinut vama la Predeal şi la toate punctele de trecere din regat în Transilvania. Vama a fost desfiinţată sub guvernul Averescu datorită lui Octavian Goga.

Valorificarea unui om politic o face timpul, contimporanii nu au perspectiva necesară dat fiind că acţiunea lui îşi arată roadele, bune sau rele, mai târziu. Se vor împlini în Decembrie 1978, şaizeci de ani de la unire. Avem la dispoziţie toate documentele care ne înlesneste să enunţăm o judecată obiectivă. Ionel Brătianu nu a fost niciodată un om popular iar, paradoxal, în 1919 era impopular. Demagogia făcea ravagii. În cartea mea vei afla în ce condiţii vitrege a purtat războiul, Ionel Brătianu. Şi am folosit numai o parte din materialul documentar ce mi-a stat la dispoziţie. El a văzut just când a înlăturat pe prinţul Carol, instituind regenţa pentru Mihai. Un nevoiaş al minţii, iar mama lui nu iubea poporul român. De altfel ca medic îţi poţi da seama: Mihai s’a născut la şase luni şi jumătate, un copil de 4 kg. Un miracol biologic? Din investigatiile mele făcute în 1974 la Athena, unde am fost de trei ori, reiese că Elena a trecut Rubiconul ajutată de un colonel Manos care comanda regimentul de gardă călare al regelui Constantin. A fost o dezbatere în parlamentul Greciei cu privire la sinuciderea colonelului Manos după o audienţă la regele Constantin. Monitorul oficial cu dezbaterile camerei este ţinutn secret. Acum când nu se mai crede în restaurarea monarhiei s’ar putea ajunge la lectura dezbaterilor. La naşterea lui Mihai s’a simţit nevoia de a da o explicaţie miracolului biologic: un colectiv de medici, prof. universitari, au dat un comunicat. Efectul: lui Mihai i se spunea Mihai pripitul sau Mihai Viteză. Intoarcerea lui Carol II, în curs de zece ani a ratificat total decizia lui Ionel Brătianu. Era un om de Stat în adevăratul sens al cuvântului. Legături cu oculta internaţională? Era vrăjmăşit dat fiind că afla în el un puternic obstacol românesc. Ce s’ar fi întâmplat dacă trăia Brătianu? La moartea lui Buzdugan care făcea parte din regenţă ca prim preşedinte al Înaltei curţi de Casaţie, Brătianu ar fi introdus în regenţă pe regina Maria, care era pentru armată, regina războiului, în locul lui Nicolae. Aşa a propus-o şi C. Stere lui Iuliu Maniu, care a pregătit o surpriză: a introdus ca regent pe un obscur şi nul consilier la înalta curte de Casaţie: Sărăţeanu. Avea o singură calitate: era cumnat cu Mihai Popovici. Timpul nu va ratifica ceea ce se crede de Iuliu Maniu, în momentele decisive a luat atitudinea cea mai nenorocită. Şi la 23 August, el a înlesnit lovitura de Stat a lui Mihai: capitularea “en rase campagne”. A fost mai prejos, mult mai prejos de rolul pe care i l-a dat popularitatea pe care o avea: Ştiu ca vei fi mâhnit ca Transilvănean dar nu este vina mea dacă deciziile lui Maniu au dat rezultatele pe care le vedem. Repet: nu pot să ma mint de teama adevărului.

 În ce priveşte cartea neagră cred că trebuie pusă în legătură cu Budapesta şi noua campanie revizionistă. Dar nu va avea nici un efect: Filderman conducătorul Evreilor din România a declarat că mareşalul Ion Antonescu a apărat pe Evrei în tot timpul războiului.

 Nu sunt optimist în ce priveşte viitorul României ca sa-mi amăgesc dreapta judecată. Existenţa noastră că naţiune este un miracol. Ne-am bătut cu Turcii, şi în acelaşi timp a trebuit sa ne apărăm de Unguri şi de Polonezi. Mateiaş Corvin şi-a primit lecţia cuvenită la Baia, iar regele Poloniei la Codrul Cosminului. -”tumulus polonoreny” cum spunea un cronicar polon. Mihai Viteazul a cucerit Transilvania şi l-au aclamat moldovenii. A fost trădat de habsburgi. Am îndurat nestatornicia domniilor datorită ticaloasei clase boereşti în necurmată luptă pentru domnie, am indurat domnia Fanarioţilor - 90 de ani - şi am reluat lupta la 1821 cu Tudor Vladimirescu, care aflase ecou la 1848. Ne găseam sub privirile prădalnice ale Rusiei, începând din 1812. De reţinut: “Româniior le merge bine când Rusiei îi merge prost”. Războiul Crimeii a înlesnit Unirea principatelor fiindcă Rusia pierduse războiul. La 1878 Congresul de la Berlin a anulat tratatul de la San Stefano impus Turciei şi ni s’a recunoscut independenţa. La 1918 revoluţia bolşevică a dărâmat pe ţar, împiedecând pacea separată pe care o negocia Stuermer, pace care prevedea: Moldova anexată Rusiei, Valahia Austro-Ungariei, iar Dobrogea, Bulgariei. Revoluţia bolşevică ne-a salvat, Rusia fiind absentă la conferinţa de la Versailles, iar anarhia din imperiu a îngăduit Sfatului ţării, în Martie 1918, să proclame unirea Basarabiei cu România.

Şi acum Rusia sovietică este pe planul internaţional mai izolată decât Hitler. Îţi dau o informaţie: Evreii, din Rusia sovietică (mai sunt 3 milioane şi cinci sute de mii) fac sforţări disperate să poată işi, ştiind că se apropie prăpădul. Sobolanii părăsesc corabia când se îneacă. Insurecţia naţionalităţilor din cuprinsul imperiului va opera ca în 1918 când naţionalităţile au prăbuşit imperiul Habsburgilor. Semnificativ că în Statele Unite au apărut, în ultimii trei ani, o serie de cărţi serios documentate în care se pune în evidenţă mişcarea naţionalităilor din Rusia sovietica. Chiar şi americanii au descoperit naţionalităţile ignorate la Teheran. Voi trăi, iubite Vuia, sa revăd malul drept al Nistrului ca la 1918. Străbatem o epocă de accelare a istoriei, cum o caracteriza pe la 1867 Jules Michelet. Înainte de a încheia îţi amintesc pe Montaigne care a trăit războaiele de religie: “J’ai vu tout et le contraire de tout.” Şi noi străbatem o epocă de războaie de religii atee, care se numesc ideologii. Vom trăi contrariul lui Teheran, Yalta şi Posdam. Exagerez? Germania şi Japonia au fost călcate în picioare de Roosevelt şi Churchill, azi sunt singurele aliate singure ale St. Unite.

Îţi mulţumesc pentru medicamente. Sora mea îşi rezervă dreptul de a vă mulţumi personal. De noul an 1977 vă urez dtale şi soţiei, sănătate şi spor în toate. Mi-a spus mult în ce vă priveşte pomenirea lui Petru Bezukov, eroul lui Tolstoi din Război şi pace.

Înţeleg de ce medicii români din emigratie vă evită. Sunteţi “fără ideologie”, refugiul ignoranţei decisive. Sper ca pe la sfârşitul lui Ianuarie să va trimit o carte nu o broşură. Şi poate să am prilejul să vă cunosc.

Până atunci omagii doamnei şi dtale o caldă îmbrăţişare.

Pamfil Şeicaru

p. s.   Mulţumesc pentru osteneala dată a scrie la maşină, scrisoarea. Greşeli de tipar? Nici una.

Note şi Comentarii

În legătură cu lupta dusă la început de francmasonerie contra bisericii catolice atotputernice, constituie o teză mult mai complexă, ea fiind însoţită de întreaga filozofie iluministă (pe drept mulţi o consideră luministă, şi noi le dăm dreptate) ca şi francmasoneria îşi are originea tot în Anglia secolului al XVIII-lea.

Pe această cale se poate demonstra că iluminismul pentru francezi constituie o pseudomorfoză, se practică un cult al raţiunii dar plecânduse nu de la Descartes ci de la filozofia empiristă a lui Locke, sursa senzualismului lui Condillac prezent şi în criticismul lui Voltaire, anii petrecuţi de el în exilul englez au fost hotărâtori pentru orientarea şi mai ales gândirea voltaire-iană, ale caror rădăcini se află adânc înfipte, în solul străin, pentru sufletul francez, anglo-saxon.

Mai mult, influenţa lui Locke e atât de accentuată încât Voltaire ajunge să proclame superioritatea filozofiei lui Locke, pe care chiar o opune cartezianismului, floarea specifică a spiritualităţii franceze. E destul ca cineva să studieze, fie şi în treacăt, ideile care-l dominau la Londra în anii exilului voltaire-ian, reprezentate de liber-gândirişti, atei fanatici, anticlericali, întemeietori de secte şi în aceeaşi măsură de societăţi secrete, pentru a-şi da seama de principiile care le-au format şi urmărit o viaţă pe marele Voltaire stând la baza pseudomorfozei intelectuale privind pe acest scriitor, orientare ce a pus fundamentele zisului iluminism revoluţionar, total diferit de umanismul propagat în sânul aceluiaşi curent închinat omului şi culturalizării sale, nu rar practicat chiar şi de Biserica romano-catolică, de altfel.

Mai târziu, revoluţia franceză va întrona cultul zeiţei Raţiunii, închizând lăcaşurile creştine întemeiate pe credinţa în Dumnezeu, ori această raţiune corespondea celei definite de Voltaire după filozofia lui Locke, anume că totul naşte din experienţă, uitându-se voit replica lui Leibnitz, că totul naşte din experienţă înafară de raţiune, pe această cale întemeia apriorismul, dus pe culmile gândirii, de Im. Kant.

În persoana sa, Voltaire sintetiza toate curentele la modă în Anglia zilelor sale, bine fiind cunoscute cuvintele adresate Bisericii catolice, mai mult decât revoluţionare: “Ecrasez l’infame.”

Cât de departe era viziunea empirică engleză de gândirea franceză, o putem lămuri în câteva cuvinte. În primul rând dacă cea dintâi căuta sa-l desfiinteze pe Dumnezeu într’o confruntare directă oferită de datul experienţei, pentru a doua, conflictul nici nu exista, deoarece Absolutul sau Dumnezeu rămâne necunoscut omului deci nu va putea fi abordat nici chiar de B. Pascal a cărui credinţă îl transformă într’un soldat credincios al lui Isus Cristos prin intermediul Sf. Bernard, eroul priveşte spre pământ, cerul şi lumea lui va fi explicată prin ideile înăscute ale lui Descartes, aşadar misterul nu va fi niciodată dezlegat, dar ades se amesteca deplin cu contrarul său, fenomen descris de Balzac în Liturghia unui ateu. Îndoiala carteziană e anulată de existenţa acelui “Cogito ergo sum” cât şi de ideile înăscute, intuitive, ceea ce duce la un echilibru şi armonizare a principiilor şi canoanelor, pricină din care francezii sunt numiţi Elenii epocii moderne.

Tot ce strică echilibrul face ca îndoiala să nască un umor caracteristic acestui spirit, exemplificat de pildă de Rabelais, dar nici Voltaire nu e total străin de el, în care satira nu devine niciodată o critică absolută ci se tratează cu multă îngăduinţă unele veşnice slăbiciuni umane, îndoiala nu dispare nicicând, dar ne apropie de noi, demonstrând că binefacerile ei nu sunt decât rareori reale.

Îmi amintesc de prof. Augier, citindu-ne la curs un fragment, din Voltaire, provocându-i un râs destul de zgomotos, pe care noi nu-l înţelegeam, deşi rândurile ne erau traduse. Deci, această ironie a unui umor rafinat, nu întotdeauna întrupat în formele cele mai ortodoxe, o gustă numai francezul, reacţia lui fiind cât se poate de autentică, nu e perceputa, cum ar trebui, de un străin.

Deci în acest cadru, pe urmele lui Locke şi mai târziu a lui David Hume, Voltaire a rupt echilibrul propriu spiritului francez, lucru demonstrabil, prin două fapte.

Suntem de acord cu Pamfil Şeicaru, francmasoneria are meritul de a fi pregătit revoluţia franceză şi în anii de început a doborât monarhia cât şi jugul clasei nobilimii.

Dar nu trebuie uitat că din 1793 revoluţia franceză a luat o evoluţie periculoasă a terorii, aşa cum ne-o prezintă V. Hugo, lipsit total de entuziasmul romantic al lui Th. Carlyle, impetuosul poet şi om politic este de părere că această parte a revoluţiei se cere condamnată cum o şi face în cartea sa memorabilă “Anul 93”, anul cruntei terori revoluţionare. Un secol mai târziu, copleşit de sentimentul permanentei revoluţii roşii, se înţelege, R. Rolland şi adepţii săi în interesul revoluţiei proletare au ajuns să admită crimele săvârşite de Stalin. Judecata era, ca a multora păstrată până astăzi, că aşa e în revoluţie, ca ea să reuşească e nevoie de munţi de cadavre.

În orice caz realităţile istorice sunt altele, poporul francez şi oamenii lor cu adevărat luminaţi şi-au dat seama că revoluţia se impune a fi înăbuşită, doar astfel Franţa şi-a reprimit echilibrul ei spiritual, pentru a zidi cu adevărat sufletul cel nou francez.

Evoluţia respectivă a revolutiei franceze se poate deduce din devierile de pseudomorfoză ale lui Voltaire şi alţi iluminişti revoluţionari francezi.

Al doilea aspect îl formează cazul lui J.J. Rousseau. Acesta e considerat drept antiluminist fiindcă a căutat sa echilibreze cultul Raţiunii, punându-i înainte rolul sentimentelor umane.

Dovadă, a unei coeziuni de clan, existentă în Anglia, David Hume îl invită pe autorul lui Emile în Anglia, evident cu intenţia să-l convertească propriilor sale învăţături dar, după cum o mărturişte chiar filozoful, întâlnirea s’a terminat într’un mod catastrofal.

Rousseau, împreună cu soţia sa, se simt, la un moment dat prizonierii învăţatului englez şi cum îi atribuia intenţia de a-i ucide fug din casa lui, vroind să ieie vaporul spre Franţa din primul port, la care vor ajunge.

Desigur, versiunea oficială îl consideră pe Rousseau suferind de o paranoie cronica, deci toate accesele de persecuţie nu pot fi considerate decât producţii patologice, imaginate.

Sunt voci izolate care contestă această interpretare considerând că toate temerile lui Rousseau, de care vorbeşte în Confesiunile sale, au fost mai mult decât întemeiate, pentru asta ar pleda şi modul cum a murit, nu de o apoplexie cum se acceptă în general, ci în urm loviturilor la cap primite de la amantul soţiei sale. Acesta din urmă - cum va fi cazul de mai târziu al lui Trotzky - va juca rolul de amant gelos, îndeplinindu-şi misiunea de criminal la comandă. (Astfel de intermediari, experţi în lichidarea celui vizat prin otravă, se aflau la Paris încă de pe vremea lui Racine, al cărui, nume a fost găsit trecut în carnetul unui atare criminal plătit să-i otravească soţia).

Oricum, indiferent de partea cărui adevăr ne aflăm, Rousseau s’a opus în primul rând curentului de pseudomorfoză importat de Voltaire din Anglia, restaurând sentimentul fără de care raţiunea e goală de conţinut, şi oare cine ar putea tăgădui că el în inima francezului nu ar alcătui, alături de cuget, pivoturile unui echilibru sufletesc armonic, atât de specific spiritualităţii franceze?

Meritul mare al maestrului privind francmasoneria este acela de a fi deconspirat această organizaţie zisă ocultă, de altfel subliniază că în zilele noastre ea a încetat să mai fie secretă. În acest mod ea devine o instituţie umană, îşi pierde nimbul acordat de unii a fi suprauman, dar în acelaşi timp primeşte o alcătuire istorică, supusă şi ea greşelilor dar s’o recunoaştem, deşi n’a fost membrul acestei organizaţii, Pamfil Şeicaru, constată că analizată în mod obiectiv - francmasoneria are mai mult merite pe drumul asigurării progresului omenirii.

În aceeaşi scrisoare marele ziarist îmi mărturiseşte că prevede un strălucit viitor României. Privind însă în jur, confruntat cu situaţia ţarii de astăzi, ajunsă iar pe mâini comuniste, aş zice din nou că o atare perspectivă nu poate fi nici măcar bănuită, totuşi ca să nu-l contrazic pe bunul meu maestru, aş susţine ca ceea ce el presimţea pe vremuri, se confundă astăzi cu un posibil vis frumos petrecut la umbrele aurite ale Muzelor.

În ce-l priveşte pe Iuliu Maniu eu nu pot gândi nu mai rău despre el, deşi nu aş zice că Pamfil Şeicaru nu ar avea dreptate în judecăţile sale, mai tăioase ca cea mai ascuţită sabie de Toledo, totuşi aş menţiona că până în ultima clipă a ţinut legătură cu mareşalul Ion Antonescu, era de părere ca el să încheie pacea cu ruşii (interesant că şi Stalin era de aceeaşi părere, cum s’a exprimat dna Kollontay în numele său) dar “tinerii” în frunte cu regele au luat calea trădării din care nu a ieşit nimic bun, urmările stăpânirii sovietice o simţim şi astăzi, din păcate, săpată în inimile românilor. (În curând va avea loc întâlnirea istorică dintre fostul rege Mihai I şi fostul slujbă al partidului comunist român, prim-secretar al regiunii Iaşi, Ion Ilici lliescu. Primul, vine cu speranţa de a mai ciupi câte ceva din sărăcia poporului nostru, pe care l-a trădat în mod lamentabil, recurgând la mărinimia comunistului de azi ca la cea a lui Pătru Groza ieri, stările nu s’au schimbat, personajele mărunte nu mai sunt aceleaşi, deşi rolurile amintesc de zile ce se repetă cu stricteţe.

Interesantă e metamorfoza acestui nou Caragea a istoriei românilor: la domnia sa primă a interzis regelui să intre în ţară atâta îi era frică de el. Acuma la a doua lui descălecare, se vede că se simte în largul său, sigur pe scaunul de care se ţine legat cu o stăruinţă ce nu-l va părăsi decât odată cu moartea, merge atât de departe cu încrederea ce o are în puterile sale politice, încât de pe acum dă dovadă de slăbiciune acută a minţii, astfel că a început să creadă că sunt aşa de tari, - cum au amăgit poporul naiv din fire, partidul său unic instalat la putere îi dă siguranţa că regimul comunist, visul său de totdeauna e pe cale să se realizeze chiar şi sub protecţie americană. Dar noi: îi reamintim morala ţiganului din basmul cumsecadelui P. Ispirescu, că atunci când  ţiganul s’a trezit cu cele nouă perini de mătase sub fund, deodată perinele s’au surpat iar ţiganul a dat cu fundul de pământul reavăn, mai jos, decât ar fi gândit să ajungă vreodată. Aviz amatorilor!!!)

În acele momente grele pentru ţară, deşi n’a fost la palat şi nu a participat la complotul condus de rege şi oamenii lui la 23 August 1944, Maniu nu putea să se retragă la Bădăcini, a trebuit să creadă şi să dea o şansă democraţiei. Mai mult nu a putut face, decât aflat în slujba ei, să-şi dea jertfă propria viaţă.

Să rămân indiferent la chinurile lui suferite în temniţa de la Sighet şi la moartea sa, comuniştii barbari până la urmă i-au aruncat resturile pământeşti la groapa comună, ar fi mai mult decât neomenesc. Să nu mă opresc din drumul meu de fiecare zi, ajuns la Sighet după ce l-am căutat, să nu mă închin la mormântul său fără cruce, memoriei acestui mare român învins, mi-e peste putinţă.

Căci aş adăoga: Iuliu Maniu a murit învins dar în picioare.

Recent l-am auzit pe Ilie Ilaşcu vorbind la televiziune despre închisorile sale şi la un moment dat a mărturisit că de câte ori era sa fie executat se gândea cum să facă, să moară în picioare, aşa cum moare orice om adevărat!

Învins, dar în picioare!

Aş mai sublinia un aspect care nu e pomenit în scrisoarea de faţă, dar maestrul l-a afirmat în cartea sa Istoria partidului naţional, ţărănist, naţional-ţărănist, cum că Iuliu Maniu ar fi dorit o unire cu Patria-mumă, cu condiţii, lucru pe care nu l-am putut afla confirmat de documentele ce mi-au stat la dispoziţie, la care aş adăoga mărturiile unor apropiaţi de Iuliu Maniu, niciunul nu mi-a vorbit de intenţia lui de a încheia cu Patria-mumă o unire cu condiţii.

Dacă, personal, am adus argumente în favoarea rămânerii lui Maniu în Ardeal, valabile din foarte multe puncte de vedere, nu înseamnă că el ar fi fost de această părere. Ori cu atât mai mult personalitatea sa creşte în perspectiva timpului, cu cât a acceptat unirea fără condiţii ca şi Octavian Goga şi fratele său Eugen, invalid de război, deşi ştia la câte adversităţi se va expune şi e cazul să o spunem că Iuliu Maniu a stat foarte puţin la guvernare, specialitatea lui era opoziţia, care mai devreme sau mai târziu, din simplă practică, evident uzează activitatea unui politician, fie şi de talia lui. P. Şeicaru îi impută, tot în acea lucrare, educaţia sa ungurească, în casa lui de la Bădăcini, nu se puteau găsi, în româneste, decât eventual, mersul trenurilor. Fără îndoială era o exagerare a pamfletistului care uita, cu multă uşurinţa că secole de-a rândul intelectualii transilvaneni români au avut o şcolaritate maghiară urmată de o activitate de acelaşi, calibru, astfel că aceste urme nu se puteau şterge din, constiinţa lor, persistând, mai ales, în unele obiceiuri de practică diurnă. De pildă - o ştiu de la tatăl meu, care a avut dese ocazii să stea de vorbă cu el şi cu apropiaţii săi - lui Vasile Goldiş intimii lui prieteni şi colaboratori, îi spuneau Laczi baci, fără ca prin asta să-i fie lezate cu ceva, sentimentele pur româneşti.

La Arad, exista în persoana lui Justin Mărşeu, fiul unui cojocar din

Chisineu-Cris, primul primar al oraşului după Unire, avocat de renume, membru al partidului naţional, un partizan al Unirii cu condiţii şi îşi manifesta convingerile cu fiecare ocazie. (De ce oare Iuliu Maniu şi-ar fi tăinuit preferinţele, doar nu reprezentau cine ştie ce mare crimă). Având în vedere caracterul atât de cugetat al ardeleanului, uneori parazitat de o judecată greoaie, total deosebit de înclinarea, prea uşoară dacă nu chiar superficială a munteanului spre acomodarea la mersul evenimentelor istorice, cum ar fi domnia fanariotă de pildă, fac din aceste două tipuri total diferite, orice împăcare, cel puţin deocamdată imposibilă. Noi ne referim acuma, se înţelege, la anii imediat după Unire, dar trebuie să mărturisesc lucrând în Bucureşti, în anii lui 60, mereu mi se amintea că vorbesc cu un accent “argelenesc”, de unde mi se sugera că de fapt sunt un tolerat, nu aveam niciun drept să mă simt în Bucureşti acasă la mine, capitala aparţinea regăţenilor, aceştia după 1989 au pus mâna total pe capitală, transformând-o în fieful provincial al unor rataţi întru Călinescu şi alţii, important este că posedă un buletin de Bucureşti.

Trecerea lui Camil Petrescu şi G. Călinescu pe la Timişoara sau a lui Perpessicius pe la Arad, unde Al. Stamatiad, a “îndurat” mai mulţi ani de şedere, n’a avut un prea mare rol în apropierea celor doua părţi, datorită, în primul rând, spiritului bucureştean declarat aprioric superior tuturor celorlalte.

Recent numitul consilier particular al preşedintelui, un oarecare Mihăescu sau aşa ceva (de unde o fi răsărit acest domn, lăudându-se cu activitatea lui de la nişte publicaţii americane unde se ştie că pătrunzi prin relaţii şi nu pe merite proprii, devenit trimisul special cum îl declara, noul său stăpân comunist), ne asigură că-şi va dedica prodigioasa activitate publicării unor nemuritoare opere româneşti şi citează în ordine: Cronica de familie de P. Dumitriu, un roman slab ce nu mai poate fi citit astăzi, dar individul e un alt favorit al lui Iliescu, cel ce nu vrea să ia la cunoştiinţă că protejatul său a trebuit să părăsească Germania - azi locuieşte la Metz/Franţa - fiind dat afară din cauza unor afaceri nu prea cinstite prin care a păgubit statul german. Dar amintirile cu trecutul comunist sunt prea vii în conştiinta dlui Iliescu, acestuia nu i-a putut scăpa cartea aceluiaşi P. Dumitriu apărută în anii lui 60' spre sfârşitul deceniului, intitulată sugestiv Incognito în care eroul principal era un, “securisti”, deci legăturile lor duc spre fericita epocă de aur ceauşistă.

Al doilea roman aparţine lui Zaharia Stancu, politrucul partidului comunist, devenit după ce în regimul “burghezo-moşieresc” era autorul unei poezii religioase închinată Fecioarei Maria. Dar important este că Desculţ e un roman mai mult decât ratat, prin el autorul introduce stilul de lemn, alcătuit din propoziţii simple adică formate din subiect şi predicat.

Al treilea autor este Eugen Barbu cu Groapa, lucrare pe care personal am apărat-o în exil de nedreptele atacuri organizate de Ion

Caraion la Europa liberă dar problema se pune de ce pe dl consilier îl preocupă numai scriitorii angajaţi în slujba partidului comunist cum, sigur Eugen Barbu, a fost?

A patra operă este romanul Moromeţii de Marin Preda care-mi aminteşte de evenimentul produs la editarea acestei lucrări, poza scriitorului o găseai în vitrina tuturor librăriilor, iar Scânteia pe prima pagină anunţa apariţia unui nou Rebreanu. Tema, după cum se ştie, serveşte draguţul, de partid cu criminalele sale colectivizări, vorbele bătrânului Moromete despre libertate, de care se face atâta caz, nu salvează mesajul în sine, comunist al romanului.

Mă întreb, de ce nu e luat în considerare romanul de adevărate proporţii gigante care este “Cel mai iubit dintre pământeni”? Pricina e numai una, pe cei ce au stat în slujba comuniştilor printre care se înscrie şi Eugen Simion, îi deranjează oglinda pe care le-o pune în faţă marele scriitor, fără nici o cruţare, demascându-l în cele mai umilitoare atitudini, când sărutau mâna asupritorilor, şi în loc să recunoască acest lucru, preferă - astăzi – să promoveze pe mai departe cultura proletcultistă.

Iata în ce mod condamnabil comuniştii reveniţi la putere, caută fără nicio remuşcare, să ne readucă acolo, unde am crezut că ne-am eliberat definitiv din chingile robiei roşii.

Revenind la omul nostru Justin Mărşeu, trebuie să admitem, consecvent cu el însuşi ca om al legii, înţelegea să nu se abată de la

litera ei. Astfel, fiind, şeful baroului din Arad, încă în 1923, conform legii austro-ungare aplicată şi la Viena, refuza să recunoască diploma de avocat de Bucureşti, fiindcă ea se elibera după trei ani de studii şi nu era însoţită de examenul de doctorat, după cum erau în vigoare legile din Transilvania. Iată un exemplu prin care omul nostru îşi justifica tot timpul, necesitatea condiţiilor ce urmau, după el, să fie impuse Unirii cu Patria-mumă.

Proprietarul unei case frumoase, etajate, de pe strada gen. Dragalina locul său de refugiu era biroul său, “cănţălaria dlui fişcal”, unde era în stare să scape de gura soţiei sale, mereu pusă pe ceartă, dacă nu cu el cu personalul de serviciu, căruia din toată casa cu trei mari etaje nu i-a găsit spaţiu de locuinţă decât în pivniţele cu ganguri întunecate, vizitate de şoareci şi şobolani, cât şi de bacilul Koch. Cum prietenul meu cel mai bun, coleg de clasă, trăia în condiţii atât de precare, cum puteam s’a constat de fiecare dată când mă duceam la el, trebuie să recunosc că pentru prima oară am simţit o revoltă împotriva domnilor îmbuibaţi care nu aveau nici o consideraţie fată de semenii lor, fără să-mi dau seama deveneam ocrotitorul săracilor, mă stăpânea o adânca milă pentru cei nevoiaşi, sentiment creştin, niciodată nu am nutrit ura marxistă de clasă, şi cum aveam o vârstă fragedă, atitudinea mea era spontană, neprefacută de influenţe livreşti, şi la aceste principii am ramas până astăzi.

Şi astfel, dl. Mărşeu, mai târziu, sub comunişti, şi-a mai găsit un loc de recreere, în plimbările de pe malul Mureşului, petrecute la ore exacte, încât dacă cineva le-ar fi dat importanţa cuvenită şi-ar fi putut potrivi ceasul, după apariţia şi dispariţia lui, aşa cum s’a întâmplat şi cu filozoful Im. Kant.

În vacanţele mele de student mă întâlneam cu el, la aceeaşi oră, pe malul Mureşului şi să fiu sincer am început să mă orientez dupa ora în care apărea pentru ca drumurile noastre să se încrucişeze, în cursul unei plimbări, cam de patru ori.

Omul îmbătrânit şi curios se şi subţiase, ascuns parcă sub pălăria sa

nemţească, de sub ochelari, privirile mate, puţin grăitoare treceau sistematic peste mine, nu lua act de prezenţa mea, de unde nu-şi avea rostul să-l salut, cum s’ar fi cuvenit.

Justin Mărşeu luase aspectul unui Chicoş Rostoganul, latinist de forţă, cu preocupări şi un vocabular ales, cizelate în universităţile lui vieneze. Dar personajul nu poseda nicio legătură cu eroul descris cam în zeflemea de Caragiale, omul nostru departe de a avea ceva comic, din contră, în mersul său, în gesturile uşor ritmate dar mai ales pe chipul lui se putea citi o trisţete, adânc tragică. Prin tot aspectul respectiv ţinuta sa câştigase o distanţare şi indiferenţă la tot ce se întâmpla în jur, oricum nu stătea în puterea lui să schimbe ceva, iar pe mine considerându-mă printre cei aflaţi dincolo, nu avea de ce să mă ia în seamă.

Abea atunci mi-am dat seama, decorul de veşnică primăvară a Mureşului şi malurile sale înflorite, m’au făcut să uit de vremurile grele în care trăiam cu toţii, când românul ştia când se culcă dar nu era sigur că se scoală dimineaţa în patul lui, Mărşeu era zguduit de catastrofa ce s’a abătut asupra ţării, singura lui posibilitate era aceea de a se izola de realităţile din afară, găsindu-şi consolarea în lumea purtată în inima sa.

În acest fel, bătrânul domn îmi apărea ca o apariţie de pe alte meleaguri, seriozitatea lui gravă totuşi mă împiedeca să-l asemui cu vreun personaj hoffmanesc, atâta era de reală suferinţa sa, cea de toate zilele. În acele timpuri de unică restrişte, Justin Mărşeu reprezenta destinul românului ajuns în mâinile monstruosului Leviatan.

Aş fi suferit extrem de mult dacă omul meu m’ar fi confundat cu un torţionar pus de securitate să-l ţie “sub observaţie”. Interesant că pe atunci nici nu-mi puneam o atare problemă, e drept, că eram la începutul calvarului, nostru comunist.

După vreo două veri de întâlniri atât de neobişnuite, desigur numai din partea mea se arătaseră, şi mugurii unei calde prietenii, omul începuse să-mi fie drag şi încercam inutil să arunc punţi spre inima lui temătoare, de tot ce î se putea întâmpla, mai devreme sau mai târziu.

Pricepeam, prin tăcerea aşternută între noi, niciodată tulburată, tot ce făcuse el bun în viaţă nu numai că a fost drept dar în aceeaşi măsură şi înălţător căci ceea ce oamenii cred că e o simplă nuntă a trecutului, poate fi şi o formă a veşniciei, fapta însăşi are durată neobişnuită.

Îmi făcusem obiceiul să ţin la o revedere cu el, cum te ataşezi unei iubiri, desigur, ideale. Omul cu toate tăcerile şi îndoielile lui se definea mult mai complex decât părea la prima vedere.

Până într’o vacanţă, căutându-l, în zadar l-am aşteptat sub umbra castanilor, grea, după atâta trecere de ani, peste ei. Nici Mureşul, nici malurile oglindite în el, nu mai aveau încărcătura tainică a luminii de altădată.

Cum putea să lipsească el, atât de punctual la întâlnirile noastre?

Având inima frântă, m’am întors acasă şi l-am întrebat pe tatăl meu, Tiberiu: “A murit dl. Mărşeu?” “nu” ‘mi-a raspuns el’ a fost dus în Bărăgan, unde are domiciliu forţat”.

N’am înţeles niciodată măsura absurdă şi diabolică prin care se pedepsea un bărbat plin de onoare şi cinste, înrudit sufleteşte cu florile, având respect pentru toate vietăţile pământului - se cuvine cel puţin postmortem – să nu-i atribuim păcatele guralivei sale neveste, slujitorii săi îl cinsteau în mod deosebit fiindcă, domnul, fie şi fără să ştie doamna lui, îi răscumpăra după merit pe fiecare dintre ei, de unde ataşamentul pe care i-l arătau şi să nu uităm că a fost primul primar român după Unirea cea mare.

Am privit trist spre tatăl meu, căruia domnul Măţrşeu n’a vrut să-i recunoască diploma de Bucureşti, dar privirile noastre s’au înţeles fără nici o greutate, verdictul a venit din partea părintelui meu: “Oricum, n’a meritat o atare soartă.”

Cu mult înainte, tatăl meu, cu un deosebit simţ al dreptăţii mi-a mărturisit, că nu-i poartă deloc pică lui J. Mărşeu, fiindcă în fond avea dreptate în hotărârea lui, cum putea el cu o diplomă de trei ani să se bucure de aceleaşi drepturi ca un student cu cinci ani de studii şi o lucrare de doctorat?!

Pe această cale am recepţionat mai târziu şi dreptatea pe care o are Pamfil Şeicaru faţă de învinsul Iuliu Maniu care istoric împărtăşeşte marea vină de a fi crezut în reprezentanţii democraţiilor apusene, Roosevelt şi Churchill, posteritatea îl va judeca aspru tocmai pentru buna sa credinţă. Istoria desigur posedă adevărurile sale indestructibile, şi nici nu mai este nevoie să mai accentuăm că marele ziarist s’a pus în slujba acestora, pe care le urmează, şi nu le poate trăda, interpretările sale sunt fundamentate de nenumarate studii, prin cercetarea actelor şi a cărţilor de specialitate.

Dar mai există o alta faţă, tot aşa de valabilă deşi mult mai puţin ştiinţifică, logica ei corespunde logicii inimii. Adică Shakespeare îl poate iubi mai mult pe Antoniu care a dat un imperiu pentru femeia iubită, Cleopatra, deşi pentru istorie el rămâne mult înapoia lui Octavian, viitorul Augustus. La fel, mai ales descris de pana lui M. Barrès, gen. Beranger, unui francez îi poate apărea ca o figură de mare prestanţă, în timp ce, pentru că s’a sinucis pe mormântul iubitei sale tocmai când era gata să pună mâna pe putere, să devină preşedintele Franţei, istoria nici nu-l mai pomeneşte, l-a uitat cu totul. În fond majoritatea eroilor de tragedie antică sunt astfel de învinşi ai istoriei.

Desigur când vorbim de Iuliu Maniu ca un învins, ne referim împreună cu Pamfil Şeicaru, la perioada în care marele ziarist, vom vedea mai încolo, are tot dreptul să-l califice, cum o face, un învins înşelat de propriile sale iluzii, dar asta nu înseamnă să nu avem în vedere şi contribuţiile lui istorice privind Unirea Transilvaniei la Patria-mumă.

Totuşi nimeni nu mă împiedecă pe mine ca şi pe alţii sa-l admir pe Maniu pentru fidelitatea sa arătată democraţiei în care n’a trădat ci a fost trădat.

Cu toate greşelile sale politice de ultima oră, pe care conform adevărului istoric şi în urma propriei experienţe, Pamfil Şeicaru le descrie întocmai şi le condamnă, Iuliu Maniu rămâne în Istoria Românilor o mare personalitate morală, sigur virtuţile pe care le avea nu s’au potrivit cu lipsa de morală a conducătorilor apuseni, în cel de al doi-lea război mondial, aceştia pentru a se salva au trecut peste cel mai elementar percept moral, deschizând larg porţile Europei, hoardelor ruso-bolşevice.

Am convingerea că împreună cu Iuliu Maniu, întemniţat la Sighet şi apoi după moarte aruncat în mormânţii fără cruce ale unei gropi comune de către barbarii, fără Dumnezeu, comunişti, marea lui “vină” de neiertat a fost aceea de a fi contribuit, în mod esenţial la făurirea României Mari, cu siguranţă a intrat cu el, în pământ, pentru totdeauna şi o parte cinstită, plină de omenie a inimii neamului românesc.

Jertfa lui Iuliu Maniu dusă pe altarul Patriei, va fi o mărturie ridicată pentru veşnicie, a rezistenţei poporului român faţă de orice dictatură, în cadrul ei robia comunistă nu va fi nicicând uitată, aşa cum vor astăzi unii oameni ai trecutului roşu, elementul de bază românesc, aerul necesar pentru viaţă sufletului său, îl constituie libertatea, libertatea şi iar libertatea.

Aceste cuvinte ar putea fi scrise pe steagul sub care a căzut Iuliu Maniu în luptă, lipsită de orice compromis, împotriva comunismului.

De fapt ca încheiere, putem scrie că învingătorii sunt eroii Istoriei, pe când de învinsi se ocupă literatura, nu rar acest domeniu e caerul pe care se ţese, în cinstea lor, broderiile nemuririi.

În cazul marelui nostru Eminescu am introdus noţiunea de învins-învingător, ceea ce constituie supremul apogeu spiritual, renaşterea din proprie cenuşă după exemplul Păsării sfinte, căci dreptate are poetul V. Voiculescu, atunci când te afli în Dumnezeu orice cădere ori înfrângere înseamnă un suiş o regăsire a marei lumini care nu se stinge niciodată. Altfel spus, faţă de suferinţele omului Eminescu, nemurirea unicului poet creşte mereu, în ritmul ascendent imprimat de Brâncuşi, Coloanei fără de sfârşit. Aceasta e o categorie specifică a spiritualităţii româneşti cuprinsă sub termenul de învins-învingător.

Scrisoarea mea de răspuns din 30 Dec. 1976

Majoritatea problemelor abordate au fost larg dezbătute, în rândurile de faţă, se înţelege nu mă voi mai ocupa de ele. În schimb mă voi opri asupra unor aspecte inedite şi de la început aş sublinia că împărţirea teritorială a Transilvaniei de vest, la începutul anului 1919, tatăl meu a trăit-o pe viu, ca fost soldat al armatei austro-ungare, încorporat chiar în acel an când împlinise 18 ani. Vizitându-şi familia din Banat, apoi urmând să ajungă la Deva, în primul oraş românesc de graniţă, a fost nevoit să treacă peste trei vămi, franceză, sârbă şi românească, fenomen total de neînţeles pentru un român care se vedea forţat să respecte unele hotare mai mult decât arbitrare, fiindcă erau interpuse între populaţii majoritar româneşti.

De unde se cade să mai cinstim cu un gând bun activitatea lui Al. Vaida Voevod care a reuşit să convingă Consiliul suprem al păcii să stabilească graniţele dincolo de oraşul Arad, evitând să se facă o mare nedreptate. De altfel, între această delimitare şi Tisa a existat o populaţie numeroasă românească, pe care ungurii după procedee bine cunoscute le-au maghiarizat, astfel că din numărul de peste 200.000 români câţi erau în 1918, astăzi abea mai sunt vreo câteva mii, cifre ce vorbesc de la sine.

În acest sens, cine îşi mai aminteşte dintre români, că la conferinţa de pace din 1918 s’a cedat o regiune aflată dincolo de Tisa, alcătuită din sate româneşti, pentru totdeauna stăpânite de Cehi.

În acele vremuri cu adevărat tulburi, generalul francez Berthelot marele prieten al românilor a fost salutat în 1918 cu mult entuziasm de către populaţia Aradului, de faţă fiind şi mulţi locuitori ai cartierului românesc, Pârneava. După terminarea ceremoniei, românii neînarmaţi, au fost, pur şi simplu, vânaţi de gărzile ungureşti, care au ucis doi ţărani, dintre aceştia a rămas cunoscut posterităţii, Lae Barna, o stradă din Arad îi purta numele.

Cine mai ştie că tânărul Ion Arion în drum spre Alba Iulia, în acel întâi Decembrie 1918, a pierit lovit de un glonţ ieşit dintr’o armă ungurească, încât sărbătoarea Unirii a fost şi una îndoliată, toţi conducătorii marei Adunări naţionale au stat priveghi, la catafalcul acestui erou anonym, cu numele lui Ion Arion. Personal, le-am dedicat sonetul Ţie, Transilvanie pe care îl reproduc în continuare, ştiind că fraţii nei de neam, nu-l cunosc:

Ţie, Transilvanie!

Memoriei lui Ion Arion, Lae Barna şi tuturor celor căzuţi ca ei, pe altarul Patriei:

În tine se-află plaiul nostru sfânt

Unde Mioriţa baciului oier

Lăsat-a urme după ea’n Cuvânt

Suind spre-altarele care nu pier.

Oriunde-aş fi, bătut de ploi şi vânt

Nu va putea în lume om câner,

Din inimă a-mi scoate vechiul cânt

Al ţării, cum o alta nu-i sub cer.

Cu doina fluierului ne înveţi

Străbuna, veşnica litanie

Căci fără jertfele multor vieţi

Şi crezul lor, împărtăşanie,

Azi n’ai avea atâtea frumuseţi

N’ai creşte’n soare, Transilvanie!”

Al doilea aspect asupra căruia doresc să insist priveşte situaţia, Aradului după marea Unire, importantul centru politic şi cultural de dinainte de 1918, după realizarea României întregite, oraşul a fost pur şi simplu părăsit, din punct de vedere cultural. Tată prin 1923, reîntors ca tânăr avocat în Arad, cu veleităţi de ziarist, s’a prezentat la Vasile Goldis rugându-l să-i publice un articol. Marele om politic se considera al Bucureştiului, nu mai avea timp să se ocupe de “Românul”, misiune de care se eschiva de parcă i-ar fi pricinuit cine ştie ce rău. Prin urmare l-a trimis, jos la băieţii ce se îngrijeau de editarea publicaţiei. Ceea ce tată a şi făcut, şi cum amintesc în scrisoare, cu acea ocazie l-a cunoscut pe Aron Cotruş, cu care a legat, mai pe urmă o prietenie exemplară.

Aradul a fost lăsat în mâinile ungurilor şi ovreimii, aceasta din urmă, vorbea din rutină încă şi pe vremea comuniştilor, numai ungureşte, contribuind la o falsă imagine a oraşului.

La Arad apăreau, cel puţin două cotidiane ungureşti, am cunoscut pe cei doi şefi de ziare, deoarece pe stradă se saluţau foarte cordial cu tatăl meu, fiind colegi de breaslă. Unul era un domn înalt, cu o figură de om extrem de sensibil, se putea crede că l-ar fi putut jigni şi o floare, purta o pălărie cu boruri largi, ca de veritabil boem, şi îl chema Somoru adică cel trist. Al doilea, chiar din contră, era scund, lat în umeri, faţa turtită din cauza nasului înfundat uşor, îţi dădea impresia că ar fi practicat în tinereţe, boxul.

Într’o atare atmosferă, nu ne va mai mira că sculptorul Ladea locuia împreună cu Aron Cotruş într’o pivniţă şi, o duceau greu de tot, al doilea într’o poezie se plângea că e “flămând, flămând.”

Se înţelege de la sine că dacă ungurii aveau o trupă de teatru permanentă, noi românii ne mulţumeam cu turneele bucureştene, acestea nu rar ne delectau cu piese de valoare, interpretate de marele talente ale scenelor româneşti, de care nu duceam, în niciun fel, lipsă. Eu profitam de faptul că de fapt tatăl meu era directorul acestui teatru însărcinat cu rolul nu tocmai de neglijat să selecteze trupele plătite din casieria primăriei sau a unei alte instituţii de stat, astfel că de la început se garanta nivelul valoric al pieselor, iar artiştilor le convenea că în acest mod nu riscau să joace în faţa stalurilor goale, ceea ce se putea întâmpla chiar şi unor artişti de-acuma consacraţi. Deci, popularizarea şi asigurarea cotelor de încasare aparţinea direcţiei arădane, trupei bucureştene nu-i rămânea decât misiunea de a-şi juca piesa, fără să rişte eventual o pierdere bănească esenţială. În aceste condiţii, care nu se aplicau revistei lui Tănase, se înţelege, unde biletele erau vândute cu luni înainte, tatăl meu a reuşit să aducă la Arad piese şi distribuţii cu adevărat excepţionale. Dintre acestea voi cita Scrisoarea pierdută în rolul Cetăţeanului turmentat avându-l pe celebrul Iancu Brezeanu, un eveniment istoric pe care locuitorii Aradul au ştiut să-l preţuiască într’un mod deosebit, marele artist murind la câteva luni mai târziu.

Dar m’aş opri pentru distribuţia de excepţie la Fraţii Kamarazov, într’o dramatizare franţuzească. Iat-o: Tatăl: R. Bulfinschi, fiul său Dimitrie, G. Vraca, Gruşenca, Tanţi Cocea, Alexei, Ion Aurel Manolescu, Zosima, Ion Storin, Ivan, Tony Bulandra, iubita lui, Leny Caler şi în sfârşit Smerdiakov, epilepticul, Fory Eterle.

Desigur sala a fost ceva mai plină, iar pentru tată acest spectacol adus la Arad a constituit una din mândriile spirituale ale vieţii sale. În ce mă priveşte, personal, având acces liber, ca fiul directorului, mă pot lăuda că am avut fericita ocazie să-l văd jucând pe Tony Bulandra, dacă pe ceilalţi, i-am avut aproape de inima mea în anii următori, la ora aceea nu aveam mai mult de opt anişori. Astfel, la Bucureşti după decenii, l-am putut vedea pe G. Vraca în ultima sa genială creaţie, Richard al treilea de Shakespeare, într’un spectacol ce a însemnat cântecul său de lebădă, murind aproape pe scenă aşa ca Molière, Jouvet sau Giraudoux.

Nu pot să închei fără să nu amintesc de un spectacol pentru mine, epocal. Venise la Arad, Ion Ciprian şi trupa sa cu piesa Oameni pe un sloi de gheaţă, pe care l-am vizionat în matineu, publicul fiind format de câţiva spectatori, dintre aceştia, mai mulţi elevi.

Totul decursese bine, până, îmi pare, la sfârşitul actului al doilea când, după consumarea lui, îl auzim pe Ion Ciprian urlând ca din gură de şarpe: “Cortina! Cortina!” Ce se întâmplase? Omul care lăsa manual cortina îi furase marelui artist replica principală, de fapt apogeul sublim al piesei.

Aşa dar se ridicase iar cortina şi se rejucă întreaga ultimă scenă ce întradevăr nu putea fi retezată în mod brutal din contextul respectiv. Rolul principal al scenei se înţelege îl juca marele Ion Ciprian care nu vroia să ne răpească plăcerea de a-i admira marele talent pentru el era destul să aiba câţiva spectatori ca să-şi joace total rolul, judecătorul principal îi era conştiinţa proprie, pe ea n’o putea s’o înşele.

Şi astăzi nu pot decât să-i dau dreptate, căci gestul său nu l-am uitat niciodată, mi-a sădit în inimă datoria de a fi eu însumi indiferent dacă o ştiu câţiva sau nu, e destul ca unul să înţeleagă şi să-mi accepte mesajul, datoria eu tot mi-am făcut-o.

Dar în acelaşi timp Ion Ciprian mi-a dat o lecţie de probitate artistică, el nu era un interpret oarecare ci prin arta lui căuta să redea fidel textul ce i s’a fost transmis, ca un pact sacru încheiat cu autorul ei pe care nu-l trădează în nicio împrejurare.

Adică, de la Ion Ciprian am învăţat că Hamlet e o piesă de Shakespeare, pe care când o interpretezi e nevoie să te înalţi la nivelul geniului său şi să nu-l cobori în noroiul celor mai stupide inepţii, cum o fac unii regizori care se simt superiori autorului clasic al cărui text îl pot mutila în toate felurile josniciei numite modernism.

De vină sunt şi artişti care acceptă falsificările respective neînţelegându-se că oricine are dreptul să scrie tot ce-i trece prin cap, dar nu să înghesuie ceea ce e absolut, mare, în relativul neputinţelor, tiparului mărunt, de regizor ratat.

Ion Ciprian este autorul unei piese nu de toate zilele, Omul şi mârţoaga şi alături de Urmuz este ctitorul literaturii absurde, la noi.

Tot peste decenii de la întâmplarea descrisă, l-am întâlnit pe Ion Ciprian, pe Calea Victoriei din Bucureşti, şi doar ruşinea m’a oprit să nu sărut mâna bătrânului artist, drept recunoştinţă pentru tot ce am învăţat de la el, şi nu m’ar fi mirat să fi uitat de mult de incidentul prin care m’a influenţat atât de mult. Şi n’ar fi comentat în niciun fel intervenţia sa de a rejuca o ultimă scenă, când el nu şi-a făcut decât datoria de artist şi nimic mai mult.

Ceea ce nu înseamnă că nu i-am sărutat, în imaginaţia mea, de mai multe ori mâna, acestui Apostol preacurat al copilăriei mele, numai că trebuie să recunosc măreţia gestului său, purtată vie în inima mea, odată cu trecerea anilor creştea, în loc să scadă şi s’o dau uitării.

Scrisoarea (8) din 3 Ianuarie 1977 de la Pamfil Şeicaru

Dragul meu, am primit scrisoarea dtale ca un frumos dar la începutul unui nou an. Pentru un scriitor istoric a unei epoci aşa de complexe cum a fost aceea dintre 1912 - începutul războiului balcanic până la Dec. 1918 prăbuşirea imperiului Habsburgilor, cel mai frumos elogiu este ca cititorul să fi avut revelaţia unor adevăruri tăinuite, dar care înlesneau întelesul evenimentelor. În jurul acestei cărţi emigrantii, fără excepţie au organizat conspiraţia tăcerii. Era conţinutul cărţii “La Roumanie dans la grande guerre”  dăunător neamului românesc său conţinea falsuri de tipul celor folosite în orice propagandă politică? Nu, dar autorul era ostracizat de toate curentele din emigraţie. Furioşi autorii capitulării fără condiţii: Niculescu-Buzeşti, Creţeanu et comp., prin scrisoarea trimisă la 14 Oct. 1948 generalului Rădescu în care demonstram imposibilitatea de a figura într’un eventual comitet ce s’ar face în afara hotarelor ţării, a unor oameni care s’ar cuveni să fie judecaţi pentru înaltă trădare. Am primit răspunsul cu data de 6 Noiembrie prin care bătrânul general îşi scuză întârzierea fiindcă el plecase în Statele Unite înainte de a primi scrisoarea. Scrie: “Scrisoarea dv. am citit-o cu mult interes iar răspunsul de dat după ce am citit cuprinsul, ar putea fi rezumat într’o singură cuprinzătoare frază: sunt în întregime de părerea dvoastră în aprecierile pe care le faceţi asupra unor personalităţi scăpate din ţară.” Scrisoarea am ţinut-o secret şi n’am dat-o publicitaţii decât în 1965 când am publicat lucrarea “Karl Marx. Însemnări despre Români” texte manuscrise inedite. Cu un comentar. Generalul Rădescu murise. Scrisoarea trimisă de mine de la secretariatul, lui Rădescu a fost discret pusă în circulaţie, aşa că eu, provocasem banda Niculescu Buzeşti-Creţeanu, fără să fi vrut. În numele Comitetului Naţional patronat de cretinul regal Mihai s’a intervenit la Le Monde şi Le Figaro nu numai să nu se facă niciun articol dar nici măcar să fie anunţată “La Roumanie dans la grande guerre”, fiind lucrarea unui fascisto-nazist notoriu. Au apărut dări de seamă, am primit scrisori de la foştii ofiţeri ce facuseră parte din misiunea, General Berthelot. Legionarii în multiplele lor publicaţii nici măcar nu au menţionat titlul şi apariţia cărţii. Era precum vezi o unitate ce se făcea în jurul numelui meu. Şi cu atât mai dureroasă a fost această manifestare a unei uri ce califica pe eroii emigraţiei, cu cât scrisesem această carte în momente tragice pentru mine. Am început lucrarea la 1967. Scriam şi soţia mea dactilografia manuscrisul. După două luni îmi comunică foarte calm că are cancer la mamela stângă şi va trebui să fie operată. A suportat operaţia dar după puţin timp a trebuit să fie internată într’un sanatoriu. Şi a început calvarul. Eram singur, scriam şi de două ori pe zi mă duceam s’o văd şi să-i manifest convingerea că totul se va vindeca. La început în primele trei luni şi eu mă agăţam cu disperare de această iluzie. Nimic nu-mi indica o agravare a bolii. La începutul lui Noiembrie o radiografie facută de un medic Levitski, specialist în cancer, a chemat pe Traian Popescu şi i-a cerut să mă pregătească pentru a putea suporta adevărul, sotia mea era condamnată. Când m’am dus la medic mi-a arătat oasele ciuruite: “Poate să traiască 2, 3, 4 luni dar nu va trece de a şasea lună’. Mi-a înmânat radiografia şi am ieşit în stradă. Ploua. Ţineam în mână înfăşurată în plastic sentinţa radiografiei. Plângeam. Mă simţeam singur în faţa finalului ce urma. Probabil că o femeie bătrână a fost tare impresionată de înfăţişarea mea, că m’a întrebat în spaniolă “pot să vă ajut?” I-am răspuns: “Nimeni, doamnă, nu-mi poate fi de ajutor.” Şi am continuat să merg căutând un taxi să mă ducă acasă. Nu aveam nici un fel de legături cu Reprezentanta Republicii socialiste la Madrid, dar era informată de cursul boalei soţiei mele. Fără să fac un demers, căci nu ştiam unde era sediul ei şi cum puteam să mă adresez Reprezentanţilor republicii care la 21 Mai 1945, mă condamnase la moarte, a comunicat surorii mele că i se acorda paşaportul pentru a se duce la Madrid. La începutul lui Ianuarie 1968, sora mea a venit. O revedeam după 24 de ani. Ultimele luni de viaţă ale soţiei mele care era la Sanatoriul Crucii roşii, a avut mângăierea să aibă lângă ea, în afară de infirmiere, pe sora mea care este devotamentul şi blândeţea întruchipate. Şi în acest timp în afară de Traian Popescu şi câţiva prieteni spanioli, deşi exista o comunitate a Românilor, preşedintele ei n’a venit să mă întrebe cu ce fac faţă notei de plată a Sanatoriului. În 1958 s’a lansat un apel pentru anul refugiaţilor de către UNESCO, mi se pare. S’au strâns sume enorme, comunităţii româneşti din Spania i-a revenit 8 milioane de pesetas, care în 1958 avea altă, cu totul altă valoare decât azi. Cum au fost administrate aceste milioane, îmi este penibil să vorbesc, atât doar: în curs de un an şi patru luni nu i s’a dat soţiei mele nici măcar o aspirină. Îţi scriu, dragul meu, că eşti tânar şi nu ştiu dacă parcele îmi vor îngădui să scriu “Memoriile unui gazetar” ( în 1978 voi împlini 60 de ani de gazetărie). În cazul când nu voi avea răgazul s’o scriu atunci vei fi dta cel care să stigmatizezi imposturile tricolore. Traian Popescu, un suflet cum rar se întâlneşte în emigraţie, care s’a îngrijit să pot face formalităţile necesare pentru că soţia mea să fie îngropată în luna Aprilie. Vei înţelege ce dureroase amintiri mă leagă de această carte şi ce mângăietoare a venit înţelegerea aşa de pătrunzătoare a valorii revelatoare a cuprinsului. Pierdeam soţia după 48 de ani, dintre care 24 în exil. Sora mea a rămas aproape un an cu mine şi a continuat să revină, totalizând până acum 9 ani ce se împlinesc în Februarie, de când stă lângă mine, cu nicio întrerupere.

Întrebările pe care le pui în legătură cu toate erorile de aplicare ale tratatului Franţei cu România, ele sunt expuse de contele de Saint-Aulaire, care a fost ministrul Franţei la Bucureşti, înainte şi în cursul războiului şi în timpul conferinţei păcii. Este o carte de nobil curaj în a rosti adevărurile care trebuiesc cunoscute. În ziua când lucrările ce vor apărea (4) îmi vor da ceea ce sper, am intenţia să traduc şi să public în româneşte lucrarea acestui mare prieten al poporului nostru. Da, dragul meu, Consiliul suprem apăra pe Bela Khun şi ne-a interzis să intrăm în Budapesta, Ionel Brătianu a trecut peste stop. Am cunoscut la Muenchen pe nepotul lui de Flers, scriitorul francez care a fost în tot timpul războiului la noi. Acest tânăr mi-a dat o notă scrisă de tatăl lui căpitan în misiunea franceză şi mai târziu ataşat al Franţei la Moscova. Ce scria în notă? Se găsea la Budapesta după intrarea trupelor române, şi uimit de prezenţa unui grup care privea spre înălţimea Parlamentului maghiar, a căutat să vadă ce interesa grupul de unguri. În loc să fi înfipt steagul tricolor, doi soldaţi au pus ca un drapel două opinci şi acelea rupte. Un ungur s’a adresat căpitanului francez spunându-i: “O merităm.” Dacă voi găsi o copie a notei ţi-o voi trimite. Ştii poate cu ce dispreţ vorbeau ungurii de opincarii români. Înclin sa cred cacei doi soldaţi care priveau satisfăcuti isprava nu puteau fi decât din Transilvania că ei ştiau ce efect va produce două opinci fluturând ca un steag pe parlamentul din Budapesta. Ştiu că îţi va place plăcere. Pentru a întelege un avantaj pe care il aveau ungurii în Anglia. Foarte mulţi lorzi erau căsătoriţi cu femei din aristocraţia maghiară şi invers nobilii unguri cu femei din aristocraţia engleza. Dar noi opincarii i-am învins. Suntem singurul Stat a cărui armată a intrat într’o capitală a puterilor centrale. În ce priveşte descentralizarea sunt de acord cu dta ca era necesară. Prin 1920 s’au publicat proiecte de descentralizări a administraţiei. Îmi amintesc de un proect bine conceput făcut de un politician bucovinean Onciul. Maniu vroia să facă din Transilvania ceva similar cu Slovacia, cum o concepea Hlinka, un preot catolic. Uita însă Iuliu Maniu că limba slovacă nu este un dialect al limbii cehe, ci o limbă slavă dar cu totul diferită de limba cehă. Întrebarea este de ce Iuliu Maniu venit la putere în 1928 împins de un val de popularitate - 78 % din voturile exprimate - n’a iniţiat o descentralizare administrativă când putea să facă chiar o modificare a Constitutiei? Simplu: era lada goală: a venit la guvern fără nici un program. N’a fost trimis un agronom Orva în Rusia să studieze colhozurile? Era un om de slabă pregătire politică. El fusese doar avocatul mitropolitului de la Blaj ceea ce nu-i oferea prea complicate probleme. Admirabil tactician în lupta dusă contra regimului maghiar culminând cu organizarea regimentelor transilvane din monarhia habsburgică. Calm, folosind o autoritate pe care nici un român nu i-o contestă, el a desfăşurat o acţiune naţională menită să-i justifice autoritatea ce i se atribuia. Consiliul dirigent n’a strălucit ca valoare dar nu mai puţin a organizat administraţia provinciei. Când Bucureştii a cerut să retragă coroanele, Iuliu Maniu a tot amânat în timp ce Budapesta emitea coroane pe care le trecea prin contrabandă. Naţia plătea eroarea Consiliului dirigent. Voi trimite lui Traian Popescu ceva foarte preţios ca replică la revizionismul Budapestei. Emisiunea de franci francezi falşe fabricaţi la Institutul de cartografie în curs de mai bine de un an - 25 de milioane şi mai mult. 8 milioane cele mai reuşite au fost strecurate la Amsterdam, Haga, Stockholm, Varşovia, Milan. În Decembrie 1925 poliţia olandeză a arestat 3 indivizi care aveau 7 milioane de franci falşi. Aveau pasapoarte false româneşti, fabricate de şeful poliţiei Nadosy. A fost un mare scandal, Guvernul Ungariei îşi făcea devize pentru a întreţine campania de revizuire a tratatului de la Trianon. Voi face o fotocopie a paginilor din “Decomposition de l’Europe Liberale” de Bertrand de Jouvenel, apărută în 1941. Autorul este un scriitor politic de autoritate. Îţi voi face şi dtale o fotocopie. Cred că este cea mai bună replică la noua campanie revizionistă a Budapestei.

Revenind la Iuliu Maniu: ignora totalmente Rusia, de aici erorile făcute, în care intra, şi o imensă vanitate. În Noembrie 1943 Rusia sovietică prin ambasadoarea la Stockholm Kollontay a propus negocieri în vederea semnării unui armistiţiu cu România. Mareşalul Antonescu a acceptat şi a ţinut în curent tot timpul negocierilor pe Iuliu Maniu. De ce n’a trimis măcar un observator dacă se ferea să nu se angajeze? Se rezerva, convins că nimic în Europa centrala nu se va schimba, fără ca Churchill şi Roosevelt sa nu-l consulte. El a cauţionat lovitura lui Mihai cu arestarea mareşalului în biroul dobitocului rege şi ce a urmat. Dacă poporul român nu ştia ce legături au americanii cu Ruşii este explicabil, dar Maniu le ignora fiind îmbrobodit de cei care vroiau să capituleze fără condiţii cerută de anglo-americani. În Decembrie 1943 am fost atacat de Steed, la radio BBC, postul englez, spunând că dl. Pamfil Şeicaru induce în eroare opinia publică susţinând că Rusia are ca obiectiv marea Egee. Am replicat. M’a atacat din nou încheind că unica soluţie a României este capitularea fără condiţii şi imediat. La noul meu raspuns, Steed a amuţit. Această polemică a fost publicată în Curentul. Cum n’a tresărit Maniu când a auzit că se cere capitularea fără conditii? Eu înţeleg greutatea pe care o ai să realizezi vinovăţia lui Maniu, dar adevărul este că a sancţionat operaţia capitularzilor convins că el are suficient autoritate la Churchill şi Roosevelt să ferească România de o ocupaţie rusească.Totul a fost decis la Teheran în Decembrie 1943. Eu nu pot accepta că a fost influenţat de Boilă, să participe la alegeri, dacă într’adevăr aşa a fost, atunci nulitatea lui este evidentă. Voi căuta să aflu pe cineva să-mi scrie la maşină polemica cu Steed, Rămâne singur Ion Antonescu, figura eroică. Predat de rege ruşilor, ţinut la închisoare doi ani nu s’a plecat şi a stat în faţa plutonului de execuţie, drept, neînfricat. Există fotografii a executiei mareşalului care vor mărturisi mâine, în acel mâine al libertăţii, de sfârşitul celui care a dus războiul contra Rusiei.

Fireşte familia Boilă i-a fost fatală (lui Maniu n.n.). Celibatar el a fost prizonierul familiei Boilă, ultimul ţinea pe o nepoată de soră a lui Maniu. Inutil să-ţi vorbesc de neonestitatea lui, dar nu bănuieşti cât era de prost (Boilă, desigur n.n.) Am fost ca deputat în comisia de anchetă parlamentară a afacerii Skoda. Au fost momente comice prilejuite de declaraţiile lui.

Închei, iubite prieten, cu această afirmaţie pe care o fac la începutul noului an: Rusia sovietică va cunoaşte insurectia naţionalităţilor ostile, Velikoruşilor. Regimul sovietic se va prăbuşi din interior. Se pare o aberaţie afirmatia mea dar vom trăi şi vom vedea. Eu caut să-mi fac datoria publicând în Germania Federală lucrări de denunţare a acestui stat ce împiedecă o nouă aşezare a lumii.

Omagii soţiei dtale şi pentru familie tot binele pe care îl merită cuminţenia dtale şi adâncirea sentimentelor româneşti.

Cu drag al dtale

Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

În această scrisoare marele ziarist şi istoric ne dă câteva date importante privind activitatea sa din exil şi totodată ne face să înţelegem, de ce, în mod cu totul condamnabil în jurul cărţii sale emigraţia fără excepţie (e vorba de “La Roumanie dans la grande guerre”) a organizat o adevărată conspiraţie a tăcerii. Desigur, cu această ocazie oamenii şi-au arătat micimea şi dispreţul pentru o valoroasă creaţie semnată de un autor, pentru ei, iritant. Se poate susţine că niciunul din adversarii lui nu s’au obosit să-i citească lucrarea, în consecinţă, să treacă peste profundele subiectivităţi şi să dea Cezarului ce-i al Cezarului: Pamfil Şeicaru a scris una din cărţile memorabile ale istoriografiei româneşti, pe răbojul căreia îi va rămâne înscris pentru totdeauna, cu litere de aur, numele.

De-altfel atacul iniţial porneşte de la P. Şeicaru prin scrisoarea din 14 Oct. 1948 trimisă generalului Rădescu prin care îl anunţă că nu poate figura într’un Comitet naţional format din nişte oameni care ar trebui să fie condamnaţi pentru înaltă trădare. Prin secretara generalului rândurile au ajuns a cei criticaţi cu mult înainte ca el să fi publicat răspunsul lui Rădescu în care acesta îi da dreptate. Drept răzbunare banda lui Niculescu-Buzeşti, Creţeanu şi Vişoianu în frunte cu regele l-au prezentat peste tot inclusiv la Le monde şi la Le Figaro, drept un notoriu fascisto-nazist, de unde nici nu i-au anunţat apariţia cărţii. E de reţinut ceea ce maestrul nu pomeneşte aici, dar o ştiu de la colaboratorul său apropiat, N.Şt. Govora, că în acei ani cum el se afla la Paris, maestrul îi trimitea de la Mallorca, şi pentru a-şi exercita talentul de mare polemist, cu regularitate articole pe care Govora le publica, conştient că ele vor acţiona ca niste obuze, ţinta lor fiind Consiliul naţional şi mai ales clanul Niculescu-Buzeşti, Creţeanu şi Vişoianu. Se vede ca maestrul uitase proverbul românesc: “Spune-i prostului în faţă adevărul, ca să te urască o viaţă întreagă”.

În acele zile când scria cartea sa despre primul război, soţia sa se îmbolnăveşte de cancer la sânul stâng fiind operată într-un sanatoriu dar evoluţia va fi destul de rapidă, va face metastaze osoase şi va muri în luna Aprilie, înmormântată la Madrid. Desigur maestrul trece printr’o mare durere, nicicând nu a simţit singurătatea atât de apăsătoare, cu atât mai mult cu cât în afară de nişte prieteni spanioli şi de Traian Popescu, nimeni nu a vizitat-o din partea comunităţii româneşti, pe soţia lui aflată pe patul morţii, nimeni nu a ajutat-o nici cu o aspirină.

Şi-atunci se întâmplă un eveniment foarte important, intră pe fir Reprezentanţii republicii socialiste din România care-l anunţau, informaţi fiind de situaţia lui, că sora sa va primi paşaport pentru a merge la Madrid ceea ce a urmat la începutul lui Ianuarie 1958, sora maestrului era lângă el şi soţia sa încă în viaţă, a putut să se împărtăşească din îngrijirea dnei Virginia, care adaogă maestrul era întruchiparea devotamentului şi blândeţii.

Desigur că ar fi mai mult decât temerar să stabilim persoana sau persoanele care în atare momente grele pentru maestru, s’au gândit să-i sară în ajutor, tocmai în zilele cele mai disperate.

Ceea ce este important, va trebui să acceptăm că gestul respectiv la

impresionat adânc pe bătrânul ziarist, demonstrându-i două lucruri importante: Cu această ocazie, părăsit şi hulit de emigraţie totuşi ţara se gândeşte la el, cu toate că a fost condamnat la moarte, la 12 Mai 1945. Care om, aflat în situaţia precară a maestrului ar fi putut să nu se înduioşeze şi să refuze respectivul ajutor neangajându-se cu nimic.

Dar, e drept, că pentru noi va începe o colaborare de la distanţă între comuniştii din ţară şi P. Şeicaru, acesta din urmă convins că va fi ajutat să-şi publice lucrările, de fapt conţinutul unic şi major al vieţii sale.

De pe acuma, subliniem, că şi comuniştii îşi vor urmări interesele, devenite manifeste sub domnia lui Ceauşescu, dictatorul vroia să-l câştige pe marele ziarist a cărui pană ar fi putut să-l lovească din plin.

De-aici plecând, dacă maestrul a fost un partener sincer, şi-a urmărit idealurile, nici nu le-a trădat, nici nu le-a pus în slujba nimănui, cei ce au procedat meschin nu au putut fi decât comuniştii, şi vom demonstra evoluţia respectivelor relaţii, în viitor, cu totul obiectiv, nefiindu-ne dificil să arătăm că maestrul şi pe această cale şi-a păstrat libertatea de conştiinţă creatoare după principiile urmate neabătut o viaţă întreagă sau cum îi plăcea să susţină chiar maestrul, până la ultima bătaie a inimii sale.

Noi trudindu-ne să ne aflăm pe drumurile adevărului, ne-am luat ca

sarcină să reabilităm memoria marelui om, ziarist, istoric şi scriitor de un deosebit talent, protestând că în ţară, în timp ce toţi nepregătiţii se pregătesc să intre în Pamasul culturii româneşti, peste numele şi mai ales valoroasele sale opere continuă să se menţie aceeaşi conjuraţie a tăcerii, lucru de-adreptul de neînţeles.

Născut într-o zodie norocoasă totuşi, dintr’un anumit punct de vedere a fost cel mai calomniat om al existenţei noastre spirituale, încărcat cu toate viciile legate de un pumn de ţărână şi încă unele în plus, când el comparat cu tot ce i s’a pus în cârcă, ne apare ca o figură de-adreptul angelică, lipsit total de păcatele atribuite.

Oameni cu pretenţii, când vorbeau despre el repetau nişte vorbe de clacă, autorul fiind un fante îmbătrânit de mahala plătit pentru creaţia sa cu un ţol de ţuică de prune, se manifesta cam aşa: “Cică Pamfil Şeicaru şi-ar fi construit Palatul Curentului după formula etajului şi şantajului şi ca impostura să fie totală, fantele de Tirchileşti să capete o verosimilitate de nezdruncinat, Apostolul neamului N. Iorga, e declarat făuritorul acestor parodii de enunţuri, şi când îi va veni rândul îl vor face de râs indiferent de nume, pe cel care le-a pus ulterior, în circulaţie.”

La fel, de data aceasta, bazat pe propria noastră corespondenţă voi demonstra că ceea ce se susţine astăzi în ţară este o altă gravă mistificare a adevărului şi anumite ziare au colportat atare minciuni după care Pamfil Şeicaru ar fi fost în ţară şi ar fi stat la masa discuţiilor cu Ceauşescu. Îl blestem pe acela ce pronunţă un astfel de neadevăr dorindu-i să-i sece gura şi pana de scris, fiindcă prin ele caută să desfiinţeze personalitatea unui mare român şi iubitor de ţară.

Şi cu această problemă, mă voi ocupa când îi va veni rândul. Deocamdată am dat un avertisment celor ce pângăresc lucrurile sfinte cum este memoria lui P. Şeicaru. Şi ca să se vadă că nu respect decât adevărul, mă voi opri asupra altor rânduri dedicate de P. Şeicaru lui Iuliu Maniu, şi nu-l pot urma fiindcă afirmă nişte lucruri greu acceptabile.

Să ne înţelegem, îi dau perfectă dreptate în ce priveşte activitatea lui Maniu din timpul războiului al doilea mondial şi după, până la arestarea şi moartea lui în temniţa de la Sighet, fiindcă marele ziarist aduce probe irefutabile unele din propria sa experienţă, dar pentru a nu ne repeta voi reveni mai târziu la ele, când maestrul se referă din nou la Iuliu Maniu într’un articol ce merită analizat, în sine, pentru esenţele sale.

Astfel, când, în scrisoarea de faţă abordează problema descentralizării cu care se arată de acord, un proect bun, realizat de un politician bucovinean Onciul, în cele următoare adaogă faptul că Iuliu Maniu ar fi vrut să facă o Transilvanie ca şi Slovacia în viziunea lui Hlinka, adică, astăzi o ştim mai bine, ar fi dorit să facă din Transilvania o ţară independentă de vechiul Regat. Este o scăpare de neiertat, odată ce unirea cu condiţii a Transilvaniei, idee nesprijinită de Maniu, ar fi dus cel mult la o federalizare a României. Dar pe de altă parte, Maniu era conştient că pentru români există două blesteme: Bucureştiul cu sufocanta ei centralizare, căreia comuniştii i-au dat o dezvoltare dementă şi şovinismul ameninţător al ungurilor şi atunci orice român alege răul mai mic, centralizarea Bucureştiului.

Pentru a înţelege politica lui Maniu va trebui să ne referim la anumite aspecte istorice.

Prin moartea lui Ionel Brătianu în urma unei amigdalite septice, Ludovici, operată greşit de ministrul liberal Angelescu, s’a creat un gol de neînlocuit în politica românească.

În “La Roumanie dans la grande guerre” Pamfil Şeicaru îl elogiază pe marele Ionel Brătianu şi subliniază rolul său important pentru români în desfăşurarea războiului, a înfruntat chiar Consiliul suprem al păcii cucerind Budapesta (Interesant de remarcat că şi într’al doilea război mondial, armatele române luptând alături de ruşi erau gata să intre în Budapesta dar în ultimul moment au fost deviate spre Cehoslovacia unde şi-au continuat luptele în Tatra ceea ce înseamnă că atât Consiliul superior din primul război mondial cât şi generalii ruşi din al doilea, au primit ordinul să nu-i lase pe români să intre în Budapesta din locuri mult mai superioare, de cum s’ar putea presupune, personaje în faţa cărora se închina şi Tigrul Clemenceanu, care în situaţia dată şi-a pierdut colţii şi ghiarele, executant fără să mai comande. Cu atât mai mult gestul lui Ionel Brătianu creşte, chiar şi astăzi, în măreţia lui!).

P. Şeicaru menţionează însă că I. Brătianu era nepopular şi este uşor de aflat cauza, de ea se plângeau mai ales adversarii politici, poporului în bună parte comportarea sa îi satisfăcea caracteristicul cezarism, prezent la fiecare naţie de origine latină, Iorga în “O viaţă de om” vorbeşte de dictatura mascată a lui Ionel Brătianu, şi nu greşea de loc, fiindcă, nu tocmai democratic, din umbră, I. Brătianu prin legăturile sale de prietenie cu Barbu Ştirbei, îşi impunea părerile reginei Maria şi prin ea regelui Ferdinand numit Nando de C. Stere în romanul său “În preajma revoluţiei”. Fie la putere, fie nu, Ionel Brătianu oricum conducea destinele României, dreptate avea Nicolae Iorga.

După moartea sa neaşteptată, mai ales cei ce erau duşmanii lui direcţi, celebrul N.D. Cocea, care sub ruşi se lăuda cu prietenia lui Lenin, organizase o procesiune în care şobolanii reprezentau partidul liberal în frunte cu Ionel Brătianu.

Totuşi prin dispariţia lui, ţara intrase în derută, mai ales anumite partide printre care şi partidul naţional-ţărănist răsuflau uşurate că au scăpat de sub jugul lui Brătianu. Se ştie că în 1923, la încoronarea regilor României, Ferdinand şi Maria, de la Alba-Iulia, ardelenii au refuzat să participe la ceremonie, arătându-şi nemulţumirea faţă de I. Brătianu care după ei şi-a cam depăşit atribuţiile, fără niciun rezultat concret.

În 1928, scrie maestrul, venit la putere, Maniu ar fi putut să iniţieze

o descentralizare, chiar prin modificarea Constituţiei, şi nu-şi dă seama că aduce un argument decisiv în favoarea realităţii că politicianul ardelean nu avea intenţia să transforme Transilvania într’o Slovacie independentă. De câte ori vom mai face paralela dintre cei doi va trebui să admitem că şi unul şi altul, posedau structuri sufleteşti cât se poate de diferite, de unde de o reconciliere între ei nu putea fi vorba.

Concluziile maestrului asupra guvernului Maniu din 1928 erau cât se poate de simple: era lada goală, a venit un guvern fără program. Maniu era un om de slabă pregătire politică.

Astfel de aprecieri făcute unui partid ca cel Naţional proaspăt fuzionat cu cel ţărănesc al lui Mihalache, aproape de extrema stângă şi avându-l economist pe V. Madgearu, unul din cei mai buni specialişti ai României, devin mai mult decât discutabile.

De altfel, respectivul guvern a trecut prin două mari crize care au avut influenţe sigur negative asupra activităţii normale ale acestuia.

Prima este marea criză economică mondială pe care Madgearu încearcă să-i anuleze nefastele consecinţe în România, iar deputatul Şeicaru a intervenit propunând conversiunea datoriilor ţărăneşti, ceea ce s’a şi făcut, ca lege aprobată de parlament.

A doua criză, care a scuturat din temelii partidul la putere a fost întoarcerea lui Carol II în ţară, la 8 Iunie 1930, aterizând pe aeroportul din Oradea sprijinit fiind de armată. Neputând fi împotriva curentului creat, i-a pus condiţia regelui să renunţe la mme Lupescu, ceea ce imoralul Carol a şi promis, ca iubita lui coruptă să intre totuşi cu primul tren în România, după ce Carol a fost înscăunat în funcţia sa regală. Maniu protestează, dându-şi demisia, deci părăsind guvernul care rămâne ia putere, dar pentru Maniu regele era un mincinos, om fără caracter. Din acel moment legăturile dintre rege şi Maniu se întrerup definitiv, fără îndoială politicianul ardelean a procedat aşa cum ar fi făcut-o, şi Ionel Brătianu dacă ar fi trăit. Pamfil Şeicaru îi impută faptul că nu l-a atacat pe rege mai direct şi public, ori Maniu avea dreptate, Carol al II-lea câştigase partida, gestul politicianului juca rolul unei prevestiri de Casandră necrezută, dar ea se va împlini cât de curând în toată amploarea şi bestialitatea ei.

Marele ziarist mai făcea observaţia că partidul lui Maniu trimise un

agronom Orva să studieze colhozurile ruseşti, altă mărturie de neseriozitate ce o atribuie partidului la putere. Ori cum se ştia printre noii membrii ţărănişti figura şi dr. Lupu care, scrie în memoriile sale Ion Duca, plănuia împreună cu temutul Rakovschi răsturnarea guvernului român de la Iaşi în 1918, aşa dar iniţiativa de a trimite un agronom în Rusia să studieze colhozurile, nu aparţinea lui Maniu. Iorga numise partidul lui Mihalache drept unul de clasă în sens marxist numai că nu muncitorimea ci pătura ţărănească deţinea rolul conducător.

Dar în continuare maestrul are goluri de informaţie când îl acuză pe Maniu că deşi cum Ion Antonescu îl informa zilnic în legătură cu tratativele de armistiţiu duse la Stockholm cu mme Kollontay, în numele lui Stalin, trimiterea unui observator din partea lui la Stockholm nu-şi avea niciun rost, reprezentanţii mareşalului fiiind şi ai lui. Se cunoaşte convingerea justă a lui Maniu că armistiţiul trebuie să-l facă cel ce a dus războiul adică Ion Antonescu.

Mai departe, Pamfil Şeicaru în scrierile sale nu a amintit nici cu o vorbă ca la Stockholm pe lângă Nanu, omul mareşalului au apărut şi oamenii lui Niculescu-Buzeşti, în persoana lui G. Duca, el căuta s’o convingă pe bătrâna doamnă să stea de vorbă cu ei şi nu cu trimisul special al lui Antonescu, de altfel cu acesta din urmă vroia şi Stalin să trateze condiţiile armistiţiului. Mai mult, într’o scrisoare cifrată Niculescu-Buzeşti îi mărturiseşte lui G. Duca că deocamdată Iuliu Maniu, “bătrânul” este izolat şi nu se ştie dacă regele o să-i mai arate încrederea sa, ceea ce înseamnă că în pregătirea armistiţiului Maniu stătea alături de Ion Antonescu, nu avea cunoştinţa de ceea ce se întâmpla la palat, şi deci nici nu a luat parte la lovitura de stat de la 23 August, deci pune un mare semn de întrebare după cel “cauţionat” întrebuinţat de marele ziarist Maniu nu a intrat în guvern şi mai târziu nu a putut să se retragă la Bădăcini şi astfel să-şi lase neamul în mare ananghiă. A luptat împotriva comuniştilor cu armele ce le poate avea un democrat pur sânge, ducându-i un sfârşit mai mul decât tragic.

Este de subliniat că nu numai familia Boilă avea influenţă asupra sa, se înţelege politică, dar în acelaşi timp americanii, suferind de o crasă inconştienţă, de pildă prin A. Harriman îl asigurau că dacă alegerile nu vor fi libere, ei vor interveni ceea ce s’a arătat a fi o mare minciună în numele căreia şi-au dat viaţa mulţi români.

Şi fiindcă veni vorba despre unele scăpări informative în cunoştinteile maestrulului, se pare că n’a ştiut că Ion Antonescu constatând că războiul e pierdut, pentru ca activitatea anticomunistă să continue şi după ce ţara va fi ocupată de ruşi, se înţelege peste hotare, a avut intenţia să depună la o bancă din Elveţia suma de 18 milioane dolari, care să stea la dispoziţia viitorilor luptători anticomunişti ai exilului. Cum la începutul lui August 1944, P. Şeicaru pleca în misiune trimis de Antonescu în Portugalia şi Spania, explică faptul că el nu cunoştea respectiva tranzacţie. Evenimentele precipitându-se, maestrul fiind sechestrat în Germania nu s’a mai putut întoarce în România, dacă o făcea, vom vedea cu altă ocazie, suma respectivă, avem toate motivele s’o credem ar fi primit-o el.

Din păcate, datorită împrejurărilor, Ion Antonescu nu a ajuns să depună decât şase milioane de dolari, sumă ce a stat la dispoziţia lui Al. Creţianu, care în cea mai mare parte a cheltuit-o pentru întreţinerea sa personală. Problema a fost discutată viu în exil, chiar şi în sânul Comitetului naţional român, astfel că Al. Creţianu a recunoscut public, şi după moartea lui, soţia sa, administratoare bunurilor personale, că întradevăr suma de 6 milioane de dolari eliberată de Ion Antonescu i-a stat tot timpul la dispoziţie şi au risipit-o fără să facă nimic durabil pentru exil.

Istoricul de astăzi, român, ar putea să meargă pe urmele articolelor lui P. Şeicaru, scrise în anii 1948 şi următori, poate ar putea descoperi date inedite asupra epocii respective, inclusiv asupra afacerii Creţeanu (Cretzianu). Până astăzi, politicienii democraţi români au confundat şi confundă interesele lor personale cu cele ale ţării.

Reîntorcându-ne la guvernarea lui Maniu din 1928, cu surprindere constatăm, că el este aproape singurul guvern democratic, nedirijat dacă ne amintim că după zece ani se instaurează regimul de dictatură regală, în urma căruia va trebui să treacă foarte mulţi ani, mai precis între 1996 şi Nov. 2000 am avut al doilea guvern democrat ceea ce să recunoaştem este foarte puţin.

Dar vreau să atrag atenţia că există o modalitate cât se poate de rodnică de sabotare a regimurilor democrate de necinstiţii săi adversari, inclusiv reprezentanţii opoziţiei.

Fără îndoiala guvernul lui Maniu a putut fi sabotat, pur şi simplu, forurile de la periferia administraţiei statului de pildă să refuze să aplice o lege, aplicând contrariul numit antilege. S’au aplicat şi alte măsuri contraguvem dar nu rees atât de evident la suprafaţă cum s’au petrecut lucrurile cu cea ce a doua democraţie a dlui E. Constantinescu. Trec peste nepotrivirea ştiinţei geologiei cu cea politică dar opoziţia etichetată drept partid PDSR a reuşit un lucru extraordinar, să restaureze vechiul regim comunist, sub masca unei democraţii de circumstanţă, şi nu m’aş referi la banalitatea zilnică pe care o demonstrează actualul preşedinte că e un foarte bun şi astăzi, activist de partid comunist, dar e grav de tot că stafiile comuniste au luat iar cuvântul scoţându-se în evidenţă pseudomeritele celor ce au slujit cu loialitate partidul de ieri, oamenii se laudă cu pseudovalorile trecutului, cu cât au fost mai comunişti, cu atât mai bine. Instalând la putere un partid unic nu va mai mira pe nime că se consideră cel mai tare şi mai puternic partid din lume, detestând ca pe nişte nulităţi pe cei ce au guvernat înaintea lor, începând să-i terorizeze ca pe vremea tătucului Stalin, căci aceasta e esenţa comunismului, pe care ei o promovează, în frunte cu bardul poporului Andrei Păunescu, remarcat prin fenomenul că minciunile l-au transformat într-un butoi mai lat decât înalt! Cum se zice Dumnezeu nu bate cu bâta!

Să nu-i uit pe ziarişti, care încep să se laude cu educaţia primită la şcoala de cadre şi la Scânteia Tineretului, urmată ca studii superioare la Ştefan Gheorghiu, de altfel îşi demonstrează originea prin lipsa unei educaţii elementare a dialogului şi a vorbei scrise, într’un cuvânt se consideră fiecare în parte, buricul pământului. Nu-i aşa dle Cristian Popescu, privirile tulburi şi chelia pe turta căpăţânii dtale, îţi recomandă să-ţi faci un examen psihiatric, şi să încetezi să-ţi mai baţi joc de bieţii români, pe care i-ai adus să umble fără busolă adică i-ai îmbătat cu mistificări ordinare. Apropo, să ştii că nu Vlad Georgescu a fost atacat de doi terorişti ci Emil Georgescu ceea ce este o distanţă enormă. Dar, se vede că şi dumneata ai o educaţie strictă de partid, “Adevărul” fiind umbra Scânteii de altă dată atât în ce scrie, dar mai ales cum trăieşte spiritul lui Stalin în sufletul dtale, de fapt, o umbră ce nu cunoaşte niciun respect deoarece te conduci după principiul că nu există oameni să nu poata fi înlocuiţi, afară de dumneata bineînţeles!

Fiindca vorbeam de reînvierea comunismului în România de astăzi, mi-aş permite să vorbesc de unii intelectuali români pe care i-am căutat în ţară atunci când aveam o bursă la institutul de Psihiatrie din Muenchen, instituţie de valoroasă tradiţie, locul unde s’a născut cu adevărat ceea ce se numeşte neuropatologie (studiul bolilor creierului) şi nu primeam aprobare pentru eliberarea unui paşaport.

După ce am aflat că dosarul meu a trecut pe la Securitate şi mi s’a aprobat plecarea, actele mele zăceau la Manea Mănescu, deci nu mă lăsau iubiţii mei colegi, aspect cu nonşalanţă cultivat de un regim care înlocuieşte iubirea între oameni cu ura de clasă.

Deci am cerut ajutorul celor care ar fi trebuit să mă ajute. L-am căutat deci pe ministrul Sănătăţii, Aurel Moga, căruia Ceauşescu i-a scurtat viaţa când l-a numit ministru. Clujul era pentru profesor un paradis al leneşului imaginat de Pieter Breugel bătrânul. Adică ducea un trai mai mult decât economicos, venea la zece dimineaţa la clinică, făcea o vizită de 2 ore ca să dispară, în zilele când îşi ţinea cursul universitar nu făcea nicio vizită. Pentru hârtiile şi actele legate de activitatea sa, prof. Moga îl luase pe dr. Orha lângă el, acesta îi rezolva toate problemele, lui nu-i rămânea decât să le semneze. De-acuma mutarea profesorului la Bucureşti i-a schimbat complet ritmul de viaţă şi probabil stressul la care se vedea supus în noua sa funcţie, pe care nimeni nu l-a întrebat dacă o acceptă, poate să fi contribuit la moartea sa “prematură”, după socotelile sale, printr’un infarct miocardic, la 74 de ani.

Un coleg mi-a povestit că în cadrul unei conferinţe de medicină ţinută, îmi pare, la Călimăneşti, în semn de omagiu, medicii prezenţi l-au invitat pe profesor la o plimbare de seară, el desigur acceptă dar văzând că Orha nu e de faţă propune plenului, în care se aflau mulţi medici mai în vârstă, să-l ieie şi pe Orha, care însă îşi avea camera, ceva mai departe, pe creştetul unui deal.

La ora prescrisa, mă aflu în antreul cabinetului ministerial, în care mă aştepta Orha-cerberul, întrebându-mă cu ce problemă vin la ministru, aflat deja în cabinetul său. I-am spus, am primit acordul audienţei şi peste câteva momente, eram faţă în faţă cu fostul meu profesor de medicină internă. De la început, m’a asigurat că mă ştie foarte bine, din vremea studenţiei, că sunt un element de valoare dar nu poate sub nicio formă să mă ajute. Şi îmi da şi explicaţia: L-a sprijinit pe fiul prof. Vasilescu - cu care era prieten la cataramă - să plece în Anglia pentru un stagiu de un an, a garantat pentru reîntoarcerea lui, bazat pe cuvântul dat al împricinatului, ca acuma să anunţe familia că va rămâne în Anglia; în urma acestei hotărâri amândoi părinţii s’au îmbolnăvit. În zadar căutam să-l lămuresc că eu îmi voi ţine cuvântul, nu l-am putut îndupleca, sigur fiind că datorită tânărului Vasilescu toate oalele se vor sparge în capul său, şi mult timp de-atunci înainte, nu va putea să susţie pe nimeni să plece într’o călătorie de studiu. Omul era atât de înfricoşat încât temeiul discuţiei noastre se schimbase, eu căutam să-l consolez, susţinând că el nu putea fi tras la răspundere pentru fapta unui tânăr lipsit de cuvânt. Fără îndoială în mediul în care trăia se putea constata că marele profesor şi ministru era nu numai sincer dar avea nevoie de mine ca de un partener de dialog, de nădejde.

Se vorbea că superiorul lui Aurel Moga era un oficiant sanitar-veterinar fără nicio şcolaritate, responsabil cu problemele medicale pe ţară. După cum am arătat şi cu altă ocazie, activiştii sau ştabii partidului, repede îşi dădură seama că prof. Moga era un timorat, din această cauză cinstindu-i slăbiciunile de caracter se purtau cu el în modul cel mai neomenesc. Aşa se întâmplă că oficiantul veterinar când îl chema la raport îl trata cu “mă” şi “tu” şi-l blagoslovea cu toate epitetele de calibru inferior, în cadrul cărora “prostule” corespundea unei vorbe de alint.

Am plecat de la prof. Moga nu foarte decepţionat, apropierea inimii sale m’a impresionat, mai ales că era vorba de un dascăl pe care eu îl apreciasem, dar morga lui distantă m’a oprit să-i vorbesc vreodată în afara examenelor date cu dânsul.

După prof. Aurel Moga l-am căutat pe prof. Şt. Milcu, vicepreşedintele Academiei, celebru endocrinolog, generele mai celebrului Parhon.

Am stat de vorbă în edificiul marii Instituţii, nemai având nevoie de intermediari, nici măcar de tipul dr. Orha.

Cum m’a văzut şi i-am spus cine sunt, m’a încunoştinţat că îi sunt cunoscut prin tandemul valoros Horneţ-Vuia.

Să explic şi acest aspect. Horneţ era şeful meu la care ţineam ca şi colaborator al lui Alajouanine şi în general pentru întreaga sa activitate neuropatologică. A fost o mare cinste ca să fiu directul său colaborator la Bucureşti, deşi curând mi-am dat seama că nu mai avea nicio atracţie faţă de studiul creierului, mai mult, îşi făcea datoria plătită să se ocupe de una din nepoatele lui A. Kreyndler, şeful Institutului.

Eroarea lui, cred şi astăzi se baza pe o neglijenţă ce urma să fie urmărită şi de duşmanii săi, care îi cereau pedepsirea, doar îşi însuşise lucrarea, cel puţin, a altuia.

Ce se întâmplase: încheiasem o lucrare în legătură cu patologia venoasă a creierului, pe care Horneţ o luase cu el la Viena. Fără să mă întrebe, sau cel puţin să mă puie şi pe mine ca autor al lucrării comunicase lucrarea ca fiind numai a lui, odată ce figura numai sub numele său. Aflaseră adversarii lui de respectiva faptă şi fără să mă consulte, au reclamat cazul conducerii Academiei. Şi cu toate că reclamanţii erau membrii ai partidului li s’a răspuns stereotip, până nu vine Vuia să se plângă nu putem face nimic. Ori personal, mi-am încheiat socotelile cu şeful meu şi am făcut asta nu mai pentru a-i domoli aerele de superioritate pe care şi le da. Se înţelege, deşi s’au făcut mari presiuni asupra mea, nu puteam să denunţ un colaborator al meu pe care cândva l-am admirat, pe când de pildă a concurat la concursul de a ocupa catedra de neurologie din Cluj, eram cu trup şi suflet alături de el.

Aşa se terminase totul fără rezultatul scontat de unii, şi nu am regretat deloc, mai ales că ceea ce făcuse Horneţ era un sport cultivat de cei mai mulţi academicieni români.

Trebuie s’o scriu, că atunci când l-am vizitat pe Şt. Milcu, discuţiile erau în toi, de unde remarca de la început al academicianului referitor la valorosul tandem, Horneţ-Vuia.

Dar după ce i-am mărturisit că nu pentru asta sunt la el, Şt. Milcu s’a luminat la faţă şi a devenit mult mai volubil, mai degajat, se arăta total de părerea mea, doar a spus “ăstora” că dacă ar pleca 100 şi s’ar întoarce doar cinci ţara ar fi tot în câştig.

Şi fiindcă mereu se referea la “ăştia” în sus şi “ăştia” în jos, l-am întrebat dacă el nu poate să-mi spună cine sunt aceşti “ăştia”? Şi fiindcă m’a informat că el nu poate să mi-i numească discuţia noastră luase sfârşit, deşi nu am ajuns la niciun rezultat concret, nu am regretat această experienţă din care am învăţat pe viu că în fond comunismul e o condamnabilă inversiune a valorilor, ceea ce este elita unei ţări, a ajuns să fie manevrată de josnicele elemente ale maselor, lipsite de fiinţarea Fiinţei reprezentând acel anonim “se” din se cheamă sau se face, (Heidegger) pe când Maurras vorbeşte de o periculoasă revoltă a maselor care se desfăşoară după criterii ce degradează pe om, îl împing în noaptea ireversibilă.

Mi-e greu să accept astăzi că am trăit într’o atare lume inumană a Leviatanului, condusă de deviza “Homo hominis lupus”. Şi cu mare durere trebuie să constat că spre o astfel de prăpastie unde nu mai există nicio omenie, demnitatea şi mândria de a fi om e zdrobită de lovitura cnutului de rob, te îndrepţi Românie!

A treia relatare s’a întâmplat şi ea întocmai fără nicio exagerare.

E vorba de Mihai Ralea, fostul ministru al muncii în regimul trecut, mare personalitate şi sub comunişti. În general, oamenii înclinaţi spre observarea lucrurilor zilnice, de mult au avut ocazia să constate că acest domn ia masa în fiecare zi la Athenée Palace, consumând din toate, cam pantagruelic. Lumea rea şi invidioasă îl înjura datorită ospeţelor sale bahice stropite cu şampanie şi prea puţini să nu zic că nimeni, nu îşi dădea seama că un astfel de trai îl pune pe om să-şi sape cu dinţii groapa.

Era într’o zi, când Ralea se pregătea să plece la Copenhaga pentru o întâlnire UNESCO dar fiindcă se simţea tare rău, consultă pe colegul său de Academie, prof. doctor în medicină Acad. Kreindler şi-l roagă să-l examineze şi să-i comunice dacă poate să facă voiajul respectiv. Medicul nu-i constată nimic organic, trece peste paresteziile (amorţelile) de la nivelul buzelor şi îl trimite pe bolnav să facă o electroencefalografie. Tinerii specialişti o execută şi semnalează evidente modificări electroencefalografice, pentru care îi recomandă repaosul la pat. Revenind la profesor, un ahtiat al călătoriilor, nu ia în socoteală modificările eeg şi îi recomandă să călătorească la Copenhaga, cum ar face-o el dacă ar putea.

Rezultatul: Ralea îl ascultă pe venerabilul său coleg, pleacă în direcţia Danemarca, dar nu mai ajunge acolo, fiindcă moare la Berlin unde i se fac funeraliile cele dintâi.

Din povestea de faţă se pot trage mai multe concluzii: Vai şi amar de neurologia condusă de un om care nu posedă nici, pe departe, pregătirea medicală cerută unui profesor, dar el nu o avea nici pe cea de medic secundar. Se ştie că Institutul de neurologie din str. Povernei 42, a fost dăruit de Chişinevschi prof. A. Kreindler, deci politicul îşi însuşea calitatea de a numi medicii respectivi, exclusiv după merite politice, de unde descalificarea progresivă a medicinii în regimul comunist.

Mai departe, cazul lui M. Ralea ne demonstrează că în viaţă, în afară de vânarea succesului şi carierismului mai există şi alte lucruri, mult mai serioase, ce ar trebui să ne atragă atenţia.

De pildă, M. Sevastos dedică pagini întregi descriind, cel puţin, deceptia lui G. Ibraileanu privind faptul că după ce a aşteptat cu mari speranţe pe M. Ralea, prin studiile sale la Paris desigur mulţumea pe cei ce i-au imputat lui carenţa acestora, dar, din păcate, Ralea nu a acceptat direcţia Vieţii româneşti, pe care vroia marele critic să i-o ofere. Socoteala era simplă: munca la ziar era titanică dar nerecompensată material.

Şi se cuvine să mai reamintim celor în cauză, atunci când sunt bolnavi să-şi caute cu grijă medicul şi să nu se lase amăgiţi de titlurile vreunui coleg de-al lor academicieni, deoarece din proprie experienţă ar trebui să ştie, că ele i-au fost acordate pe alte criterii decât pregătirea profesională.

Pe Mihai Ralea, după cum am văzut, această scăpare din vedere l-a

costat, viaţa.

Tot în această scrisoare impresionante sunt cele scrise în memoria mareşalului: “Rămâne, singur, Ion Antonescu, figură eroică. Predat de rege ruşilor, ţinut la închisoare doi ani, nu s’a plecat şi a stat în faţa plutonului de execuţie, drept, neînfricat. Există fotografii a execuţiei mareşalului care vor mărturisi mâine, în acel mâine al libertăţii, de sfârşitul celui care a dus războiul contra Rusiei.”

Îmi adresează câteva rânduri pe care le voi cita: “Îţi scriu, dragul meu, că eşti tânăr şi nu ştiu dacă parcele îmi vor îngădui să scriu “Memoriile unui gazetar” (în 1978 voi împlini 60 de ani de gazetărie). În cazul când nu voi avea răgazul s’o scriu, atunci vei fi dta care să stigmatizezi imposturile tricolore.”

Misiunea pe care mi-a încredinţat-o maestrul, m’a onorat, în primul rând fiindcă îmi demonstra definitiv că mă bucuram nu numai de prietenia dar şi de adânca preţuire a marelui ziarist şi om de cultură, Pamfil Şeicaru.

Şi dacă îmi duc la împlinire respectiva misiune abea la 20 de ani  şi mai bine după moartea sa, văd şi în asta o deosebită semnificaţie: a trebuit să treacă şi peste mine ani grei de viaţă, ca să mă apropii de adevărul din inima lui, pe care o aveam vie lângă mine, şi din valoroasele sale lucrări, în majoritatea lor scrise în exil, în timp ce prin scrisorile ce mi le-a scris îl simt şi azi puternic, asemeni unui zeu contemporan învingând, tăriile morţii.

Asupra lui René de Flers, nepotul şi asupra relatării sale, vom mai reveni în partea III-a a lucrării de faţă.

Scrisoarea (9) din 16 Ianuarie 1977 de la Pamfil Şeicaru

Am promis că vă voi trimite fotocopia textului senzational care demască cea mai idioată operaţie de falsificare de monedă, nu a unui individ sau a unei bande ci a guvernului unui stat care făcea parte din Societatea naţiunilor. Era deci de presupus că respecta legile internaţionale şi este ţinut să păstreze o oarecare onorabilitate. Guvernul falsificator era guvernul Ungariei din 1925. De ce a ales francul francez să fie falsificat şi milioane să fie zvârlite prin contrabandă în diverse ţări? În 1925 francul francez avea o altă valoare decât acea pe care o are azi. Ceea ce te va uimi în această operaţie este faptul că cei trei indivizi care au încercat să introducă franci francezi (7 milioane) în Olanda erau purtători de paşapoarte româneşti falsificate de şeful poliţiei maghiare. Deci, operaţia era: replica la tratatul de la Trianon unde Franţa a jucat un rol decisiv, mai ales în delimitarea frontierei României, de aici ticăloşia de a falsifica paşapoarte româneşti. Cum spun spaniolii, Dos pajaros de un tiro, două păsări dintr’un glonţ. Sunt incapabil să pot înţelege delirul inconştienţii la un guvern al unui Stat care făcea parte dintr’o instituţie internaţională. Ceea ce mă frământă şi nu izbutesc să dezleg o enigmă, de ce presa românească nu a cunoscut această operaţie delicventă a Ungariei în 1925. N. Titulescu a arătat că Briand în guvernul francez are interes ca afacerea să nu fie prea cunoscută. Aşa cel puţin bănuiesc.

Am trimis în acelaş timp cu poşta ce-ţi trimit dtale traducerea textului din cartea lui Bertrand de Jouvenel. Lui Traian Popescu spre a publica textul în franceză, germană şi engleză, sub titlul: “Un dosar uitat al revizionismului maghiar”. Am însă o recomandaţie să vă fac. Strict secret este numai pentru dta în al cărui românism cred. Ungurii în emigraţie fac front comun în problemele naţionale. Românii sunt învrăjbiţi şi idiot ocupaţi să îşi chivernisească pentru viitor o situaţie pentru gruparea din care fac parte. Dacă un ungur ar afla s’ar zădărnici efectul surprizei.

Acum o rugăminte: o reţetă pentru siropul care mi l’ai dat fiindcă la farmacii când sora mea a cumpărat un flacon şi i s’a cerut reţeta medicului a promis că-i va da reţeta pentru acoperire. Îţi mulţumesc pentru amabilitate şi noul an să vă fie plin de bucurii

al dtale

Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

Textul este destul de explicit, priveşte falsificarea de franci francezi de către statul ungar, în 1925, cei trei indivizi care încercau să introducă bani falşi în Olanda, aveau paşapoarte româneşti, false, eliberate de şeful poliţiei maghiare. Era o răzbunare asupra Franţei care la tratatul de pace de la Trianon a jucat un rol important, chiar decisiv, sprijinindu-i pe români mai ales în delimitarea frontierelor României de unde ticăloşia de a falsifica paşapoarte româneşti.

Dacă presa română nu s’a ocupat de această problemă, se presupune că nu a cunoscut-o, dar în general, chiar şi în Franţa, din partea guvernului francez şi a lui Aristide Briand, după mărturia lui Titulescu, nu se vroia popularizarea acţiunii delicvente a Ungariei.

Este totodată de admirat entuziasmul şi pasiunea cu care, în ciuda vârstei, maestrul abordează afacerea falsificării banilor francezi de către statul maghiar, nerăbdarea şi prospeţimea gândirii sale îi dă dreptate lui Goethe când suştinea că un geniu rămâne un copil, întreaga lui viaţă. Astfel, dă directive ca în timpurile sale cele mai bune de la Curentul său antebelic, având de tratat o chestiune ce nu trebuia să fie aflată, secretul ei constituie esenţa rezolvării pozitive a plănuitului atac. În acest sens îmi trimite traducerea din cartea lui Bertrand de Jouvenel şi nu uită să mi amintească faptul că el crede în românismul meu, pe când lui Traian Popescu pentru revista Carpatii din Madrid îi va da un text ce trebue tradus în mai multe limbi sub titlul “Un dosar uitat al revizionismului maghiar”. În acest mod revizionismul maghiar va primi o lovitură atât de bine studiată încât ungurii greu se vor redresa.

Maestrul face observaţia că dacă ungurii în emigraţie fac, în problemele naţionale front comun, românii sunt învrăjbiţi, preocupaţi să îşi chivernisească viitorul pentru gruparea din care şi ei fac parte.

De la început vom sublinia că individualismul, e unul din caracterele fundamentale ale spiritualităţii apusene, ctitor al unei culturi şi civilizaţii unice. Nu mai că la noi la români există prin derivaţie un individualism ce depăşeşte caracterul măsurat şi armonic, el se transformă într’un egoism cu tendinţă de a desfiintă cu voluptate pe adversarul născocit de meschinele sale înclinaţii egolatre. De pildă când un scriitor român, ca din senin îl denunţă pe Vintilă Horia pe cale de a lua prestigiosul premiu Goncourt, de fascism şi legionarism şi deşi ştie prea bine că nu are dreptate, continuă, produce vâlvă şi e fericit atunci când aude că a provocat retragerea celuilalt de la premiu, este un fapt întâmplat real definind acel individualism negativ, românesc.

Acesta a pătruns până şi în viaţa ţăranului român după cum se prezintă procesul între doi fraţi. Avocatul încearcă să-i împace dar clientul său îi răspunde: “Dle, să ştiu că mă costă o avere, plătesc, dar să văd că ai luat şi gacile de pe el.” Referinţa la ismene simboliza situaţia în care vroia el să-şi vadă, fratele.

Şi dacă mai punem ia socoteală şi mulţimea de plagiate din literatura română, cele mai multe lipsite de orice temei, nu va mai mira pe nimeni s’a ajuns să ni se evidenţieze o tare veche origine a acestui păcat, deci cu pecete ancestrală.

Cum se ştie Herodot a vorbit de neamul trac, aproape tot atât de numeros ca cel indian, dar tot istoricul grec scrie că fiind foarte divizaţi în triburi ce se bat între ele, tracii nu vor constitui niciodată o putere nici atât să-i poată învinge pe greci, o mână de oameni ce sunt.

Deci s’a tras concluzia că defectul respectiv de la traci ni se trage şi astfel trebuie să-l şi acceptăm.

Datorită tracismului nostru, de pildă, nu ne-am putut afirma, ca alte

neamuri în Statele Unite, ne-am oprit la un anumit prag la care am ajuns prin muncă proprie, dar când ar fi fost nevoie de un ajutor colectiv, el ne-a lipsit. În zilele noastre apare în St. Unite o fiţuică scoasă de un renegat care susţine că românii nu mai vorbesc decât engleza şi că nu au nevoie să mai cunoască istoria parinţilor părinţilor lor, şi în fiţuica acestui om pierdut, desigur contra cost, mai publică pe câte un român reuşit în America pozat înaintea unei cârnăţării sau prăvălii de alimente şi cu toţii se bucură că românul nostru a intrat în rândurile micilor “aproprietari”.

De-aici rezultă aspectul tragic că noi românii nu avem un reprezentant în Parlamentul american şi asta datorită inexistenţei noastre pe plan colectiv, cetăţeanul român ajungând în acest stadiu se consideră american get-beget şi dacă vizitează România nu mai ştie din Istoria ei decât de falsul erou imaginar Dracula, străin, fără legătură cu trecutul nostru, el fiind o născocire a unui modest autor irlandez cu numele de Br. Stoker, inspirat de un coleg de lojă masonă, ungurul Vambery!

Dar în Statele Unite mai are loc un fenomen care nu-i poate lăsa rece pe cei ce-şi iubesc ţara şi neamul din care se trag.

Sub comunişti în America, parcă pentru a ne demonstra ce învrăjbire a însemnat şi înseamnă comunismul, între români, au funcţionat două biserici, una dependentă de Bucureşti, a fost susţinută timp de aproape 8 ani de prezenţa părintelui Anania, viitorul episcop al Clujului, Bartolomeu oricât această şedere nu-i face cinste, deoarece reprezenta biserica din ţară, robită şi din acest punct de vedere nu putea avea relaţii prieteneşti cu episcopul de la Vatra, Valerian, după cum se laudă astăzi domnia-sa.

Dar această separare nu-l încânta pe Ceauşescu, el dorea o confruntare directă cu episcopul de la Vatra, pentru doborârea căruia a recurs la cele mai reproşabile falsuri şi alte procedee de-a dreptul criminale. E de datoria noastră s’o scriem că în această perioadă părintele Anania nu mai era în America. Trebuie încă să o spunem că spre dezonoarea lor satrapul român a fost ajutat de o politiciană evreică şi câţiva acoliţi de-a ei din Statele Unite, prin aceste unelte Bucureştiul căta să-l înlăture din scaunul său, pe episcopul Valerian cunoscut prin anticomunismul său care nici nu punea în discuţie o eventuală colaborare cu el. Puterile au fost inegale. Comuniştii au venit cu nişte fotomontaje trucate în care episcopul pe vremea când era student în Bucureşti, preşedintele tineretului naţionalist, conducea o motocicletă, în mână cu o mitralieră împuşcând, pe cine-i ieşea în cale, falsurile erau strigătoare la cer, şi atât de exagerate încât oricât ar fi americanii un popor naiv, nu erau într-atâta să nu priceapă unele plastografii evidente de la distanţă. Şi totuşi până la urmă criminalii au primit câştig de cauză şi părintelui Trifa-Valerian i s’a intentat un proces, că la intrarea în Statele Unite n’a declarat că a făcut parte dintr’o organizaţie profascistă, deşi mişcarea legionară nu intra în acest grup, pentru simplul motiv că în cel de al doilea război mondial ea a stat în lagărul din Buchenwald şi ce-i mai important tribunalul de la Nuernberg, a absolvit-o de orice vină, şi a scos-o din corpul organizaţiile de tip fascist.

În sfârşit, procesul se amâna la infinit, ceea ce ridica totodată costurile judecăţii, astfel că pentru a nu îngreuna finanţele diocezei sale, Trifa a acceptat să părăsească Statele Unite, soluţia împăca mai ales pe comunişti, fără să-l condamne pe preot şi fiindcă n’aveau motive s’o facă, procesul s’ar fi prelungit sine die.

Zdrobit sufleteşte, înconjurat de iubirea multor credincioşi, episcopul Valerian se stinge în Portugalia, unde i s’a dat un azil provizoriu. Desigur, în condiţiile date părintele Trifa, asediat de comunişti, printr’un eventual urmaş al său, trebuia să-şi asigure episcopia din partea invadatorilor cei noi, şi în acest sens l-a ales drept urmaş pe viitorul episcop Nathanail. Trecut la ortodoxism de la catolici, având şi o perioadă de, “hippies” totuşi prin originea să americană poseda virtutea morală de a se împotrivi oricăror încercări comuniste de a pune mâna pe Vatra, râvnită şi pentru buna ei administraţie, fiind un lăcaş creştin prosper.

Întotdeauna episcopul Valerian a declarat că după căderea comunismului, el se va reuni cu cei din ţară, inchinându-se patriarhului României. Ori cum lucrurile nu prevesteau aşa ceva, mai întâi în actualele condiţii Vatra trebuia să-şi păstreze independenţa faţă de Bucureşti.

Numai că evenimentele s’au schimbat mult, mai devreme decât cineva şi-ar fi putut închipui şi astfel după eliberarea României de sub jugul comunist, au apărut mari divergenţe între ortodoxismul episcopului Nathanail şi cel al predecesorului său Valerian.

Cu totul ataşat altor idei, Nathanail îl trădeaza pe Valerian dar nu fiindcă nu ar fi şi el un om al lui Dumnezeu, nimeni nu ar putea să-i reproşeze că nu ar fi un episcop bun, dar cu idei incompatibile cu ale românilor ortodocşi, cum consideră ei credinţa lor adânc şi indisolubil legată de noţiunea românismului. Ori, Nathanail ca american de a doua generaţie, vorbeşte limba româna ca pe una străină, nu se mai simte prin nimic ataşat României, mai ales că nu-i cunoaşte obiceiurile şi nici nu doreşte să o facă. I s’a dat sfatul, înainte de a se rupe de ţara lui de baştină ca român ortodox să facă o călătorie mai lungă, să viziteze manăstirile, să stea de vorbă cu călugării români, dar sfaturile nu au avut nici un efect, după 2 săptămâni s’a întors, acasă la Vatra, îmbolnăvindu-se intre timp. Azi consider că orice încercare e de prisos; episcopul Nathanail e tipul americanului care consideră un popor demn de admiraţie după bogăţiile pe care le are, se înţelege în bani şi nu în bunuri spirituale. Desigur că noi respectăm ideile episcopilui Nathanail, dar fiind atât de american ar fi cazul să-şi dea demisia şi să-şi caute

rosturile sale sufleteşti, acolo unde îi este locul, la anglicani şi să ne lase pe noi în pace. Ar fi cel mai drept!

Fiindcă întretimp dânsul a început să propovăduiască împreună cu regretatul d. Cruga o aberaţie pentru orice ortodox. Adică ei susţin că ajunşi în America şi-au pierdut românitatea atât de mult, încât prin religie se consideră ortodocşi deci ei reformează ortodoxismul american în timp ce nici ortodoxismul rus, nici cel grec nu sunt gata să repete atare inepţii, că ei nu sunt nici ruşi, nici greci ci simplu americani, şi, paradoxal le aruncă teoria în aer fiindcă ortodoxism american nu există în istorie, pe când cel rusesc şi grec există de secole.

Personal, consider că ortodoxismul american e o scornitură de ultimă oră, facută cu intenţia de a mai învrăjbi pe români cu încă o erezie în plus, că nu degeaba suntem noi urmaşii Traciior. Mai mult încă, am considera idiosincrasia episcopului Nathanail una formală, căci iată în genomul său se manifestă o trăsătură atavică traco-românească, doar numai plecând de la atare premize de dezbinare, îi poate veni inspiraţia, fie şi unui episcop că el va lupta pentru ortodoxismul american fiindcă acesta îi va permite să citească Biblia în linişte, netulburat de reguliie ortografiei limbii româneşti pe care oricât se va chinui, nu le va putea niciodată stăpâni.

Să recunoaştem că am ajuns mergând pe urmele unor gânduri ale maestrului nostru, foarte fructuoase dar în ce priveşte tema propriu zisă ar merita să fie într’o zi discutată de la az şi buche, vorba marelui nostru Eminescu. Şi în acest context nu sunt convins că dezbinarea românului cu tot atavismul său trac ar fi un element de structură specifică spirituală, ori dacă nu acceptăm teoria blagiană definită prea bombastic drept categorie abisală, totuşi admitem că a făcut-o cu un scop bine determinat să-i simţim mersul purificator, mereu ascendent. Ori un viciu ca invidia nu poate juca rolui categoriei abisale. Individualismul de care am vorbit e un derivat minor al autenticului individualism doar el poate fi cu adevarat creator. Ceea ce am descris aici sub termenul de individualism transformat e doar expresia unuia sau mai multor vicii, posibil însă să fie remediate prin educaţie, din această cauză mulţi învătăţi, astăzi sunt de părere că omul modern are nevoie, în primul rând, de o regenerare morală iar aceasta, fără o temeinică educaţie nu e realizabilă.

Individualismul fără prihană românesc are înălţimi nebănuite, pleacă de la ritualul sacru al Păstorului dacic din Mioriţa, ca prin Eminescu să ajungă la starea nemuritoare a lui Hyperion, cele două repere simbolice alcătuiesc un patrafir gigantic şi cuprinde totul în deschiderea lui albastră, hotarele fiindu-i constituite din două braţe care se împreună, imitând un unic Sărut, aşa cum modelul său se găseşte numai în cer: de la Păstorul Mioriţei la vârfurile cu izvoare ale lui Hyperion, poetul Mihai Eminescu.

Scrisoarea (10) din 30 Martie 1977 de la Pamfil Şeicaru

Iubite dle Vuia

prietenia plină de căldură şi grija ce o porţi sănătăţii mele mă emoţionează. În lunga mea existenţă publică începută în Aprilie 1918, când am început cariera mea de comentator politic al evenimentelor interne şi externe, nu am întâlnit decât inimiciţii, agravate din August 1944, când am luat fără voe loc cu emigraţia românească. Să fiu precis, aceea ce s’a format în urma insurecţiei legionare din Ianuarie 1941. Paradoxal, când această mişcare se afla la conducerea ţării şi conducătorul Statului era generalul Ion Antonescu. Deci insurecţia nu era contra unei dominaţii comuniste. Anii care au trecut au şters precizia evenimentelor şi s’a creiat o confuzie exploatată abil de insurecţii din Ianuarie 1941. Nu am întâlnit decât poltronerie, vrăjmăşii mascate şi rar, aşa de rar, prietenii reale. Vei înţelege sentimentele pe care le încerc faţă de atenţiile dtale. Pot spune că poticneala piciorului stâng a început să se apropie de vindecare. Bineînţeles sunt încă obligat să fiu cât se poate de atent. Sora mea ca medic este atentă şi îmi poartă o grijă expertă. în ziua de Iuni 28 prietenul meu René de Flers a avut amabilitatea să ne ducă în splendida regiune a lacurilor bavareze; O ieşire din casă după patru luni ce mi-a făcut mult bine. Peisajul, aerul de munte mi-au deşteptat nostalgii ancestrale, ca descendent dintr’o lungă generaţie de oeri. Un străbun al meu a venit prin 1830 cu oile de la Şeica de pe Târnave. Un scriitor francez, Melchior de Vogue spunea că “sunt morţii care vorbesc prin noi.” Tot mă gândesc să am prilejul de a-ţi face o vizită pe neaşteptate în cursul unei evadări cu amabilitatea unui prieten. Văd că şi dumneata ai necazuri cu băiatul, vorba Românului: necazurile nu cad pe pietre.

Stau de când am aflat de tragedia din ţară sub apăsarea gândurilor care mi le impune dimensiunile catastrofei. Am privit o hartă a ţăarii care indica regiunile asupra cărora cutremurul a fost mai devastator; Muntenia şi Oltenia, foarte redusă a fost zguduirea telurică în Moldova. O scrisoare primită eri de la Iaşi îmi comunica ce reduse pagube a produs seismul. Atât Dobrogea cât şi Transilvania, Bucovina au fost ferite. Ce este impresionant în această tragedie: reacţia populaţiei. Au fost acte de eroism în acţiunea de a smulge de sub dărâmături vieţi omeneşti. Calmul şi disciplina spontană au pus în lumină reflexele umane ale populaţiei. Dar mă întreb: nu este suficientă dramatica noastră situaţie geopolitică, de mai este nevoe şi de nimicitoarele lovituri ale seismului: 1940 Noembrie şi Martie 1977. Cu aprigă voinţă poporul român se consacră reconstituirii. Fără să vreau mă obsedează legenda Mănăstirii de la Curtea de Argeş, legenda meşterului, Manole.

Vă trimit o fotocopie a unei pagini din “La democratie”: 2 volume totalitând 900 de pagini de Francesco Nitti, fost şef al guvernului Italiei înainte de Mussolini. Implacabil adversar al regimurile totalitare Nitti, fost profesor de finanţe, la universitatea din Napoli face în volumul I o execuţie a regimului lui Horty în legătură cu falsificarea de franci francezi. Sunt sigur că-ţi va da ca transilvănean o mare satisfacţie. Ţin să atrag atenţia că lucrarea lui Nitti a apărut în 1930 deci la cinci ani după excrocheria budapestană.

Dorind grabnică însănătoşire fiului vă rog transmiteţi doamnei omagiile mele şi dtale

o îmbrăţişare

Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

După o lungă întrerupere cauzată de îmbolnăvirea maestrului, îngrijit cu mult devotament de sora lui, Veguţa, medic şi ea, marele ziarist îmi scrie că îl emoţionează “prietenia plină de căldură şi grijă ce o porţi sănătăţii mele.”

Aprecierile lui, fără modestie recunosc, se arătau întemeiate, în primul rând din cauză că avusesem ocazia să gust din amarul singurătăţii exilului şi înţelegeam poate mai bine, în ce situaţie se afla marele ziarist, de unde setea lui după un prieten adevărat, cum desigur că îi eram, cu toată diferenţa de vârstă dintre noi. Şi astfel mai mult ca niciodată am simţit nevoia să mă dărui, fără să cer nimic în schimb doar din satisfacţia sufletească de a fi ajutat un om care avea nevoe de prietenia mea, “plină de caldură” ceea ce sigur nu i-o ofereau cei din jurul lui, sau din ţară, în general înteresaţi să câştige cevă din relaţiilor lor, la urma urmelor să scoată cel mai mare profit, aspect ce le refuza dreptul de-a fi simţiţi de maestru ca prietenii lui adevăraţi.

În lunga sa existenţă publică din 1918 când şi-a început cariera ziaristică a avut multe inimiciţii, situaţie agravată după 1944 când a luat loc, fără voe, cu emigraţia românească. În tot acest timp a întâlnit poltronerie, vrâjmăşii mascate şi nu mai rar a avut parte de prietenii adevărate. Toate acestea mi le spunea ca să stiu cât de mult preţuieşte atenţiile pe care i le fac, dar consider că totodată ne face o grăitoare demonstraţie că maestrul purta în sufletul său o înclinare, mereu fierbinte, ca un dor nestins, spre trăirea marilor sentimente, pentru realizarea cărora “întru sine”, ar fi fost gata să-şi sacrifice menirea sa de ziarist, de fapt esenţa vieţii sale pământeşti, pentru a o depăşi cum îl descrie marele scriitor L. Rebreanu în Pahonţu, dând totul dragostei ideale reprezentată de iubirea cerească închinată Cristianei Tomşa, soţia ministrului, de mai multe ori, Belcineanu. P. Şeicaru în viaţa lui reală, preţuia ca mare valoare prietenia, cum o făceau spiritele alese, romane ca Cicero sau Marc Aureliu şi un urmaş al lor, poetul italian Giacomo Leopardi.

În orânduirea respectivă a unui Panteon de unică valoare, îi descoperim Fiinţa, cu fiinţarea ei intru ideal, în acest sens iar ca şi Pahonţu erou rebrenian, P. Şeicaru urmărea să fie un binefăcător al Omenirii, dragostea lui pentru libertate şi independenţă creatoare nu va avea nimica în comun cu agonisirea bunurilor telurice, banul era un mijloc şi nu o modalitate de căpătuire. De-altfel tocmai pentru împlinirea acelei nostalgii, total gratuite, a cărei valoare nu putea fi cântărită în aur, mă ruga maestrul să-i scriu la maşină, pentru a-mi citi mai uşor rândurile care de-adreptul îl interesau.

Doar un om superior era in stare să preţuiască nevoile sufletului, prin scrisorile noastre nu numai că reuşea să le plinească dar în tăinuitele lor umbre să ajungă la izvorul pur şi sacru de unde se puteau adăpa din jăratecul năzdrăvanului Pegas, ideile de frumos bine, şi adevăr în numele cărora ridica prin Cuvânt un altar dedicat inimilor noastre.

Construcţiile câte ridică o lume nouă, întrebuinţează bucăţi de marmură interioară prin care materia pasivă, sub privirile omului, se tranfigurează, ceea ce înseamnă că îşi însuşeşte calităţile spiritului, adică se spiritualizează. Şi fiindcă marele ziarist detestă tot ce strică armonia prestabilită a eului său creator, se grăbeşte să iscodească şi din miezul întunerecului lumină, repetă ca şi adept al cultului solar, ca Goethe pe patul său de moarte dorul după mai multă lumină, pe care la capătul fiecârei experienţe o sădeşte la rădăcinile oricărei faceri, aflate la începuturile sale.

Se referă la călătoria făcută cu maşina prietenului său René de Flers, după patru Luni de şedere în casă, peisajul, aerul i-au făcut bine deşteptându-i doruri ancestrale, ca descendent dintr’o lungă generaţie de oieri.

Citând şi pe poetul francez Melchior de Vogue cu “sunt morţii care vorbesc prin noi”, P. Şeicaru îşi defineşte autohtonismul şi tradiţionalismul, de care fiecare om e legat, ca prin rădăcini, adânc înfipte în pământul lui natal. Aceste legături determină viaţa ca destin al românului, ce are un anumit spaţiu specific - nu geografic ci spiritual la noi pe drept numit spaţiu mioritic (L. Blaga).

Prin el se dă matricei originare o primordialitate de conştiinţă, totuşi individul nu e un simplu paseist, îngust în viziunea sa, ci din contră cum e cazul chiar al maestrului nostru el poate fi al prezentului (prezenteist) sau mai des orientat spre viitor, şi în acest caz poate să nu-şi dea seama că ceva îl ţine strâns de pământul său natal, din corespondenţele date se nasc şi obiceiurile specifice fiecărui popor. Dacă cercul Gândirii s’a definit prin autohtonismul şi tradiţionalismul său, de multe ori principiile sale sunt mult mai pur demonstrate de un creator ce nu se consideră legat de respectivele categorii. Să-l luăm iar de exemplu pe eroul nostru Pamfil Şeicaru. Se cunoaşte că după primul război mondial sub patronajul reginei Maria s’a dat o îngrijire deosebită cimitirelor soldaţilor români morţi in 1917 in prizonieratul german din Alsacia. Între acestea un loc privilegiat ocupă cimitirul eroilor români îngropaţi la Val du Roy (Soultzmatt), încât acolo s’a reuşit crearea unei transhumări din Carpaţii, României, în Franţa, al unui autentic spaţiu mioritic, românesc. În mijlocul atâtor elemente aparţinând trecutului nostru ca spaţiu şi destin creator, se află şi statuia România de O. Han având ca model pe mama lui P. Şeicaru. Ea este reprezentată ca o femeie energică amintind de mama lui Ştefan cel mare de Bolintineanu, îndemnându-şi fiul, aici fiii, mai bine să moară decât să fugă de duşmani.

Cu toate că eroina are o atitudine prezenteistă cu privirile îndreptate spre viitor, nu se anulează acea legătură a ei cu pământul natal şi prin toţi morţii care vorbesc prin ea, confirmă versul celebru al poetului francez “sunt morţii care vorbesc prin noi”.

De fapt, întreaga activitate ziaristică şi de mare istoric şi scriitor – a lui P. Şricaru - se naşte de-aici, caracterizează prezentul şi prevede viitorul purtând însă mereu nostalgii ancestrale, care sunt eterne, ale unui descendent dintr’o lungă generaţie de oeri. Aşa se explică faptul că tot ce a făcut în viaţă Pamfil Şeicaru ca istoric al evenimentelor externe, internaţionale a fost din râvna de a ajuta poporul român, singurul pe care nu l-a pierdut, din vedere, niciodată.

În aceeaşi scrisoare marele ziarist îmi mai mărturiseşte că de când a aflat de cutremutul avut loc în România pe data de 4 Martie 1977 stă sub apăsarea gândurilor ce i le impun dimensiunile de nebănuit ale respectivei catastrofe. Îl impresionează eroismul în acţiunea de a smulge de sub dărămâturi vieţi româneşti cât şi disciplina spontană ce pune în lumină reflexele umane ale populaţiei şi adaogă: “Cu aprigă voinţă poporul român se consacră reconstituirii. Fără să vreau mă obsedează legenda mănăstirii de la Curtea de Argeş, legenda meşterului Manole.”

Şi parcă prea apăsat de povara suferinţelor provocate de cutremurul din 4 Martie 1977, el însuşi doreşte să se elibereze din plasa lor, de cămaşă a lui Nessus, revine la veşnica viaţă şi deodată-mi scrie că îmi trimite o fotocopie a unei pagini din “La Democratie” carte în 2 volume totalizând 900 de pagini de Fr. Nitti, şef al guvernului italian, înainte de Mussolini. Implacabil duşman al regimurilor totalitare, fost profesor de finanţe la universitatea din Napoli, în vol. I execută regimul lui Horty, în legătură cu falsificarea de bani francezi.

Încăodată P. Şeicaru se întoarce la destinul său, ce-i al mişcării şi schimbării de la o zi la alta, prin atare procedee, ca observator are satisfacţia de a prinde din clipe esenţialul, totuşi pentru exactitatitatea măsurii, eternitatea îi serveşte ca factor de referinţă şi în final de evadare într’o lume a valenţelor pure, nu altfel cum i se întâmplă şi tânărului Dionis, eroul eminescian din nuvela Sărmanul Dionis.

De unde se pot deduce calităţile de ziarist născute dar nu făcute ale lui P. Şeicaru, univers, numai al lui, pe care-l judecă şi îi dă sentinţe. Obişnuit, studiază fenomenul la masa de scris, prin deducţii logice, raţionale, ca şi detectivul francez A. Lupin al lui Edgar A. Poe şi prin atare rezultate stabileşte victimele şi vinovaţii. Concluziile, în acest sens, pot prevesti în mod stiinţific mersul evenimentelor în viitor, eroarea fiind numai de datare, cum s’ar putea accepta căderea imperiului sovietic survenită nu în 1977, dată prezisă de marele ziarist ci câţiva ani mai târziu, neimportanţi pentru vârsta cosmosului istoric, în sine. De-aici nasc şi tendinţele de a depăşi munca propriuzisă a ziaristului, rob faptului zilnic, P. Şeicaru superior acestui mod de a fi, devine istoricul evenimentelor politice, interne dar mai ales externe internaţionale, subliniind adevărata misiune a unui mare ziarist, întocmai ca Mihai Eminescu nici el nu se limitează doar la această meserie, oricât de genial ar executa-o.

Dar dacă la marele nostru poet naţional se pot uşor evidenţia studiile ce stau la baza fiecărui articol de ziar, mai fiecare de calitatea unui tratat în materie, P. Şeicaru prin stilul său aparent popular, se pricepe să-şi ascundă izvoarele bibliografice dând impresia că stă, pur şi simplu de vorbă cu cititorul său, de unde el îl caută şi îl crede, lăsându-se bucuros condus de părerile sale politice. Prin respectivul caracter al stilului său care îi constituie partea valoroasă a operelor sale ziaristice, din contră adversarii săi au căutat să-l lovească şi astfel să-l diminueze, neavând timpul să-l decopere pe istoric şi scriitor în articolele lui mai ample, studii şi cărţi în care nu avea de ce să-şi ascundă marea erudiţie. De altfel una din tainele scrisului ziaristului P. Şeicaru, pe care o sesizăm dacă vom da atenţie deosebită autorilor citaţi, ideilor ce le propagă nu rar insoţite de comparaţii destul de savante, numai că toate acestea sunt atât de fără pompă prezentate încât sunt socotite elementele limbajului său vorbit şi scris, ca orice autor ce transmite adevărurile unei comunităţi, în acest caz e vorba de poporul român, oralitatea, e una din virtuţile stilului său, de aici naşte şi marele grad de virtuozitate, vioara sau alt instrument ca lira lui Orfeu, e înlocuită cu pana scriitorului, P. Şeicaru.

În ultima vreme sub influenţa curentelor moderniste devenite tot mai fără mesaj îngrădite de un autism aproape simulat patologic, s’a ajuns la denigrarea stilului oral, uitându-se că el a fost podoaba hexametrului homeric şi în continuare a celor mai mari poeţi ai, omenirii, numai prin intermediul cadenţelor sale majora se poate exprima sacrul, după Heidegger cel mai originar şi specific element al poeziei. Sau altfel spus dacă oralitatea este o comunicare clară, distinctă şi raţională, i se opune lipsa de transmitere, obscurul închide în el, muţenia absolută care în fond corespunde Genunii incă neconstituite, nimicului.

După constatarea autorului însuşi, marile sale lucrări şi cărţi nu le citeau acei ce îl improşcau cu noroiul celor mai spurcate injurii, în acest cadru între democraţi români, inclusiv interbelici cât şi comuniştii veniţi cu ajutorul armatei sovietice la putere în România, după cel de al doilea război mondial, a existat o alianţă perfectă amândouă taberele venerau actul de la 23 August, contestat se înţelege de Pamfil Şeicaru, primii fiindcă prin trădarea lor ţara a fost vândută ruşilor iar comuniştii o cinsteau ca pe o sărbătoare naţională, fiindcă prin actul respectiv şi-au consolidat puterea, demonstrată tot mai mult prin parăzile organizate în cursul cărora se practica un cult al personalităţii ce ar fi putut să concureze epoca imperială romană şi pe monstruoşii ei reprezentanţi. Reacţia poporului român? Din păcate, a suferit o schimbare tragică. Dacă la început opoziţia interioară se arăta totală cu timpul printr’o simbioză cu conducătorii comunişti s’a ajuns la o pervertire a simţului naţional, dovada o avem în faptul că cei 11 ani de democraţie românească sunt reprezentaţi de şapte ani de conducere comunistă, fiindcă românul sub comunişti a uitat să mai lucreze, aşteaptă tot să-i dai, fără să se simtă dator să producă şi el câte ceva. Cultural reînvierea cenaclelor conduse de “poetul naţional”, Ad. Păunescu, probabil măsurat după osânza porcină pe care o poartă, încă ne demonstrează că poporul român îşi închipuie că poate continua acel dolce far niente promis de comuniştii readuşi la conducere, în timp ce alte popoare din jurul lui, lupta să-şi creeze un destin liber, mulţumind bunului Dumnezeu că i-a scăpat de cel mai greu blestem al secolului al XX-lea, comunismul.

În asemenea conditii ma repet, nu pot să împărtăşesc părerea lui Pamfil Şeicaru că poporul român, în viitor, va avea un drum ascendent.

Reîntorcându-ne la problemele noastre, am sublinia că s’a’ntărit întretimp credinţa că maestrul nostru a suferit o adevărată schimbare un fel de Kehre a filozofului german Heidegger adică trebuind să renunţe la meseria sa de ziarist, prin studii susţinute, aici ar intra cei şapte ani petrecuţi pe insula Mallorca, în acest mod ziaristul de ieri s’a transformat într’un istoric fie şi politic iar mai departe într’un scriitor de un deosebit talent literar.

Teorie falsă fără niciun fundament şi pentru a o respinge ca lipsită de temei este suficient să-i trecem în revistă opera interbelică neziaristică pentru a constata că toate calităţile nu numai de ziarist dar şi de istoric şi scriitor au impregnat întotdeauna marele talent, de altfel recunoscut, chiar şi de cei mai înrăiţi duşmani ai săi.

Îndrăznesc s’o scriu că oricum şi dacă nu ar fi trăit în exil, marele ziarist şi-ar fi dat prea plinul geniului său creator. Nu negăm coloratura de exilat sau emigrant cum îi plăcea să-şi spună, o poartă multe din scrierile sale, accentuându-i ideile prin contribuţia combatantului furat de ţară.

Am arătat în cele mai de sus, Şeicaru scria ca după dicteul unui impuls interior, de multe ori fără să se oprească, într’un adevărat rash, mai multe zeci de pagini pe zi. întocmai cum era programul de lucru şi al profesorului Nicolae Iorga.

În acest mod, cum îmi relata N.Şt. Govora că o ştia chiar de la “tata Pamfil”, el de multe ori preda soţiei sale un manuscris formal nefinisat, doamna îl corecta fără să schimbe nimica esential în text, apoi îi îndrepta şi greşelile ortografice faţă de care arăta o neglijenţă copilărească.

Această metodă de lucru şi-a păstrat-o marele ziarist pană la moarte, fapt ce l-am putut constata când am purces la o nouă lectură, după câţiva ani buni, a scrisorilor sale.

În scrisoarea mea din 1 Aprilie 1977 îi mărturiseam maestrului că deşi transilvănean mă simt legat de dulcele pământ al Moldovei; din care au apărut atâtea genii ai neamului nostru.

În legătură cu cutremurul din ţară mi-am exprimat toate gândurile şi durerile într’un articol intitulat “In memoriam” trimis la mijlocul lui Martie pentru publicare în Carpaţii de la Madrid, nu mai că aşa ca majoritatea publicaţiilor din exil şi această revistă apărea când putea, să-şi susţină numărul, financiar, adică poseda banii necesari, şi astfel se întâmplă ca articolul meu să apară abea în Septembrie, total depărtat prin lunile trecute, de marea catastrofă seismică din România.

Voi face un act reparator atât pentru cei a căror moarte o plângeam cât şi pentru cei rămaşi, voi republica în paginile următoare articolul meu In memoriam, pentru a fi citit de lectorii de astăzi, când de cei din 1977 eram despărţiţi de o cortină de fier, în dosul căreia zburdau toţi vânzătorii de neam şi ţară.

În câteva rânduri îi relatam maestului despre ceea ce devenise cunoscut, putin mai târziu, că autorităţile comuniste au avut, în timpul cutremurului o comportare lamentabilă. În loc să intervină imediat şi să accepte ajutorul celor de peste hotare, s’u grăbit să-l refuze de frica unei posibile invaziei ?). Nicolae Ceauşescu, omul minune, fiind călătorit într’o ţară africană, nu s’a întreprins nimica până la întoarcerea lui la Bucureşti, deci s’a pierdut un timp preţios, răgaz în care se puteau salva cele mai multe vieţi.

Intervenţiile „veneratului“ preşedinte comunist au fost derizorii, ziarele însă şi în acele momente grele îi făceau o penibilă propagandă, vorbind de introducerea sistemului propriu ceauşist de a salva victimele aflate sub dărâmaturile unui bloc prin săparea unui tunel plecat din pivniţa rămasă intactă, în vecini. Erau nişte prostii ce se cereau aruncate ca nisip în ochii oamenilor, ca nu cumva să le vină ideea de a se răscula, obsesie ce i-a urmărit în acele zile pe conducătorii comunişti.

I-am scris toate acestea marelui ziarist, destul de crud, determinat de măsurile luate, în sine dar justificate de un regim care nu avea încredere în loialitatea poporului său, pentru a-i aduce aminte că eroismul populaţiei bucureştene nu se putea arăta datorită cenzurii unor demenţi care nu se gândeau la victimele incă în viaţă aflate sub dărâmăturile blocurilor ci numai la propria lor supravieţuire politică. Dar ce mai conta viaţa câtorva oameni, pe lângă sutele de mii ucise în lagărele şi temniţele holocaustului comunist, îndreptate contra poporului român, de care astăzi abea se mai vorbeşte şi nici nu le-au închinat un monument al nemuririi, în inima Bucureştiului, aruncând în umbră pe cel dedicat de comunişti eroilor lor, păzit la intrarea în parcul Filipescu de Gigantul lui Paciurea.

Era şi o reacţie încă vie în sufletul meu legată de intenţia maestrului de a vizita ţara, la care aş mai adăoga şi câteva broşuri destul de favorabile realizărilor din România, pe care aducându-şi aminte că mulţi i-ar putea reproşa această apropiere de comuniştii din ţară, le considera totuşi ridicate pe un teren instabil, nisipos. Totodată pentru a sublinia modul cum trăieşte Pamfil Şeicaru şi Palatul Curentului în amintirea oamenilor din ţară, l-am întrebat despre relaţiile lui cu Nae Ionescu şi Cezar Petrescu fără să ştiu că i-am atins un foarte sensibil călcâi al lui Ahile. Răspunsul său a venit prompt, de Nae Ionescu îl lega o ură ce-o va mentine până în ultima zi a vieţii sale, pe când cu Cezar Petrescu a fost bun prieten, ca scriitor îl considera un Balzac al românilor. Asupra acestor personaje care au jucat un rol principal în viaţa maestrului voi avea ocazia, nu odată, să mai revin.

Cred că e de prisos să mai scriu că pentru mine Pamfil Şeicaru nu era un oarecare ci o mare personalitate a culturii româneşti, el nu putea din exil să cedeze cotropitorilor ţării Iată cum îl defineam în câteva cuvinte: “Dragostea Dvoastră pentru carte şi masa de scris e un sentiment pe care nu-l cunosc decât spiritele alese şi marii creatori. Pentru mine este o adâncă mângăere să pot avea legături epistolare cu acela pe care-l consider un Tiţian al condeiului românesc.”

Nu doream să împac deloc lucrurile, dar ţineam să-i dau lui Pamfil Şeicaru conştiinţa pe care ar fi trebuit s’o aibe faţă de comuniştii din ţară şi exil, că erau şi aici chiar destui, el un Colos al neamului, pe când ceilalţi erau apariţii trecătoare, ale unor vremuri tulburi, de trădare.

Este sigur că am intervenit în destinul maestrului, într’un moment decisiv atunci când era gata să cedeze celor ce-l minţeau după cum le era a doua fire, de fapt ce a  autentică.

Nu vreau să cred că am devenit a doua sa conştiinţa, mai precis glasul interior, diriguitorul său, departe sunt de o aşa credinţă, dar dacă sigur marele ziarist avea îndoielile lui în ce priveşte întoarcerea în România, eu prin prezenţarea şi pledoaria făcută, am însemnat ultima greutate care a înclinat balanţa de partea noastră, cred că dau înţelesul real al lucrurilor.

În acest fel, cunoscându-se firea voluntară a lui P. Şeicaru, odată ce-a luat el o hotărâre nu mai putea nimeni să-l întoarcă din drum. Dar aici era vorba de cu totul altceva. De fapt, marele ziarist simţea nevoia unui prieten, cu acesta să se mai sfătuiască, până a fi luat decizia finală. În momentul de cumpănă instabilă a inimii sale am intervenit cu prezenţa mea, şi am reuşit, prin cinste şi sinceritate nu să-l întorc din drum ci să se hotărască, după cum credea şi el, că ar fi bine să nu-l facă, şi asta s’a şi întâmplat.

În ce priveşte pe dna Virginia Munteanu-Şeicaru, nu se poate nega, era trimisa Bucureştiului ca să-şi ajute fratele, atunci când soţia lui îşi trăia ultimele zile de viaţă. Că ea l-ar fi influenţat pe maestru privitor la atitudinea lui faţă de România comunistă încă poate fi reală, dar nu în sensul că ar fi fost o torţionară, colaboratoarea Securităţii. Femeia a făcut ani grei de închisoare, eliberată nu a mai fost reîncadrată şi primea pensie mai mică decât o soră medicală.

Cu trecerea vremii însă, distinsa doamnă, şi-a dat seama ca, multă altă lume, ca unele lucruri s’au schimbat în bine, şi că oamenii se poartă mai frumos cu ea, încât ajunsese să nu-şi mai dorească nicio schimbare socială sau politică. Însăşi faptul că a primit paşaport pentru Madrid să-l viziteze pe Pamfil şi bolnava sa soţie, era o dovadă în sensul arătat mai sus. Şi fiindcă maestrul avea o încredere oarbă în părerile surorii sale, îşi dădu seama că el condamnatul la moarte în 1945 ar putea să se întoarcă în ţară pentru a-şi vizita familia şi cunoscuţii dar oare asta l-ar fi mulţumit? Desigur că nu, şi vom vedea din ce cauze va prefera să moară în exil decât să accepte, în acelaşi timp, ca politrucii să-l încarce cu toate calomniile josnice de care erau capabili.

Deci dacă am înlătura orice observaţii neortodoxe adresate Veguţei

cum o alinta Pamfil, va trebui să mai adăogăm că devotamentul ei - - doctoriţă şi ea - pentru starea sănătăţii lui Pamfil Şeicaru, celebrul ei frate, a fost exemplar, se dedica total bunei stări şi sănătăţii lui, uita de propria sa persoană, deşi suferea grav de inimă, nu mi-a vorbit în scrisorile ei, nici întâmplător de suferinţeţe sale, preocupând-o însă, cele mai puţin grave, ale lui Pamfil.

A spune ceva rău de această nobilă fiinţă înseamnă să săvârşeşti un păcat de moarte. Eu, desigur, nu vreau să-l fac.

Într’un regim de teroare să cauţi o modalitate să-i ajuţi pe cei din ţară întinzându-le o mână samariteană, constituie o dăruire ce nu poate fi contestată. Numai că cei ce profită de ea nu fac parte dintre cei mai cinstiţi. Asupra unor subiecte vom reveni, când le va veni, mai târziu rândul.

Acum voi reda textul meu, scris cu ocazia cutremurului din 4 Martie 1977, intitulat

IN MEMORIAM

Am aflat noaptea târziu, la televizor: astă seară, 4 Martie 1977, la ora 21şi 20 de minute ora Bucureştiului, ţara românească a fost lovită de un cutremur de o extremă gravitate. Ştirea m’a izbit ca un fulger, gândul îndreptându-mi-se deodată spre acei care acuma mi se păreau atât de depărtaţi iar eu izolat de ei ca pe o insulă, în acest orăşel german. Au urmat ore de zbucium şi apoi primele imagini şi relatări la televizor. Priveam uluit. De necrezut, dar România arată ca şi după un bombardament atomic.

Nopţi şi zile, roşii ca de lavă încinsă, am aşteptat până însfârşit am putut vorbi telefonic cu cei care mi-erau apropiaţi. Toţi au scăpat. Toţi sunt bine. Dar bucuria mi-a fost curând arsă, aflând despre cei morţi cu sutele în Bucureşti şi în alte regiuni din România.

Retrăiesc în minte de atunci de mii de ori, obsesiv, acea seară de Vineri care a început ca oricare alta, cum le petreceam şi eu uneori pe largul şi luminosul bulevard Magheru. Oamenii adunaţi la casele lor se pregăteau să-şi încheie o zi de lucru. Unii la restaurantul Dunărea sau la braseria Scala îşi luau cina, pe când alţii erau într’o sală de cinema sau pur şi simplu se plimbau pe bulevard. Şi deodată la ora X ca la un semn al diavolului, Bucureştiul piere în întunerec, se năruie.

Este un coşmar, visez?

Dintre atţia dispăruţi îmi trec pe dinainte câţiva pe care îi cunoaştem cu toţii, fiindcă ei aparţineau, de mult, tuturora.

Doina Badea şi-a găsit moartea alături de soţul ei şi a celor doi copilaşi. Viaţa înscrie fapte, pe lângă care cele ale tragediei antice cad în umbră. Numai că tragediile vieţii sunt scăldate în apele unui negru monocord, monoton de negru. Pretutindeni negru.

Revin cu mulţi ani în urmă când la un concert de estradă unde nu ştiu cum am ajuns, am descoperit o tânără cântăreaţă a cărui nume l-am citit în program: Doina Badea. I-am prezis acestei anonime un viitor strălucit de-aceea fiecare succes al ei era parcă şi al meu.

Doina Badea a adus un suflu nou în muzica românească, ridicând aşazisa muzică uşoră pe treapta artei autentice. Ea a fost hărăzită cu talent, a sfidat corul subretelor pentru care a fi cântăreaţă înseamnă să te bâţâi în faţa microfonului chinuindu-ţi vocea şi trupul în mod agasant. Doina Badea a imprimat o personalitate muzicii uşoare, timbrul vocii ei având ceva din melancolia dureros de dulce a versului eminescian. Neamul nostru daco-roman are s’o cinstească sigur ca pe o Edith Piaf sau o Juliette Greco a muzicii româneşti. Colegii, chiar şi cei mai anonimi, o preţuiau şi o caracterizau ca pe un om deosebit de apropiat şi modest. Desigur un aşa suflet mare nici nu putea fi altfel. De aici, de departe, doresc, gândul meu să fie floarea pusă pe inima defunctei cântăreţe dispărută atât de absurd şi crud dintre noi. Dormi în pace, regină a cântecului românesc.

Pe poetul A. Baconsky îl ştiam de la Cluj: era de o frumuseţe olimpiană, prototip al bardului romantic. Pe lângă harul poeziei a avut parte de dragostea aleasă a soţiei sale care l-a urmat credincioasă până dincolo de moarte. O pereche de îndrăgostiţi ce-au depăşit vârsta lui Paolo şi Francesca sau a lui Mihai şi Veronica, dar n’au ajuns pe cea a lui Michelangelo şi Vittoria Colonna. Reprezentau perechea iubirii mature, în care dragostea şi moartea sunt surori.

Toma Caragiu, artist care de-atâtea ori ne-a descreţit frunţile, vărsându-ne în suflet hidromelul veseliei gratuite, venim azi la mormântul tău, să ne rugăm şi să ne închinăm la Domnul, pentru odihna ta veşnică. Pentru tine şi toţi ceilalţi care au pierit în noaptea aceea absurdă, imposibilă şi crudă.

Pătrund adânc mărturiile scrise ale acelora care au trăit cele 30 de secunde de neuitat. Cei prinşi la etaj au avut senzaţia de a fi turtiţi între ziduri, cei cu picioarele pe pământ au fost copleşiţi de zgomotul ce se ridica din măruntaiele adâncului care ca un balaur se svârcoleau salbatec. Oamenii sunt demoralizaţi, trişti, neuitând c’au fost atinşi de aripa morţii. De fapt, cred că au trăit ceea ce se chiamă câteva clipe metafizice. În general, setea şi teroarea metafizicului le au filozofii şi poeţii. Eminescu îi dă glas în versurile:

Din chaos Doamne-am apărut

Şi m’aş întoarce’n chaos ...

Şi din repaos m’am născut,

Mi-e sete de repaos.

Noi ceilalţi, ca să mă exprim în termenii lui Schopenhauer, ne ducem destinul, conduşi de oarba voinţă de a trăi, considerând de cele mai multe ori trăirile filozofizice drept lucruri inutile, ce nu merită să le dăm prea multă atenţie. Şi iată că vin clipe când omul pregătit să mai guste o seară plăcută, este deodată rupt de lumea lui exterioară, izolat, fără lumină, telefon şi televizor şi de tot ceea ce îi dă viaţa zisă civilizată, trezindu-se singur el, în faţa marelui haos. Ordinea instalată de om pe pământ rămâne undeva afară, nemai simţindu-se decât întunerecul şi confruntarea abisală.

Nu sunt vorbe ceea ce scriu ci realităţi: înaintea acestei catastrofe, a acestei ruperi de viaţa proprie, Omul este obigat să fie el însusi un trăirist în metafizic. În câteva clipe viaţa se desfăşoară pe alte portative, între alte coordonate. Este aruncat din matca propriei sale sorţi în premoarte. Secunde în care Omul îşi dă seama că nu numai el este pieritor dar şi toată lumea ce-l înconjoară:

Şi pe toţi ce’n astă lume sunt supuşi puterii sorţii

De-o potrivă-i stăpâneşte raza Ta şi geniul morţii.

Deodată va înţelege că febra poetului, terorizat de gândul că într’o zi Italia cu toate frumuseţile ei, se va putea scufunda, aşa cum scrie Platon că s’a întâmplat cu Atlantida sau în timpul potopului biblic, aşa dar nu este o rătăcire a minţii ci un gând cât se poate de real. În

marea lui suferinţă, Omul, poate trăi şi o înălţare, fiecare în acele momente reuşeşte să citească în cartea vieţii, aşa cum au făcut-o până atunci numai firile alese, dăruite cu har. Şi ar fi posibilă o trăire şi mai intensă. Căci dacă Dante a avut viziunea Infernului, cel ce trăieşte o noapte atât de zbuciumată, a trecut prin infenul însuşi. Depăşindu-l Omul ajunge să fie pus la încercări, greu de închipuit în alte condiţii. Jaspers spunea despre Hoelderlin că acest poet avea senzaţia de a-l fi pipăit aevea pe Dumnezeu, aşa cum o mărturiseşte în unele poezii ale sale. Ori prin trăirile lui, Omul nu a ajuns să atingă Absolutul având în marea întunerecului revelaţia luminii divine?

La urma urnelor reflexiile mele au o valabilitate doar de meditaţie retrospectivă, în momentul catastrofei domină singur sentimentul de panică, mare panică, acela ce stă scris în file de apocalips, exprimat într’un Dies Irae cu Tuba mirum de Requiem anunţând trâmbiţele de foc ale Judecăţii celei de pe urmă. Sentiment de cădere în veşnicie, l-a imortalizat Michelangelo pe unul din pereţii Capelei Sixtine.

Nu n’am visat, a fost realitate, incă în noaptea cu miros de praf şi pucioasă în care oamenii se căutau rupând pânza grea a întunerecului cu strigăt de desnădejde sau cu cel de bucurie de a se fi regăsit cu ai săi, totul părea fantastic. Dar apoi a răsărit lumina zilei şi realitatea se putea citi pe feţele oamenilor ce nu mai ştiau să râdă, mulţi se simţeau brusc îmbătrâniţi, fie că pierduseră pe cineva apropiat, fie că nu. De mâine vor trebui s’o ieie de la început, deşi cu alt suflet, opărit de leşia unei tristeţi, răni care nu mai cu greu se vor tămădui. Realitatea e dată şi de sutele de morminte crescute pe obrajii Bucureştiului, răpind parcă floarea şi aroma acestei primăveri, tocmai în pregătire şi îi oferă în schimb pulbere de ars şi de cadavru. Anotimpul respectiv va rămâne o iarnă veşnică.

Realitate sunt şi locurile virane, goluri acolo unde ieri erau case şi viaţă şi iubire. Bucureştiul este lovit şi ştirb, multe din colţurile vechilor amintiri sunt distruse pentru totdeauna.

Nu, nu am visat. Totul s’a întâmplat aevea. Să lăsăm viaţa nepăsătoare să curgă înainte. Ci noi cu paşii liniştii şi ai tăcerii să ne oprim la acele 30 de secunde prin care ţara şi Bucureştiul nostru drag, a fost lovit de pala morţii şi năpădit de apele tulburi ale haosului.

Sub umbra unui Crucifix, privind în fântâni din oglinda cărora ni se redă o lume înversă de cum am căutat-o, să dibuim ca orbul găurile de flaut, pentru a ni se da notele de început ale unei Simfonii a reculegerii. Un adagio stingându-se încet, de Mahler ne înăbuşe, ca un zbor de hulub alb prins în palme, acea disperare fără margini provocată de ţara noastră asupra căreia se abat atâtea dureri.

Aşteptând să se înşire mătăniile inimilor la rugăciune pentru viaţa de mâine a neamului nostru, la răscruce de hotare m’am oprit, lăsând lucrurile să-şi regăsească rostul pierdut de noi. Pentru viaţa faptelor atât de dure şi pentru moartea oamenilor ce s’au săvârşit cu ele, intrăm în cimitirul unde sunt îngropate, sub poienele de cipreşi - ca’ntr’un San-Michele marin - mai toate visele în care am crezut. Cel din urmă l-am ucis în această primăvară, cu vălul şi cunună mireasă, ascunzând un chip de mort. Porţile grele s’au trântit în urma noastră. Dar noi nu le-am auzit. N’am simţit nici amurgul căzând pe umerii noştri, cu foşniri violete. Despărţindu-ne de atâtea amintiri dragi, trecutul ne părăseşte ca o navă malul, pentru totdeauna.

Rămaşi singuri, zdrobiţi în inimă, purtăm regretul drumului fără de întoarcere

“Acolo şezum şi plânsem”.

(O.V.) Martie 1977 

Scrisoarea (11) din 4 Aprilie 1977 de la Pamfil Şeicaru

Iubite Vuia, mi-ai dat o veste bună că fiul dtale este bine şi pe curând îl veţi avea acasă. Eram sigur că-ţi va place fierul roşu pus de Nitti pe fruntea lui Horty. Vezi, dragul meu, eu în emigraţie am continuat activitatea din ţară, neîntrerupând chiar articolul cotidian într’un ziar El Alcazar. M’a surprins plăcut că deşi din Transilvania  te simţi mai legat de dulcele pământ al Moldovei. Exact acelaşi fenomen s’a petrecut şi cu mine. Din Buzău îmi este familia şi după tată şi după mamă. În 1908 tatăl meu funcţionar la C.F.R, a fost mutat la Tecuci şi de atunci eu m’am simţit legat sufleteşte de Moldova. Clasa 4 de gimnaziu am făcut-o la Tecuci şi liceul, cu o întrerupere de un an, la Bârlad unde am început primele dibuiri literare şi gazetăreşti. Am preparat clasa 8 în particular ca să mă întreţin la şcoală, uşurând pe tata scriam la două gazete săptămânale. M’am simţit mult mai bine în Moldova. Realismul valah este în izbitor contrast cu firea moldovenilor. De aceea evreii au cotropit-o în comerţ şi chiar ca arendaşi de moşie. C. Stere a publicat în Viaţa românească un articol Fişerland. Un evreu Fischer avea arendate 1800 de hectare, diverse moşii ale proprietarilor moldoveni tare tembeli. Centrul acestei întreprinderi era în comuna Flămânzi - nume care spune tot. De aici a izbucnit revoluţia din 1907.

Eu am făcut războiul cu regimentul 77 Mehedinţi la Cerna. În Octombrie, primele zile, batalionul din care făceam parte a trecut la Jiu, prima parte din detaşament Dejoianu care, sub comanda lui Dragalina a atacat la Raşoviţa forţele germane care erau la marginea Tg. Jiului, şi am izgonit forţele germane până la vechea frontieră. O mare ofensivă germană la sfârşitul lui Octombrie ne-a silit să ne retragem în succesive proptiri zadarnice de rezistenţă. Jiu, Olt, Argeş, au marcat încercarea noastră de a opri avalanşa. La Argeş un moment victoria a înclinat în favoarea noastră, o divizie turcească a fost luată prizonieră, un regiment bulgar a fugit. Ne luptam cu germanii şi turcii şi bulgarii. La 20 km de linia de luptă stăteau două divizii ruseşti care n’au mişcat. Atunci am auzit pe soldaţii din campania mea spunând: “ne vând ruşii nemţilor.” Iţi voi trimite imediat lucrarea mea “La Roumanie dans la grande guerre” (470 pagini) în care vei găsi adevăruri care istoriografia românească din 1920-1930 le-a ignorat. Vei rămâne înspăimântat ce ne pregăteau ruşii prin negocierile de pace separată duse de Stuermer cu von Yagow. Situaţia noastră în lungul şi tragicei istorii a fost mereu ameninţată, de Polonia, Ungaria şi apoi de Turcia. De la 1711 a apărut pe scena istoriei Rusia cu Petru cel mare. Imperiul turcesc s’a topit între 1877-78 şi final în 1912. Imperiul blestemat al habsburgilor s’a dislocat în 1918. A rămas Rusia sovietică - aceeaşi ca tendinţă ca şi Rusia ţaristă. Chiar un român cu inimă nealterată de anii emigraţiei, face eroarea de a ignora permanenta prezenţă ameniţătoare a Rusiei. Persoana lui Ceauşescu, partidul comunist formează doar o tristă paranteză în istoria României. Fac la tot pasul propagandă. De ce oare? Fiindcă ştiu că ţara nu poate deveni marxisto-leninistă. Propaganda politică este asemănătoare publicităţii comerciale. Dar marfa pe care conducătorii partidului comunist o laudă, miroase urât ca produsele ruseşti şi românii nu iubesc nimic din ce poartă pecetea moscovită. Lenin spunea: “Principalul este agitaţia şi propaganda în toate straturile Poporului.” Hitler sublinia importanţa vitală a propagandei pentru regimul nazist. Propaganda ne-a înleznit să păstrăm puterea, propaganda ne va înlezni să cucerim lumea: şi a cucerit-o oare? Dar atât Lenin cât şi Hitler uitau să adaoge organizarea fioroasa a serviciilor de poliţie. Partidul comunist are păcatul originar: a fost impus la guvernarea ţării de forţele de ocupaţie ruseşti. Orice vor face păcatul originar rămâne. Pentru înţelegerea situaţiei îmi îngădui să-ţi dau unele precizări. Scrii: “Românul are un eroism în faţa faptelor mari, fiind lipsit complect de cel din faţa evenimentelor de fiecare zi”. Eşti profund nedrept. Să presupunem o insurecţie generală a ţării împotriva regimului comunist. Ce s’ar întâmpla? Conform Pactului de la Varşovia forţele ungureşti şi bulgare s’ar adăuga imediat celor cinci divizii ruseşti care stau la Reni, în aşteptarea momentului de a reocupa România evacuată în Decembrie 1958. Cine ar reacţiona din Occident? Exact ca şi în 1968 când forţele Pactului de la Varşovia au invadat Cehoslovacia. Anul 1977, notează bine, dragul meu, prieten, este anul virajului total în politica internaţională. Rusia sovietică se găseşte în cea mai critică situaţie. Intern: inteligenţia este în cea mai făţişă răzvrătire, divorţ total cu regimul. Naţionalităţile care formează majoritatea aşteaptă momentul unei insurecţii generale. Eu aştept ziua de 4 Iunie când se va începe Conferinţa de la Belgrad privitoare la rezultatele celei de la Helsinki. Pentru guvernul comunist român se pune problema opţiunii în favoarea tezelor Occidentale sau rămâne fidel Rusiei sovietice. Ori catastrofa din 4 Martie îl va obliga să opteze în favoarea tezelor Occidentale spre a obţine credite de lungă durată. Ca să poată reface tot ce s’a năruit. Combinaţiile de familie ale preşedintelui Ceauşescu sunt rătăciri care invariabil au sancţiunile fatale oricărei grave erori. Dar apelul la ajutorul Occidentului impune o treptată liberalizare a regimului. Noi suntem subordonaţi geopoliticei. Eliberarea poporului român va fi consecinţa dislocării Rusiei. Extern? Statele-Unite a abandonat politica lui Kissinger-reluare idioată a politicei lui Roosevelt, de concesii continui Kremlinului. Operaţia lui Brejnev din Angola continuată în Zaire (Congo) ca şi declaraţia privitoare la Africa de Sud au deşteptat pe boii de americani. În plus în Extremul Orient, China şi Japonia. Americanii vor înarma la maxim China cu cei 900 de milioane de locuitori. Ce înseamnă în faţa acestor forţe ce vor face marele viraj că Ceauşescu îşi pregăteşte fiul ca succesor? Este ridicol. Câteva precizări. Am avut o misiune diplomatică în 1941 de o lună, luând contact cu mareşalul Petain, cu ministrul de externe al Spaniei care era şi cumnatul lui Franco, iar la Lisabona cu Salazar. Nici vorbă de un expedient al bietului mareşal Ion Antonescu de a scăpa de mine -. M’am întors după 45 zile, în care timp am trimis articolul meu la Curentul. În August 1944 l-am văzut pe mareşal la Olăneşti iar pe ziua de 9 Aug. am ieşit din ţară cu destinaţia Madrid. Secretul misiunii mele a fost comunicat de Ica Antonescu prin Niculescu-Buzeşti, regelui. Rezultatul: am fost blocat în Germania din 11 August 1944 până la 14 Februarie 1945. Misiunea a fost zădărnicită: voi lămuri ticăloşia bandei capitularde, arătând obiectul misiunii.

In ce priveşte Cezar Petrescu. Cu el am plecat de la Iaşi la Bucureşti la 9 Decembrie 1918. Este cel mai mare scriitor între 1919 şi 1944, nu exagerez: Balzacul României ...

Nae Ionescu? Voi face într’o zi portretul acestui mare şarlatan. Războiul din 1916 l-a găsit în Germania având o bursă dată de Rădulescu-Motru. Era ofiţer în rezervă. În mai toţi românii aflaţi în străinătate şi ofiţerii de rezervă au primit ordin să se întoarcă în ţară. Toţi s’au întors în ţară cu excepţia lui Nae Ionescu. Rămas în Germania, cum România se afla în război şi relaţiile diplomatice rupte, Nae Ionescu trebuia să fie trimis într’un câmp de concentrare a supuşilor ţărilor cu care Germania se afla în stare de război. Ori Nae a obţinut un post la editura Reclam din Leipzig. Întors în ţară imediat ce s’a terminat războiul, Nae a făcut Centrala Cărţii cu Banca Blanc. Cum a administrat această instituţie care avea preşedinte pe Vasile Pârvan şi administratori delegaţi pe Gusti şi Simionescu Râmniceanu? Nae Ionescu ca director publica în Monitorul oficial conform legii, bilanţul. Iscăliturile lui Vasile Pârvan şi a celor doi administratori delegaţi Gusti şi Simionescu Râmniceanu erau falsificate. Restul vor fi prezentate în fotocopii. Şi ca să ai complect imaginea farsei: în 1921, când a fost arestat întreg congresul partidului comunist într’o revistă “Ideea europeană” între protestatari semnează Nae Ionescu. Eu l-am dus la Cuvântul în Mai 1925. Nu ştiam de aventura lui de la Centrala Cărţii. Lingău şi intrigant m’a decis să părăsesc Cuvântul şi să fac la 10 Ianuarie 1927, Curentul. Unii adversari mă servesc. Curentul a ajuns în 1938 o instituţie cu incă două ziare, Evenimentul şi Rapid cu o revistă săptămânală care avea tiraj 120.000, “Curentul familiei”. Cuvântul a dispărut în 1942 din lipsă de cititori.

Cum la începutul lui 1978 voi începe să redactez “Memoriile unui gazetar” vei avea putinţa să cunoşti activitatea mea din Aprilie 1918 la 1978, plus anii ce-i voi mai trăi.

Că conducătorii comunişti fac prostii este în logica destinului lor. Sfârşitul nu poate să fie decât socoteala destinului care este implacabilă. Când ne naştem destinul nostru este fixat. Să nu crezi că este o absurditate horoscopul. Am la Madrid o carte a unui om de ştiinţă care scrie că amprentele degetelor ale unui om pot să se repete, ipotetic la un miliard 7 milioane să se afle un om cu aceleaşi amprente.

Doresc ca românii din ţară, acolo se decide soarta ţării, să fie cuminţi şi cei ce se fălesc azi, vor dispărea fără urmă dat fiind că soarta Rusiei sovietice este decisă. Vom asista - cred eu în Oct. 1977 la contra revoluţie faţă de cea leninistă din 1917. Cred cu tărie în această întoarcere anti marxisto-leninistă.

Omagii doamnei, însănătoşire baiatului iar

dtale o calda îmbratisare

Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

Maestrul a fost sigur că o să-mi facă plăcere trimiţându-mi câteva pagini din cartea lui Fr. Nitti, Democraţia, prim-ministru al ultimului guvern Italian înaintea venirii la putere a lui Mussolini, mare adversar al regimurilor totalitare, profesor de finanţe la universitatea din Napoli, prin care pune fierul roşu pe fruntea lui Horty, din cauza falsificarii banilor francezi.

Mai departe, scriindu-i că deşi din Transilvania sunt mai legat de pământul dulce al Moldovei, mi-a mărturisit că acelaşi fenomen s’a

petrecut şi cu dânsul. Deşi familia îi era din Buzău şi după mamă şi după tată, în 1908 părintele lui funcţionar la căile ferate a fost mutat la Tecuci şi de-atunci se simte legat sufleteşte de Moldova. Descrierile lui se bazează pe o memorie bine păstrată a evenimentelor, aş putea spune, cu un sentiment de cucernicie. Clasa 4-a de gimnaziu a făcut-o la Tecuci, apoi liceul cu întrerupere de un an la Bârlad, unde şi-a început primele dibuiri literare şi gazetăreşti. La 19 ani avea preocupări de critic literar, cum am demonstrat-o, în cele anterioare: “M’am simţit mult mai bine în Moldova, oamenii sunt mai puţini aşprii, chiar şi limba o bemolizează. Realismul valah este în izbitor contrast cu firea moldovenilor“. Bine se ştie, în Bârlad au activat un Emil Gârleanu, Al. Vlahuţă şi mai puţin cunoscutul azi, Tutoveanu. Din Tecuci erau filozoful Ioan Petrovici, artistul Petre Liciu şi prietenul meu, eseist şi literat al exilului, N.Şt. Govora, cel mai apropiat colaborator al maestrului în emigraţie, i-am dedicat un capitol în partea doua a cărţii de faţă. Tudor Arghezi la moartea lui G. Tutoveanu, omagiindu-l, aşa cum se pricepe a s’o facă doar el, pentru uitarea sa atât de rapidă îi acuză pe români că entuziasmul lor momentan e dublat de o memorie mult prea scurtă.

Peste toţi, străluceşte marele poet G. Bacovia, pseudonimul lui G. Vasiliu, ceea ce ar însemna calea lui Bacchus sau mult mai comun al Bacăului, oraş din sudul Moldovei unde s’a născut şi a trăit o bună parte a vieţii.

Comuniştii au făcut din el un bard al suferinţei proletare opus după comentariile stupide ale lui Ov. Crohmălniceanu, altui mare poet în

persoana lui Ion Minulescu, cel ce ar fi cântăreţui burgheziei îmbuibate. Asta mai zic şi eu ca e marxism pus în practica întocmai, în aşa fel încât l-ar fi invidiat şi bârbosul Marx, dacă trăia. De fapt, cu largul concurs al dnei Agata Grigorescu Bacovia, sprijinită de favoriţii partidului Cicerone Theodorescu şi Eugen Jebeleanu, pentru a-l premia i-au umflat volumul cu multe poezii minore, neînţelegând că valoarea lui Bacovia, e dată, nici de o sută de poeme, dar fiecare atinge înalţimi apropiate de creaţiile nemuritoare ale lui Eminescu. Nu cantitatea ci calitatea garantează nemurirea Poetului, în cazul nostru, G. Bacovia.

În rândurile ce urmează marele ziarist se opreşte iar la primul război mondial, la care, stim, a participat cu regimentul 77 Mehedinţi la Cerna. Cunoscând bine faptele chiar din cartea lui P. Şeicaru, ne vom mărgini să amintim faptul că batalionul maestrului a trecut pe Jiu, unde ca detaşament Dejoianu, sub comanda lui Dragalina au reuşit să respingă trupele germane, în lupta de la Raşoviţa.

Împotriva românilor au luptat bulgari, turci, austro-ungari şi nemţi şi am fi obţinut o victorie strălucită dar trupele ruseşti situate la 20 km de locul luptei au rămas nemişcate. În focul bătăliilor, P. Şeicaru a învăţat ce mare pericol sunt ruşii pentru existenţa neamului românesc încât se miră că pot exista români neîntinaţi de maşinaţiile emigraţiei, să nu accepte acest mare adevăr pe care autorul nostru ni-l transmite ca pe un mesaj şi de dincolo de morminţi. Prin opera sa auzim glasui unui Laocoon, profet antic în versiune românească, avertizându-ne: “Teme-te de ruşi chiar şi atunci când îţi aduc daruri. ”Şi s’ar cuveni să rostim aceste cuvinte, în fiecare seară în loc de rugăciune alături de Doina lui Eminescu, pe care Aron Cotruş ne dă sfatul s’o repetăm şi noaptea în vis.

În legătură cu primul război mondial trebuie să mai insistăm asupra

unui aspect important. Pentru Pamfil Şeicaru şi toţi cei ce au luat distincţia ordinului Mihai Viteazul, acest război a fost unul drept, chiar sfânt, odată ce prin el şi jertfa lui am reuşit să realizăm România mare. Nu există, pe tot parcursul cărţii maestrului o minimă îndoială asupra împlinirii acestui ideal, “însoţit de o autentică renaştere românească”. Aşa dar, generaţia respectivă nu a mers alături de pacifiştii anului 1918 care denunţau războiul ca pe o calamitate a omenirii şi de pildă, la Zuerich Tristan Tzara a pus bazele, într’un bar al oraşului, mişcării Dada, de fapt un manifest de totală disoluţie a oricărui fel de artă, caracter pe care filozoful Heidegger îl atribuie, în general, oricărei manifestări moderniste. Mai mult, în Germania, odată cu întemeierea grupării Bruecke în 1906, se desvoltă curentul expresionist care face excepţie de la devierile moderniste fiindcă el exprimă cel mai specific caracter al artei germane, prezent din epoca statuilor de pe vremea lui Carol cel mare, pe când marele Gruenwald a ilustrat acest curent, în mod magistral, dar nu numai, în celebra sa Răstignire de la Colmar. Se poate spune că expresionismul a însoţit de totdeauna spiritul creator german, în secolul al XX-lea a luat aspecte uneori vehemente, sălbatece. Dacă am compara pe fauviştii francezi cu expresioniştii germani vom fi surprinşi să constatăm că Matisse şi în cele mai zise fauviste picturi nu depăşeste echilibrul, şi armonia pentru care spiritul francez este comparat cu cel elin, cei dintâi fiind grecii epocii moderne, pe când expresioniştii germani sunt mereu în căutarea echilibrului pe care nu-l găsesc, din contră se depărtează de el întocmai ca modelul lor absolut, Gruenwald.

Dar dacă acest expresionism constituie un capitol de artă fie şi modernă în paralel în literatură – proză şi poezie - tot mai mult expresionismul german capătă o tentă pacifistă sub care se preconiza distrugerea societăţii burgheze, Th. Mann proclamând noul humanism colectiv sau numit direct comunist. Drept urmare majoritatea scriitorilor şi poeţi germani ai epocii erau membrii partidului comunist şi la distanţă ei poartă vina revoluţiei bolşevice din Germania, ca în Austria şi Ungaria, şi fiindcă mişcarea n’a fost distrusă total, tot ea a declanşat războiul civil din Germania anului 1933, de care istoria nu prea vorbeşte, astfel că Hindenburg cu sinceră credinţă că salvează Germania de invazia bolşevică a dus la putere pe Hitler şi partidul său nazist.

Desigur că lucrurile s’au liniştit cel puţin deocamdată, dar spre deliciul comuniştilor români scrierile comuniste germane expresioniste au devenit opere de propagandă, mai ales că fenomenul fals interpretat, a fost întrebuinţat tendenţios insistându-se asupra pacifismului şi revolutionarismul antiburghez al acestui curent destul de polimorf pentru a fii dus la acelaşi numitor comun.

Spre cinstea lor, artiştii români au rezistat expresionismului, nu au mers pe urmele lui, ca şi a niciunuia alt curent modernist, şi astfel oricât ar fi daţi la o parte, se poate susţine că ceea a încercat să facă marele Derain şi nu a reuşit, au realizat-o marii noştri pictori cu tradiţie în Grigorescu, Andreescu şi Luchian, marii maeştri au refuzat să-şi schimbe locurile cu nişte cabotini atalentaţi şi astfel indiferent că vrem sau nu, există un fenomen românesc în cultură care şi-a urmat drumul propriu şi rămâne viitorului sarcina să le dea sau nu dreptate, reţinând faptul că în anii lui 20' Derain, cum am mai scris marele pictor întemeietor cu Matisse al fauvismului, a fost dat afară din cultura apuseană din cauză că a socotit cubismul lui Picasso drept o prostie şi vroia să se întoarcă la adevărata artă clasică, pe care să o recunoaştem nu au părăsit-o cu totul nici Matisse nici Braque, dar cine mai vorbeşte astăzi de revenirea la arta clasică şi a acestui ultim pictor zis suprarealisto-cubist.

Se înţelege că sub forma neclasificabilă, după care oricine fără temei poate fi făcut expresionist, în literatura română s’au făcut unele comentarii lipsite de orice temei. Astfel, după mulţi cercetători literaţi, Aron Cotruş e socotit un expresionist pentru faptul că a fost un luptător pentru drepturile celor mulţi dar mai ales pentru a-i explica invenţia formală care nu are nicio legătură cu arta expresionistă, ea se mulează pe expresia inimii sale, este destinul său poetic înscris în formele cuvântului. Se merge până acolo că Lucian Blaga înrâurit de expresionism până la denunţul de plagiat, în orice caz de influenţă mai mult decât permisă, e declarat puţin influenţat de expresionism (Ovidiu Cotruş) în schimb Aron Cotruş e socotit mai mult decât tributar acestui curent şi nu e uşor de găsit motivaţia, culturalnicii comunişti fiind încă la putere nu admit că prin marea sa personalitate şi mare poet, Aron Cotruş este al unui exil ce spiritual nu a avut nimica în comun cu cei ce în ţară mergeau pe drumuri ocolite tendentioase, atribuind expresionismului german o mai mare influenţă decât a putut-o avea.

Aron Cotruş rămâne marele poet al exilului românesc pe care în zadar caută culturalnicii, cu educaţie marxistă de-acum intrată în sângele lor, să şi-l însuşească, cu cât cred că au reuşit, la urma urmelor, nu au făcut decât să-l înstrăineze de ceea ce constituie esenţa poeziei cotruşiene.

Din cele discutate mai sus se poate trage concluzia că primul război mondial a pregătit o generatie din care face parte şi P. Şeicaru, politic, dar nu numai, atunci le-a insuflat o credinţă, în ceea ce înseamnă românismul nostru, cel de toate zilele, dar mai ales când e luat în considerare spiritul său creator, prin care-şi exprimă propriul său suflet, în ce are mai valoros şi neprefăcut de mâini străine.

Pentru a termina acest capitol, în scrisoarea din 4 Aprilie 1977 există un aliniat pe care l-am omis şi trebuie să-l reproduc deoarece cu el se încheie pentru Pamfil Şeicaru marea aventură naţională a războiului prim mondial: “Partea doua a campaniei am făcut-o în Moldova, sfârşind-o la Cireşoaia.”

Pretractând mersul istoriei, continuă autorul nostru, observăm că imperiul otoman s’a topit între 1877-1878, şi final în 1913. Imperiul blestemat al habsburgilor a dispărut în 1918. A rămas încă Rusia sovietică, aceeaşi ca tendinţă ca şi Rusia ţaristă. În cursul lungii şi tragiceilor istorii, românii au fost ameninţaţi de Polonia, de Ungaria şi din 1711 a intrat pe scenă Rusia, condusă de Petru cel mare.

În această lumină a datelor, Ceauşescu, partidul comunist formează

doar o tristă paranteză a istoriei. Răspunzând la întrebarea mea, marele ziarist admite că comuniştii fac, la tot pasul, propagandă ştiind că ţara nu poate deveni marxisto-leninistă. Propaganda politică e la fel ca publicităţile comerciale, dar marfa lăudată de conducătorii comunişti miroase urât, căci românii nu iubesc nimic din ce poartă pecetea moscovită. Eliberarea poporului român va fi consecinţa dislocării Rusiei, noi fiind subordonaţi geopoliticii.

Atât Lenin cât şi Hitler au întrebuinţaţ propaganda dar uitau să adaoge organizarea serviciilor de poliţie. Totuşi oricât s’a lăudat, Hitler că va cuceri lumea n’a reuşit în acţiunea sa.

Şi aşa vor păţi şi partidele comuniste fiindcă fiecare dintre ele are un păcat originar: a fost impus la guvernarea ţării de forţele de ocupaţie ruseşti. Orice ar face păcatul originar rămâne.

Pentru înţelegerea situaţiei vrea să dea unele precizări, pornind de la urmatoarea părere a mea; “Românul are un eroism în faţa faptelor mari, fiind lipsit complet de cel din faţa evenimentelor de fiecare zi.”

Consideră că sunt nedrept şi interpretează just că mă refeream la totala abdicare a românului de la dreptul sau de a protesta la unele nedreptăţi comise de putere, totul dădea impresia că e în cea mai perfectă ordine.

Maestrul pune problema insurecţiei la care mă gândisem şi o combate într’un mod intransigent. Dacă ar izbucni o atare revoltă împotriva partidului comunist ea ar determina conform pactului de la Varşovia să intervină alături de diviziile ruseşti aflate la Reni şi forţele ungureşti şi bulgare. Ruşii vor reocupa România pe care au evacuat-o în decembrie 1958. Din apus nu va reacţiona nimeni, cum s’a întâmplat şi cu Cehoslovacia.

Şi mai departe îmi prezintă propria viziune pe care o redau în continuare. După convingerile sale anul 1977 este anul virajului total în politica internaţională. Rusia sovietică se găseşte într’o situaţie critică. Intern, inteligenţa e în divorţ total cu regimul comunist pe când naţionalităţile aşteaptă momentul insurecţiei generale. Marele ziarist, aşteaptă ziua de 4 Iunie când va începe Conferinţa de la Belgrad, atunci partidul comunist român va trebui să se hotărască dacă va adopta tezele occidentale sau vor rămâne fideli Rusiei sovietice (în legătură cu această conferinţă, după încherea ei Pamfil Şeicaru va scrie un articol în Curentul seria nouă din exil, “Requiem pentru conferinţa de la Belgrad” ceea ce nu mai cere nici un comentar).

Consideră că şi extern Statele-Unite au renunţat la politica lui Kissinger, reluare idioată o politicii lui Roosevelt, americanii vor înarma masiv China, existând şi alianţa dintre China şi Japonia.

Ce înseamnă in faţa marelui viraj de forţe politice, faptul că Ceauşescu îşi pregăteşte fiul succesor? E ridicol.

La aceasta se mai adaogă şi mesajul final al scrisorii adresat românilor din ţară, unde se va decide soarta ţării, să fie cuminţi fiindcă soarta Rusiei sovietice e decisă; vom asista, crede el, la contrarevoluţia faţă de leninismul din 1917, rezumând cea mai fierbinte credinţă a lui: “Cred cu tărie în această întoarcere antimarxisto-leninîstă.”

În primul rând dorim să subliem că întreaga viziune aparţine unui om aflat în slujba ideilor democrate occidentale, orice alte păreri ar fi compromiţătoare pentru cei ce încă s’ar încumeta să-l facă pe maestru un vândut regimului din ţară.

Mai mult, în această fază a politicii sale, Pamfil Şeicaru oricât se arată a fi adeptul marilor puteri apusene în frunte cu americanii, nu crede că ei ar face război cu Rusia sovietică pentru salvarea popoarelor din Estul Europei.

I-am jigni memoria să-l apropiem de felul cum judeca Maniu lucrurile în anii lui 44' şi n’o facem fiindcă maestrul spera într’o ciocnire iminentă pe care însă tot americanii au intervenit, să nu aibe loc.

În cele următoare nu doresc să-l contrazic pe maestru, mai ales că a

prezis disclocarea Rusiei sovietice, după cum s’a şi întâmplat chiar dacă ceva mai târziu faţă de data 1977. Dar aici e vorba de un fenomen ce s’a desfăşurat după moartea lui, mai precis a cunoscut o desvoltare deosebită după anul 1980 până în Dec. 1989. Am mai pomenit de el dar acum aş dori să-l pun în comparaţie cu cel din Ungaria şi Cehoslovacia. E drept că aceste două ţări nu au avut atâtea jertfe, victime ale regimurilor comuniste dar, în schimb, au pornit două insurecţii ce-au zguduit din temelie imperiul marxisto-comunist. Fără îndoială, represiunile partidului comunist ştiindu-se strain de spiritul poporului român a recurs la represalii ce au venit în preîntâmpinarea oricărui fel de împotrivire dictaturii comuniste.  În loc de aşa ceva, odată cu îmbătrânirea celor doi dictatori, descoperindu-se vanitatea lor de a fi lăudaţi, supuşii lipsiţi de orice credinţă, au purces la cele mai umilitoare târnosiri, am urmărit în de-aproape aceasta epocă deci nu-i nevoie să mai viu cu exemple, do-ar se ştiu, ca bun comunist cel cu lauda devenea un iubit fiu al poporului şi în domeniul pe care-l conducea, devenea un stăpân absolut. Ţara se zbătea într’o cumplită anarhie, nimeni nu mai credea în conducătorii ţării, dar îi aclama a fiindcă prin ei ajunseseră cei mulţi să-şi asigure o situaţie bună şi sigură, neamintindu-le de zilele când nu ştiau dacă se scoală în patul în care s’au şi culcat. Era un fel de simbioză, din ea câştigau cu toţii inclusiv securistul de sector responsabil, deci toţi erau mulţumiţi. În această situaţie oamenii nu mai doreau schimbarea şi când i-am spus unui coleg din ţară, la mijlocul lui Noembrie 1989 că zilele lui Ceauşescu sunt numărate, a rămas cu gura căscată şi nu m’a crezut. Nenorocirea poporului român în acele zile a fost faptul că la fel de nepregătiţi i-a surprins şi pe şefii politici ai partidelor istorice, ca de pildă dl. Coposu, semn că şi el s’a săturat să tot viseze la o schimbare ce nu mai venea.

Să ne amintim că i-am văzut la televizor, lângă tov. Iliescu erau adunaţi comuniştii zişi dizidenţi, şi în primele zile se socoteau reprezentanţii comunismului reformat de Gorbaciov, se şi adresau unul altuia cu “tovarăşe”, doar mai târziu şi-au dat seama că nu se cuvine ca atunci când popoarele din jur aclamau democraţia, ei să rămână ceea ce sunt, comunişti get-beget. Poporul de pe străzi îi aclama, de unde se poate constata un lucru evident: Ungurii şi cehii trăgeau acum roadele revoluţiei lor, pe când noi românii nu puteam decât să ne folosim de simbioza cultivată zeci de ani cu regimul comunist, să credem în continuare în el. Ceea ce nu şi-ar fi închipuit Pâmfil Şeicaru, mai ales după 1980, desvoltarea a fost atât de strânsă încât din convieţuirea dată s’a născut un monstru, naţia în anul 2000 e pervertită nu-i mai - miroase urât marfa ţigănească, comunistă, dacă ar fi prevăzut acest lucru Pâmfil Şeicaru, nu le-ar fi cerut românilor să stea cuminţi, pentru că prin eliberarea sa şi după dislocarea Rusiei sovietice să-şi dea ţara tot pe mâna comuniştilor!

Astăzi după 30 de ani trebuie să recunoaştem că insurecţia a dat popoarelor ceh şi ungur distanţarea definitivă de comunism, pe când poporul român e mai apropiat de el şi reprezentanţii lui, cum noi, părinţii celor de astăzi, nu am fost niciodată!

Maestrul pune în discuţie o serie de probleme interesante de care ne vom ocupa, rând pe rând din cele următoare.

În 1941 Ion Anonescu i-a încredinţat o misiune politică, de o lună timp în care a luat contact cu mareşalul Petain, cu ministrul de externe al Spaniei, cumnatul lui Franco şi la Lisabona cu Salazar. S’a întors după 45 de zile, trimiţându-şi articolul său la Curentul.

În August 1944, la început, l-a văzut pe mareşal la Olăneăşti iar pe 9 Aug. a ieşit din ţară cu destinţia Madrid. Secretul misiunii diplomatice pe care i-a incredinţat-o Ion Antonescu, a fost comunicat de Ică Antonescu prin Niculescu-Buzeşti regelui. Rezultatul a fost blocarea lui în Germania din 11 August 1944 până la 14 Februarie 1945, maestrul încheind: “Misiunea a fost zădărnicită. Voi lămuri ticăloşia bandei capitularde arătând obiectul misiunii.”

Pamfil Şeicaru va mai reveni asupra respectivei misiuni diplomatice insistând asupra scopului ei, acuma dorim să atragem atenţia, în cele, prezente asupra unui alt aspect. Plecarea în 9 August 1944 din ţară se făcea in condiţii nesigure privind soarta războiului, chiar marele ziarist şi-a luat toate măsurile în acest sens demisionând din funcţia de director al Curentului şi lăsând un înlocuitor administrativ pe timpul absenţei sale. Dar cu ocazia aceasta putem lămuri o problemă în ce-l priveşte pe Pâmfil Şeicaru. A fost calomniat pe toate căile că i-ar fi plăcut mirosul banilor, de unde şantajele la care recurgea, fiind figura cea mai odioasă de ziarist venal dintre toţi pe care i-am avut. I s’a imputat ridicarea palatului Curentul, nimănui trecându-i prin cap că resursele cinstite pe care i le aducea ziarele editate, în primul rând Curentul, plus şi un garantat împrumut bancar i-a putut permite finanţarea unicei înterprinderi fără să apeleze la mijloace necinstite. Ori, la 9 August, Pamfil Şeicaru pleca în necunoscut, cu perspectiva de a nu se mai întoarce curând înăţară, deci ar fi trebuit să-şi asigure viaţa viitoare printre străini, mai ales dacă ar fi fost în posesia averii ce î se bănuia că o are, strânsă, în urma diferitelor santaje pe care le-ar fi făcut. Ca şi alţi colegi de breaslă, care şi-au asigurat un trai bun în Apus, Pamfil Şeicaru ni se desvăluie ca un om sărac, abea şi-a dus viaţa de pe o zi la alta datorită faptului că a mai găsit câte un sprijin de la oamenii pe care-i cunoscuse în timpul misiunilor diplomatice pe care le-a avut înainte de 44'. Tot ce s’a scris despre venalitatea acestui om, intenţionat mă repet, în fond slujind un ideal nu de toate zilele, se demască drept minciuni, dacă nu chiar oridinare injurii, invenţii ale celor ce după o activitate condamnabilă, se vedeau pe drept criticaţi de marele nostru ziarist. Deodată tot ce s’a scris împotriva lui, în primul rând de presă şi literaţii comunişti e simplă maculatură, hârtie ce nu poate fi întrebuinţată nici la necesităţi igienice. Aduc dovada peremptorie în cele de faţă. Dacă Pamfil Şeicaru ar fi fost omul venal, lipsit de scrupule cum l-au prezentat duşmanii lui burghezi, întrupaţi de L. Rebreanu în necinstitul Belcineanu, urmaţi de politrucii comunişti aliniaţi partidului, cine l-ar fi împiedecat să-şi deschidă un cont la o bancă elveţiană, nu ar fi ştiut nimeni acest lucru şi ar fi trăit comod în Apus, unde demnitatea omului e dată de banii pe care îi are în buzunar? în loc de asta a înfruntat o cruntă sărăcie, împărtăşind destinul neamului său robit comuniştilor. Că Pamfil Şeicaru ca orice om a fost şi el supus greşelii e de necontestat, dar păstrând cultul închinat cunoaşterii adevărului, pe care nu poţi să-l exprimi decât nefiind înfeudat nimănuia deci bucurându-te de deplină libertate creatoare.

Viaţa de martir al scrisului, dusă de Pamfii Şeicaru, arată adevărul unui destin care a fost mânjit cu toate gunoaie e posibile şi imposibile. Se vorbeşte la modul general de şantajele lui Pamfil Şeicaru, dar ar fi cazul să se nominalizeze, unul din care să fi luat el în schimb o sumă considerabilă de bani, căci santaj nu poate fi socotită demascarea dublei morale de care considerau unii că se pot bucura, spre deosebire de muritorii de rând.

Am siguranţa, că Pamfil Şeicaru, a fost şi este cea mai neîndreptăţită personalitate a culturii româneşti, care tocmai, cum nu e numai cazul său, fiindcă a fost prea mare pentru strâmta şi oarba cultură comunistă a trebuit să fie scos din rândurile celor ce erau prea mărunţi pentru a-l putea înţelege. Cu toate că vom reveni asupra respectivei defăimări a lui Pamfil Şeicaru, de pe acum am adus argumentul principal că marele ziarist nu a fost aşa cum l-au înfăţişat contemporanii săi români.

Este locul sa mai amintesc că în locuinţa sa din Madrid, de pe Av. Reina Vittoria, în care după mutarea maestrului în Germania, locuia N.Şt. Govora, am descoperit o comoară, dar una ce nu se măsoară în bani pământeşti ci în aurul spiritual din inima omului. Adică avea o colecţie minunată de mari maeştrii ai picturii româneşti, pe care sigur i-a achiziţionat în timpul şederii la Madrid. Şi ca să-i liniştesc pe cei ce ar vedea o dovadă că maestrul ar fi dorit să se îmbogăţească în exil, le-aşi aminti că lucrările pictorilor români nu au nicio valoare în Apus, sunt pedepsiţi pentru îndrăzneala de a nu fi adoptat aiurelile de ultimă oră ale modernismului, printre “capodoperele” lui înscriindu-se liniştit şi unele aberaţii semnate de P. Picasso. Maestrul ştia desigur acest lucru dar ca de atâtea ori în viaţă căuta să-şi satisfacă o iubire cerească sentiment avut, spre cinstea lui, pentru marea pictură românească.

În legătură cu Cezar Petrescu, cu el a plecat maestrul de la Iaşi la Bucuresţi la 9 decembrie 1918. Şi marele ziarist adaogă: “Este cel mai mare scriitor între 1919 şi 1944, nu exagerez: Balzacul Românilor”.

Faţă de Nae Ionescu are păreri chiar inverse, şi-ar dori să-i facă într’o zi portretul acestui mare şarlatan. Războiul din 1916 l-a prins în Germania, având o bursă dată de Rădulescu-Motru. Era ofiţer de rezervă şi deşi a primit ordin de a se întoarecere în ţară, el nu a făcut-o. Rămas în Germania în loc să fie internat într’un câmp de concentrare a lucrat ca angajat al editurii Reclam din Leipzig. Imediat după terminarea războiului a revenit în România înfiinţând Centrala Cărţii cu Banca Blanc. Preşedintele instituţiei era Vasile Pârvan iar administratori, delegaţi D. Gusti şi Simionescu Râmniceanu. Publicând în Monitorul oficial bilanţui cu iscăliturile celorlalţi falsificate, Nae Ionescu e concediat din postul de director. Nestiind aventura lui Nae Ionescu de la Centrala Cărţii, Pamfil Şeicaru îl întroduce la Cuvântul de unde “lingăul şi intrigantul” filozof îl determină să părăsească ziarul Cuvântul şi să bună bazele la 10 Ianuarie 1927 Curentului,

Întreaga chestiune nu a fost uitată până la sfârşitul vieţii sale, în cadrul corespondenţei noastre va reveni mult mai detailat asupra faptelor de neiertat, reacţie probabil provocată şi de faptul că eu nu am reuşit să mă despart total de figura fascinantă a filozofului Nae Ionescu. Dar fără nicio reticenţă îi dădeam dreptate maestrului. În relaţie cu el filozoful a călcat cele mai elementare reguli deontologice, asta nu înseamnă însă nicidecum desfiinţarea profesorului şi filozofului Nae Ionescu pe care maestrul o urmărea cu toată stăruinţa. De aceeaşi părere se arată şi autorul “Genezei unei gazete”, Ion Vinea care descrie conflictul de la Cuvântul, îl condamnă pe filozof dar în romanul Lunatecii insistă asupra gândirii sale pe care o preţuieste şi numai intervenţia cenzurii comuniste care l-a obligat pe Vinea să-l scoată pe filozof din contextul romanului, să-l facă pur şi simplu dispărut, fără nicio cauză, i-a luat romancierului prilejul de a-i descrie apogeul pe care-l merită şi i se refuză şi astăzi dreapta recunoaştere.

In rândurile de faţă, Pamfil Şeicaru arată cum în 1938 Curentul a devenit o instituţie prosperă, pe lângă Curentul au mai apărut ziarele Evenimentul şi Rapid cât şi o revistă săptămânală care avea un tiraj de 120.000 exemplare, “Curentul familiei” pe când Cuvântul a dispărut în 1942 din lipsă de cititori. (Nae Ionescu a murit în 1940, la vârsta de 50 de ani, in condiţii destul de misterioase, ceea ce îi fac pe unii să susţie ipoteza otrăvirii).

Deci maestrul încheie şi acest capitol, asigurându-mă că la începutul anului 1978 va începe să redacteze “Memoriile unui gazetar”, prin ea voi avea putinţa să-i cunosc activitatea din aprilie 1918 până la 1978, plus anii ce îi va mai trăi. Această lucrare nu va apărea însă, din cauză că probabil autorul nu se arăta mulţumit cu ce scrisese deja despre acest subiect, menţionând că îi lipseşte o bibliografie care să-i dea o informaţie precisă.

În scrisoarea mea din 3 Aprilie 1977, îi mulţumeam pentru fotografia ce mi-a trimis-o însoţită de o caldă dedicaţie: “Amicului meu Ovidiu Vuia cu aleasă preţuite pentru nobila sa sensibilitate Pamfil Şeicaru. 4 Aprilie 1977.” Şi răspunsul pupilului sugrumat de emoţie, în drum spre sublim, îi dezvăluie învoita stângăcie: “Vă mulţumesc pentru frumoasa fotografie, pe care imediat am înrămat-o şi am pus-o între lucrurile mele cele mai dragi,” Giessen. 7 Aprilie, 1977.

Am mai vorbit de această fotografie pe care am publicat-o la începutul cărţii mele, ca o efigie pe un Arc de triumf, în ea îl vedem pe maestru şezând, cu un chip iluminat de un zâmbet al sufletului, se simte dar nu se vede, ochii săi privesc plini de un optimism entuziasmant către o lume care îi dă la 80 de ani prilejul să înceapă o carieră nouă, în ziaristica germană. Sprâncenele stufoase, podoaba figurii sale şiau păstrat tinereţea şi energia nietzschenîană de altădată. Marele vizionar al politicii internaţionale şi interne româneşti ar corespunde prin firea lui, unui

Balzac, ce a ajuns la vârsta de 80 de ani cu aceeaşi dragoste neştirbită de viaţă, cu alesul rod fundamental împlinit ca şi creaţie a spiritului.

Dacă însă l-am plasa în mijlocul exilului românesc, ne-am gândi la ilustrul Gaudissard, erou de Balzac, cu puterea de transfigurare a realităţii într’o lume în care oamenii vorbesc fiecare pe limba lui încât nu reuşesc să se înţeleagă aşa ca cei doi soţi din Cântăreata cheală de E. Ionescu. Sigur această parte dureroasă a activităţii lui ne provoacă de-a dreptul plânsul, mai ales că raporturile lui au rămas cu duşmanii, aceleaşi: neschimbate. Desigur, nu un Gaudissart din Touraine, stăpânit de un sentiment de grandomanie lipsită de subiect, ci unul de la poalele Carpaţilor străbătut de timidităţile unui Don-Quijote, încrezător numai în visele sale ce niciodată nu se vor realiza. Un blestem ca cel al Atrizilor din tragedia antică planează asupra sa şi astăzi şi ne demonstrează cum calomnia surpă fiinţa omului cu atât mai repede cu cât ea e mai mincinoasă şi plină de noroi, îndepărtează adevărul de la autenticul destin uman, oricât ar fi el de curat.

În scrisoarea respectivă mă arătam de acord cu tot ce a scris maestrul privitor la rolul ruşilor în primul război mondial şi-apoi în toată existenţa contemporană a României. Îi percepeam rolul de vizionar politic una din însuşirile marelui său geniu ziaristic şi de istoric. Dacă în toamna lui I977, România îşi va scutura jugul comunist îl întrebam, odată ce regimul comunist va fi dislocat curn va fi guvernată România?

Îi mai mulţumeam pentru informaţiile date privind legăturile sale cu Cezar Petrescu urmate şi cu alte amintiri avute cu cele două personalităţi, e vorba şi de Nae Ionescu.

Îi ceream să-mi scrie cine este Grigorescu la moartea căruia se susţinea în ţară că în calitatea sa de director al ziarelor “Timpul” şi “Ecoul” a făcut mari servicii partidului comunist, punându-se la dispoziţia lui încă de pe vremea lui Ion Antonescu. Deci cine era acest Mircea Grigorescu?

În legătură cu Spania îi ceream lămuriri în legătură cu activitatea regelui Carlos care ridicat de Franco, venit la putere, s’a transformat în duşmanul feroce ale acestui regim, aliindu-se cu toţi marii comunişti. De unde se vede că Statele Unite nu-şi uită nici în acest caz alianţa cu partidele comuniste, republican numit în Spania, duşmanul numărul unu rămân partidele naţionaliste ceea ce mă făcea să-i scriu că în acest caz concernul democraţiilor vestice sugrumând revoluţia naţionalistă a lui Franco devine anticamera comunismului.

Închei, cu urările mele de sfintele Paşte adresate maestrului cu inimă de adevărat exilat: “În încheiere, vă urez Sărbători fericite şi un tradiţional “Cristos a înviat” fie ca la anul să prăznuim Învierea Domnului într’o Românie liberă şi democrată: Românie a Românilor!”

Ceea ce, din păcate, nici până astăzi nu s’a împlinit, România anului 2001 nu e nici liberă şi nici democrată ci este tot a comuniştilor hulpavi, care nu au înţeles în nostalgia lor ca vremea regimurilor marxisto-leninîste a trecut de mult, oricât ei o mai poartă, cu voinţă la putere, în sângele lor.

Scrisoarea (12) din 11 Aprilie 1977, de la Pamfil Şeicaru

Dragul meu prieten. Îţi răspund la scrisoarea din 9 Aprilie, care m’a interesat prin întrebările pe care le formulezi. Încep prin a-ţi comunica o informaţie pentru mine decisivă, o aştept de un an de zile. În ziarul “Le Monde” cu data de 6 Aprilie citesc: “Le Japan et la Chine ont conclu un acord comercial à long terme a annoncé vendredi, 1 avril, l’agence Chine nouvelle qui precise que Pekin livrera du petrole et achetera des equipements industriels au Japan.”

În 1972 China a exportat în Japonia 10 milioane 500 de mii tone de petrol. Azi, productia Chinei este de 400 milioane de tone de petrol, putând să exporte în Japonia 300 milioane tone anual, acoperind două treimi din consumul Japoniei. Va urma un tratat de pace şi amiciţie. Pentru Japonia este avantajos importul de petrol din China aşa de aproape în raport cu importul de petrol din ţările arabe, iar plata se face în echipamente industriale economisind valuta. Poţi să-ţi imaginezi ce efect a produs la Moscova, când Kremlinul se aşteaptă ca Japonia să facă investiţii în Siberia pentru a-şi asigura aprovizionarea cu petrol, care ar fi subordonat-o, Rusiei sovietice. Dta îmi scrii: să zicem că în toamna lui 1977, România îşi va scutura jugul comunist, întrebarea mea este: odată comunismul izgonit cum va fi guvernată România? Vă rog să daţi toată atenţia întrebării mele fiindcă unii îşi închipuie că întoarcerea la regimul democratic dintre cele două războaie va fi idealul! Îţi răspund: emigraţia a dat dovadă în curs de 33 de ani de nulitatea ei politică ignorând mutaţia social-economică ce s’a produs de la 1945 şi până azi în România. În atâţia ani de când sunt plecaţ împlinesc la 10 August 33 de ani şi în tot acest timp n’am întâlnit nici un emigrant care să se ambiţioneze să fie, primul în oraşul lui, toţi se visau miniştri, deci se credeau vrednici să fie şefi de guvern. De aici, bisericuţele din emigraţie şi apriga ostilitate dintre ele. Citează-mi lucrările de serioasă analiză a transformărilor prin accelerata industrializare şi ce ecou a avut în satele din raza de 15- 30 km din preajma industriilor, apărute în emigraţie. Dta rosteşti un adevăr pe care îl aud pentru prima oară: “Cred că nu este suficient numai să urăşti comunismul dar să ştii ce pui în locul lui.” Aceasta cere studiu, cunoaşterea exactă a situaţiei din ţară şi a soluţiilor valabile ce s’ar putea da. Este uşor să foloseşti slogane fără nici un ecou în societatea românească ce s’a format în acest timp. Fă socoteala că un copil care s’a născut în 1944 are azi 33 de ani, cel care avea 10 ani are 43 şi cel care avea 20 de ani are 53, ca să-ţi dai seama de noutatea ce s’a produs în structura României şi noua concepţie de viaţă a celor ce s’au format în curs de 33 de ani. Comunişti de adânci convingeri se reduc la marii beneficiari ai regimului care îşi dau seama că orice modificare s’ar aduce în structura politică a României, îi elimină. Ceilalţi? Simplii funcţionari ai regimului existent, care şi-au făcut din tăcere cuirasa care îi fereşte de necazuri. Emigraţia este în total divorţ cu realităţile din ţară. În toate formele se agită problema bisericii care ar fi persecutată de un regim ateu. Au început să-şi dee seama că bisericile au credincioşi, mai numeroşi decât oricând, atunci au declarat că de fapt nu este liberă ci numai tolerată. Dar cum poţi susţine că cel care se duce la biserică şi se roagă lui Dumnezeu cu fervoare poate fi clătinat în credinţa lui de propaganda regimului? Emigraţia este convinsă că misiunea ei este să elibereze biserica prin înlocuirea prelaţilor existenţi care au păstorit în epoca comunistă şi aducând prelaţi din emigraţie. Întreb când în cursul istoriei noastre biserica a jucat un rol politic? Este o eroare de apreciere asupra posibilităţilor celor din emigraţie de a ajuta eliberarea bisericii când se va prăbuşi regimul. Îti citez un caz. Un tânăr agronom Nacu a făcut o teză de doctorat la Paris asupra kholhozurilor. Era de aşteptat să continue studiile asupra agriculturii din România după ce ţăranii au fost colectivizaţi cu sila şi în ce măsură ţăranii şi-au uitat pământul ce le-a fost răpit. Ce se va petrece când regimul se va prăbuşi? După ani şi ani aflu că agronomul (legionar) este secretarul general al bisericii ortodoxe din afara hotarelor ţării. N’am putut să-mi explic abandonarea unei frumoase formaţii de inginer agronom pentru un loc de teolog. Caută şi dta explicaţia. Îmi dai o informaţie: “Am avut ocaziă să vorbesc cu un vechi naţional-ţărănist care trăieşte de 30 de ani în Apus şi care mi-a mărturisit că nu vede ce am putea noi oferi ţării în locul comunismului.” Emigraţia nu poate oferi decât ambiţii, pretenţii şi impostura care o caracterizează. Dar acest om politic presupune că noi cei din afara hotarelor, vom juca un rol în momentul prăbuşirii regimului instalat de Vâşinschi, în Februarie 1945. Este o gravă eroare. Orice regim care durează de atâta vreme (vezi cazul partidului socialist din Suedia care în alegeri libere a căzut după 40 de ani de guvernare) se uzează şi cu atât mai mult un regim care are păcatul originar: a fost impus de trupele de ocupaţie sovietice. Un prim hop de trecut îl are regimul în Iunie dacă conferinţa de la Belgrad se va ţine. Eu mă îndoiesc că Brejnev va accepta să se discute problema liberei circulări a ideilor şi a oamenilor. Şi de ce ar accepta când în lumea liberă publicaţiile comuniste apar nestânjenite?

Carter este încăpăţânat şi nu vrea să accepte ţinuta de compromis oferită de Brejnev. Eu nu citesc ziare din ţară, mi s’a spus că o violentă campanie se duce împotriva Statelor Unite pe tema liberei circulaţii a ideilor etc. Şi Statele Unite au dat 20 milioane de dolari ajutor, iar, Rusia sovietică ... medicamente. Indicaţie pentru mine a atitudinii ce va avea România la Belgrad: va susţine atitudinea Rusiei sovietice. Dar aceasta nu are nicio importanţă. Întrebarea este: toţi corifeii comunişti - în afară de membrii familiei Ceauşescu - aprobă această politică? S’ar putea să se producă o lovitură din partea unor corifei ai partidului care n’au fost mulţumiţi etc. Fireşte, îndoielnic. Însă dacă în Rusia sovietică vor izbucni acţiuni revoluţionare anti-sovietice, atunci regimul comunist din România va fi în dramatică situaţie. O criză de regim va putea fi dominată de cadrele tehnice din industrie şi agricultură, admirabil pregătite. Mai este un factor: armata. Îmi este total necunoscută starea de spirit a cadrelor armatei. Inginerii de toate categoriile nu sunt aderenţi ai comunismului şi centralismului democrat  = îl suportă de nevoie. Îsi dau prea bine seama de defectele ce le are acest sistem pentru buna funcţionare şi rentabilitate a producţiei. Haos nu s’ar putea produce fiindcă atât cadrele tehnice cât şi muncitorii sunt legaţi de fabricele la care lucrează. Poate la sate sa’r putea produce unele reacţii împotriva colectivelor ce le-au fost impuse. Însă e bine să stim că satele nu mai sunt ce-au fost. În locul caselor de vălătuci şi chirpici au apărut case facute din cărămizi. Ţăranii au “tilivizor” şi neputând să-şi cumpere pământ îşi cumpără mobilă şi unii strâng bani să-şi cumpere automobil. Sloganurile nu ar putea avea ecou, s’ar izbi de

spiritul critic nativ al ţăranilor. Emigraţia îşi imaginează că întorcându-se va fi primită cu flori pentru atitudinea ei anticomunistă. Eu, am studiat emigraţia franceză din timpul marei revoluţii franceze. Am luat cu mine când am plecat de la Madrid în Noembrie 1975, între alte cărţi, una “Vie d’une femme pendant l’emigration”. Până la bătălia de la Valmy, trupele franceze antirevoluţionare au izbutit să ocupe unele oraşe. Citez: “Les émigrés entrent en France le 29 aout 1792, harassés par les mauvais chemins, trempés par une pluie abondante et continuelle. L’accueil des populations ne repondit pas a leurs esperances. Longwy, qui avait capitulé (23 aout) Verdun, dont la reddition (2 septembres) semblaît presager le succes, avaient accuelli les freres de Louis XVI avec un froideur significative (pag. 96).

Revenus dans le pays ou s’etaient accomplis tant de changements, les emigrés semblaient etrê des Francais d’une autre âge. Les destructions jacobines et les reconstructions de la nouvelle, leur montraient une France ou ils ne retrouvaient plus celle qu’ils avaient quittée (pag. 298-)”.

Ceva similar se petrece cu emigraţia noastră. Îţi las să meditezi aceste două citate şi te vei convinge de eroarea celor care îşi închipuie că vor intra triumfători în ţară. Bieţi, oameni intoxicaţi de propriile lor iluzii. Eu mă ţin la curent pe cât îmi este posibil cu ceea ce se pulică în domeniul istoriei. Uimitor ce serioasă pregătire au tinerii care publică monografii de severă documentare. Să nu ne lăsăm obsedaţit de faţada roşie, dincolo este ţara reală care a suferit, a îndurat eroic condiţiile amare ale acestor ani. Când citesc în publicaţiile emigraţiei “luptăm pentru eliberarea ţării” mă întreb, naivitate sau şarlatanie, care nu poate afla ecou în ţară. Se uită că a trecut peste biaţa ţară o ocupaţie rusească de 16 ani şi revoluţia comunistă. Cum s’ar putea, să găsim ţara asupra căreia s’a abătut consecinţele capitulării en rase campagne din 23 August 1944 operată de cretinul regal, arestând pe mareşalul Ion Antonescu? Ori sinistrul dobitoc îşi trimisese în secret pe ajutantul lui să participe la conferinţele complotiştilor comunişti prezidate de Bodnăraş. Voi căuta să-mi procur ceea ce a scris şi publicat aghiotantul regelui Mihai.

În ce priveşte pe Mircea Grigorescu. A debutat la Adevărul şi Dimineaţa cu o serie de reportaje asupra regimului nazist publicate în 1934 sau 35. Foarte bine scrise. Ştiu că a trecut la Timpul lui Gafencu şi în 1943 a fost numit de Mihai Antonescu directorul general al presei. Ca orice gazetar fără convingeri, practica şi asigurarea progresistă. Însă în 1972 când a fost la Madrid şi a venit să mă vadă l-am găsit îmbătrânit prematur, consum de alcool.

În ce priveşte Spania, am cunoscut-o în 1941, când am fost, urmând, să-l văd pe Salazar la Lisabona. Am revenit în Februarie 1945 şi am stat până în 1975 Noembrie când am venit la Muenchen. Deci în 30 de ani mi-am putut da seama de opera lui Franco: a modernizat Spania între 1939 când s’a terminat războiul civil - cea mai mare nenorocire ce s’ar putea abate asupra unei ţari - şi până în 1974 când a murit. El a fost monarhist şi a făcut ce era util spre a pregăti Spaniei un rege. Din nefericire Spania este republicană şi greu de guvernat. Nu ştiu ce vor da alegerile dar cred că este o eroare supralicitarea stângii. Nu exclud o reacţie a armatei, în cazul când socialiştii şi comuniştii ar prelua conducerea. Cine poate şti ce va ieşi din urne?

Te îmbrăţişez

Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

În scrisoarea de faţa maestrul îmi aduce la cunoştinţă o informaţie pe care o aştepta de un an de zile, publicată în sfârşit, în “Le Monde” privind acordul comercial dintre China şi Japonia, prima îi va satisface partenerei sale aproape întreaga nevoie de petrol, plătit în echipamente industriale, deci Japonia va economisi şi valuta pe care altfel ar fi trebuit s’o plătească depărtatei Arabii saudite.

La Moscova, surpriza va fi mare, odată ce cu petrolul livrat Japoniei Kremlinul plănuia să facă unele investiţii în Siberia.

Problema principală dezbătută de Pamfil Şeicaru se referea la întrebarea pusă de mine: odată comunismul izgonit cum va fi guvernată România? - Desigur vom aborda câteva aspecte mai importante din vastitatea subiectului înteresându-ne în primul rând situaţia ţării noastre.

De la început subliniem că Pamfil Şeicaru nu numai că a prevăzut dislocarea Rusiei sovietice, dar a mai specificat că va veni din interior, fără intervenţia unei alte puteri externe, în mod concret, istoric, la un moment dat, Gorbaciov conducătorul partidului comunist rus s’a trezit cu finanţele în pragul falimentului şi pentru a-şi salva imperiul, cu ajutorul unor formule, a vândut Berlinul şi Germania de est prietenului mai bogat, Germania şi odată cu acestea a dat libertate şi sateliţilor moscoviţi, printre care se număra şi România.

Este interesant că imediat, pe ziua de 22 Dec. intră în scenă doar comuniştii avându-l în frunte pe vechiul favorit al lui Ceauşescu, Ion Iliescu, trecut pe linie moartă de când dictatorul şi-a numit fiul drept urmaş. Dar pe noi ne interesează unde era opoziţia democrată, care ulterior a declarat cu seninătate că fiecare se afla pe la casa sa, revoluţia ce se pregătea era una comunistă, cuvântul dizident ne apare de prisos, deci nu-i priva deloc. Şi în tot acest timp poporul român pe străzi, lipsit de orice demnitate aclama pe cei ieşiţi la balcon. Aici s’a jucat pentru mult timp soarta României, căzută pe mai departe sub cnutul mai voalat dar cu nimic mai crud, al comuniştilor, care au continuat să trăiască şi după executarea marelui lor şef.

Prin urmare, salvarea ţării nu putea veni din interiorul României, cum însăşi întârzierea unor partide istorice timorate, o dovedesc cu prisosinţă.

Cu toate acestea Pamfil Şeicaru mai avea dreptate în ce priveşte incapacitatea emigraţiei politice să mai conducă destinele patriei cu

principiile avute între cele două războaie. Lucrurile au fost confirmate întocmai după pierderea alegerilor având ca şi candidaţi pe emigranţii politici I. Raţiu şi R. Câmpeanu. Oameni mediocrii, lipsiţi de orice strălucire în cariera lor, mai mult, primul s’a retras din preşedinţia organizaţiei pe care o conducea, numită emfatic a românilor liberi, debarcare executată chiar de oamenii săi de inimă, plictisiţi de braşoavele lui referitoare la marea lui avere, din care da puţin şi cu greu pentru gruparea pe care avea pretenţie că o conduce. Fiind în acele zile în corespondenţă cu dl. Coposu, i-am scris urgent despre modul său de comportare în exil, deloc recomandabil pentru un viitor preşedinte al României dar nu mi s’a dat niciun răspuns, motiv să închei definitiv respectiva corespondenţă. De altfel, ulterioara sa orientare spre un homuncul, ruşinea peltică a pseudoziaristicei româneşti, mai mult pretinsă decât reală, I. Cristoiu, spune totul despre capacităţile intelectuale ale acestui urmaş, cum se lăuda a unui mare om politic transilvănean, I. Raţiu.

În legătură cu dl. Radu Câmpeanu lucrurile stau şi mai lămurite. Fără să-şi justifica, prin nimica, aerele de înţelept pe care şi le dădea, se banuia de el că e favoritul unor domni, altfel destul de obscuri ai emigraţiei, care probabil îl suştineau în cârjile celebrităţtii pe care doar ei i-o recunoşteau; totuşi mărturisesc deschis nu-l ştiam atât, de lipsit de bun simţ încât să se considere, în drept, să urce cea mai înaltă treaptă în ierarhia ţării, făcând excepţie de pretenţiile candidatului Iliescu cel ce se consideră legat, cu un cordon ombilical de soarta ţării, de care nu se lasă până nu o falimentează, în mod ireversibil.

Am asistat la o şedinţă festivă la Paris, închinată Basarabiei, în care la discuţii veni vorba de Consiliul de Coroană în cursul căruia, N. Iorga şi incă vreo câţiva preconizau să nu cedăm ruşilor Basarabia, dobândită de la nemţi prin pactul Ribentropp-Molotov. Desigur majoritatea vroise altfel. Şi-atunci îmi veni ideea deloc neprietenoasă să-l întreb pe dl. Câmpeanu cum ar fi votat dacă ar fi făcut parte din acel Consiliu de Coroană, dominat de celebrul Apostol al neamului, Nicolae Iorga. Şi poate nu voi fi crezut, dar dl. Câmpeanu a tăcut chitic, deşi i-am mai repetat odată întrebarea. Nici astăzi nu înţeleg ce gânduri negre bântuiau în conştiinţa acestui om, şi curând am ajuns să mă consider mândru că cei de la Paris ştiau de frica mea, căci îi atacam ades pentru rătăcirile lor, într’o revistă românească din Statele Unite şi îmi părea bine să constat că ea ajunge şi la Paris, unde reusea să bage în sperieţi pe dl. Câmpeanu. În orice caz, o fire de om cu un caracter prea tare, nu poseda respectivul viitor candidat de preşedinte, R. Câmpeanu. Personal, nu-i dădeam absolut nicio şansă şi am avut dreptate.

Dacă, în privinţa emigraţiei politice maestrul avea dreptate, în ce priveşte intervenţia celor din ţară simţeam că argumentaţia sa schiopatează, după ce în epistola anterioară îndemna ca românii să rămână cuminţi până Rusia sovietică va disloca, de-acum începe să

socotească pe degete ce forţe pot să se opuie comuniştilor şi enumeră armata, inginerii, forţele industriale şi agricole, şi la urmă ţărănimea pe care o consideră instabilă aşa cum era în 1980 dar se va schimba în cei zece ani următori când situaţia ei se înrăutăţeşte progresiv.

Mă miră faptul că marele ziarist nu a luat în socoteală pătura inteligenţei, pe care fa ruşi o considera potrivnică regimului sovietic alături de naţionalităţile ce aşteptau semnalul insurecţiei.

Doresc să amintesc faptul că nu am fost niciodată membrul unui partid socotit fiind şi cel comunist, am preferat să observ de pe margini evenimentele, să le cântăresc în lumina adevărului ştiut de mine, deci să joc rolul, ce-l atrăgea şi pe tatăl meu, de chibiţ al contemporaneităţii mele. Nu am înjurat pe nimeni, nu mi-am bătut joc de eventualele sale defecte fizice, dar am fost aspru, cu individul, indiferent, de poziţia lui socială sau de clan, când am considerat că cel ce-şi satisfăcea interesele personale, în acele timpuri atât de vitrege pentru neamul său, se făcea vinovat în primul rând faţă de poporul lui român. Din această cauză, după experienţa mea lungă în exil, consider pentru situaţia dată, vinovată intelectualitatea românească, pentru acea în primul rând, generală închinare necondiţionată stăpânirii comuniste, acel “capul plecat sabia nu-l taie” ne-a dus la încheierea unor compromisuri neimaginabile, săvârşite zi de zi.

Dar dacă cei din ţară au scuza terorii ce n’a încetat niciodată să se exerciteze asupra lor, ce scuze vor avea intelectualii, stabiliţi într’una din ţările libere apusene, care în loc să se unească şi să lupte ca un singur braţ uriaş pus în slujba aceluiaşi crez, s’au dispersat în zeci şi sute de bisericuţe, fiecare din ele considerându-se un autentic omphalos delphic, demonstrându-şi originea tracică în modul cum l-a definit istoricul elen, Herodot.

Din multele manifestări mă voi referi la câteva din cele mai importante.

Cum am mai spus-o, exilul era înţesat de trimişii Bucureştiului, samsari care puneau sufletul neamului la vânzare.

Ne oprim în cele dintâi la problema religiei pe care o aminteşte şi P. Şeicaru, aceasta în loc să apropie oamenii prin iubire, îi îndepărta cu biciul urii.

Oricât ne-ar durea, ierarhia ortodoxă din ţară a făcut jocul puterii şi dacă nu a fost înlocuită, după cum interesele ţării o cereau, se datorează faptului că, bine stim comuniştii ramânând la putere, nu s’a simţit nevoia unei atare purificări spirituale. Un om de duh, afirmă despre români că în 1989 comuniştii îşi dădeau în cap că au fost comunişti, ca după mai bine de zece ani de zisă democraţie să se lovească mândrii în piept, pentru această apartenenţă. Aici am ajuns!

Marele poet al exilului, Aron Cotruş, dându-şi seama că lumea e împărţită de la Volga la Mississipi, între dolar şi rublă, consideră că salvarea omenirii nu poate veni decât de la Roma, din această cauză a trecut la catolicism, dedicând un excepţional Cântec lui Ramon Lull, rod a meditaţiilor trăite în mănăstirea Montserratului. Ultima sa dorinţă a fost aceea de a fi pus în mormânt îmbrăcat în sutană de călugăr iezuit, ceea ce s’a şi realizat.

În tot acest timp, biserica ortodoxa supusă unui regim ateu în ţară, îi urmează dispoziţiile, ca în exil să concureze bisericile exilaţilor, care refuzau să se închine preoţilor supuşi regimului din Bucureşti, aceasta cuprinsă de febra unui fals prozelitism, de fapt, slujeau pe dictatorul comunist, încercat de diavol de a supune cu forţa pe cei ce-l respingeau, din toată inima. Aşa dar, sub stindardul ortodoxismului se ducea un adevărat război contra celora care-au ales drumul libertăţii, sprijiniţi şi de autorităţile apusene care pe această cale, credeau ei, garantează libertatea cultului fiecărui cetăţean român ajuns în străinătate, neglijânduse faptul minor, în aparenţă, că se încuraja întinderea comunismului sub chipul blajin al bisericii ortodoxe. Am putea spune că preoţii din ţară, trimişi în misiune politică peste graniţă, constituiau a cincea coloană a comunismului, tulburând viaţa celor ce nu mai vroiau să audă nici de numele satrapilor ce stăpâneau samavolnic, România.

Am vorbit de acţiunea pornită de regimul comunist împotriva episcopiei de la Vatra, slujită aproape un deceniu de Bartolomeu Anania, demonstrând cât de uşor trece un om din tabăra răsculaţilor anticomunişti din Cluj, în cea a foştilor adversari, tentaţia de a trăi în Statele Unite a învins orice altă mare ispită trădându-şi principiile.

Tot atât de furibund au evoluat lucrurile şi la Paris unde era în joc biserica ortodoxă din rue Jean de Bauvais, ctitorită de generaţia din 48, în timpul unui exil ce părea să nu se mai sfârăşească.

După 23 August 1944, regimul ateu din Bucureşti nu s’a mai îngrijit de acest lăcaş sfânt, astfel că au ajuns să o scape de totală paragină un grup de credincioşi exilaţi, care i-au redat vechea funcţie de a sluji ca lăcaş de cult ortodox.

Totul a mers bine, până Ceuşescu venit la conducerea ţării comuniste s’a hotărât să întrebuinţeze religia ca obiect de propagandă a propriului său partid, nu se ştie de ce dictatorul ţinea morţis să realizeze unirea tuturor românilor din exil sub sceptrul său, rolul acestora fiind acela de a-l aclama în marşurile sale de imperator, parcurse într’o Europă ce se afla tăvălită la picioarele sale. Pentru împlinirea acestui vis, în fond, deşart, dictatorul a cheltuit sume enorme, fără să-i pese că poporul pe care-l conducea începuse să cam moară de foame. În acest sens trebuie că nu s’a simţit chiar bine, atunci când în timpul unei călătorii în Canada anului 1988, fiindcă localnicii nu au fost mulţumiţi de propunerile sale, au lăsat coloanele de manifestanţi români să se apropie nespus de mult de maşina deschisă a celor doi tirani, şi să le strige sloganuri ca: Ceauşescu-Scorniceşti, Criminal eşti. A fost o mare senzaţie printre toţi oamenii de buna credinţă, eveniment fără nici o influenţa asupra dictatorilor care dacă ar fi avut o picătură de inteligenţă ar fi înţeles că partida e pierdută, ca să-şi salveze măcar viaţa ar fi trebuit să-şi dea demisia. La urma urmelor pe soţii Ceauşescu i-a dus pe drumul morţii, încrederea în ei, nemărginită, arătată de poporul român, prin manifestările sale de dragoste prefăcută, de acest caracter singuri dictatorii nu-şi dădeau seama cât era e de înşelător.

Astfel, nu va mai mira pe nimeni că Ceauşescu, descoperind că biserica din Paris era proprietatea statului român, fără nicio altă formalitate, trimite o delegaţie de preoţi să ia în primire biserica. E bine să nu uităm că cel ce conducea grupul de preoţi reserişti nu era altul decât viitorul mitropolit al Banatului, Nicolae. Desigur, rezistenţa exilaţilor români a fost totală şi numai moliciunea firii părintelui Nicolae a evitat un schimb de pumni, care cine ştie cum s’ar fi terminat. Urmează un proces între părintele Boldeanu, parohul bisericii din rue Jean de Bauvais şi guvernul comunist român, sentinţa judecătorilor dând câştig de cauză părţii româneşti din exil şi aici vom aminti că preotul Boldeanu cunoscut în trecut pentru activitatea sa de comandant legionar, a avut meritul de a convinge de dreptatea sa înaltele autorităţi franceze inclusiv francmasoneria, care au reacţionat împotriva pretenţiilor statului comunist din România, cu străvezii intenţii politice şi deloc religioase.

Astăzi, după 11 ani de eliberare “democrată”, s’au reluat vechile discuţii în legătură cu biserica românească din Paris, cu sorţi de izbândă pentru biserica ortodoxă din Bucureşti să-şi însuşească ceea ce nu a fost niciodată a ei. Şi de data aceasta, partidul comunist e la datorie, sprijinind acţiunea nedreaptă a prelaţilor săi.

 Iată cum biserica ortodoxă, sub comunişti, a avut un efect de dezbinare asupra românilor, bisericile închinate Bucureştiului erau puse fără nicio rezervă în coasta celor aprţinând exilaţilor, cum s’a întâmplat la Offenbach, concurându-ne biserica din Frankfurt. Preoţii îşi negau apartenenţa dar cum aveau bani destui, mai organizau câte un banchet unde după ce s’a băut un pahar de vin mai mult, câte un stimabil se ridica în picioare, închinând, în onoarea „tovarăşului Nicolae Ceauşescu“. Iată cum contribuia biserica noastră ortodoxă la unitatea poporului român, în vederea combaterii regimului comunist din ţară, de fapt era cu totul supusa să execute ordinele pe care le primea.

Nu făceau excepţie nici alte instituţii ale exilului, în primul rând, m’as referi la Europa liberă în care credeau mulţi români din ţara, ori pentru aşa ceva trebuie să posezi o naivitate prostească sau rea intenţie, şi cuvintele mele sunt valabile şi dlui Paler, aflat în fruntea acestor admiratori de duzină.

Dl. Al. Gregorian, primul director al Europei libere, m’a asigurat că americanii dădeau multă libertate colaboratorilor săi - postul era finanţat de ei - astfel că deosebita coloratură năştea din spiritul balcanic al angajaţilor români, care pe această cale se achitau de gestul de iobag de a săruta mâna stăpânului lor.

De fapt, postul aparţinea clanului Ierunca- Lovinescu, insuficienţi ca pregătire pentru misiunea pe care şi-au luat-o, pusă în slujba de a-şi lustrui numele dacă prin valoare nu era posibil. Vom mai reveni asupra acestui subiect, dar cine ar putea-o salva pe lătrătoarea dnă Lovinescu de pactizare cu regimul din ţară, atunci când oricât de multe se ridicau, sigur pe nemerit, tăicuţului ei, ea tot mai avea câte ceva de obiectat celor din ţară, parcă ar fi fost vorba de argaţii domniei sale, de pe moşia numită de C. Stere, Fisherland.

Ierunca şi-a compensat lipsa totală de har scriitoricesc promovând poeţi care întrebuinţau celebrul vers al lui “mă piş”, dar când barometrul bunului său simţ se apropia de nulul absolut, atunci el, o omidă, se lega de monumentalitatea de stejar al neamului, reprezentată de Tudor Arghezi; şi fiindcă nu reuşea nici când considera că România e studioul în care Noel Bernard caută să intre în dialog cu excelenţa sa Ceauşescu, abordează un domeniu ce i se potriveşte ca mănuşa pe mâna-i de aranjor, când se ocupă de soarta celor fugiţi în Apus, după ce au scris cu regularitate la Scânteia, şi astfel şi-a câştigat un renume fals printre scriitorii din ţară,  care vedeau în el protectorul magnanim de la Paris. Unde e aici vorba de interesele României, mai rămâne fanilor lui să ni o demonstreze.

Tot clanul Ierunca-Lovinescu i-a permis lui Ion Caraion să declanşeze cea mai murdară şi prin nimic sprijinită campanie împotriva lui Eugen Barbu, denunţându-l de plagiat, adică romanul Groapa nu-i a lui ci al tatălui sau nelegitim Crevedia, el fiind un copil din flori, o puşlama iar mama-sa, una de-aia. Totul bazat pe nişte argumente de vânzătoare de morcovi în piaţă, partea comică, puţin ştiută o constituie faptul că în timpul şederii lui Barbu la Paris, imaculata dnă Lovinescu i-a tradus în franceză romanul Groapa şi s’a supărat pe autor atunci când acesta i-a adus la cunoştiinţă că se întoarce în ţară. În ce-l priveşte pe Ion Caraion, radio Europa liberă i-a dat prilejul să se răzbune pe E. Barbu deoarece acesta a publicat documentul prin care Ion Caraion, după atâţia ani de închisoare, a devenit colaboratorul turnător al Securităţii. De altfel, noi am fost siguri de această postură a zisului poet, când în Cuvântul românesc sub un titlu furat de la Anton Pann, Spitalul Amorului, mărturisea că la un moment dat ieşit din temniţă, a câştigat. Primind de la comunişti (se înţelege securişti) zilnic suma de 3000 de lei şi - asta pe când un cercetător principal al Academiei avea 2000 lei, salar lunar.

Este încă de specificat că dnul Ierunca e manipulat de afară, în exil se manifesta ca om de stânga până intelectualii francezi şi-au schimbat poziţia şi din acele zile a devenit peste noapte un democrat pur sânge, că aşa-i românul îşi schimbă convingerile de pe o zi la alta.

Pentru merite deosebite dl. Ierunca a fost declarat cetăţean de onoare a oraşului Vâlcea, faptă meritorie sancţionată de celălalt regim numai că unii intelectuali, poeţi ai urbei, erau scandalizaţi că vizitând Vâlcea, dl. Ierunca a refuzat să-şi viziteze satul natal, în cimitirul căruia îşi dormeau somnul de veci, părinţii dânsului. Dar se vede că nu-l interesa decât marea distincţie, câştigată cu greu odată ce consilierii primăriei nu au fost de acord cu respectiva numire, dar a urmat o acţiune de constrângere din partea primarului Zamfirescu, un agramat ce trebuia să ducă la împlinire misiunea dată, discuţia a ajuns şi la postul Vâlcea al. dlui Frâncu şi m’a revoltat atitudinea moderatoarei tendenţioasă dorind să impună consilierilor hotărârea de la centru, demonstrându-ni-se că fie unii fie alţii, nu au nicio legătură cu principiile democrate prin care s’ar fi recomandat respectarea hotărârilor consilierilor Vâlcii, care au cedat până la urmă. Am căutat să intervin în discuţie pentru a arăta, în sprijinul consilierilor nedreptăţiţi, modul obiectiv de prezentare în exil a personajului pus în discuţie, deloc măgulitor pentru el, dar tot după obicei comunist nu mi s’a dat posibilitatea să intru în emisiune, procedeul e aplicat constant de cei ce conduc posturile noastre naţionale de televiziune, făcându-ne să înţelegem că şi-au umplut buzunarele cu bani, fără să-şi fi curăţat scofârlia de tarele trecutului.

Dl. Ierunca se plângea odată că îi întrebuinţez numele de familie de

Untaru (pe atunci încă nu şi-a ales un altul) pe când şi el ca alţi mari scriitori, îl dădea iar exemplu pe Tudor Arghezî, a avut dreptul să-şi aleagă un pseudonim. Eu nu-i tăgăduiam acest drept, chiar dacă nu-l socotesc decât un scriitor submediocru; dar aş vrea să-i atrag atenţia că numele sau e cu tâlc deoarece Untaru e unul pe cinste, în timp ce Ierunca e o pasăre proastă şi leneşă apropiată de genul ciorii, ori dacă el crede că-l caracterizează aevea, noi nu avem nimic împotriva să-l poarte.

Regret că mi-am pierdut timpul atât de mult cu postul de radio Europa liberă, dar era nevoie să i se arate adevărata faţa, şi nu am epuizat subiectul, dar promit să revin asupra perioadei comunist-dizidente al acestui post inaugurată de numirea ca director al istoricului Vlad Georgescu.

Câteva cuvinte iar despre Biblioteca de la Freiburg, înfiinţată de venerabilul Virgil Mihăilescu, pe această cale continuându-şi meseria de bibliotecar avută în ţară şi în exil. Sprijinit de autorităţile germane şi de cotizaţiile membrilor români, în decursul anilor a arătat o atitudine binevoitoare regimului din Bucureşti, temele abordate la acest institut fiind neutre, nu se atingea nici din întâmplare de unele fapte contemporane ce ar fi trebuit să preocupe un atare institut de cultură.

Fiindcă tendinţa institutului de la Freiburg devenise tot mai evidentă, m’am retras din cercul sprijinitorilor săi. Îmi amintesc, odată vizitând biblioteca de la Freiburg am cunoscut o doamnă Sturza, fostă pensionară a închisorilor comuniste, suferinţele ei m’au mişcat în mod deosebit şi se înţelege înfieram aşa procedee, mult mai sălbatece decât cele aplicate în zisul întunecat Ev-Mediu. Dl. Mihăilescu trecând pe lângă noi a încercat să ne calmeze deşi nu eram decât noi trei de faţă, totuşi pe dl. director îl deranja sincerul nostru entuziasm anticomunist. La toate acestea s’a adăogat concedierea dneî Szurza din motivul că prezenţa ei devenise periculoasă pentru paşnicul domn Mihăilescu.

În astfel de condiţii dl. Mihăilescu s’a inconjurat tot mai mult cu oameni, dacă nu chiar credincioşi Bucureştiului, sigur cu cei ce nu vroiau să intre în conflict cu el. Fără să-şi dea seama, comuniştii români nu au avut nicio greutate să-şi introducă oamenii în conducerea bibliotecii de la Freiburg, mai ales că directorul îi prefera putând să arate că instituţia sa nu are o orientare politică, inclusiv anticomunistă.

Conflictul s’a declanşat odată cu retragerea, dlui Mihăilescu, când comuniştii au refuzat să-l aleagă pe urmaşul destinat de fostul director şi mai mult, o făceau conştienţi că vor trebui să renunţe la ajutorul substanţial al nemţilor, astfel că se demascau fără reticenţă, urmau să fie finanţaţi de cei din ţară, la început de comunişti, mai maşcat, dupa 1989 pe faţă de noul regim procommunist din România. Nu are rost să pomenesc nume, le-aş face o cinste deosebită, dar biblioteca din Freiburg devine tot mai mult o pepinieră a culturii romaneşti din ţară, nu mai are rolul de a promova valorile, în primul rând ale exilului, cum încerca dl. Mihăilescu să ne convingă.

Pentru a demonstra modul de lucru al acestei biblioteci a Bucureştuluî, aş da ca exemplu cartea unui oarecare Al. Ruja care caută să-l incă dreze pe Aron Cotruş, culturii proletcultiste din ţară, deci să ni-l fure ca la uşa cortului, când de fapt e vorba de cel mai mare poet al exilului românesc, nici autorul, nici cei de la Biblioteca de la Freiburg nu pot să se apropie de acest uriaş al adevăratului destin românesc fiindcă nu-i lasă apartenenţa polică, total străină, de credinţele marelui bard.

Nu e greu de văzut, că în loc ca dl Mihăilescu să lupte pentru a realiza unitatea de care avea nevoie exilul românesc, el s’a trudit prin toată activitatea lui să dechidă calea comuniştilor spre instituţia lui, de unde falimentul de ultimă oră. Dl. Mihăilescu a refuzat sprijinul prinţului Nicolae, fratele lui Carol II mult mai credicios poporului român decât fostul rege. Directorul bibliotecii a respins atunci o ofertă care ar fi putut să asigure unitatea de luptă a românilor, i-a fost frică atât de adversarul comunist cât şi de atitudinea nemţilor, care nu i-ar fi permis o independenţă prea mare faţă de prietenul rus din răsărit. Veniturile prinţului Nicolae ar fi putut garanta independenţa de care dl. Mihăilescu nu avea nevoie, iar Prinţul ar fi putut fi puntea de unire între români, fiindcă ajutorul său era desinteresat, nu avea nicio pretenţie la tronul României, pe care nu l-a ocupat niciodată.

Dar parcă nu ar fi fost destul ce ne ofereau principalele instituţii ale exilului, în acelaşi ritm alert se desfăşurau şi abdicările unor personalităţi dintre ele voi aminti, pentru mine cea mai discutabilă şi totodată dureroasă în acelaşi timp. E vorba de defecţiunea lui Mircea Eliade pe care s’o înţelegem va trebui să ne referim, mai întâi, la unele evenimente ale exilului.

Existau în exil unii oameni cu o viziune proprie şi dintre aceştia cel

mai original, frizând chiar demenţa, era Horia Stamatu. Pe baza unui premiu de poezie primit în adolescenţa sa acuma era autor de poezii pur şi simplu trăznite, pe care el le numea suprarealiste. Mi-a trimis şi mie volumul Cairos de care i-am mulţumit, se înţelege dar totodată mi-am arătat nemulţumirea faţă de un articol al său publicat In Cuvântul românesc, în care se referea total neortodox la romanul lui Liviu Rebreanu ceea ce fiindcă mă durea, i-am adus-o la cunoştiinţă, în modul cel mai civilizat posibil, cunoscându-mi pacientul, fiindcă sigur Horia Stamatu, la acea vreme, era un caz psihiatric. Dar surpriză, îmi trimite îndărăt scrisoarea fără niciun comentar, un gest bizar, să-i spun, odată ce dacă aş fi fost de nivelul lui i-aş fi înapoiat cartea, ceea ce nu am făcut-o. Deci Horia Stamatu era un fel de oracol al lui Pytia, ale cărui sentinţe nu se mai discutau, erau aprioric deasupra tuturor altora. Iată, cum se putea intra în dialog cu un român căruia, zic eu, îi erau tulburate minţile, dar poate că nu era decât o simplă grandomanie proprie unor intelectuali români, şi aici l-aş încadra pe Macedonski paranoic ce se purga de ideile sale patologice prin poeziile lui, fenomen descris de Salvador Dali mai târziu, ceea ce nu ar fi trebuit să-i scape biografului Adrian Marino.

Pentru dl. Horia Stamatu cel mai mare scriitor al româniior, din ultima vreme, era E. Ionescu chiar dacă a scris în franceză.

Dar cu adevărat şi-a dat drumul acest domn în revista, numită pompos, academică română din exil, editată de un oarecare I. Sporea, economist de meserie, fără niciun contact cu literatura. Acestui om îi dădeau nemţii bani să mai facă şi niţică literatură românească, şi fiindcă nepriceputul rămâne nepriceput, unele nume consacrate din exil au ajuns să publice în revista lui Sporea tot ce le trecea prin cap, să numai vorbesc de antipoezia din care voi da câteva mostre sub titlul:

“O tristă dare de seamă”.

Revista Scriitorilor români, Muenchen, 1986, nr. 23 publică “în extenso” un mănunchi de colaboratori care parcă s’au înţeles să-şi bată joc, pur şi simplu, de sfânta artă a poeziei.

Primul este D. Ichim, cu ale sale poeme Tanka. Pentru ca cititorul ocazional de poezie, să-şi dea seama cam ce absurdităţi, superioare trufandalelor suprarealiste ale psihiatrului André Breton, debitează domnul în cauză, am să citez un singur fragment edificator:

Măslinul e porc,

Şi o să-i spun totdeauna.

A râs de porumb

Că-şi începuse nunta

Cu pruncii subsuoară.

Şi aşa mai departe, tilinca, tilinca, pe 11 pagini albe ca spuma mării din care a ieşit Venus dar nu de Botticeli ci Anadiomene a lui Rimbaud, cu un şancru pe anus.

Şi să nu uităm că rândurile sunt scrise de un preot, pentru domnia sa măslinul sub pacea căruia s’a rugat Măutuitorul nu-i altceva decât ..., un porc. Puşchea pe limbă, părinte, să nu te audă Diavolul!!!

Parcă să ne demonstreze că prin dl. D. Ichim nu-i spus ultimul cuvânt, apare mai dezvoltat, dl. Ioan A. Mirea, de astădată pe mărimea harului său de a bate câmpii, i se pun la dispoziţie, prin mărinimia dlui I. Sporea, zeci de pagini.

Iată mostră de antipoezie, mai de paişpe carate ca cea a lui Tristian

Tzara (complimentul crede că-l măguleşte pe cel vizat):

X + Y

X + Y = doi

Zvârl cu pietre într’un cotoi.

Ceac-pac, iată întreg cometarul meu.

Dar mai departe cade în trivialitate, spurcă şi raiul cu “balele Beatricei” (descrisă în altă parte):

Într’o vineri din mai

am cerut să intr’n rai

la intrare

am cerut să mă spele pe picioare

Nici deşuchiatul Ubu-roi nu-şi permite să fie aşa periculos de obraznic. Dar următoarele:

o cucernică zugrăvită’n pielea goală

se făcea că trupul îşi spală

pe mătasea despicată (şi nu era despicată)

arăta că are o pată (şi nu avea pată).

Nu mai am ce zice. Dl. Ioan Mirea mi-a luat piuitul. Mare maestru de ceremonii!!! Să se observe însă că, citire de la Apollinaire, nu cunoaşte semnele de punctuaţie, suferă de-o regretabilă amnezie a lor.

Remarc în Gândurile dlui I.A. Mirea o autodefiniţie pe care nu am de ce să o contest: “Exilul?! ... Exilat? ce sunt eu? sunt un exilat, sunt alungat, sunt proscris, sunt trădător, renegat, dezertor, sunt un vântură lumea, sunt haimana?” Gura păcătosului adevăr grăieşte.

Cred că Ion Caraion s’ar bucura văzându-şi elevii sârguincioşi în acţiune, şi încă ce fel de acţiune. Bineînteles, aşa se va simţi şi propagatorul în exil at antipoeziei lui “Mă piş”, eminenţa cenuşie Virgil Ierunca-Untaru.

Dintre poeţii consacrati, N. Novac şi Sergiu Grossu prin versurile lor corecte, nu pot reface nimic din obrazul grav avariat al revistei. Deschis îi întrebăm, cum se simt domniile lor, într’o atare societate

carmino-tankistă?

Nu putem elogia în schimb, din păcate, pe ceilalţi doi poeţi cunoscuţi ai exilului. Primul, Vintilă Horia în Agonia dedicată lui Hans Diplich, este de un prozaism de-a dreptul vătămător urechilor şi reusşte, deosebita performantă prin neologismele şi cuvintele dure, uzitate, ca: un viitor cu răspunderi, obscure intenţii, piepturi unanime şi iar durerea răspunderii. (Se vede că totuşi pe undeva ceva îl frământă pe dl. Vintilă Horia: răspunderea pierdută fată de confraţii săi mai tineri, că altfel toată perspectiva dânsului este numai a prietenilor cât ar fi de impostori, dar prieteni să fie).

Am dori să ne arate unde se ascunde sâmburele de poezie în proza banală publicată, că noi nu o găsim, deşi. o căutăm ca pe un ac în carul cu fân, atâta e molozul de abundent.

Ştefan Baciu cu “havaismele” lui, a căzut de-acum într’o penibilă manieră, astfel că probabil îl mai acceptă cel ce-l citeşte întâia oară

deci îi sunt străine monotonele sale repetări de parcă ar fi o placă stricată din cale afară de învechită.

Consecvent credinţelor sale socialiste pe linia lui Ştefan Voitec şi Ion Pas, stâlpii culturii comuniste (detalii vezi în Praful de pe tobă) de câte ori are ocazia mai vâră printre noi pe câte unul de-ai lui. Acum pe lângă Nicu Carandino este vorba de Laureţiu Fulga întors în România ca ofiţer voluntar al diviziei “Tudor Vladimirescu” cu trupele sovietice şi de comentatorul marxist, de ultimă oră, al lui Faust de Goethe, Şt. Augustin Doinaş.

Dar asta nu e totul. Ca pentru a justifica orientarea antieminesciană a domnilor mai sus citati, dl. Mihai Niculescu este autorul unui articol întitulat Actualitatea lui Eminescu; în acesta sub cuvinte împrumutate de la G. Călinescu, deci sunătoare dar goale în conţinut, până la urmă desfiinţează poemul Luceafărul, capodopera absolută a literaturii române. Pentru domnia sa poemul “nu-i oare expresia tipică a orgoliului masculin, intolerant şi posesiv?” (Unde eşti, voinice Grama, să-ţi auzi urmaşul !!!)

În ce priveşte “aventura Hyperionistă” poate sugera, în planul “norocului” versiunea între sublim şi grotesc - mai degrabă grotescă - a fiecăruia.”

Bravo, dlor redactori, că aţi publicat o astfel de bătaie de joc la adresa celui mai mare poet al nostru şi încă sub firma zişilor Scriitori români şi a unei Societăţi academice române !???

Îmi amintesc prin anii lui 60, am ajuns ca din întâmplare, dus de un

prieten, la cenaclul literar din Bucureşti, G. Bacovia. Prezenţi acolo o sumă de rataţi din toate genurile, se întreceau pe rând fiecare să citească din creaţia proprie, de fapt o colecţie de absurdităti şi nimicuri prozaice. În faţa unei astfel de manifestaţii nu ştiai dacă să râzi ca de-o farsă reuşită sau să plângi pe mormântul culturii româneşti.

Astăzi mănunchiul de poeţi mai sus trecuţi în revistă, au izbutit ca din libertatea unde trăiesc şi crează după cum îi taie capul, să se aşeze cu mult sârg la nivelul de odinioară al confraţilor de la cenaclul George Bacovia din Bucureşti.

Confruntat cu un atare merit, sincer, nu ştiu din nou dacă va trebui să râd homeric sau să plâng cu atâta mai amarnic.

Oricum de-acum am să mă socot un exilat al exilului. Şi consider că nu sunt singurul.

11. Martie. 1987

Cel care domina selecta distribuţie a revistei era acelaşi Horia Stamatu, ca exeget al operei lui M. Eliade. Nu voi intra în amănunte dar comentatorul Stamatu întrebuinţa un vrednic limbaj de dicteu suprarealist fără un înţeles clar, înafara numelor pe care le cita destul de rar. La noi există un obicei, că atare discursuri sunt aplaudate la scenă deschisă, fiecare din ascultător sau cititor simţindu-se nevrednic de a-l înţelege pe unicul învăţat, prinde din zbor, unele noţiuni ce nu aveau legături între ele, dar prezenţa lor stau mărturie unicului monolog ţinut de o minte cu adevărat genială.

Drept urmare, fiindcă aveam un mare respect faţă de savantul Mircea Eliade, mă întrebam cum admite el să se scrie atâtea elucubraţii chiar trăznăi sub firma numelui său şi mî-1 închipuiam tare nemulţumit de atare aiureli ce nu aveau nicio legătură cu ştiinţa religiilor. De fapt, Horia Stamatu căuta să exemplifice părerea altui extaziat de opera lui Eliade pe care îl defineşte ca o galaxie pe cerul omenirii, uitând dl. N. Caranicu autorul acestei mirabile metafore, că Eminescu, marele, se mulţumea cu un singur astru, Luceafărul.

Mai târziu, confruntat cu elogiile adresate de M. Eliade editorului său Ion Cuşa am început să mă îndoiesc de distanţarea maestrului de cei ce-l ridicau în slava slăvilor, când din contră el îi admira, nu rar, adoptă acelaşi limbaj gongoric.

L-am onorat pe M. Eliade atunci când a editat un număr din revista Ethos dedicând-o marelui său profesor Nae Ionescu, silindu-i pe duşmanii săi de moarte Ierunca şi Lovineasca să scrie fiecare câte un articol bun şi adevărat despre hulitul profesor.

Dar nu mi-era greu să-mi dau seama că în jurul savantului se crease o atmosferă ce avea darul să-l convingă de faptul că ar fi posesorul unei duble morale, una ce permite geniului să se considere deasupra muritorului de rând, înzestrat cu drepturi ce i se cuvin numai lui, peste bine şi rău.

În acest mod, savantul şi în aceeaşi măsură scriitorul Mircea Eliade va trebui să împartă şi celorlalţi din secretele activităţii sale, încât ceea ce se înfierează ca un act de trădare pentru ceilalţi, în cazul dat devine o necesitate, oamenii nu pot fi privaţi de marile cunoştiinţe ale unicului maestru, se înţeleg cei din ţară.

Sa nu ne amăgim, M. Eliade se va publica în ţară ca şi scriitor de nuvele şi romane fiindcă arta lui deşi, în parte tradusă în alte limbi, nu s’a bucurat de succesul aşteptat, astfel că scriitorul îşi mângâia vanitatea rănită prin publicarea în România unde de la început va avea succesul garantat de cei ce-l editau.

Mai exista şi un alt aspect de care va trebui să ţinem cont. Mircea Eliade fusese considerat şeful generaţiei sale, dar prin începuturile lui destul de anevoioase, dacă ne gândim la Isabel sau Apele diavolui ori la Huliganii nu-i justificau distincţia respectivă, nici chiar după ce s’a întors din India, când îl urmăreau cuvintele lui Eugen Ionescu, destul de usturătoare: “Noi îl ştiam pe Eliade studiind religiile indiene pe când el s’a întors cu un roman de dragoste.” Pe tonul glumeţ al dramaturgului se rostea un mare adevăr pe care nu ştim dacă M. Eliade l-a uitat vreodată.

Însfârşît, oricât am întoarce-o pe faţă şi pe dos, M. Eliade s’a lăsat editat în ţară, ceea ce pentru un adevărat exilat a constituit o lovitură tare dureroasă, oare omul căruia i se admitea o dublă morală îşi dădea seama cât rău a făcut celor ce credeau în eficacitatea luptei lor anticomuniste? A trecut, pur şi simplu, dincolo la duşman! Întotdeuna mi-am spus că nu am cedat comunismului, unde de multe ori mă aflam sub presiunea ordinelor partidului, dacă am rezistat în acele condiţii inumane, socoteam mai mult decât absurd să trec de partea asupritorilor ţării, acum când mă aflu într’o societate cu adevărat liberă.

Şi totuşi M. Eliade a făcut-o, neforţat de nimeni, aflat în culmea carierii sale americane, ori dacă astfel de personalităţi ajung să întărească poziţiile duşmanilor noştri, cum să ne mai gândim la vreo insurecţie când lucrurile sunt pecetluite ca pentru veşnicie?

Iată-l deci figurând în vitrinele librăriilor comuniste, unde îşi afişă poza de guru modern, aprinzându-şi cu nonşalanţă pipa.

Oare omul şi scriitorul Mircea Eliade se simţea ca în editurile din Apus, uitând că pe aceste locuri nu publică decât unii, cenzura fiind mai actuală ca oricând? Cum pot să nu mai ieie în seamă unii scriitori libertăţile de care se bucură şi să se lase târâăţi, chiar şi în mod simbolic, în beznele cele mai dese, nevăzute pentru trup, puternic percepute de ochiul sufletului, ca să vorbim de dualitatea portretelor semnate de pictorul Ţuculescu.

Urmează, ca sobolii ieşiti din închisoare, laudele ziarelor amintind românului de pe stradă că e silit să mai înghită un moment, al lui M. Eliade, după ce au trecut, peste cele ale lui Lucian Blaga şi Iosif Drăgan.

Vor urma şi studii scrise la comandă, de unde, după cel mai statornic obicei al românului, nu-şi au locul decât laudele cele mai exagerate si nici un fir din praful criticii discrete.

Adrian Marino se plângea deja că nu a fost primit la Paris, aşa după cum o merită după munca depusă la cartea tratând despre hermeneutica lui Mircea Eliade, care nici nu ţine de specialitatea sa. De pe acum regretă că a intrat în afacerea respectivă. E nemulţumit şi de primirea istoricului religiilor, probabil că trebuia să-i coboare şi luna de pe cer. Oare la ce i-a slujit această aventură stupidă istoricului şi scritorului Eliade înafară de a-şi murdări numele şi a-şi compromite prestigiul?

Consider că un mare rol au jucat totuşi cei din exil, când l-au convins că e atât de genial încât se bucură de morala celor aleşi. Toate laudele lui H. Stamatu au copt iar abcesul se cerea golit tocmai în România. Pentru o clipă chiar Eliade să-şi fi pierdut echilibrul şi adevărată măsură? Greu de crezut.

Scriitorul cunoştea situaţia din ţară, de la întâmplarea profesorului Fârâmiţă, interogat de mme Vogel, Ana Pauker în persoană, a trecut ceva vreme, lucrurile sau mai schimbat, adversarii erau mai stilaţi dar ori când gata să te ucidă cu o injecţie de aconitină, cum aflăm, din povestirea Cele trei Graţii. Din această cauză nici nu acceptă să vină în ţară, ceea ce ar vorbi pentru el, dacă puterea nu ar fi fost mulţumită cu ce a dobândit. Dar ce ar fi vrut sa vadă în ţară, unde ar fi putut să aibe chiar şi unele surprize?

Mai mult, oficial teoriile lui Eliade sunt acceptate formal, dar când

apare gruparea meditaţiei transcendentale, practicanţii ei au intrat în închisoare.

Ci atâta nu e destul, pentru a-şi regla raporturile cu comuniştii Mircea Eliade ajunge să stea de vorbă cu trimisul lui Ceauşescu în persoana lui A. Păunescu, ceea ce pentru mine personal nu poate fi iertat, M. Eliade a căzut pe ultima treaptă a colaboraţionismului, de unde mai departe se întinde întunerecul infernului.

În Limite, Mircea Eliade se plânge că dialogul avut loc între el şi A. Păunescu a fost modificat şi în bună parte maltratat. Politicos, să nu zic puţin bine pervers, Ieruncă nu publică nici originalul prezentat probabil de A. Păunescu şi nici cel publicat de comunişti, cu toate că reprezentantul ceauşist i-a promis că nu va fi deloc schimbat.

Reclamaţiile lui M. Eliade să recunoaştem sunt pur platonice şi dau

naştere la noi discuţii, deloc măgulitoare pentru savantul grăbit să intre în graţiile dictatorului român, parcă cele americane nu i-ar fi ajuns.

Evoluţia de după 1989 al acestui personaj dubios A. Păunescu, este grăitoare pentru lipsa de demnitate a românilor, de astăzi. După ce a fost de câteva ori păruit de revoluţionari, devine conducătorul partidului muncii, de unde îşi dă demisia şi intră în serviciile Antenei, post de televiziune comunist pe linia PDSR-ului, unde ne apare în chip de erou care a scăpat oamenii din ghiarele fostului sau şef, căruia de fapt îi pupa din supuşenie şi praful lăsat de nobilele sale încăltari. Şarja reuşeşte şi încetul cu încetul, poetul naţional al românilor prinde contururi tot mai mari, fizice mai mult, fiindcă poezia lui e un discurs patriotard, căreia eu îi contest orice valoare.

Se poate spune astăzi că România în noile sale straie comuniste are doi eroi ai trecutului: politic, Ion Iliescu fost prim secretar de partid

devenit peste noapte salvatorul ţării, iar alături de el lingăul absolut al dictatorului, făcând pe poetul naţional al noii Românii comuniste, ridicat la rangul de senator al tuturor minciunilor pe care le-a prefabricat cu bună ştiinţă.

Cu cât vor trece anii, întâlnirea lui Mircea Elîade va apăsa greu pe umerii prestigiului său de om şi totodată va arunca umbre grele pe opera sa ştiinţifică, cea scriitoricească având unele limite peste care nimeni nu va putea trece.

Tot ce s’a scris despre el, mai mult decât laudativ în epoca lui Ceauşescu se va risipi aşa ca frunzele uscate în toamnă, neavand nicio valoare. Pentru stabilirea valorii lui Mircea Eliade se vor pronunţa în numele savantului specialiştii în materie, la fel şi privitor la analiza operei literare, exegetul va renunţa la elogii goale lipsite de orice conţinut, altfel spus, munca va fi reluată de la începutul începutului.

Pentru, orice exilat anticomunist, rămâne stabilit că pentru a câştiga unele favoruri din partea comuniştilor români, Mircea Eilide a lăsat să se surpe in conştiinţa sa, lumea lui Nae Ionescu şi nu în cele din urmă şi a lui Corneliu Zelea Codreanu, pe care-l admira ca să fie solidar cu dascălul său, ca nelegionar. Dovada o aduce chiar şeful legiunii în timpul procesului intentat lui, din cauză că l-a jignit pe Apostolul neamului, Nicolae Iorga. Printre altele, în apărarea sa Codreanu citeazăţ un fragment dintr’un articol scris de un nelegionar, şi acesta era Mircea Eliade. Mai mult, ajuns să fie internat într’un lagăr alături de legionari, cuprins de un şoc nervos, Eliade începu să strige ca din gură de şarpe, că s’a făcut cu el o greşală, fiindcă el nu e legionar. Camarazii din jurul lui, sesizaţi de manifestarea laşă a tânărului, au depus în cor mărturie că respectivul nu are nimic în comun cu legiunea, astfel că până la urmă Eliade a fost pus în libertate. Asta şi ca aviz duşmanilor săi care după ce l-au exploatat în viaţă, acuma încearecă să-l denigreze vorbind de legionarismul său, pentru ei o adevărată crimă. În acei ani, mişcarea legionară reprezenta un partid admis de legile ţării, încât M. Eliade putea ca nelegionar să scrie elogios despre şeful unui partid, fie şi legionar.

În exilul american, Mircea Eliade întâlnindu-se cu Vasile Posteucă autorul articolului “La desgroparea Căpitanului”, probabil şi pentru a-i întări sentimentele, i-a promis că va scrie şi el despre Căpitan, aşa cum l-a cunoscut. Peste câteva luni reîntâlnindu-se, savantul îi mărturiseşte că în atmosfera nou creată, îi era imposibil să scrie adevarul despre un om dinainte condamnat, fără niciun drept la apărare.

Personal, am fost atacat de o revistă apărută în româneşte la Tel-Aviv, redactorul era un cunoscut colaborator al regimului comunist, în care eram făcut legionar fiindcă scriam într’o publicaţie, condusă de un tânăr care făcea pe legionarul în memoria unui unchi al său, mort în temniţele comuniste, şi eu i-am răspuns insolitului acuzator lămurindu-l că în activitatea mea de medic în Bucureşti şi în Germania, am fost prietenul multor evrei colaborând cu ei. După ce a acceptat cu jumătate de gură argumentaţia mea, şi-a reconfirmat părerile după ce am scris câteva rânduri despre o carte a bunului domn Boacă, în care îşi scria amintirile din tinereţe, pomenind marginal de unii fraţi de cruce a domniei sale. Eram făcut legionar fiindcă în loc să ridic în slăvi pe cotropitorii ţării am scris câteva cuvinte de mulţumire unui om care deşi trăieşte de zeci de ani departe de ţara sa, îşi aminteşte de ea cu mult drag şi tot atâta nostalgie.

Dar pot să dau un exemplu major în care criteriul politic a călcat cu violenţă pe valoarea ştiinţifică a drului N. Paulescu, descoperitorului insulinei, i s’a refuzat decernarea premiul Nobel care a fost dat ostentativ lui Banting şi Best, un student în medicină şi un biochimist. Cauza acestei erori nu era deloc întâmplătoare şi trebuie spus deschis că i s’a refuzat premiul drului N. Paulescu, deoarece era membru de frunte al partidului naţionalist condus de A.C. Cuza. Şi cum în catastifele insitutului Nobel sunt trecute motivele neacordării premiului Nobel drului Paulescu, descoperitorul adevărat al insulinei, ne va explica eşecul prof. Pavel diabetolog român de seamă, acesta a adus argumente clar doveditoare că Paulescu a descoperit insulina înaintea lui Banting şi Best, cu toată evidenţa comisia a considerat că nu e cazul să se revie asupra gravei greşeli, motivaţia fiind puerilă dând dreptate lui Sartre care a refuzat premiul Nobel, căzut definitiv în mrejele politicianismului, în numele căruia se persistă în greşala primordială, dovadă că substratul ei e unul aplicat cu bună ştiinţă.

Se pare că relaţiile lui M. Eliade cu ţara comunistă nu au evoluat decât satisfăcând, cum era de aşteptat, partea celor pe care îi reprezenta tovarăşul Adrian Păunescu. În orice caz pe patul de moarte i-a dat savantului ultima împărtăşanie un preot de culoare, anglican. După moarte, ceremonia a avut loc în aula universităţii, unde sigur nu a mai participat niciun preot.

Cu toată respectiva confruntare, bisericile ortodoxe româneşti din Statele Unite au bătut clopotele, pentru ca Dumnezeu să primească sufletul robului său şi să-l orânduiască printre cei drepţi.

Pentru încheierea acestui capitol, am aminti că Ion Negoiţescu, printre atâtea inepţii pe care le-a pus pe hârtie, a mai scris una de totului compromiţătare şi anume că generaţia de aur a culturii noastre a avut în Nae Ionescu un dascăl pur şi simplu, prost. Afirmaţie de circumstanţă, ea însăşi stupidă, fiindcă dintr’un maestru prost prin influenţă nu pot ieşi decât elevi, tot, proşti.

Dar mai mult, pe lângă faptul că Mircea Eliade şi-a venerat dascălul până la moarte, i-a preluat anumite idei, dar nu altfel procedează şi cel mai strălucit reprezentant al generaţiei de aur, M. Vulcănescu, pe când C. Noica nu numai că preia ideile lui Nae Ionescu, dar se poate, susţine că el le-a plagiat în “Despărtire de Goethe”, tema faustianismului fiind dezbătută pe larg de profesorul Nae Ionescu pe care elevul C. Noica nici nu s’a încumetat să-l citeze. În ce-l priveşte pe E. Cioran, dacă-i cernem pesimismul său dizolvant prin gândurile proprii, vom da de foarte multe paradoxuri ce-şi au surse în gândirea ionesciană.

Ţinerea sub cenzură strictă, în numele unor false acuzaţii de plagiat, al unui filozof de talia lui Nae Ionescu, nu poate avea decât vechi origini tot comuniste, deoarece marxiştii români nu au posedat înţelegerea filozofiei ionesciene nici atunci când căutau s’o definească sub termenul gol de “trăirism”. Se poate susţine că sistemul filozofic al lui Nae Ionescu, împreună cu profundul său ortodoxism metafizic, aşteaptă să i se facă dreptate într’o Românie cu adevărat liberă.

Ar mai fi să-l amintesc pe venerabilul Al. Ciorănescu, acesta a publicat într’o editură din Cluj cartea Barocul şi naşterea dramei pe care am citit-o şi am putut înţelege că autorul, ajuns la o vârstă onorabilă, stabilit într’o depărtată insulă spaniolă, vroia să se adreseze tineretului român cu o lucrare în care a pus atâta muncă şi năzuinţă de a instrui pe cititor chiar dacă problema poate fi contestată, incită la discuţii mai mult decât fructuoase. Publicarea s’a făcut fără niciun tam-tam politic, deci departe de depăşirea domeniului literar, ştiinţific, cum s’a întâmplat în cazul lui Mircea Eliade, făcându-ne să bănuim că este ceva putred în România, mă refer la popularizarea tendenţioasă a autorului. Este de reţinut că în domeniul său Al. Ciorănescu nu era cu nimic mai prejos de istoricul religiilor M. Eliade, ceea ce îi desparte e faptul că ultimul e profesor la Chicago, pe când primul trăieşte pe o insulă spaniolă abea cunoscută. Prin urmare, nu am avut nimic împotriva publicării cărţii lui Al. Ciorănescu în România, l-aş da exemplu de corectitudine cetăţenească, nu trece, cum a făcut-o Gurul, Eliade, de partea comuniştilor cum faptele îl acuză.

Tot atunci intrase pe scenă la târgul de carte din Frankfurt, dl. Paul Goma în postură de opozant al regimului comunist, cu minima corecţie că el se întoarce în România, şi luptă să cadăţ Ceauşescu pentru a-şi găsi un loc în ierarhia comunistă dizidentă, pe care o reprezenta.

În standul de cărţi româneşti figura cartea şi sa “Ostinato” tradusă în germană pe care mă grăbisem s’o cumpăr. Încercând s’o lecturez de la început, adică de la primele pagini te izbeau redarea înjurăturilor deţinuţilor de drept comun în cele mai diverse forme, numai că tălmăcite cuvânt cu cuvânt, în limba germană nu aveau nici un înţeles, lucru verificat de doi colegi nemţi care nu mi-au putut explica ce înseamnă respectivele înjurături, de Dumnezeu şi Isus Cristos şi asta pentru simplul motiv că în limba germană nu există decât două înjurături mult prea dulci pentru repertoriul polimorf românesc. Cu greu am dus lectura până la capăt dându-mi seama că respectivul autor, Paul Goma, e lipsit de cel mai minim talent literar. Mi-am publicat părerile, nemai lăsând nicio îndoială asupra laudelor dnei M. Lovinescu aduse acestui scriitor suferind de un minus talent, strigător la cer. Fiindcă lucrul era atât de evident, şi alţi oameni au protestat împotriva criticilor pozitive iscălite de “marea” critică a exilui, care strânsă cu uşa a recunoscut că Paul Goma e lipsit de talent dar intenţia ei era, să facă din el un Pasternak român. Cu această ocazie îşi putea da seama oricine de valoarea exegezei dnei Monica ce-şi dirija criticele după bunul ei plac, a rămas de pomină întrebarea unui românaş care iritat de felul cum lâuda calităţile soţului ei, Virgiluţ, vroia să ştie dacă se referă la calităţile lui literare sau ale bărbatului pe care-l simte în pat, lângă ea? De altfel, în această privinţă îl declar pe dl. Ierunea erou, probabil când se culcă cu urâta lui soţie, se gândeşte la E. Lovinescu căruia îi datorează bruma de pseudocelebritate.

Dna Monica L. îşi închipuia că un oponent de talia lui Pasternak se poate prepara de un critic abil, ceea ce o degradează şi ca om politic dar şi în ce priveşte valoarea subiectivă pe care o împarte scriitorilor de care se ocupă aplicându-le dictonul leninist, cine nu-i cu noi e contra noatră, vorbind tot timpul şi în numele răbdătorului ei soţ, Ierunca cea leneşă.

Cu dl. Goma m’am mai întâlnit la Paris la o şedinţă dedicată Basarabiei, avută loc în incinta bisericii unite din str. Ribera, păstorită de părintele Cosma. Scriitorul între timp se stabilise în Franţa, iar din prezentarea sa am aflat că e de origine basarabeană şi că la vârsta de nouă ani s’a refugiat în timpul războiului cu părinţii în România unde şi-au găsit adăpost într’un sat din Ardeal, la nişte ţărani. La un moment dat, după 23 August 1944, conform ordinelor primite, se punea problema, susţinută de doi ţărani “mioritici” -  scrie Goma - să fie repatriaţi în Basarabia, ca până la urmă lucrurile să se aranjeze şi să rămâie în continuare în satul respectiv.

Acesta era punctul nevralgic al raportului său, de altfel în pauză venise la mine să se plângă de faptul că l-am desfiinţat ca scriitor, la care am dat din umeri, şi ca să-l consolez luam de data asta în considerare âi traducerea prea fidelă textului românesc, de multe ori neinteligibil pentru un neamţ.

La discuţii am luat din nou cuvântul atrăgându-i atenţia că batjocorirea pe care o dă ţăranului “mioritic” nu are o bază reală fiindcă dintre cei trei baci numai cel moldovan era cel bun, pe când, ceilalţi doi urmăreau să-l omoare. Deci, ţăranii care vroiau să-l repatrieze în URSS, erau din spiţa celor răi pe când ţăranul mioritic a fost duhul bun, hotărând să-i menţie ca oaspeţi în satul lor. Dl. Goma urmărea un lucru condamnabil să pună în discuţie mioritismul neamului nostru, unul din caracterele specifice ale spiritualităţii româneşti. Toată asistenţa mi-a dat dreptate, şi dl. Paul Goma, salvatorul Parsifal cum îl vedea dna Lovinescu, se erija în iconoclastul sufletului românesc, cel mai autentic.

Încăpăţânat cum e orice spirit mărginit, Goma a refuzat să-şi schimbe batjocura adresată spiritului mioritic românesc şi şi-a retras “geniala” lucrare, rămasă în acest mod nepublicată.

Probabil că dărâmarea mioritismului constituie baza concepţiei de comunist dizident a lui P. Goma şi probabil că şi-a desvoltat ideile şi în alte cărţi de-ale sale, eu nu l-am citit fiindcă nu am obiceiul să mă ocup de scrisul unor nulităţi, cum pentru mine Paul Goma rămâne în continuare, căci se ştie de unde nu e nici Dumnezeu nu poate lua, dar mite să mai adaoge fie şi vrăjitoarea din Ozul românesc cum se consideră coana Monica, una din manipulatoarele sfintei literaturi româneşti, mai bine ar fi fericit bucătăria cu harurile ei cât şi şuietele la o cafea duse cu gaiţele stafidite, tot aşa cum şi dânsa este.

Ar mai fi de adăogat că “mioritismul” lui Paul Goma a făcut discipoli printre politicienii din ţară, de pildă, pe când era şi el ministru, tov. Berceanu vorbea cu dispreţ de românii “mioritici” probabil fiindcă îi încurcau iţele nelăsându-se păcăliţi de braşoavele unui ministru ce şi-a greşit biroul de lucru, acestă nu avea nicio legătură cu industria românească pe care ar fi dus-o la faliment total, dacă nu i-ar fi expirat mandatul, tocmai la timp.

După cele scrise de P. Şeicaru, la cererea mea, despre Mircea Grigorescu, trebuie să mai adaog că la ziarele Ecoul şi Timpul lui Gafencu în timpul celui de al doilea război mondial, au activat o serie de scriitori de stânga, patronaţi de Miron Radu Paraschivescu, după cum urmează: Ion Caraion, Geo Dumitrescu şi Virgil Untaru (acesta din urmă cunoscut mai târziu cu numele de Ierunca), umbla sub braţ cu Ulise de Joyce, după unii socotit romanul secolului al XX-lea. După război, îşi continuă activitatea stângistă, conform unor versiuni ar fi fost în acest timp redactor la Scânteia tineretului, de-aici primeşte o bursă prin care ajunge la Paris de unde nu se mai întoarce. Rămâne, şi ca angajat al Europei libere de orientare politică de stânga, şi după credinţa că banii nu au miros, îi înjură pe naţionaliştii de dreapta finanţat de legionarii Răuţă din Madrid şi  N. Petra din Mexic, amândoi mult mai arivişti decât să aibe un crez politic stabil.

Cum îi descrie Marin Preda în Viaţa ca o pradă, cei mai sus numiţi,

se manifestau pe fătă împotriva războiului contra Rusiei sovietice, numit Sfânt, Ion Caraion sălta de bucurie atunci când reuşea să-l păcălească pe ofiţerul cenzor, strecurând câte-o ştire interzisă. Se pare că tinerii uitau că datorită lui Ion Antonescu au scăpat de front fiind concentraţi pe loc cum se spunea pe-atunci respectivei scutiri de a gusta din focul războiului.

Această atitudine i se poate reproşa chiar şi post-mortem mareşalului: scutea de front pe toţi adversarii lui, ca să îmbrace în haine de ofiţer pe învăţători care au murit cu duiumul, cum puteam eu ca şi copil să-mi dau seama, citind lungul pomelnic cu învăţătorii morţi la datorie, publicarea lor se făcea în Biserica şi scoala pe care mama ca directoare o primea gratuit. Să mai punem la socoteală pe legionarii internaţi la Sărata, care, regimului mizer al lagărului îi preferau frontul, avem efectivul aproape complet al armatelor care duceau greul bătăliilor. Şi toate acestea pentru ca o mână de indivizi apţi de luptă să se comportă ca niste besmetici, trădători de ţară. Cu atare elemente inconştiente să nu ne mire dacă am ajuns, unde am ajuns!

Când unul dintre ei, şi-a permis să publice într’un alt ziar decât cel al lor, un articol în care elogia războiului nostru sfânt, toţi s’au repezit asupra lui şi l-au ameninţat dacă va mai recidiva, îl vor da afară de la ziarul propriu.

Cu aceşti tineri fără căpătâi, spera Ică Antonescu, desigur şi prin numirea ca director general al presei al lui M. Grigorescu, să salveze viaţa, nu a României ci a sa proprie. Comportarea sa în faţa plutonului de execuţie a fost lamentabilă, mai ales ca avea dreptate a participat la toate comploturile îndreptate împotriva lui Ion Antonescu, protectorul său, şi acesta deşi era informat îl lăsa în pace să facă tot ce crede că ar fi mai bine pentru a-şi salva pielea proprie. Nimeni însă nu-l asculta, înafara mareşalului care în faţa plutonului de execuţie îl îndemna să aibe o purtare demnă, căci lacrimile lui sunt de prisos nimic şi nimeni nu-l mai pot ajuta.

În legătură cu situaţia din Spania maestrul îmi scrie că a vizitat-o pentru întâia oară în 1941, apoi a locuit la Madrid din Febr. 1952 pănâ în 1975 când s’a mutat la Muenchen. Sigur, Franco, după terminarea războiului civil din 1939 până în 1974 a modernizat Spania, iar ca monarhist a pregătit ţării un rege.

În 1970 când personal am vizitat pentru prima oară Spania, îmi apărea sleită de izolarea economica în care se afla. Venind din Germania, ţara şi oamenii îmi păreau săraci dar cinstiţi.

Nu ştiu cum se prezintă Spania la ora asta, mă refer la anul 1999 când am vizitat-o ultima oară, dacă, trece printr’o situaţie înfloritoare, adusă de schimbarea de direcţie a regelui, şi astfel a reluat relaţiile întrerupte cu Apusul, de pe vremea lui Franco.

Personal, cred, că aşa cum s’a realizat şi în alte ţări democraţia a îmbogăţit o anume clasă socială, pauperizând şi mai mult pe cei ce oricum au fost săraci.

În ţara lui Franco cinstită de ieri încă de la intrare eşti avertizat împotriva hoţilor de toate felurile, de la cei de buzunare până la cei de automobile. Este o inovaţie la care nu te aşteptai. Dar ce o să păţesc în continuare nici prin vis nu aş fi crezut că e posibil să mi se întâmple.

Ca de obicei nu puteam să nu vizitez perla metropolei, vestitul muzeu Prado din Madrid. Este unul din cele mai frumoase ale Europei, şi bineînţeles m’am oprit la colecţiile de artă, doar aici de găsit, mă refer la operele lui El Greco, Velasquez şi Goya. Am trecut cu bine primele două sectoare unde am putut admira netulburaţi frumoasele picturi, ca în faţa lui Maya îmbrăcată şi goală de Goya să fie adunată mai multă lume, ceea ce nu ne-a stingherit în meditaţiile noastre. Totuşi ca să capăt liniştea, mai potrivită, interioară m’am aşezat în dosul şi înafara mulţimii pe când soţia mea se amestecase cu ea, dorind să pipăie cu ochii, unicele capodopere ale lui Goya.

Însfâşit am terminat vizita şi ne îndreptam spre un restaurant, fiind

ora mesei, de prânz, când constat că portmoneul cu toate actele şi banii mi-au dispărut şi asta în timp ce priveam extaziat capodoperele Pradoului. Am revenit la locul faptei unde am dat de nişte paznici mult prea duşmănoşi, ca să nu-i bănuim de complicitate. Am mers ia poliţie unde ni s’a confirmat că ce ni s’a întâmplat în muzeul Prado e la ordinea zilei, există bande organizate care acţoinează până şi în marele muzeu, ceea ce mi s’a pârut monstruos şi de neuitat. Poliţistul nu ne-a dat nicio speranţă că ar putea găsi pe faptaşi, de unde am primit siguranţa, nu că ar colabora cu ei, dar că-i lasă în pace fiind altfel expuşi la cine ştie ce complicaţii sociale.

Şi aşa s’a întâmplat, am rămas cu paguba!

Gândindu-ne la situaţia Italiei unde democraţia dă semne cu fiecare

cădere de guvern că se prăpădşte, dar revine cu tot haosul la normal, vom putea susţine că la acest popor există un mecanism social secret care-l ţine în viaţă. Nu altfel se întâmplă lucrurile în România, chiar în Franţa, de Gaulle a conferit preşedintelui ţării, prerogative speciale, tocmai pentru a opri căderea guvernelor de la putere.

Max Weber a lansat ideea că popoarele protestante - deci de origine germanică -, prin calităţile lor psihice sunt înclinate a introduce şi consolida capitalismul mult mai uşor ca celelalte comunităţi. Observaţia noastră nu numai că dă dreptate lui Max Weber dar pledează pentru existenţa unui fenomen de cezarism la naţiunile de origine latină, care le împiedică de a deveni capitaliste, în acelaşi mod ca cele protestante.

Adică, şi pe acest drum, conform tradiţiei istorice, primele au nevoie de un conducător politic înzestrat cu carismă pentru a le asigura succesul. Aşa se explică faptul că zisa dictatură a lui Franco, Mussolini, la noi al lui Ionel Brătianu sau Antonescu au fost acceptate ca sisteme bune de guvernământ prin care s’au adus modernizări salutate de poporul ce le realiza, respinse mai mult din exterior de puterile democrate apusene, preferând alianţa cu comuniştii împotriva existenţei unor atare regimuri care probabil au arătat că pot să lucreze independent de ele. Deci prin cezarism înţelegem un specific spiritual rămas în conştiinţa popoarelor, urmaşe ale romanilor, cu epoca lor imperială, pe care catolicismul prin forţa pământească papală au considerat că o reprezintă în continuare. Atitudinea respectivă, reese din studiul istoric al unui popor, nu are coloratură politică, defineşte cezarismul ca o necesitate sufletească evidentă la popoarele de origine latină, absentă la popoarele germanice pentru acestea principiul libertăţii stă pe prim plan.

Ceea ce nu înseamnă o incapacitate de a consolida capitalismul, dar cu unele elemente ce trebuiesc luate în seama. De altfel cezarismul lui Ionel Brătianu (după Iorga o dictatură mascată) oricum a slujit o societate democrată.

Diferenţele de structură spirituale, devin actuale astăzi, când e luată în discuţie tot mai mult consolidarea Europei unite, care nu se poate realiza decât plecându-se de la ceea ce deosebeşte pe europeni, ca să-i unească cu adevărat. Este un fapt istoric, de necontestat, că pe când Statele-Unite ale Americii sunt un produs istoric urmat inconştient până la formarea lor, în schimb Europa a născut naţiuni, puternic individualizate şi ideea acestei noi Europe e produsul voinţei a doi oameni, Adeneuar şi de Gaulle, de unde scepticismul multor cetăţeni apuseni că aşa ceva nu poate avea durată decât trecătoare. Ori dacă mai asistăm şi fa fenomenul de globarizare posibil să se desvolte spre o dictatură capitalistă, un comunism în straie burgheze visat de Th. Mann, vom înţelege rezistenţa chiar a unor popoare europene faţă de respectiva nouă Europei unite.

Din contră, la noi, indiferent de partid, toţi politicienii români au declarat ca România trebuie să intre în Europa ca să se salveze din mizeria actuală. Oare să fie chiar aşa?

Partidul unic de factură comunistă al d-lui Iliescu a început să adopte măsuri tipic totalitare, împotriva celor ce nu doresc intrărea noastră în Europa. Măsurile constrictive încep în cadrul organelor care asigură siguranţa statului român, dar nu va fi greu ca ele să se aplice în curând şi la functionarii de stat, aşa cum numai o minte de comunist le putea concepe.

Problema Europei unite se complică prin faptul că democraţiile de astăzi nu acceptă ca formulă de guvernământ decât democraţia proprie, ceea ce iar ne aminteşte de dominaţia vechiului imperiu sovietic.

În ce priveşte cezarismul poporului român subcomunişti s’a desvoltat în mod pernicios din cauză că drumul apucat nu rezolva nici una din chestiunile arzătoare ale ţării. Înţelegem, poporul nu a avut puterea insurecţiei dar atunci considerând că domina comunistă e veşnică ar fi trebuit să ieie mai în serios principiile sistemului, aşa după cum au făcut-o, în mod paradoxal popoarele ce au recurs la insurecţie, aceasta le-a dat înţelegerea, că e vorba de viitorul ţării lor şi nu de cine ştie ce joc de-a baba oarba, executat de Bulă, zeflemistul.

Urmarea a fost catastrofală. Intelectualitatea română numai credea în nimic şi astfel executa ordinile noilor stăpâni din pură teamă, ceea ce le dădea celorlalţi şi mai multă încredere în forţele proprii. Prin periere dementă a dictatorului, au transformat cezarismul într’o formă derizorie dar şi tragică, încât au ajuns să aibe conducătorii pe care-i meritau, un nou Caligula care-şi punea ministru propiul cal. Aceasta era România în ultimii ani de tiranie comunistă. Noi am avut cel mai rău comunism fiindcă aşa l-a dorit poporul român şi intelectualii lui, să-l aibe.

Să încheiem prin două alte trăiri ale mele.

Mama plângându-se de inima, colegul meu I. o internează la Medicală I din Cluj într’o rezervă de la etaj unde erau internaţi ştabii, considerând că şi mama unui coleg se putea bucura de privilegiul de a ocupa un pat în respectiva rezervă, nu numai, membrii fideli ai partidului comunst.

Ca vecină de pat avea o femeie de speţă mai mult decât ordinară, sigur nevastă de mare ştab, care încontinuu îl înjura pe profesorul Aurel Moga, şeful Clinicii, din pricini greu de aflat, şi asta de dimineaţa până seara, încheind automat, “las că-i arăt eu când va veni la vizită” Şi întradevar venise şi ziua cea mare când profesorul, cunoscut pentru pedantismul său excesiv, intra pe uşa însoţit de convoiul de medici şi studenţi, în alb. La prima întrebare pusă femeii în cauză, aceasta începe să-l atace pe profesor adresându-i cele mai josnice epitete, subliniate de “cine te crezi, mă” “ai să vezi cine sunt eu” şi aşa mai departe înjurăturile de mamă erau mult prea blânde, în repertoriul desfăşurat cu o repeziciune de invidiat, a femeii parcă terorizată de gândul că ar fi putut lăsa ceva nepronunţat. Profesorul se făcuse alb ca varul şi începuse să tuşească sec, semn de mare nervozitate. Dar fără să spună un cuvânt părăsise în grabă salonul, urmat de toţi ceilalţi medici. Prof. Moga cunoscut pentru severitatea cu care pedepsea abaterile cele mai mici, că potase înaintea unei servitoare, în mod lamentabil. Cu orice risc, cei de faţă, aşteptau ca profesorul să reacţioneze cerând imediata externarea ignobilei persoane. Dar n’a făcut-o, semn de unică laşitate, dr. Moga preferă să cureţe toate lăturile ce îi erau adresate, răzbunându-se platonic, pe mamă-mea cerându-i ieşirea din clinicăţ, parcă ar fi fost vinovată de cele întâmplate. Dr. Moga se salvase dar marea lui laşitate a rămas vie până astăzi încât eu pot vorbi de ea, în rândurile de faţă. Personal, îi port o amintire din cele mai frumoase profesorului Moga, nu am avut nimic rău cu el, dar cedarea iui în faţa duşmanului, detestat şi de el, nu poate fi uitată, ea nu ţine de relaţiile dintre noi ci de felul cum a înţeles să-i slujească pe cei ce profitau de slăbiciunile firii sale, care în acele zile erau şi ale neamului nostru.

O întâmplare asemănătoare îmi vine în minte, avută loc în Parlamentul german când cancelarul Germaniei Kissinger, în plină şedinţă, a fost scuipat în obraz de o evreică revoltată că un fost ofiţer al armatei lui Hitler, a ajuns să conducă Germania. Cu o prezenţă de spirit de invidiat Kissinger îşi şterge obrazul cu batista, exclamând: “Cu o femeie nu mă bat.” Aceste câteva cuvinte, pentru a-i şterge onoarea călcată în picoare, i-au lipsit profesorului român, Aurel Moga.

În contrast voi povesti cum am procedat eu într’o situaţie asemănătoane, nu pentru a mă înălţa pe mine în detrimentul profesorului meu ci a demonstra că nu supuşenia până la laşitate era atitudinea potrivită în acele momente ci posibilitatea ce îi rămânea omului să lupte împotriva comuniştilor cu propriile lui arme.

Eram singur şef şi medic consultant neurolog peste o secţie de bărbaţi, cu mai bine de cinzeci de paturi, situaţie care mă pasiona deoarece fiind vară colegii ceilalţi erau în concediu, şi eu puteam să-mi demonstrez capacitatea de a mă descurca profesional de unul singur, chiar dacă profesorul venea în fiecare săptamână, odată, la vizită. Poate au fost cele mai frumoase zile ale carierei mele de medic.

Se internează la un moment dat un bolnav care pleca în fiecare zi, după masă în oraş şi se întorcea noaptea târziu în clinică. Mi-a ajuns la urechi că e mare ştab, dar eu nu m’am simţit mişcat de funcţiile sale de partid, mai ales că pe acea vreme nu ştiam ce înseamnă a fi secretar de partid. Cum veneam cu o conştinciozitate matematică în fiecare zi la contravizita de după masă, nu mi-a fost greu să constat absenţele bolnavului-ştab din clinică. Am stat de mai multe ori cu el de vorbă, atrăgându-i atenţia că ceea ce face calcă regulile de funcţionare a clinicii şi când mi-am dat seama că tot ce-i spun îi intră pe o ureche şi îi iese pe cealaltă, i-am făcut într’o dimineaţă ieşirea punându-i actele pe pat, căci nu era în salonul său, formalităţi prin care îl dădeam afară din clinică.

A luat cunoştiinţă de hotărârea mea, a părăsit spitalul pentru ca după masă când venisem la clinică să-l văd că intră în cabinetul profesorului. După ce-au terminat discuţiile de câteva ore, individul vine la mine aşigurându-mă că el ar fi putut să-mi facă mult rău, dar s’a hotărât să mă ierte, fiindcă vedea că îmi fac datoria faţă de bolnavi, cu prisosinţă. Eu nu mă lăsasem intimidat şi îi repetam, că nu am nimic personal cu el, omul îmi era chiar simpatic, dar nu era să trec cu vederea că el calcă regulile spitalului şi în această privinţă oricine ar fi fost, numai eu puteam să primesc dreptate şi nimeni altul.

Am dat mâna prieteneşte, fiecare fiind convins de dreptatea lui. A doua zi profesorul era foc de supărat că-i fac greutăţi cu oamenii mari de partid, dar eu o dădeam tot cu legea interioară a spitalului pe care în primul rând oamenii de partid nu aveau dreptul să o calce. Şi îl linişteam şi pe profesor că indiferent la cine s’ar fi plâns, tot eu aş fi primit dreptate. Profesorul dându-şi seama că îi dădeam lecţii, eu nemembru de partid, lui, om cu vechime în domeniu, mă părăsi cu cuvintele: “Mai dute la dracu cu dreptatea ta.”

Desigur îţi trebuie o doză de nebunie să-i pui la încercare pe noii stăpâni roşii, dar sincer mărturiesc de câte ori am aplicat criteriile date am reuşit, în niciun caz nu am avut de pătimit după urma lor.

Deci, existau două posibilităţi: ori recurgeai la insurecţie ori căutai să aplici principiile partidului, dar acest lucru n’a fost posibil fiindcă românii au ales poteca mistificării, adică au făcut din dictatori eroii omenirii, crezând că astfel o să-şi găsească salvarea visată. Iată de ce pe noi ne urmăresc stafiile trecutului, în timp ce ungurii de mult nu mai au de-a face cu ele. Ori lucrurile încep chiar din anii comunismului în care marele fiu al poporului cu nevastă-sa erau aclamaţi în toate felurile şi în toate locurile, pe când ungurii l-au redus pe Kadar, şeful comunist, la proporţiile lui de om comun, se ducea ca orice ungur să-şi facă piaţa, ori dacă intra într-o sală de teatru, se aşeza cuminte la locul său, nimeni nu părea să-l bage în seamă.

Dacă cezarismul este o categorie specifică a sufletului latin, bazată pe o lungă tradiţie, la noi la români, el se dilată mult peste proporţiile cuvenite, şi pune în lumină cât se poate de proastă un neam înzestrat cu atâtea calităţi. Am zice, mă repet, că hipertrofia cezarismului la români este un apanaj nu al elitei ci a ceea ce numeşte Heidegger prin anonimul lui “se din, se face”, adică a ceea ce este retrograd în poporul nostru, prins de condeiul marelui Caragiale, dar asta nu acoperă întregul neam şi potenţialul său creator.

Pentru a scăpa de pervertirea cezarismului caracteristic oricărui popor de origine latină, e nevoie să se lucreze la regenerarea morală a poporului român, ceea ce nu se capătă prin influenţe apusene, în niciun caz.

Exista un refuz de a intra în Europa dominată de omul nietzschenian aşezat peste bine şi rău, deci dezlegat de rigorile imperativului categoric kantian, omul- Dumnezeu?

Personal nu pot da un raspuns, mai ales că trăiesc încă de mult în condiţiile omului apusean, faţă de care am un respect dar nu o totală adeziune. Aici las lectorul să judece singur lucrurile, dar numai cu conditia să nu sufere nicio influenţă de ordin exterior, fiind vorba de viaţa lui, nu mai el e chemat să-i dea şi direcţia ce o consideră cea mai bună.

Scrisoarea (13) din 3 Mai 1977 de la Pamfil Şeicaru

Iubite prieten,

mi-ai cerut unele lămuriri asupra căpitanului Alfred Dreyfus. Sunt în măsură să vi le dau. Serviciile secrete franceze ale Statului major al armatei aveau în femeia de serviciu al ataşatului militar german un agent a cărei misiune era să strângă toate hârtiile pe care, ataşatul militar când lucra le arunca într’un coş. Aceste hârtii rupte le cercetau cu mare grijă spre a avea o cât mai exactă informaţie asupra activităţii militarului german. Într’o zi din reconstituirea unei informaţii foarte preţoase s’a găsit o foiţă de la Statul major francez în care se dădeau informaţii privitoare la reorganizarea artileriei franceze. La acea epocă nu exista maşina de scris, deci informaţia era scrisă de mână. Confruntând textul reconstituit cu caligrafia tuturor ofiţerilor din secţia artileriei franceze a Statului Major s’a constatat o izbitoare asemănare cu scrisul căpitanului Dreyfus. Nu putea fi judecat în şedinţă publică pentru a nu avea complcaţii cu Germania, deci fiind un act de delaţiune a unui ofiţer ce echivala cu o trădare, s’a judecat şi condamnat căpitanul de artilerie Dreyfus, la deportare. Condamnarea nu a stârnit nici un interes în opinia publică franceză. Căpitanul Dreyfus aparţinea unei familii burgheze evreieşti care avea guasi monopolul cerealelor. Era firesc ca prestigiul familiei să nu fie pătat cu un act de spionaj săvârşit în favoarea Germaniei de un membru al ei. S’au făcut eforturi spre a se obţine revizuirea procesului şi rejudecat, s’a menţinut condamnarea. Trebuie să-ţi imaginezi atmosfera politică din Franţa la zece ani după înfrângerea lui Napoleon al treilea, prăbuşirea imperiului, comuna din Paris etc. Un ofiţer francez, evreu de origine, operând un act de spionaj în favoarea Germaniei, nu lovea numai o famile burgheză ci întreaga comunitate a evreilor din Franţa. De aici reacţiunea sub forma unei defăimări a statului major al armatei. Presa franceză s’a împărţit în două: contra lui Dreyfus, pentru el partea cealaltă jumătate îi susţinea cu violenţă nevinovăţia. Madame de Caillavez, evreică, a recrutat pe Anatole France pentru a susţine cauza lui Dreyfus. Bine înţeles recrutarea s’a făcut nu cu bani ci cu graţiile doamnei. Salonul doamnei de Caillavez - soţul aparţinea unei vechi familii franceze - a devenit centru de raliere a Dreyfusarzilor. Alte saloane erau antidreyfusarde. Edouard Drumont autorul acelei lucrări în două volume “La France Juive”, în care denunţa documentar dominaţia economică şi politică a Franţei de către burghezia evreiască: în ziarul lui Libre Parole ducea campania contra lui Dreyfus. Aici a colaborat şi Leon Daudet, mai târziu codirector al lui Charles Maurras la l’Action francaise. Greu de imaginat ce climat s’a creiat în Franţa din cazul căpitanului Dreyfus. O caricatură din epocă reprezenta o sala de cafenea cu scaunele, mesele invalide şi explicaţia era: “lls ont discuté l’Affaire”.

Clemenceau scotea ziarul “La justice”. În acest ziar a publicat Emile Zola faimoasa scrisoare “J’accuse”, în care acuza Statul major de falsificarea unui document. Între timp un colonel de origine maghiară, i-am uitat numele, s’a declarat culpabil de mârşavul act. Era pur şi simplu plătit de familia Dreyfus.

Dar justiţia nu s’a lăsat influentaţă şi a menţinut condamnarea. La procesul lui Emile Zola a fost marele avocat în procese penale Labori care l-a apărat pe Zola. Cum s’a sfârşit procesul? Prin 1902, dacă nu mă înşel Dreyfus a fost amnistiat. Este inimaginabil cât rău a făcut Franţei această afacere. Maurice Barrès într’un articol a rezumat astfel cazul Dreyfus: “Nu ştiu dacă Dreyfus este vinovat sau nu, dar ceea ce ştiu este că Franţa nu este vinovată.”

Cum eu m’am născut în 1894, nu ştiam nimic de acestă istorie. În timpul războiului, în Februarie 1917 eram la o şcoală de mitraliere unde în două luni trebuia să fi organizat din soldaţi ieşiţi din spitale, după ce suferiseră de tifos exantematîc, un detaşament cu care trebuia să revin la regiment. Când am început războiul am avut doar 4 mitraliere de regiment şi în partea doua aveam 8 de batalion. Cum instrucţia dura 6-7 ore, aveam timp liber şi ne strângeam la câte un camarad. Ducându-mă la un camarad, Petculescu, - ofiţer activ - care stătea în gazdă la o evreică bătrână, doamna Altmann. Mă intriga un tablou, fotocopie în care la mijloc era căpitanul Dreyfus şi în jurul lui fotografiile lui Emile Zola, Labori etc. Era la Bacău în casa unei biete evreice destul de nevoiaşă, căpitanul Dreyfus era prezent, dând sentimentul marei solidarităţi a evreilor. După război când am început profesia mea în 1918 mi-am adus aminte de acel tablou de la Bacău şi am studiat afacerea Dreyfus. Rămân la ceea ce a scris Maurice Barrès: “Franţa nevinovată a suferit consecinţele acestui nefricit proces.” Vezi, nu mi-am imaginat că aş putea să-mi fac drum în  presă fără o cunoaştere cât mai amplă a evenimentelor ce au avut repercursiuni politice în ţările Apusului.

Acum puterea propagandistică a evreimii s’a concentrat asupra Rusiei sovietice. Statele Unite, mai exact Carter va fi intransigent în problema drepturilor omului. Conferinţa de la Belgrad, dacă Rusia sovietică va accepta să participe, nu va sfârşi într’un fel de tranzacţii aşa cum ştiu diplomaţii ruşi să-i opereze pe Occidentali ci într’o ruptură. Ruşii nu pot ceda şi nici statele Pactului de la Varşovia să se conformeze cu executarea actului final din rezultatul Conferinţii de la Helsinki. Climatul în aceste ţări este pentru recunoaşterea drepturilor omului.

Mi-ai scris cu admiraţie de generalul de Gaulle. Îmi pare rău că trebue să te dezamăgesc. El a devenit agentul politicii engleze de a creia rezistenţa în Franţa. Cel care l-a recrutat a fost ataşatul militar

al Angliei la Paris, de origină evreu. Rezistenţa, ce serviciu a făcut Franţei? A prilejuit comuniştilor al cărui şef o ştersese la Moscova să-şi mărească toate cadrele, iar evreii să-şi asigure o situaţie privilegiată în Franţa. O ambiţie inumană, el a prezidat acea justiţie a tribunalelor populare în care comuniştii formau majoritatea juriului. Ceea ce a realizat bun a fost alegerea Preşedintelui Franţei nu de cameră şi senat ci direct de naţiune. Această nouă autoritate a preşedintelui Republicii a dat o statornicie guvernelor, o pacoste a celei de a treia republică. Ca să fi convins că nu sunt pornit îţi trimit articolul publicat de marele avocat Isorni din Le Monde 10 Oct. 1975 pe care l-am fotocopiat. După ce-l vei citi, te rog, să mi-l restitui. Este luat din arhiva mea, necesară să completeze memoria.

Cu drag o îmbrăţişare de la

Pamfil Şeicaru

p.s. Scrisoarea a fost uitată 3 zile. Cer scuze, Şeicaru

Note şi Comentarii

În scrisoarea sa din 3 Mai 1977, maestrul îmi dă lămuriri despre căpitanul Dreyfus şi ceea ce a rămas în istoria Franţei cunoscută drept afacerea Dreyfus. Expunerea marelui ziarist se desfăşoară într’un mod atât de obiectiv încât se poate înlătura orice urmă de antisemitism, sentiment pe care i l-au atribuit cei răuvoitori sau indivizi convinşi că însăşi pronunţarea cuvântului evreu, e totuna cu un act de antisemitism.

Şi când vorbesc de obiectivitatea scrisului lui Pamfil Şeicaru, mă refer la adevărul urmărit prin studiile sale, nu ţine cu nimeni, insistă asupra vinovăţiei unora şi dreptatea altora şi le formulează aşa cum ele există indiferent de neamul din care fac eroii, parte.

Expunerea este atât de clară încât ne vom mărgini a o rezuma, oprindune asupra unor aspecte mai interesante, de altfel subliniate şi de cel ce a intrat în presa românească în 1918, nu fără a studia mai întâi, unele evenimente cu deosebite repercursiuni politice asupra ţărilor apusene şi printre ele, afacerea Dreyfus era una de acest calibru. Căpitanul Dreyfus aparţinea unei familii evreieşti-burgheze, care avea quasi monopolul cerealelor. Condamnarea lui, petrecută la 10 ani după înfrângerea lui Napoleon al III-lea, cu prăbuşirea imperiului şi a Comunei din Paris, s’a făcut aproape în secret pentru a nu stârni Germania, fiind vorba de un spion care lucra în favorul intereselor ei.

Ulterior prin reacţia întregii comunităţi evreieşti din Franţa, presa s’a împărţit în două tabere, proDreyfus şi contraDreyfus.

Reţinem că mme de Caillavez, evreică, soţul ei aparţinea unei vechi familii franceze, l-a câştigat de partea lui Dreyfus pe Anatole France, ceea ce a făcut din salonul ei un puternic cerc dreyfusard.

Reacţia antiDreyfus se grupa în jurul cărţii lui Ed. Drumont “La France juive” în care denunţa documentat, dominaţia economică şi politică a Franţei de către burghezia evreiască. Ziarul “Libre Parole” avându-l colaborator pe Leon Daudet duce o campanie antiDreyfus. Ultimul a colaborat şi la l’Action francaise, fiind codirector cu Charles Maurass, a publicaţiei.

Clemenceau în ziarul său La Justice a publicat faimoasa scrisoare a

lui E. Zola “J’accuse” (1898) în care scriitorul francez acuza statul major de falsificarea unui document. Întretimp un colonel maghiar Esterhazy, plătit de familia Dreyfus a recunoscut săvârşirea mârşavului act, dar Justiţia franceză nu s’a lăsat amăgită, astfel că a menţinut condamnarea. Chiar lui Zola i s’a intentat un proces de calomniere a Statului major francez, drept urmare a trebuit să plece în 1898-1899 în exil în Anglia. Zola a fost apărat de marele avocat, specialist în procese penale, Labori.

Însfârşit, în 1902, procesul se încheie cu eliberarea lui Dreyfus care a fost reîncadrat ca ofiţer în armata franceza (1906), în acelaşi timp statul major a fost curăţat de o serie de cadre militare valoroase şi fidele Franţei. Înlocuiţi de militari mult mai slab pregătiţi, după mulţi din această lovitură dată armatei franceze ea nu s’a mai putut reface moral, de unde Franţa îşi va pierde, treptat calitatea de a mai fi o putere militară. Astfel, războiul prim mondial a fost de fapt ceea ce se cheamă în şah, un pat, dacă nemţii ar mai fi rezistat două săptămâni francezii s’ar fi predat, pe când al doilea război mondial pentru francezi a evoluat catastrofal, cu un armistiţiu mai mult decât umilitor.

Curios că la câtva timp după gratierea lui Dreyfus, Emil Zola moare (1902) la masa de scris, noaptea, în urma unei intoxicaţii cu monoxid de carbon, gazul paralizant lipsit de miros a fost emanat de căminul său al cărui horn era înfundat. Accidentul, cum nu e chiar rar, nu ar mai avea nevoie de niciun comentar, totuşi mulţi au vrut să creadă că Zola şi-ar fi pus capăt vieţii, în urma remuşcărilor avute, confruntat cu grava realitate că a distrus armata franceză, la care se mai putea adăoga şi, cel putin, nedreptul rechizitoriu făcut de scriitorul naturalist bisericii catolice, pe care o condamnă ca şi criminală. Noi nu credem în astfel de speculaţii. E. Zola a murit cu totul satisfăcut de ce-a făcut inclusiv în Afacerea Dreyfus, pe care a influentat-o în mod decisiv prin discutatul, încă şi astăzi, articol J’accuse. Moartea lui a survenit print’un accident ce i-a curmat viaţa, fără ca el să fi putut interveni.

Recent, am citit o carte foarte documentată despre Afacerea Dreyfus în care autorul, al cărui nume nu l-am reţinut, ajunge la concluzii foarte interesante. După cercetările lui, căpitanul Dreyfus a fost un spion dublu, deci nu numai că a întreţinut legături cu nemţii dar ele erau cunoscute de francezi, aceştia îi puneau la dispoziţie materialul pe care urma să-l aşeze pe masa nemţilor, fiind lipsit de o valoare anume, se înţelege, militară. Prin urmare, statul maior a găsit un document compromiţător pentru căpitan, care nu se mai putea apăra fiindcă, şi asta e foarte important, omul de legătură, care cunoştea misiunea de dublu spion în favoarea Franţei al lui Dreyfus, era un ofiţer superior care prin dispariţia sa fizică, nu mai putea lămuri situaţia. Pentru a se ţine secretul activităţii agentului dublu el, nu are legături decât cu o singură persoană, de unde se poate deduce că statul major francez nu a falsificat niciun document cum susţinea E. Zola, acesta era scris de Dreyfus, şi el la rândul său, ca agent dublu, nevinovat, dar nu mai avea cum s’o dovedească.

Se ştie, căpitanul Dreyfus a fost deportat în temniţele groaznice ale Guineei franceze, în care condiţiile de viaţă erau atât de grele încât cu fiecare zi mai mult, şansele deportatului de supravieţuire deveneau tot mai mici. Aşadar, pot fi explicate demersurile familiei Dreyfus şi a comunităţii evreieşti din Franţa, să-l salveze din groaznica lui deportare, şi astfel adevăraţii vinovaţi de felul cum s’a terminat procesul Dreyfus prin sacrificarea Statului major, în drept să judece cum a făcut-o, erau cei ce în spiritul Comunei din Paris căutau să dea, pe această cale, o lovitură mortală, Franţei însăşi.

P. Şeicaru refritor la Afacerea Dreyfus împărtăşea părerea lui M. Barrès, exprimată astfel într’un articol al său: “Nu ştiu dacă Dreyfus este sau nu, vinovat, dar ceea ce ştiu este că Franţa nu este vinovată”. Cine ar putea contesta acest adevăr, adaogă marele ziarist, privind răul făcut Franţei de această afacere?

De fapt, cazul căpitanului Dreyfus se transformase, după 1899, în lupta înverşunată dintre dreyfusarzii, antimilitartşti grupaţi pe linia drepturilor omului (nu şi ale naţiunii) şi antidreyfursarzii care pur şi simplu îşi apărau nevoile şi neamul, declaraţi antisemiţi, ultranaţionalişti grupaţi pe linia patriei formând apoi comitetul Acţiunii franceze, drept urmare prin divizarea opiniei franceze între 1894 şi 1906, prodreyfusarzii au reuşit să aducă la putere Blocul partidelor de stânga, de unde, de fapt, începe decadenţa politică şi militară a Franţei. De-acuma înţelegem de ce fostul director al ziarului La Justice Clemenceau, publicând articolul lui Zola J’accuse ca om de stânga a ajuns să facă parte din Consiliul suprem al păcii din 1919, orientarea lui spre stânga explică şi atitudinea negativă avută faţă de liberalul Ionel Brătianu căruia îi imputa că a făcut pace cu nemţii, în loc de a-i urma planul de a opune mai departe, duşmanilor o rezistenţă ucigătoare, în sudul Moldovei şi că a refuzat să-şi mute armata şi guvernul în Rusia.

Cât despre generalul de Gaulle maestrul regretă că trebuie să mă dezamăgească. De Gaulle a devenit agentul politicii engleze, creind rezistenţa franceză care permitea comuniştilor şi evreilor să-âi consolideze puterea în Franţa, dându-le prilejul să prezideze şedinţele tribunalelor populare îndreptate contra unor adevăraţi patrioţi. Astfel dupa Afacerea Dreyfus, de Gaulle a umilit pentru a doua oară Franţa. Ceea ce a făcut bine, continuă maesrul, de Gaulle a dat autoritate activiţăţii Preşedintelui republicii, acesta fiind ales nu de Cameră şi Senat ci de direct de naţiune.

Şi ca să mă convingă de faptul că nu e deloc pornit împotriva generalului de Gaulle, Pamfil Şeicaru îmi promite că-mi va trimite articolul publicat în Le Monde de marele avocat Isorni, unde se arată întreg adevărul despre generalul francez.

Desigur îi eram recunoscător maestrului pentru toate informaţiile pe care mi le dădea cu atâta pasiune şi viu interes. Mă făcea să înţeleg de ce la mai bine de 50 de ani de la sfârşitul celui de al doilea război mondial, reprezentanţii tribunalelor populare acompaniaţi de foştii rezistenţi, creaţi cum am văzut de gen. de Gaulle, umblă şi astăzi după colaboraţioniştii francezi cu nemţii, deşi după anii trecuţi, ei trebuie de mult să-şi doarmă somnul de veci. Înainte de a muri omul de stânga preşedintele Mitterand i-a scandalizat pe purii rezistenţi prin declaraţiile sale prin care recunoştea că guvernul lui Petain de la Vichy a salvat tot ce se mai putea salva, a fost un rău necesar pus în slujba poporului francez, şi suştinea acest lucru ca fost funcţionar al regimului Petain. Rechinii politici l-ar fi sfâşiat pe Mitterand dacă el nu ar fi fost pe patul morţii, când omul fie şi politician îşi asumă dreptul de a spune, însfârşit, şi adevărul.

Problema este cât se poate de clară. Faptul că Franţa a căzut atât de

uşor invaziei nemţeşti trebue căutat în propria ei istorie, Oare au fost traşi la răspundere autorii celebrei linii Maginot, care nu a servit la nimic fiindcă nemţii pur şi simplu au ocolit-o? Oare cei care au ridicat această linie de apărare nu erau conştienţi că fac o afacere bună de a-şi umple buzunarele şi încă vreo câţiva saci în plus? Dar adâncind lucrurile vom putea constata că mizeria Franţei a început odată cu instalarea partidelor de stânga la putere, adică exact din 1906.

Nu au declarat ei că sunt antimilitarişti şi că apară drepturile omului detestând pe cei ce vorbesc de Patrie şi natiune?

Ori despre aşaceva nu se vorbeşte în Franţa lui de Gaulle, fiindcă s’ar cere ca opinia publică să-şi revizuiască vederile depăşite şi ar trebui să înceapă cu ofiţerii daţi afară din statul major pentru vina de a-şi slujit cu credinţă Patria. Şi scriu asta, convins că evreul Dreyfus a fost nevinovat, dar lucrurile s’ar fi putut rezolva mult mai raţional, dar asta nu era nici atunci nici astăzi posibil, deoarece Blocul stângii urmărea distrugerea Statului francez şi să recunoaştem că a reuşit pe deplin.

Dacă între noi, adică între mine şi Pamfil Şeicaru, cu toată diferenţa de vârstă, s’a înfiripat o prietenie adevărată, atunci şi dânsul ca şi mine, trebuia să cântărească greu tot ce-i relatam, cu atâta sinceritate, întocmai cum le-am trăit sub tirania comunistă, pe care maestrul n’a cunoscut-o pe viu.

Din toate aceste cauze am convingerea că rândurile mele nu-l lăsau

indiferent, şi că propriile-mi insistenţe, supărătoare uneori prin persistenţa şi repetarea lor, au avut darul să-l îndepărteze de ţara comunistă pe care vroia s’o viziteze, cum mi-a mărturisit-o, chiar la a doua scrisoare a corespondenţei noastre. Nu puteau rămâne fără ecou în sufletul său rândurile pe care i le scriam din toată convingerea, luate fiind din focul experienţei mele deci nu numai că le-am văzut dar le-am şi pipăit, până în miezul esenţei lor. Prin urmare îi scriam: “Pentru mine este o mare durere că dvoastră luaţi apărarea intelectualităţii româneşti, fara să neg valoarea unor tineri istorici la care aş putea adăoga şi pe alţii, dar ei constituiesc o infimă parte pe lângă a-cei care după activitatea dvoastră valoroasă ce-aţi pus-o în slujba poporului român, ca recompensă nici nu vă amintesc în Enciclopediile lor şi când o fac, mai dosnic, vă tratează ca pe un ziarist retrograd şi venal, ori vă amintesc, sub povara aceloraşi calomnii, cum au învăţat poezia la învăţământul de partid, în subsolul unei obscure publicaţii comuniste, considerând că înjurăturile lor vă fac o mare cinste.”

După ce, în treacăt, citesc părerile maestrului despre conferinţa de la Belgrad şi lupta Statelor Unite pentru a determina Uniunea Sovietică şi sateliţii săi să respecte drepturile omului, nu putem încheia fără să nu ne referim la o întâmplare relatată de maestrul nostru, oarecum ca un epilog la discutata Afacere Dreyfus.

Deoarece, născut în 1894, nu ştia nimic despre această istorie, în Februarie 1917, deci în timpul războiului prim mondial, se afla la o şcoală de mitraliere unde în două luni trebuia să organizeze - din soldaţii ieşiţi din spitalele unde au fost internaţi cu tifos exantematic - un detaşament cu care urma să se întoarcă la regiment.

Situaţia se schimbase mult, pe când la începutul războiului avea 4 mitraliere la un regiment, acum în a doua parte a războiului existau 6 de batalion. Cum instrucţia dura 6-7 ore, aveau destul timp liber să se adune la câte un camarad. În acest mod l-au vizitat pe ofiţerul Petculescu, care avea ca şi gazdă pe o evreică bătrână, doamna Altmann. Îl intriga în casa ei un tablou, fotocopie în care la mijloc era căpitanul Dreyfus, în jurul său se distingeau chipurile lui Emile Zola, Labori etc. Se afla ta Bacău unde în casa unei evreice nevoiaşe, era prezent căpitanul Dreyfus demonstrând marea solidaritate a evreilor.

După război când şi-a început maestrul în 1918 profesia de ziarist şi-a amintit de acel tablou şi a studiat afacerea Dreyfus.

De unde concluzia sa urmată până la capăt după un intens studiu, confirmă cuvintele lui M. Barrès: “Franţa nevinovată a suferit consecinţele acestui nefericit proces.”

Şi urmează câteva rânduri privitoare la instruirea oricărui ziarist autentic, aşa cum astăzi România nu mai are: “Vezi, nu mi-am imaginat că aş putea să-mi fac un drum în presă fără o cunoaştere cât mai amplă asupra evenimentelor ce au repercursiuni politice în ţările Apusului.”

Scrisoarea (14) din 19 Iunie 1977 de la Pamfil Şeicaru

Fiule, îţi aşteptam scrisoarea menită să-mi vestească întoarcerea ta din Italia. Ilustratele trimise îmi anunţau cucerirea acelui farmec specific acestei Ţări. În Franţa am încercat o similară emoţie, de câte ori am fost în Provence din iubire pentru Frederic Mistral şi Charles Maurras. Restul Franţei mă emoţionează intelectual à travers son histoire. Provence este aproape de emotivitatea noastră. Am trăit-o în 1930 când din iniţiativa mea am decis să fie o delegaţie de reprezentanţi ai scrisului românesc la centenarul lui Frederic Mistral. Am comandat un basorelief lui Oscar Han: profilul lui Mistral şi a lui Vasile Alecsandri. Am fost cu Cezar Petrescu şi Nichifor Crainic. Ce aproape sunt provensalii de noi românii. Italia am iubit-o din 1926 când am fost prima oară şi până în 1940 am fost regulat de 2-3 ori.

Scrisoarea ta m’a emoţionat şi nu-mi este ruşine să mărturisesc că am plâns, regăseam notată în scrisoarea ta emoţia pe care am trecut-o în 1926. Aveam 32 de ani. Am fost cu soţia mea şi cu fata Viorela care avea doar 2 ani şi cinci luni. Te-am întovărăşit în tot pelerinajul tău. Am retrăit primind ilustrată cu data de 27 Mai 1977 trimisă din Assisi. Contemplând ilustrata am retrăit intens emoţia din 1926 când am fost la Assisi cu prilejul celui de al şaptelea centenar de la moartea sfântului Francisc. Am asistat la serviciul divin oficiat de un cardinal în biserica de jos zugrăvită de Giotto. Cum eram preşedintele ziariştilor români mi s’a înlesnit să fiu în faţă lângă gratiile care ne despărţeau de altar. Eu ţineam pe Viorela în braţe şi eram străbătut de o emoţie religioasă de o zguduitoare profunzime. Sunt de atunci 51 de ani. Îmi amintesc că ta câţiva kilometrii înainte de Assisi am intrat într’o vastă catedrală care cuprindea în mijlocul ei o biserică tare micuţă construită de sf. Francesco. În faţa acestei bisericuţe stăteau în genunchi şi se rugau femei din toate categoriile sociale. Alternau ţărănci cu doamne din aristocraţia italiană, toate adâncite în muta lor rugăciune. În rândurile din urmă bărbaţi la fel de dominaţi de emoţia religioasă. Din ilustrata trimisă din Florenţa cu data de 4 Iunie reprezentând Piazza della Signoria, am retrăit zilele din 1926. Era exact în luna Iunie. Ai impresia că la Florenţa, geniul uman a atins culmea perfecţiei în artă. Îmi amintesc am luat masa într’o Catedrală din secolul al Xll-lea părăsită în care, cu secole în urmă, Dante predicase. Şi muzeele în care pictorii italieni îşi fixaseră pe pânză sentimentele lor în faţa vieţii pentru secolele ce au urmat. Mi-ai trimis o ilustrată din Rimini, 21 Mai. Ilustrata redă Riviera Adriatică pe care din nefericire n’am vizitat-o. Am cunoscut-o ca o irealizabilă chemare, din notele de călătorie ale lui Paul Bourget care redă tot farmecul acelor oraşe ce păstrau pe la 1900 nobleţa lor arhitecturală nealterată de modernismul stupid inspirat din arhitectura americană. Eu regret că n’am străbătut Riviera Adriaticei. Te invidiez. Dacă te mai duci în Italia te sfătuiesc să vezi Perugia şi Siena. La Perugia urmând pe la Puerta Etrusca am urcat panta şi am ajuns la un templu al zeiţei Venus, rămas intact dar lăcătuit. Ne-am aşezat cu soţia mea lipiţi cu spatele de zidul templului. Era o linişte desăvârşită şi în zare - la 30 km - se vedea Assisi. Fără să vrem gândurile noastre oscilau între templul păgân şi Assisi. Perugia a avut un mare pictor Pietro Vannucci detto Perugino - maestrul lui Raffael. Ceea ce m’a surprins în itinerarul dtale că nu-mi scrii de Roma, n’ai făcut popas în cetatea eternă? Nici nu stiu de câte ori am fost la Roma, degradată de ticăloşia democraţilor creştini care au adminisrtrat politic Italia din 1945 până astăzi, înlesnind prin formula lui Moro, centru stânga, creşterea partidului comunist, datorită brigăzilor roşii. Ce liniştită era Italia în epoca lui Mussolini. L-am văzut prima oară în 1926. Ce defăimare metodică s’a făcut acestui om de stat care a stăvilit în 1923 comunismul să domine Italia. Au înlesnit-o demo-cristiani, azi.

La Roma am văzut în biserica Sân Pietro în Viconli statuia lui Moise. Ne întovărăşea în vizitele pe care le făceam în catedralele Romei micuţa mea fată. Cum intra într’o biserică alerga grăbită şi se aşeza în faţă şi începea să se roage cu ardoare. În Sân Pietro în Vincoli s’a oprit brusc din fuga ei spre altar. Dintre două coloane a apărut Moise de Michelangelo. Punându-şi mânuţa la gură ne-a şoptit “Doamne, Doamne” cum spunea ea, atunci, în loc de Dumnezeu. Şi după 51 de ani acea oprire bruscă a Viorelei care avea doi ani şi jumătate şi şoapta ei “Doamne, Doamne” - o găsesc cea mai desărvâşită emoţie în faţa monumentalei statui a lui Michelangelo. Evreii habotnici sunt contra picturii figurative, de azi, arta abstractă încurajată de muzeul Gugenheim din New York care a fost dotat, de evreul căruia îi poartă numele, cu un miliard de dolari. Nu cumpără şi nu încurajează decât arta abstractă. Mă întreb, adesea, fără arta figurativă adoptată şi încurajată de creştinism, ce s’ar fi ştiut de evrei? Meditează la această problemă. Văd că ai fost şi la Capri şi ai vizitat casa de la Sân Michele a lui Axei Munte. Să îţi povestesc o întâmplare cu Axel Munte. El a suferit de ochi, orbise aproape dar o îngrijire medicală l-a salvat. Găsindu-se la Paris a intrat într’o librărie. A văzut expusă cu mare atenţie cartea lui. A întrebat pe librar dacă se citeşte acest autor. Răspuns “foarte mult, dar mă doare, pare că acest om a orbit. Ce nenorocire.” Zâmbind Axel Munte l-a consolat spunându-i că a fost vindecat şi acuma vede. Sceptic librarul “Sunteţi un om bun şi vreţi să mă consolaţi, eu nu cred şi mă doare”, Axel Munte a mărturisit că el este, şi i-a cerut un volum ca să-i scrie o afectuasă dedicaţie.

Sunt în bunaparte de acord cu dta în ce priveste pe Lombroso, pentru mine are o alta opera: fata lui, Gina Lombroso care în 1935 a publicat L în care reda toate consecintele industrialismului. Ceea ce ea a scris în 1935 se verifica dupa 32 de ani. Venetia este sortitasadisparadatoritaindustriei de chimicale de la Mestre. Oamenii politici ai Italiei sunt cioclii frumusetii Italiei. Este la acesti ticalosi delirul inconstientii.

Am fost în Sicilia, am fost în nord la Stresa, pe Lago Maggiore cu acea insulă Borromeo unde ingeniozitatea italiană a realizat arhitectura vegetală a acestei insule. Ce farmec au lacurile italiene! M’au năpădit toate amintirile legate de Italia citind scrisoarea ta. Ce aproape te-am simţit, dragul meu.

Îţi dau o veste bună: îmi vor apărea curând Davai-Ceas în englezeşte şi ”Belgrad 15 Juni 1977”. Am primit din Statele Unite o scrisoare de la un român, Halmaghi care citind Davai Ceas mi-a cerut să-i îngădui traducerea şi publicarea în engleză. Eu îl cunoscusem în 1959, era în trecere prin Madrid. Un tânăr foarte comunicativ. L-am uitat. Acum mi-a mărturisit că a lucrat la ziarul Evenimentul care făcea parte cu Rapid din grupul de ziare editate de mine. Chiar dacă nu ştii engleza, eu îţi voi trimite tot ce apare şi va apărea din lucrările mele dactilografiat în engleză. Voi da să fie dactilografiat textul manuscris al cărţii “Belgrad 15 Iunie 1977” dacă nu ştii limba engleză cum nu o ştiu nici eu. Sper să-mi apară şi o carte “Karl Marx - însemnări despre români- manuscrise inedite şi un comentar” făcut de mine: Textul însemnărilor lui Karl Marx a apărut în România în 1964. Cele douăzeci de mii de exemplare s’au epuizat într’o săptămână. Notele lui Karl Marx sunt cel mai teribil rechizitoriu al ocupaţiilor ruseşti în principate. Reacţia Kremlinului nu a întârziat şi nu a mai apărut o nouă ediţie. Între altele Karl Marx ridică răpirea Basarabiei susţinând că Turcia nu putea ceda ce nu-i aparţinea dat fiindcă ea era Suzerana, nu Suverană. Am scris lui Halmaghi dacă vrea să publice această carte în engleză, ar fi o formă indirectă de a ridica problema Basarabiei la Conferinţa de la Belgrad. Acum se va lucra pentru fixarea programului care urmează să fie desbătut în Septembrie. Amânarea au cerut-o Ruşii. Dacă până atunci aş mai putea publica în germană şi engleză Karl Marx. Însemnări despre români - căreia îi va urma Naţionalităţile în Rusia sovietică.

Acum să-ţi dau o lămurire. Dacă s’a putut publica sub această formă Karl Marx, patronând problema Basarabiei şi făcând acel penibil rechizitor al ocupaţiilor ruseşti în principate se datoreşte momentului favorabil din 1964: accentuarea tensiunii între China şi Rusia sovietică. Trebuie să înţelegem că liberarea României de tutoratul Kremlinului, legalizat de Roosevelt şi Churchill la Teheran, este în funcţie de marea răfuială din Oceanul Pacific. Rusia sovietică se găseşte în faţa revendicărilor juste ale Chinei şi Japoniei. Nu există soluţie de compromis care să înlăture războiul în Extremul Orient. Care este atitudinea Statelor Unite? Îţi pot da o informaţie pe care o desprind din “Defense Nationale”, revista Statului major al armatei franceze pe luna Iunie.

Foreigne Affaires a publicat în luna Aprilie 1977 un studiu semnat A. Doak Barnett asupra relaţiilor chino-americane în materie de apărare. Autorul nu exclude o cooperaţie făţişă chino-americană. Citez: “orice demers ţinând să stabilească relaţii oficiale în domeniul militar va avea mari consecinţe atât pentru Statele Unite cât şi pentru China în raporturile cu Uniunea sovietică, de unde necesitatea de a conduce aceste tratative cu o mare prudenţă.” De fapt operatia înarmării Chinei este şi începută. Acum o lună “Le Monde” dădea această informaţie: “S’a reînnoit un acord economic de lungă durată între China şi Japonia. China exportă petrol şi importă din Japonia instalaţii industriale. Va urma tratatul de pace între China şi Japonia şi un tratat de amiciţie de lungă durată. Rusia sovietică este izolată. Caută să-şi asigure liniştea în Europa ca să poată duce forţele ei militare în Extremul Orient. Ecuaţia este simplă: China are 900 de milioane de locuitori, Japonia 150 de milioane. China are o producţie de petrol de 400 milioane de tone anual, exact producţia Arabiei saudite. Rusia trebuie să-şi concentreze forţele militare pe frontiera Chinei, la 12 mii de Chilometrii de Urali. Avem uşor de tras concluzia”. Rusia sovietică va cunoaşte un mai mare dezastru militar decât în 1905 când - în consecinţă - a intervenit cunoscuta revoluţie ce a clătinat regimul ţarist. Rusia se va disloca. Cuminţenia noastră nu poate fi decât să aşteptăm răfuiala din Pacific. Regimul de la Bucureşti este în funcţie de Rusia sovietică deci i se aplică principiul din medicină: suprimă cauza ca să eviţi efectul. Aş adăoga un pricipiu de drept, “accesorium sequitur principalem.”

Regimul comunist din România urmează soarta regimului sovietic. Tot ce scriu, tot ce voi publica atât în germană cât şi în engleză are ca obiectiv să se cunoască politica seculară a Rusiei faţă de poporul român.

Închei monologul. Omagii doamnei dtale iar dtale o caldă şi iubitoare îmbrăţişare

Pamfil Şeicaru

p.s. în ce priveşte starea medicală îţi va scrie sora mea. Ce valoare are armata chineză? Opinia unui specialist militar sovietic care a lucrat mai mulţi ani în China, Primacov: Notele unui voluntar, Moscova, 1967: “Soldatul chinez este superior soldatului nostru, rezistent la frig şi la foame. Nu este înclinat să murmure, el este brav, atitudinea lui de manevrare este mare. Un marş de 70 km pe jos nu este o dificultate pentru el. Infanteriştii noştri au fost încremeniţi de infanteria chineză şi au ajuns la concluzia că este cea mai bună din toate.” (pag. 212)

Note şi Comentarii

De la începutul scrisorii maestrul mi se adresează cu “fiule” ceea ce se înţelege că mi-a plăcut mult şi regret astăzi că nu i-am scris despre acest subiect pe care, să recunosc, l-am luat, ca de la sine înţeles, având în vedere relaţiile dintre noi.

Ma asigura că va aştepta vestea întoarcerii mele acasă din Italia. Ilustratele ce i le-am trimis i-au amintit de farmecul specific al acestei ţări. Un sentiment asemănător a simţit în Franţa de câte ori a fost în Provence. Şi a trăit-o din iubire pentru Fr. Mistral si Ch. Maurras.

În 1930 la iniţiativa lui a fost trimisă o delegaţie română la centenarul lui Misral, fiind însoţit de Cezar Petrescu şi Nichifor Crainic. Oscar Han a realizat un basorelief cu profilurile lui Mistral şi Vasile Alecsandri.

Italia a cunoscut-o şi a iubit-o din 1926 când a vizitat-o pentru prima oară, de-atunci până în 1940 a vizitat-o de nenumărate ori.

Scrisoare mea l-a impresionat şi nu-i era ruşine să recunoască faptul că a plâns, notaţiile mele i-au provocat emoţiile pe care le-a trăit în 1926 când a fost însoţit de soţia şi fiica sa, cea din urmă doar de doi ani şi cinci luni. (Regret, că nu am păstrat nici una din scrisorile trimise de mine lui Pamfil Şeîcaru, tratând despre nobilul subiect al Italiei).

A văzut Assisi, cu prilejul celui de al şaptelea centenar de la moartea Sf. Francesco. A asistat la un serviciu divin în biserica de jos zugrăvită de Giotto. Desigur maestrul a uitat că în acel loc sfânt în biserica înălţată în jurul mormântului lui Sân Francesco, au participat marii artişti ai Trecento-oul italian; pe lângă Giotto au executat minunate fresce, Simone Martini, Ambroggio şi Piero Lorenzetti, Cimabue şi însfârşit miraculosul pictor al vălurilor, mult timp confundat cu Giotto dar, astăzi, specialiştii i-au despărţit definitiv, îl menţin printre genialii artiste anonimi. În biserica de jos de la Assisi, între artă şi religie nu mai există nicio delimitare, picturile fresce sunt în aceeaşi măsură trăire sublimă a inimii turnată în forme şi culori cât sacră rugăciune rostită în prezentă bunului Dumnezeu, coborât şi el ca o lumină-giulgiu pentru mormântul Sfântului.

Maestrul îşi aminteşte de o mare catedrală, situată la câţiva kilometri de Assisi în mijlocul căreia se afla o biserică mai micuţă, se spune zidită de Sân Francesco. E vorba de Sta Maria degli Angeli în care se venerează capela Porziuncula din sec. al Xll-lea unde Sfântul a fondat în 1200 ordinul franciscan şi capela del Transito în care a murit, Sân Francesco a zăcut pe pământul gol, atunci când s’a contopit cu sora huma.

În faţa acestei bisericuţe, îşi aminteşte marele ziarist a văzut femei îngenunchiate, rugându-se una lângă alta, tărănci şi doamne din aristocraţia italiană. Toate erau adâncite în muta lor rugă. În rândurile din urmă se vedeau bărbaţi dominaţi de aceaşi emoţie religioasă.

Din ilustrata din 4 Iunie reprezentând Piazza della Signoria, maestrul retrăieşte zilele din 1926. “Ai impresia că la Florenţa geniul uman a atins culmea perfecţiei in artă”. Şi mai departe: “ Şi muzeele în care pictorii italieni îşi fixaseră pe pânză sentimentele lor în faţa vietii pentru secolele ce au urmat.”

Regretă mult că nu cunoaşte Riviera Adriatică pe care a simţit-o ca

pe o chemare irezistibilă în notele de călătorie ale lui Paul Bourget, în care redă farmecul oraşelor păstrate în nobleţea lor arhitecturală, diferit de modernismul stupid, inspirat din arhitectura americană.

Se opreşte la Perugia cu marele pictor Pietro Vannucci detto ii Perugino, maestrul lui Raffael. Urmând în acelaşi oraş puerta etrusca, au descoperit un templu ridicat zeiţei Venus, bine păstrat dar lăcătuit. De-acolo au putut oscila între imaginea templului păgân şi vederea în zare la 30 km, a mândrului Assisi, săpat în piatra cenusie de Subasio dominând în jurul lor o linişte desăvârşită, de început de veac ar zice poetul.

Însfârşit, ajunge şi la Roma, pe care mărturiseşte că a vizitat-o de nenumărate ori şi a rămas surprins să constate că nu am introdus în itinerarul meu şi Roma, cetatea eternă. E adevărat că nu am mai ajuns să-i trimit o ilustraţie şi desigur că o făceam dacă aş fi bănuit entuziasmul şi emoţia cu care mi-a primit scrisoarea şi ilustraţiile trimise de mine din Italia.

Dar cum în tot răul este şi un bine, cu această ocazie l-am lăsat pe el să mă plimbe în ce direcţie vrea şi îl duc cele mai autentice impresii ale sale. Astfel, îi denunţă pe democraţii creştini că prin ticăloşia cu care au administrat politic Italia, din 1945 au degradat-o. Formula lui Moro de centru stânga a înlesnit creşterea partidului comunist şi apariţia brigăzilor roşii. Confruntat cu desmăţul demo-cristianilor, P. Şeicaru îşi aminteşte cât de liniştită era Italia în epoca lui Mussolini pe care l-a văzut prima oară tot în 1926.” Ce defaimare metodică s’a făcut acestui om de stat care a stăvilit în 1923 comunismul să domine Italia. Cum au înlesnit-o democristianii, azi.

Simpatia lui P. Seicaru pentru Mussolini e bine întemeiată şi nu e singurul care a ajuns la astfel de concluzii. Dictatorul italian nu a fost antisemit, de altfel cel puţin prin etrusci, italienii erau bănuiţi că ar purta, în sângele lor amestecat şi o sămânţă semită. A realizat câteva lucruri extraordinare, punând poporul la lucru. Printre cele mai mari realizări mussoliniene se înscrie asanarea terenurilor mlăştinoase din Latium, pe care începând cu împăratul Nero, mai fiecare regim le avea în plan să-l realizeze dar nimeni până la Mussolini nu a reuşit să-l pună în aplicare.

Se ştie că Mussolini, în relaţii bune cu Churchill, nu-l agrea pe Hitler, acesta a trebuit să se deplaseze la Roma, unde prin discursurile ţinute în piaţa del Popolo, dictatorul italian a fost nevoit să cedeze insistenţelor führerului german, într’o vreme când numai putea să-şi mai găseacă un alt aliat, Hitler era stăpânul Europei.

Ori cum războinic nu era , i-a încurcat pe aliatii săi, înpotmolindu-se în Grecia, italienii au trebuit să fie ajutaţi de nemţi, ceea ce a întârziat aplicarea planului Barbarosa, adică expediţia în Rusia a putut să înceapă doar în iunie şi astfel Hitler întocmai ca Napoleon, a fost învins de iernile prea grele ale stepei ruseşti.

În cele din urmă Mussolini a fost ucis în mod barbar de nişte partizani, faptă pe care aliaţii nu au aprobat-o. Oare Mussolini ar fi fost achitat la judecata tribunalui de la Nuernberg? Noi credem că aşa ca Antonescu, ar fi fost, cu acte în regulă condamnat la moarte şi asta fiindcă războiul ultim mondial a fost, dacă nu în primul rând, dar cel puţin în egală măsură, unul ideologic, demonstrat de sistemul democratic de guvernământ cel mai ideal, deci este impus întocmai ca perceptele sovietice de odinioară. Declarând propriul sistem politic aproape ca absolut, nu-i mai permite dezvoltarea ori această atitudine nu are altă perspectivă decât o deschidere spre tiranie.

Şi cu această ocazie am putut demonstra, la un popor latin cum e cel italian, o democraţie cu caracter cezaric e mult mai bine venită decât una pur democratică, şi la atare rezultate ajungem dacă vom compara dictatura zisă a lui Mussolini, în care propriu zis doar duşmanii ţării simt că sunt persecutaţi, cel puţin aşa era pentru români “dictatura lui Antonescu”, opusă haosului social-politic ce domneşta astăzi în Italia, şi ne este teamă că niciun partid politic democrat nu va putea face ordine într-o astfel de ţară cu un alt spirit creator decât al protestantului, făcut să construiască democraţia. Dar oare, Ionel Brătianu, cel mai mare politician al nostru, ori să zicem unul dintre cei mai mari, nu a făcut o democraţie potrivită sufletului românesc, nu împrumutată căci în acest domeniu imitarea este egală cu renunţarea de bună voie la libertate şi afirmarea de sine.

În acest cadru al cezarismului, românii şi-au râs de el ridicând pe tronul aleşilor pe un Ceauşescu ori după uciderea perechii de dictatori, pe alţi oameni lipsiţi de orice charismă.

Acum vreo câţiva ani, o nepoată de-a lui Mussolini, studiind viaţa şi mai ales opera politico-socială a înaintaşului ei, a ajuns la concluzia că de un astfel de om are nevoie Italia de astăzi. Dar a putut ea să întemeieze un partid după cum ar fi vrut? Realităţile ne arată că această nepoată a lui Mussolini a dispărut de pe scena politică, una din credinţele democraţiilor de astăzi e aceea că omul e un animal coruptibil, deci poate fi cumpărat pe bani, ceea ce nu cred totuşi că le-a reuşit cu urmaşa lui Mussolini.  

Mărturisesc aici deschis că sunt partizanul democraţiilor apusene dar pe de altă parte nu înţeleg partinitatea lor, căci dacă nu le este frică de umbra lui Mussolini cu ce rost întăresc metodic defăimarea unor oameni care nu merită acest lucru?

Percepând o înclinare spre a susţine că adevărul e tot ce afirmăm noi înşişi o atare atitudine mă îngrozeşte, fiindcă ea nu garantează viaţă lungă, unei atari democraţii.

Deci, fiindcă iubesc democraţia şi mă îngrijorează soarta ei, trag aici un semnal de alarmă, îmbrăcând haine de împrumut comuniste căderea ei este de-acum asigurată.

Astăzi există un caz Aldo Moro, foarte puţin elucidat. După unii, camarazii lui de partid au refuzat să-l răscumpere, voind să scape de el. Pe această cale democraţia cristiana, nu numai că nu a obţinut nimic pozitiv dar pentru mult timp şi-a pierdut orice speranţă să mai ajungă la putere. Am citit multe în legătură cu acest A. Moro, nu m’am lămurit de ce trebuia să moară dar ştiu precis că, indiferent de motivele invocate, nu se impunea să moară. Politicianul democrat cristian a trebuit să plătească îndrăzneala de a fi vroit să unească pe italieni, atunci când ei nu mai vor acest lucru.

Mi-e teamă că A. Moro a crezut în misiunea sa de politician într’o ţară în care fiecare încearcă să trăiască pe spinarea altora, nu adevărata democraţie e pentru ei ci anarhia, şi cu cât e mai mare e mai pe măsura lor. Nu departe de situaţia descrisă şi în Spania. Spre cinstea italienilor ei nu fură pe vizitatorii muzeelor, fiindcă acel loc este pentru ei sfânt, unde după modelul marilor înaintaşi ei urmează să se dăruie, închinânduse ca mulţumită zeiţei Frumuseţii că i-a învăţat să-şi ridice ochii la stele.

E de prisos să mai spun că iubesc acest popor italian, nu numai fiindcă au peisaje cum există doar în rai, de care pomeneşte şi Miron Costin, cronicarul învăţat, dar încă pentru concepţia lor de viaţă, au înlocuit Fatumul destinul grecilor, cel ce ne urmăreşte acelaşi de la naştere până la moarte, cu Norocul schimbător de la o zi la alta, chiar într’o zi, poate fi variabil de la un moment la altul.

Trăind pe o cismă vizitată de calamităţi mai ales cutremure, s’au obişnuit cu marile capricii ale naturii, astfel că iau totul uşor, înafară de credinţa în Dumnezeu, deci opun acestei lumi trecătoare una eternă, unde după platonismul lor înnăscut se vor întâlni toate cele create, în forma lor ideală.

La ultimul mare cutremur a fost lovită biserica Sân Francesco din Assisi, de unde suferinţa sufletului meu că acest vis nu mai poate fi ca cel de altădată.

Maestrul mi-a povestit că a vizitat la Roma biserica Sân Pietro în Vincoli, unde Moise de Michelangelo apărând în mod miraculos, a impresionat-o şi pe Viorela, fetiţă abea trecută de doi ani şi cinci luni. Dreptate avea Pamfil Şeicaru copilul prin inocenţa sa a adus cel mai mare omagiu lui Moise de Michelangelo, pietrei care s’a transfigurat şi s’a făcut Om.

Aflând că am fost şi la Anacapri unde am vizitat Casa de la Sân Michele a lui Axei Munte, despre el îmi relatează şi o întâmplăre. Cu această ocazie îmi, mai vorbeşte de cartea lui Lombroso Gina, pe care autoarea a publicat-o în 1935 “L’envers du machinisme”. Ceea ce a scris in 1935 se verifică după 32 de ani. Veneţia este sortită să dispară datortită industriei de chimicale de la Mestre.

Mai aminteşte că a fost în Sicilia şi la Stresa cu acel ostrov al luminii al lui Boromeo, în care geniul italian a realizat arhitectura vegetală a insulei.

M-au încântat ultimele cuvinte prin care maestrul încheie această parte a epistolei: “Ce farmec au lacurile italiene! M-au năpădit toate amintirile legate de Italia, citind scrisoarea ta! Ce aproape te-am simţit, dragul meu.”

Trebuie să recunosc că Pamfil Şeicaru e primul om care mi-a apreciat trăirile italiene şi l-a regăsit în ele pe pelerinul ce a fost, de pildă în 1926, însoţit de soţie şi fiica lor, Viorela. Pe această cale ni se demonstrează că întâlnirea nu eu a fost deloc întâmplătoare, sentimentele noastre băteau pe aceeaşi lungime de undă şi mai ales aveau aceleaşi iubiri ideale.

În partea a doua a scrisorii, maestrul mă anunţă că încurând îi vor apărea Davai Ceas în englezeşte şi “Belgrad 15 Iunie 1977”. A primit o scrisoare din Statele Unite, Halmaghi citind Davai Ceas i-a cerut permisiunea să o traducă şi s’o publice în engleză. Deşi, îl cunoscuse în 1959 când acesta a trecut prin Madrid, îl uitase. Acum Halmaghi i-a mărturisit c’a lucrat la ziarul Evenimentul care făcea parte împreună cu Rapid, din grupul de ziare editate de P. Şeicaru.

Personal, am avut ocazia să corespondez cu John Halmaghi atunci când mi-am arătat disponibilitatea de a contribui în mod esenţial, la

editarea cărţii aflate în manuscris semnată de Vasile Posteucă, una, după părerea mea, din excepţionalele realizări ale exilului românesc “Băiatul drumului”.

Nu mi-a fost greu să constat, că John Halmaghi e un veleitar, mare în vorbe, mic în fapte, deşi se lăuda cu prietenia lui Posteucă editându-i revista Drum, care apărea din an în Paşte, până la urmă a dat bir cu fugiţii -, fără vreun motiv plauzibil a renunţat la editarea cărţii lui Posteucă, devenind umbra dnei Zamfira ce nu vroia în niciun fel să pericliteze viitorul fiului ei Puîu, amintind anumite activităţi din biografia tatălui său. Aşa i se mulţumea memoriei poetului, că prin protestele ziarelor americane, autorităţile comuniste din Bucureşti i-au eliberat dnei Posteucă şi odoarelor sale, un paşaport să-l vadă pe soţul şi tatăl lor aflat pe patul morţii, suferind de un cancer gastric, în ultima lui fază.

Mă miră cel puţin reacţia lui Pamfil Şeicaru la prima solicitare venită din partea unui om pe care nici nu-l cunoştea, recomandat şi el discutabil, ca un anonim colaborator al Evenimentului, unul din ziarele editate de Pamfil Şeicaru. Total stăpânit de un entuziasm fără baze reale mă asigura că îmi va trimite toate lucrările sale publicate în engleză şi dacă nu cunosc limba îmi va trimite şi o copie a manuscrisului din limba română. Fără îndoială Pamfil Şeicaru începuse să trăiască într’o lume visată, fără rădăcini înfipte în lumea măcar a posibului. Marele ziarist îşi imagina o lume cum ar fi trebuit să fie şi nu cum era ea în realitate. Oare Halmaghi prin simplul fapt că poseda cunoştinţe de limbă engleză, putea să execute pretenţioasa traducere? Ori cum maestrul nu cunoştea engleza, ar fi avut nevoie de un intermediar, pentru a-i citi şi răsciti textul în ambele limbi, pentru ca nu cumva să se strecoare erori ce ar fi compromis conţinutul ştiinţific prezentat.

Ori, P. Şeicaru credea că odată cu predarea manuscrisului românesc se aranjează automat şi problema traducerii în engleză, când dificultăţile abea începeau. Conştient că se minte pe el însuşi,vorbind de contribuţiile sale din limba engleză, nu le-a fost greu aparţinătorilor să îi promită marea şi sarea, cu intenţia însă de a-l amăgi, ceea ce de-acuma e uşor, căci toate premisele erau date de la început şi vom reveni la aceste aspecte atunci când vom aduce în discuţie dispariţia unor manuscrise preţioase ale lui P. Şeicaru, toate redactate în limba română, formă în care de altfel, se dădeau lucrările maestrului la tradus.

În acest context marele ziarist ne mărturiseşte că ar vrea să vadă în

engleză şi studiul “Karl Marx. Însemnări despre români, manuscrise inedite cu un comentar” scris de P. Şeicaru. Şi ne informează că această carte a apărut în România în 1964 în douăzeci de mii de exemplare, epuizate într’o săptămână. Notele lui Marx sunt cel mai teribil rechizitoriu al ocupaţiilor ruseşti în principate. Desigur, Kremlinul nu a întârziat să reactioneze încât o nouă ediţie n’a mai văzut lumina tiparului. Printre altele, Karl Marx ridică problema răpirii Basarabiei susţinând că Turcia nu avea dreptul să cedeze ceea ce nu-i aparţinea căci ea era Suzerană şi nu Suverană.

Cum reese din rândurile de mai sus Pamfil Şeicaru a publicat notele lui Karl Marx comentate de el însuşi în 1964 la Bucureşti în 20.000 de exemplare epuizate într’o săptămână, dovadă că a avut un succes deosebit. Se poate incă presupune că respectiva lucrare nu purta numele niciunui autor, sigur că nu pe al condamnatului la moarte, Pamfil Şeicaru. Deci, anumite legături dintre maestru şi regimul comunist din ţară, înţelegem pe reprezentanţii lui, au existat încă din 1964, dar să recunoaştem sincer, astfel de lucrări istorice aveau o valoare mai mare decât Povestirile lui Mircea Eliade sau consideraţiile asupra barocului aparţinând lui Al. Ciorănescu, publicate ceva mai târziu. Deşi frecventam destul de des librăriile bucureştene, nu mi-a atras atenţia această carte, sigur din cauză că de numele lui Karl Marx mi-era lehamite de cât trebuia să ne referim la ideile sale, de unde încăodată deduc că această carte a apărut la Bucureşti dar fără să poarte numele lui Pamfil Şeicaru. Şi acest studiu, vroia să-l roage pe Halmaghi, să-l traducă în engleză, dar eu contest că el ar fi făcut-o cum probabil se lăuda în scrisorile scrise maestrului. În orice caz, din promisiunea marelui ziarist că-mi va trimite tot ce va publica în limba engleză, n’am primit nici măcar Davai  Ceas. Comportament tipic pentru dl. John Halmaghi, demonstrându-ni-se cât era de singur în exilul românesc marele om de cultură românească Pamfil Şeicaru, şi în ce consta marea sa trădare de carel învinuia caracuda emigraţiei, lipsită de orice busolă şi omenie.

Maestrul dorea să-mi deie o lămurire în privinţa lucrării publicate în România subliniind că în 1964 era un moment favorabil pentru a face un rechizitoriu Rusiei imperialiste, cu ajutorul notelor lui Karl Marx.

Pot să confirm acest punct de vedere, eu fiind pe-atunci în ţară, angajat ca cercetător principal al Institutului de neurologie de pe str. Povernei. Mi se aduce la cunoştinţă într’o zi că va trebui să fiu prezent la o şedinţă ţinută la Academie, şi fiindcă eu vroiam să mă eschivez, doar nu eram membru de partid, nu am putut scăpa sub nicio formă. Am intrat în sala cu înfăţişare de vagoane puse unul după altul, intenţia mea era să-mi găsesc un loc cât mai în spate pentru a trage şi un meritat pui de somn. Începuse şedinţa şi deodată aud ca primul conferenţiar înjura de mama focului pe un duşman, cum eram forţaţi s’o recunoaştem, că nu poate fi decât imperialistul american. Dar ceva nu se potrivea, din această cauză ca să mă asigur că aud bine, am întrebat pe vecinul, ce-mi era total necunoscut: “Tovarăşul ăsta, înjură pe ruşi?” “- Da, domnule”, cea ce mi-a trezit un interes deosebit, numai scăpam niciun cuvânt din discursul celorlaţi vorbitori. A fost una din zilele frumoase ale vieţii mele, căci se rostea adevărul despre foştii nostri aliaţi, dacă până atunci numele lor se pronunţa în secret şi totdeauna cu ameninţarea că poţi oricând să înfunzi puşcăria comunistă, spunând ceva nepermis despre ei.

Era hotărârea lui Gh. Gheorghiu-Dej să se despartă de Rusia şi cine

ştie cum ar fi evoluat lucrurile dacă şeful comunist nu ar fi murit, în condiţii destul de suspecte. Desigur, ca muncitor la căile ferate a fost tipul de conducător comunist care făcea uz de tot repertoriul terorist ce-i stătea la dispoziţie, totuşi meritul acestui om consta în faptul că nu şi-a dezminţit niciodată originea, deci nu ar fi alunecat pe panta cezarismului găunos, cultivat de Ceauşescu. Acesta s’a remarcat prin revenirea la prietenia cu marele Colos de la răsărit, aşa dar iniţiativa lui Dej a avut o durată scurtă dar cu un efect de neuitat asupra conştiinţei de independenţă a românilor.

După cum se poate vedea, Pamfil Şeicaru nu putea lipsi de la lovitura pregătită împotriva Rusiei, din Bucureşti.

Mai se cuvine să insistăm asupra teoriei maestrului că Rusia va disloca în urma războiului ce se va declanşa în Pacific, odată cu primele ciocniri dintre chinezi şi ruşi, a declarat, că al treilea război mondial a şi izbucnit.

Studiul făcut părţilor beligerante a fost realizat cu ochi de maestru, a subliniat înarmarea Chinei de către Statele Unite cât şi acordurile

economice semnate între China şi Japonia.

Credem, că marele ziarist era preocupat să vadă Rusia sovietică distrusă, mai rău ca în războiul din 1905 urmat de revoluţia, care a clătinat regimul ţarist.

Personal, considerăm, că maestrul, influenţat de publicaţiile apusene nu a mai avut claritatea de a descoperi rolul adevărat jucat de Statele Unite, aşa cum l-a descris în cel de al doilea război mondial când comentariile şi concluziile sale au fost cu adevărat geniale.

Marele ziarist s’a lăsat antrenat de declaraţiile belicoase ale unor instituţii militare americane, care profitau de voinţa chinezilor de a-i învinge pe ruşi, secondaţi de marea putere industrială a Japoniei. Dar oare Statele Unite aveau vreun interes să susţie marea răfuială, cum o numeşte P. Şeicaru, şi să transforme Oceanul Pacific într’un unic teatru de război? Sigur că nu. Ei erau stăpânii marelui Ocean, şi aş zice că niciodată tactica lor nu a fost mai inteligentă. Duşmanul Statelor Unite nu era Rusia ci Japonia, motivul declanşării celui de al doilea război, pentru americani. Dar în formula actuală Japonezii, aceşti nemţi ai Asiei, nu mai vroiau războiul, bombele atomice de la Hiroşima şi Nagasaki i-a vindecat pentru mult timp de a mai face un război. Deşi rivalitatea dintre Japonia şi Statele Unite continuă, ea se desfăşoară în domeniul economic şi industrial nu se recurga la ajutorul armelor de foc.

Ruşi în acest context nu contau decât ca un potenţial concurent, deocamdată erau legaţi prin diferitele tratate de americani, ori aceştia urmăreau ca şi aliaţii lor să nu ducă un război cu un adversar atât de fanatizat cum erau chinezii, în faţa cărora nu aveau nicio şansă. Prin cartea excepţională a lui Primakov, citată de P. Şeicaru, de fapt se dă un avertisment ruşilor că nu vor putea câştiga războiul cu China, în caz că ar accepta confruntarea propriu-zisă.

În ce priveşte China, ea putea fi înduplecată prin ajutoarele industriale ce urmau să vină de la marele ei aliat, Statele Unite.

America a făcut o manifestaţie de forţă, ca să-i impresioneze pe adversari, în primul rând, părerile maestrului rămân în picioare, toate condiţiile unei confruntări internaţionale erau prezente, dar mai ales pentru Statele Unite războiul ar fi avut un efect mai mult decât catastrofic, fiindcă nu ar fi putut scăpa să nu aibe jertfe omenşti, mai ales că şi ruşii şi chinezii preferau lupta dusă de soldaţii lor infanterişti, fatală pentru soarta oricărui preşedinte. De-aici obiceiul deja încetătenit ca americanii să lupte cu ultimii soldaţi ai altor puteri.

Ori în marea răfuială din Pacific nu şi-ar fi putut permite nici cele mai mici pierderi. Poate că greşita evaluare a Statelor Unite l-a determinat pe maestrul Pamfil Şeicaru să prevadă izbucnirea unui război care niciodată nu va avea loc, cel puţin, în condiţiile cunoscute.

Scrisoarea (15) din 20 August 1977 de la Pamfil Şeicaru

Iubite prieten,

Sunt realmente emoţionat de grija pe care o ai de sănătatea mea. Mărturisesc că aş dori să mă pot menţine în situaţia de azi când ideaţia are un ritm aşa de tineresc, măcar 3-4 ani, ceea ce mi-ar da răgazul necesar spre a scrie o serie de lucrări. Îţi comunic că anul viitor voi începe “Memoriile unui gazetar”. Gândeşte-te că am început activitatea mea în presa cotidiană la 12 April 1918, ceea ce revine în 1978, la 60 de ani de activitate. Ţin să-ţi remarc că în Spania am continuat aceeaşi activitate: câţiva ani am scris la ziarul El Alcazar un articol zilnic. La acest ziar în afară de articolul zilnic consacrat, exclusiv politicei externe, am publicat ca foileton o lucrare: Formaţia ideilor revoluţionare în Rusia. Ar forma o carte de 300 de pagini, cred. În ţară am scris un articol zilnic din 6/18 Aprilie 1918 până în 1944. Ultimul meu articol a apărut în ziua de 8 August 1944, deci am publicat un articol în fiecare zi. Prin situaţia pe care am avut-o chiar din primele zile ale activităii mele, am avut contacte în lumea politică cu factorii de conducere. De la guvernul Al. Marghiloman (Aprilie 1918 până în Noiembrie) şi succesiv în toate guvernele ce s’au succedat până la 10 August 1944, când am ieşit din ţară, viaţa politică internă nu a avut taine pentru mine. Vei înţelege ce contribuţie voi putea aduce pentru istoricii de mâine care vor căuta să redea epoca neutralităţii pe care am trăit-o ca student, în 1914 aveam 20 de ani şi apoi războiul pe care l-am făcut de la Jiu, la Olt, la Arges, Siret până la ultima bătălie la Cireşoaia, deci de la 14 August 1916 până în Septembrie 1917, când au încetat ostilităţii. Războiul trăit zi de zi cu riscurile inerente. Cum în aceste Memorii nu am de apărat un partid, eu n’am aparţinut nici unui partid, cred că aş putea să fiu conform normei fixate de Tacit: sine ira et studio adică fără ură şi părtinire.

Acum trei săptămâni mi-au fost trimise articolele publicate de mine în Curentul, între 1 Ianuarie 1944 şi 9 August acelaşi an. Le-am recitit uimit: formează cronica politicei internaţionale. Eu din primele zile ale războiului, adică din 1939 am instalat un teletip care înregistra toate emisiunile posturilor de telegrafie fără fir. Avea traducători din engleză, rusă, elveţiană (atât în germană cât şi în franceză), turcă şi arabă. Traducerile se dactilografiau şi aveam la 10 dim. când veneam la ziar, toate emisiunile captate de dimineaţă, la 2 cele de ora 12 şi la 8 seara, ultimele. Pe baza acestor trei emisiuni eu redam în sinteza unui articol, pulsul politic al războiului. Reieşea din aceste articole subordonarea anglo-americană politicei lui Stalin. Tot ce s’a publicat după 1945 în lucrările consacrate luptei contra. Axei, stau virtual cuprinse în această cronică zilnică a războiului.

Prietenii mei mi-au spus “trebue publicate într’o carte”. Eu am adăogat, cu publicarea şi a articolelor apărute între 1 Ianuarie 1943-1944: an în care Stalin a obţinut la Teheran tot ce a visat. Niciodată în istoria ei, Europa Occidentală, în care includ şi Statele Unite, nu a fost mai umilitor îngenunchiată Rusia. Când vor apărea aceste file de cronică, fiecare român va înţelege, cutremurat, de inconştienţa celor care au împins la capitularea fără condiţii cerută nu de ruşi care tratau la Stockholm un acord de armistiţiu cu mareşalul Antonescu, ci de Roosevelt şi Churchill. Precum vezi, dragul meu, această culegere de articole - File de cronică 1943-1944 - va putea precede memoriile unui gazetar. Dacă voi avea 3-4 ani de plenitudine a puterilor mele în stadiul lor actual, voi putea să spun că mi-am făcut pe deplin datoria. Îti datoram aceste destăinuiri pentru grija pe care o porţi sănătatii mele. Eşti tânăr, deci vei supravieţui şi îţi vei aduce aminte de bătrânul singuratic care până la ultima bătaie a inimii şi-a făcut datoria faţă de neamul românesc, căruia i-a aparţinut prin toată fiinţa lui.

Te îmbrăţişează al dtale

Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

În legătură cu grija pe care i-o port sănătăţii sale maestrul ar dori să-şi menţină ideaţia în ritmul actual tineresc, deci să mai aibe încă 3-4 ani de viaţă pentru ca în acest imp să mai scrie o serie de lucrări importante pentru el.

Îmi promite că anul viitor când Ia 18 Aprilie 1978 va împlini 60 de ani de activitate ziaristică, începută la 18 Aprilie 1918, va începe să scrie “Memoriile unui ziarist”, după cum se ştie proect pe cât de mult dorit, a rămas până la urmă nerealizat.

Îmi repetă că la Madrid şi-a continuat activitatea la ziarul El Alcazar, unde pe lângă articolul zilnic consacrat exclusiv politicii externe, a mai publicat în foileton o lucrare: Formaţia ideilor revoluţionare în Rusia.

În ţară a scris zilnic un articol de ziar începând din 18 Aprilie 1918 până la ultimul din 9 August 1944.

Îmi aduce la cunoştinţă contribuţia importantă adusă de el pentru istorici, descrierea epocii neutralităţii urmată de războiul făcut de la Cerna, la Arges, Siret până la ultima bătălie avută loc la Cireşoaia (Sept. 1917). Cum nu a făcut parte din niciun partid în respectivele Memorii va putea să adopte normele istoricului Tacit de a scrie istorie “Sine ira et studio”, adică fără ură şi părtinire.

În continuare îmi dă vestea primirii articolelor publicate de el în Curentul, între 1 Ianuarie 1944 şi 9 August, acelaşi an. Ele formează cronica politicei internaţionale.

Totodată ne redă metoda sa de lucru: “Eu din primele zile ale războiului adică din 1939, am instalat un teletip care înregistra toate emisiunile posturilor de telegrafie fără fir. Avea traducători în engleză, rusă, suedeză, elveţiană (atât în franceză cât şi în germană), turcă şi arabă. Traducerile se dactilografiau şi aveam la 10 dim. când veneam la ziar toate emisiunile captate de dimineaţă, laorale 2 cele de ora 12 şi la 8 seara ultimele. Pe baza acestor trei emisiuni eu redam în sinteza unui articol, pulsul politic al războiului.”

Cum articolele demonstrau subordonarea anglo-americană politicei

lui Stalin, prietenii i-au dat sfatul să republice articolele într’o carte dar el ca autor era de părere că ar fi trebuit să li se adaoge şî cele dintre 1943-1944 an în care Stalin a obţinut la Teheran tot ce a visat. Maestrul consideră, pe drept, că niciodată in istoria ei Europa Occidentală, în care include şi Statele Unite, nu a fost mai umilitor îngenunchiată de Rusia. Din aceste file de cronică fiecare român va înţelege cutremurat inconştienţa celor care au împins la capitularea fără condiţii, cerută nu de ruşi care tratau la Stockholm un acord de armistiţiu cu condiţii cu mareşalul Antonescu, ci de Roosevelt şi Churchill.

Să adâncim problema ridicată de Pamfil Şeicaru referitor la faptul că anglo-americanii, cei mult aşteptaţi de poporil român să le aducă mult visata eliberare, cereau de la noi capitularea fără condiţii pe când ruşii tratau cu Antonescu o pace cu condiţii, aşa cum ne va sta drept martor însuşi marele ziarist.

Dar după cum îi cunoaştem pe ruşi, ei nu duceau aceste trattive pentru a ne face cine ştie ce favoruri ci din propriile sale interese, Stalin se grăbea să ajungă la Berlin dintr’un motiv bine întemeiat, trecut astăzi sub tăcere. Şi anume, Hitler era pe cale să fabrice o armă secretă de mari proporţii. În acest sens, ne putem referi la mai multe mărturii ce nu pot fi contestate atât de uşor.

În primul rând, m-aşi opri la cuvintele lui W. von Braun rostite cu ocazia retragerii sale din NASA, prin care mărturisea că la sfârşitul

războiului nemţii, din tabăra cărora făcea parte şi el, erau gata să lanseze o armă secretă cu o acţiune atât de puternică, încât ar fi fost destul să arunce una asupra Moscovei şi alta asupra New-Yorkului ca aliaţii să ceară imediat pacea.

De altfel, doar pe această bază Hitler de pilda la 22 August, o zi înainte de actu de la 23 August  declara că victoria nemţilor e la fel de sigură, precum doi cu doi fac patru.

Se ştie că după blocada de la Stalingrad, Ion Antonescu nu mai credea în victoria Axei şi a făcut câteva încercări de a-l convinge pe Hitler să-l lase să încheie pace, dar în mod onorabil, demn pentru un brav soldat, fără să-şi trădeze foştii parteneri de luptă, de unde avea nevoie de consimţământul lor. În acest sens, în 1943 la sfârşit de an l-a trimis în Italia pe dl. Al. Gregorian, mult apreciat de mareşal, de altfel preţuirea a fost reciprocă, pentru a-l ruga pe Mussolini să intervină pe lângă Führer să-l lase să încheie pace cu ruşii, cât şi cu aliaţii lor. Dl. Gregorian a rămas impresionat de descompunerea morală a dictatorului italian care avea înfăţişarea unui “uomo finito” de unde şi răspunsul său cu totul sincer că după cum au evoluat lucrurile ar fi penibil să mai creadă că intervenţiile lui l-ar mai putea influenţa pe Hitler.

Întrevederea respectivă e reţinută de istoricii italieni, nu am văzut-o semnalată de cei români, parcă nu ar mai fi jucat niciun rol important, cel puţin, în a demonstra eforturile depuse de mareşal incă din 1943 să capituleze, dar nu fără condiţii cum vroiau anglo-americanii.

Dar în luna Aprilie 1944, conducătorul României se hotărăşte să ceară direct consimţământul nemţilor pentru a încheia pace, deci să pună capăt unui război de-acuma pierdut. Generalul Ion Gheorghe ambasadorul României la Berlin, povesteşte că Antonescu, fiind cazat la ambasadă s’a întreţinut cu el până noaptea târziu, considerând că Hitler va avea toată înţelegerea că România va trebui să iasă din război. Dimineaţa, îmbrăcat de mare gală, cu toate medaliile pe piept, stiind că este ţinuta prin care a câştigat respectul dictatorului german, Antonescu a avut întrevederea cerută la care gen. Gheorghe nu a asistat. Ce au vorbit cei doi, nu se ştie, dar Antonescu nu s’a mai referit la o eventuală capitulare, Hitler l-a convins să continue războiul. Ce altceva ar fi putut să-i spună decât că nemţii erau pe cale să pună în circulaţie o armă secretă teribilă, de care amintea şi W. von Braun, după război intrat în soldă americană. Mai mult, savantul german susţinea că erau patru oameni de ştiinţă care au lucrat împreună la planurile acelei arme secrete nemţeşti pe care nu au mai ajuns să o termine şi mai adăoga că unul dintre ei a murit, pe când din planurile ruşilor îşi poate da seama că ceilalţi doi se aflau în mâinile lor. Numai că, în timp ce americanii nu aveau de ce să ascundă meritle lui W. von Braun, ruşii mai principiali puneau înaintea prizonierilor lor câte un nume rusesc de Popov sau altul, de aceeaşi origine.

Revenind la ruşi graba lor spre Berlin avea aceeaşi cauză, distrugerea bazelor de cercetare nemţeşti, înainte de a-şi lansa mortala armă secretă germană, pe care o aminteşte W. von Braun şi în condiţiile date nu putea minţi.

De unde, Stalin era gata să împlinească toate condiţiile cerute de Antonescu, numai să deschidă armatelor ruseşti porţile Carpaţilor pentru a nu întârzia prea mult. Nemţii în 1944, au îndemnat pe unguri să ocupe Aradul şi să înainteze pe valea Mureşului, unde vor veni la întâlnire şi trupele germane. Dar acestea din urmă nu au mai venit, de unde soldaţii unguri cuprinşi de panică s’au retras în grabă, îngrozindu-i gândul că ar putea cădea, în mâinile ruşilor, care intraseră deja în Deva.

Stalin era informat de capacitatea slabă a nemţilor de a le rezista în Carpaţi, dar le era teamă de rezistenţa românilor, în conştiinţa lui mai dăinuiau amintirile părinţilor, uimiţi că soldţaii români au refuzat să facă o revoluţie, cum îi îndemnau, ruşii, aflaţi în tranşeele de lânga ei.

Prin urmare, Stalin îl trata pe mareşal ca pe cel mai important adversar al său, nu i-a admis dnei Kollontay să dea atenţie tinerilor, reprezentanţii regelui, pe care pur şi simplu îi considera nişte neserioşi, cum de fapt, se prezenta gigoloul de o viaţă, G.l. Duca, trimisul lui Niculescu-Buzeşti pe lângă mme Kollontay, trădând misiunea superiorului său, Nanu.

Credem că abia când regele a trimis pe gen. Aldea la ruşi, pentru a-i ruga să intesifice ofensiva împotriva armatei sale proprii, respectiva faptă l-a determinat pe Stalin să înţeleagă trădarea ce o pregăteau politicienii români şi astfel a rupt învoirea cu Ion Antonescu, regele aducându-i pe tavă România şi capitularea ei fără condiţii.

Nu chiar întâmplător în anul 2001 regele Minai se întoarce în ţară unde îşi reprimeşte castelele confiscate, în timp ce o buna parte din

populaţie se zbate într’o mizerie neagră. Duşmanul de ieri, Ion Iliescu se arată foarte mărinimos, cu această ocazie demonstrând că teama lui de rege era nejustificată, odată ce şi unul şi altul au practicat trădarea, e drept mult mai la fostul rege, care şi-a pus sub ghilotina comunismului întregul neam, pe când fostul prim-secretar de partid al Iaşului nu şi-a trădat decât partidul şi se va vedea dacă nu cumva stăruinţa cu care se lipeşte de tronul prezidenţial nu va împlini în cele din urmă, ceea ce trădarea ex-regelui nu a putut atinge, e vorba de viaţa, ca existenţă a neamului românesc.

Trebuie să mai spunem că până la urmă pierderea războiului de catre Hitler a însemnat un mare bine adus Omenirii, dacă ar fi învins ideologia nazistă, ar fi existat un război continu, purtat de organizaţiile Gestapoului, transmise tuturor popoarelor. Îmi amintesc am vizitat pe când eram la Muenchen pe un văr al unei cunoştinte bune, ducându-i un mesaj din partea celor din România. Am observat că are o mână, cred stânga mutilată şi admiram casa cu o mare grădină cu un bazin de înot în centru şi dacă eu am văzut toate acestea înseamnă că arătau extraordinar. De unde gazda a simţit nevoia să se explice: “Eu am fost soldat SS, calitate în care mi-am lăsat mâna stângă în război, pe care sincer vă spun îmi pare bine că l-am pierdut. Dacă-l câştigam cumva, eu astăzi nu puteam să trăiesc în condiţiile pe care le vedeţi, ar fi trebuit să păzesc pe ruşi, undeva in stepele Rusiei.”

Şi oare nu avea dreptate? Cei mai câştigaţi din pierderea războiului au fost chiar nemţii şi pentru ca au primit şansa să îsi refacă propriul destin înviind, fără nimic metaforic, din proprie cenuşă, reprezentată de oraşele distruse ale ţării lor în timpul războiului.

Rămâne să mai atragem atenţia că fără să vrea, puterile învingătoare în cel de al doilea război mondial, pe lângă toate defăimările, multe nedrepte, aduse adversarilor, nemţi, le-au ridicat un monument în mijlocul Berlinului, dedicat puterii militare extraordinare pe care monstrul nazist l-a avut. Dupa cum se ştie înainte de a ataca Rusia, Hitler l-ar fi trimis pe unul din oamenii săi, la englezi, pentru a le propune o alianţă împotriva bolşevismului. Să mă corectez, exprim nişte presupuneri odat ce Churchill l-a arestat pe Hess, emisarul lui Hitler, iar naziştii l-au declarat nebun, predându-se duşmanilor cei mai înverşunaţi.

S’o spunem clar, Hess a trecut de partea englezilor foarte de timpuriu încât nu putea fi făcut răspunzător de holocaustul nazist.

Cu toate acestea a fost închis până la sfârşitul războiului, ca după această dată să fie ţinut într’o închisoare ce nu-i servea decât lui, păzită ziua, noaptea, de patru soldaţi, un american, un francez, un englez şi un rus. Fără îndoială, ei dădeau onorul zilnic unui individ care oficial era declarat nebun, diagnostic acceptat şi de partinicul tribunal de la Nuernberg.

Cererea familiei lui Rudolf Hess de a fi eliberat din cauza vârstei (1894-1987) a fost refuzată, fără drept de apel. Mai mult, când îl vizita fiul său, erau supravegheaţi, trebuind să păstreze o distanţa anumită între ei, ca să nu le permită cumva transmiterea cine ştie căror secrete de stat. Astfel, Hess moare în închisoare la o vârstă patriarhală, şi se susţine că s’ar fi sinucis, când cei mai mulţi bătrâni prezintă semne evidente de demenţă, au uitat de mult de ce semenii lor i-au pedepsit atât de rău.

Oricum, cazul Rudolf Hess rămâne o enigmă, nimeni nu mai poate

crede că el nu posedă sau mai bine spus nu a cunoscut nişte adevăruri usturătoare pentru conducătorii Angliei de-atunci, în frunte cu Churchill. Faptul că nu l-au omorât când puteau uşor s’o facă, pledează încă pentru cruzimea lor înăltându-şi visul de glorie pe scheletul unui bătrân care li s’a predat mult înainte de a putea fi făcut responsabil de faptele foştilor săi camarazi. Cazul Hess, ne demonstrează încăodată că cele mai mari şi mai adevărate comedii tragice ni le oferăţ, viaţa.

Francezii sărbătoresc la 14 Iulie ziua lor naţională şi respectăm acest eveniment, dar nu putem să ascundem realitatea că în celebra şi “fioroasa” Bastilie erau doar trei pensionari, printre care şi mai cunoscutul marchiz de Sade.

Reîntorcându-ne la scrisoarea lui Pamfil Şeîcaru vom constata din multe puncte de vedere prin scrisul său a jucat rolul Casandrei, din mitologia antică, adevărurile ei nu aveau căutare, mai precis nu erau crezute, astfel că regele a preferat să introducă vestitul cal troian, azi ruşii în Cetatea României. Şi pentru a le înlesni intrarea, mulţi au lărgit porţile prea strâmte, cu propriile mâni, fără să ştie ce fac, dărâmând, definitiv, zidurile de apărare. Ceea ce a urmat a fost mai groaznic decât căderea Troiei, descrisă de urmaşii lui Homer, marele rapsod, primul mare poet al Omenirii, n’a vrut să zugrăvească atâta trădare şi măcel. Poporul român a trăit fapte mult mai odioase decât cea săvârşită de Neoptolemos, fiul lui Ahile, când l-a ucis pe Astianax, odrasla lui Hector, aruncându-l peste zidurile cetăţii iar pe nefericita regină Andromaca, mama sa îndurerată, a făcut-o sclava lui.

Vom încheia cu mişcătoarele rânduri ale maestrului, purtând în sine, rostul alesei vieţi, închinată unui ideal sublim: “Precum vezi, dragul meu, această culegere de articole - File de Cronică 1943-1944 - va putea precede memoriile unui gazetar. Dacă voi putea avea 3-4 ani de plenitudine a puterilor mele în stadiul lor actual, voi putea spune că mi-am făcut pe deplin datoria. Îti datoram aceste destăinuiri pentru grija pe care o porţi sănătăţii mele. Eşti tânăr, deci îmi vei supravieţui şi îti vei aduce aminte de bătrânul singuratic care până la ultima bătaie a inimii şi-a făcut datoria faţă de neamul românesc, căruia i-a aprţinut prin toată fiinţa lui.”

Aceste rânduri ar trebui săpate pe marmura nemuririi definind un om între oameni, cu inima scăldată în mireasmă de cer, cu numle Pamfil Şeicaru, trecut în legendă, sub nimbul aurit al stelelor.

Scrisoarea (16) din 10 Sept. 1977 de la Pamfil Şeicaru

Iubite prieten, azi a venit Traian Popescu si mi-a adus numărul 4 din Carpaţii, dedicat centenarului independenţii. L-am citit cu nesaţ. Am regăsit paginile lui Al. Vlahuţă din volumul N. Grigorescu, în care nici un rând, nici un cuvânt, nu e de prisos, şi totul are ritmul unei melodii de o infinită înduioşare. Aşa este destinul nostru să plătim scump fiecare pas pe care îl facem în suişul anevoios al istoriei noastre. Dar până la sfârşit lăsăm în urmă mereu mormintele celor ce au făcut din trupurile lor treptele suişurilor noastre spre înălţimi.  I-am scris lui Govora felicitându-l pentru ironiile svârlite poltronului neruşinat Petre Constantinescu-Iaşi. Îl cunosc în monotona lui mediocritate. Am avut însă o surpriză citind, neaşteptata apariţie, articolul “In memoriam” semnat dr. Ovidiu Vuia. Este unicul articol privitor la tragedia bietei noastre ţări, în care simţi parcă băţaile inimei, ecou al unei adânci emotii autentice care şi-a găsit expresia unei nobile dureri intens simţite. M’a durut că toată cumplita tragedie a ţării a fost politizaţă vulgar până la abjecţie. Am citit într’o foaie ce apare în Statele Unite “Cuvântul românesc” un articol în care se scria că, cutremurul a fost pedeapsa lui Dumnezeu aplicată poporului român           fiindcă rabdă stăpânirea lui Ceauşescu şi a partidului comunist. Acest Dumnezeu al urii colective cu sancţiunile teribile nu este Dumnezeul creştin al iubirii şi al ertării este Jahvetul evreilor. Nu s’au gândit cei de la acest ziar că au pierit sub dărâmături fiinţe nevinovate, nu s’au gândit la sute de cazuri de oameni, români de-ai noştri de acasă, când s’au întors blocul era un morman de sfărâmături de ciment şi sub ele soţia, fată şi copila. Nu am avut curajul să citesc scrisoarea colonelului pensionar Dumitrescu fost director al liceului Mănăstirea Dealului, trimisă surorii mele, şi a venit şi a doua scrisoare ... am primit o scrisoare, mai exact a primit Veguţa, scrisoarea jurnal a unui arhitect şi soţia tot arhitect, care au descris momentul cutremurului şi zilele următoare. În ultima notaţie scrie că dorm cu cheia în uşă şi cu papucii şi cele necesare, să poată eşi la preludiul cutremurului, în stradă. Este dovada dârei cutremurătoare pe care a lăsat-o cutremurul în sensibilitatea oamenilor. Sunt desrădăcinaţi, zeci şi zeci de ani de când au plecat, au pierdut contactul cu ţara şi oamenii care sunt ai naţiei noastre. Glasul dtale m’a mângăiat, ai acoperit cu acest articol ruşinea ne simţirii emigraţiei. Acum ca meseriaş al condeiului şi mare consumator de cerneală şi hârtie, citind “In memoriam” nu-mi vine să cred că eşti pentru prima dată când aşterni meditaţiile dtale pe hârtie, de aceea mă bucur că nu se ştie când voi putea să te întreb: nu eşti dispus să colaborezi la publicaţia mea? Ai siguranţa rânduielii în frază a cuvintelor, arta de a da frazei toanlitatea cuvenită care indică fără greş un real talent de a exterioriza ideile, sentimentele şi emoţiile, închei spunându-ţi:

Îti sărut fruntea dragul meu prieten

Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

Maestrul, trăind cu pietate prezentul, îmi scrie că Traian Popescu i-

a adus Carpaţii dedicat centenarului independenţei, număr pe care l-a citit cu mult nesaţ, se înţelege intelectual.

Înainte de toate a descoperit paginile lui Al. Vlahuţă din volumul N. Grigorescu considerând că totul în scrisul său are ritmul unei melodâ de o infinită înduioşare. Şi de-aici apropie destinul lui Vlahuţă de cel al neamului românesc: “Aşa este destinul nostru să plătim ficare pas pe care îl facem în suişul anevois al istoriei noastre. Dar până la sfârşit lăsând în urmă mereu mormintele celor ce au făcut din trupurile lor treptele suişurilor noastre.”

Sunt câteva gânduri dedicate marelui suflet care a fost Al. Vlahuţă,

pe nedrept uitat astăzi, poate moralitatea lui severă stânjeneşte trădările şi vânzările de fiecare zi ale proletcultiştilor de astăzi, şi de ieri. Ascultând pe literaţii noştri, prin unul poţi să afli ce gândesc toţi, fără excepţie, atât i-a uniformizat partidul comunist şi îi păstrează cu sfinţenie principiile. Nici vorbă de şcoli, care să diversifice părerile, combătând ideile false ale unora mai de grabă dandy cu mutre de gorile, cum ar fi zisul N. Manolescu, politician în poezie şi literat în politică.

Fără îndoială, P. Şeicaru scrie rânduri demne pentru o antologie a literaturii române, reabilitându-l pe surghiu nuitul Vlahtă, dovedindu-şi că eminentul critic de artă din tinereţe nu a dispărut, cu talentul acestuia înalţă ziaristica pe culmi nebănuite şi sigur Al. Vlahuţă face parte din trupurile acelora ce alcătuiesc treptele suişurilor noastre spre înălţimi.

Cu această ocazie aş dori să pun în discuţie rolul ce ar trebui să-l joace Uniunea Scriitorilor români clar pe care, tot pe urme comuniste, îl trădează în mod mai mult decât lamentabil.

Între cele două războaie mondiale înscrierea, stătea la îndemâna oricui, asociaţia era un fel de al doilea sindicat. În orice caz, ea nu hotăra cine este scriitor sau nu, acest privilegiu îl deţineau criticii şi Academia, de pildă. Cu totul altele au devenit prerogativele acestei instituţii sub comunişti, când nu aveau voie să publice decât cei înscrişi în Uniune, instituţia devenea al doilea filtru de control al partidului, cunosc persoane cărora li s’a interzis să publice de către partid, deoarece nu erau membrii al  uniunii şi acolo li se refuza dreptul să se înscrie, fiindcă nu avea activitate pusă în slujba partidului, care renumera pe unii membrii, chiar dădea pensii viagere unor indivizi ce nu se ştie dacă erau în stare să ţină în mână, un condei. Principiile partidului, totalitare, nu au putut rezista într’o democratie fie oricât de oloagă, dar acum se răspândesc alte născociri tocmai pentru a menţine Uniunea pe un post mai mult decât privilegiat. În acest mod astăzi se consideră că Uniunea este aceea care hotăreşte, cine este scriitor şi cine nu. Iată un tipic obiceiu comunist care ar putea fi contestat citând nişte nulităţi care sunt înscrise în Uniunea a scriitorilor români, dar cu domiciliul în străinătate. Noi nu o vom face, considerăm că cei ce conduc Uniunea nu împărtăşesc părerea indivizilor care se cred înălţaţi valoric dacă se pot mândri că fac parte din Uniune, lucru compromiţător pentru ei, deoarece ne întoarcem la vremuri când oamenii, inclusiv scriitorii erau mânaţi cu biciul din urmă.

Personal aş dori să uităm astfel de vremuri, mai mult decât întunecate.

Maestrul îl felicită pe Govora pentru articolul scris despre Petre Constantinescu-Iaşi, pe care marele ziarist, cunoscându-l îl consideră un poltron neruşinat, caracterizat de o monotonă mediocritate.

Pe urmă se opreşte asupra articolului meu In memoriam pe care l-am reprodus în cartea de faţă atunci când a avut loc cutremurul pe data de 4 Martie 1977, când emoţia durerii era vie în sufletul tuturora şi nu la întârziata lui publicare în Carpaţii, din luna Septembrie. Totuşi am reţinut unele idei ale maestrulului, scrise mie, cu ocazia citirii articolului, când a primit revista şi a putut să se ocupe de conţinutul său doar în scrisoarea din 10 Sept. 1977. Astfel “îmi mărturiseşte că articolul meu e unicul din emigratie privitor la tragedia bietei noastre ţări în care simţi parcă bătăile inimei, ecou al unei adânci emoţii autentice care şi-a găsit expresia unei nobile dureri intens simţite”. Consider că maestrul în câteva cuvinte grele, a atins esenţialul articolului meu “In memoriam”.

Dar pe el îl durea faptul că în emigraţie toată cumplita tragedie a ţării a fost politizată vulgar până la abjecţie. Dă ca exemplu un articol din ziarul Cuvântul românesc ce apare în Statele Unite (de fapt în Canada) în care se scria că marele cutremur a venit ca o pedeapsă a lui Dumnezeu aplicată poporului român, fiindcă rabdă stăpânirea lui Ceauşescu şi a partidului comunist. Desigur acest Dumnezeu nu putea fi creştin, cel al iubirii şi al iertării.

Fac o paranteză, pentru a arăta că acest ziar, Cuvântul românesc, reprezintă cu “demnitate” toate cusurile congenitale ale unui exil, condus de doi amatori în ziaristică, unul Bălaşu, celălalt Bârsan, amândoi lipsiţi de cea mai elementară experienţă publicistică, iar pregătirea lor culturală şi politică era cât se poate de săracă. Am colaborat la Cuvântul românesc până mi-am dat seama că ziarul e publicat de nişte capete pătrate, motiv care m’a determinat să renunţ la colaborarea cu ei, şi trebuie să o scriu că n’am regretat gestul meu, niciodată.

Calitatea acestei publicaţii e crasa ei mediocritate şi a urmat acest drum fără nicio abatere nici în sus, nici în jos, de unde plafonarea ce a împiedecat evoluţia în bine a ziarului respectiv. Neavând nici un fel de principii orientarea tor era determinată de numele autorului, chiar dacă ajung să-i elogieze unul lângă altul, pe un social-democrat cu nuanţe comuniste ca şi Ştefan Baciu alături de un legionar cu origini liberale şi ca haosul să fie total îl mai publică şi pe Ion Caraion, democratul convertit de circumstanţă în torţionar comunist.

Se înţelege, că prin acest ghiveci, chiar şi unii scriitori mai cunoscuţi ca Vintilă Horia (pe numele lui, Caftangioglu) copleşit de laudele ce i se aduceau devia de la măsura lui obişnuită, şi probabil considerând că ziarul Cuvântul românesc e un produs pe care scrie “Bonne pour l’Orient”, a scris nenumarate articole, mai mult decât discutabile, autorul susţinea nişte idei fără niciun suport, parcă numele sau ar fi putut să le întărească în aberaţiile lor, când efectul e chiar contrar, suferă prestigiul autorului, chiar dacă îl cheamă Vintilă Horia. Dau exemple mai mult decât edificatoare. Dovadă că omului i s’au urcat elogiile goale la cap, era articolul dedicat lui N. Crainic pentru ca la urmă, să ajungă la concluzia că el şi Ovid Caledoniu au concurat Gândirea şi activitatea gândiriştilor prin minuscula revistă publicată tot de cei doi, “Meşterul Manole”. În aceeaşi serie “laudabilă” V. Horia aducea în discuţie poezia lui Mihai Eminescu. Cărţile şi total aberant considera că marea dragoste a poetului pe lângă Shakespeare şi Schopenhauer, ar fi Dumnezeu şi nu iubita lui, adică marele nostru poet ajunge, să fie atât de apropiat de Dumnezeu încât poate să-l ia în braţe, apoi să-l sărute ceea ce e deadreptul absurd. Trimit pe sceptici la D. Murăraşu care nu numai că subliniază prezenţa iubitei ca al treilea motiv al poeziei Cărţile, dar face legătura cu atitudinea lui Goethe, asemănătoare cu a poetului român, adusă omagiu femeii iubite.

Şi în sfârşit ca să închei problema respectivă, tot Vintilă Horia a mai scris în acelaşi Cuvânt românesc un articol despre, misticismul lui L. Blaga, uitând că teoria marelui anonim reprezentând un dumnezeu care se izoleaza de om, prin cenzura transcendentă pusa între ei, deci este chiar antimistic, nu descoperă pe drumurile sale decât paradise în destrămare. Mai mult, în a doua parte a poeziei sale, L. Blaga se declară lipsit de credinţa în Dumnezeu, stăpânit de mirabila sămânţă a materiei şi de coapsa câte unei fetişcane evidenţiată de mularea rochiei dealungul ei, operă săvârşită de marele vânt.

Am dat respectivele exemple pentru a demonstra nivelul de jos al Cuvântului românesc care poate molipsi de mediocritatea ei, până şi spiritele cele mai alese, cum e cazul lui Vintilă Horia.

Desigur a face o paralelă între zisul Cuvânt românesc şi activitatea lui Pamfil Şeicaru, din cauza distanţei astrale dintre cele două tabere, ar însemna să săvârşeşti cu bună intenţie o unică profanare, un sacrilegiu. Dar cum cei mediocrii prosperă fiind căutaţi de sprijinitorii sponsori, în timp ce Pamfil Şeicaru a rămas un singuratec al exilului, ne întăreşte credinţa că trăim într’o epocă a răsturnării tuturor valorilor, s’a consolidat revolta maselor de care vorbea Ch. Maurras, idee preluată şi de Marin Preda în Cel mai iubit dintre pământeni de unde situaţia anticulturii ce domină astăzi în ţările apusene europene.

Fără îndoială, cei de la Cuvântul românesc, uitând că sub dărâmăturile blocurilor bucureştene au pierit fiinţe nevinovate, români de ai noştri dreptate avea maestrul, sunt nişte dezrădăcinaţi, care şi-au pierdut contactul cu ţara şi oamenii naţiei noastre.

Mă bucura gândul că am reuşit să aduc o mângăiere marelui ziarist şi să acopăr cu articolul meu ruşinea nesimşirii emigraţiei.

Ca meseriaş al condeiului şi mare consumator de cerneală, Pamfil Şeicaru îmi caracterizează calităţile scrisului şi e convins de talentul meu, nu-i mai repet cuvintele, de altfel sunt publicate în scrisoarea lui de mai sus. Oricât aş fi considerat lipsit de modestie marele meseriaş al condeiului, ca de-obicei, a prins, într’o unica sinteză ceea ce alţii nu pot defini, pe parcursul a sute de pagini de carte.

În singurătatea în care mă aflam, soră bună cu cea a marelui ziarist, recunosc deschis că aprecierile lui Pamfil Şeicaru îmi dădeau în primul rând încrederea în mine, pe care în atare condiţii ar fi trebuit să posezi forţe titanice ca să n’o pierzi, în cele din urmă.

Propunerea maestrulului de a deveni colaboratorul lui atunci când va avea ziarul său, cum se va întâmpla cât de curând, nu a putut avea loc din cauza unor colaboratori de-ai săi, în frunte cu arivistul V. Dumitrescu.

Dar acest lucru nu a avut darul să ne înstrăineze şi asta fiindcă o prietenie ca a noastră avea nevoi spirituale ce nu se pot împiedeca în interese meschine cum ar fi publicarea sau nu, în ziarul la care el însuşi era prizonierul ambiţiilor deşarte ale unor oameni ce nu puteau înţelege că în Viaţa omului pe drept numită de Marin Preda ca o pradă, mai există şi alte relaţii decât cele interesate, ele se numesc ideale. Pecetea o pune chiar maestrul când încheie scrisoarea cu “Îţi sărut fruntea, dragul meu, prieten”. Oare prin gestul său, inconştient nu dă viaţă nouă acelui sărut sacru din icoanle bisericeşti ortodoxe numit Dulcea sărutare, motiv dezvoltat şi în opera lui Brâncuşi, cea care-i aşezată intenţionat într’un cimitir, pentru că prezenţa ei ştie să calce pe moarte. Întreagă acţiune, subliniată şi în epistola din Scrisoarea III-a de M. Eminescu, tânărul se adresează iubitei sale ca Maica Domnului pe Fiului ei mort, exprimând o curăţenie ce nu mai are nimic din dragostea pământească, ea s’a purificat câştigând din harurile Sfinţeniei ceresti. De aici acel profund sentiment care e şi auroră şi lumină lină, în acelaşi timp: “Îti sărut fruntea, dragul meu, prieten, Pamfil Şeicaru”.

p.s. Pentru a încheia acest capitol aş aminiti că tot de Cuvântul românesc ţine şi Romfestul, care a început să-şi cultive şedinţele şi în ţară. Afilierea la acest Romfest şi a părintelui Calciu, a avut darul să-l coboare ca pe Vintilă Horia, mediocritatea avându-şi legile ei. M’am despărţrtit definitiv nu numai de Cuvântul românesc dar şi de Romfest, atunci când întrunirea românilor a avut loc la Cleveland şi niciunul din preoţii sau episcopii prezenţi nu s’au gândit ca s’ar cuveni să treacă şi pe la cimitirul Holly Cross din localitate, să spuie măcar o rugăciune la mormântul marelui poet al exilului, Aron Cotruş. A fost a doua umilinţă adusă memoriei poetului dacă prima şi cea mai de neiertat a constituito înmormântarea sa într’un cimitir în care nu se permite ridicarea niciunui monument care să depaşească nivelul plăcii sub care doarme marele poet, între arabescurile respective se poate descoperi cu greu şi o cruce mică, ce pare că ţine de un simbol, străvechi păgân, şi nu de religia catolică în ritul căreia s’a convertit Aron Cotruş, fiind convins că într’o lume împărtită între dolarul american şi rubla rusului, salvarea popoarelor robite de comunism, nu poate veni decât de la Roma oraşul, etern al Papilor, urmaşi ai Sf. Apostol Petru.

Sfârşitul Volumului I