◄

IAR DESPRE BOALA LUI MIHAI EMINESCU

Contrar oricărei evidenţe, în ultimul timp este reluată de unii epigoni călinescieni ca G. Munteanu, teoria sifilisului ereditar la M. Eminescu.

Pe aceeaşi linie se înscrie cu toată vehemenţă Petru Rezuş în cartea sa Mihai Eminescu, apărută în editura Cartea românească, Bucureşti 1983.

Pentru a da o bază ştiinţifică supoziţiei sale, P. Rezuş se referă la studiul dr-ului Petru Brinzei, Itinerar psihiatric ed. Junimea Iaşi, 1979 şi trece sub totală tăcere cartea dr-ului Ion Nica din 1971, în care autorul arată că Eminescu nu a avut sifilis ci o psihoză maniaco-depresivă, ca să nu mai amintesc studiile mele publicate din 1977 încoace.

După P. Brînzei în sifilisul congenital pe linie maternă tulburările psihice “au de regulă un caracter oligofrenoid sau psihopatoid, cu sau fără deficit neurologic”. Când voi descrie pe scurt sifilisul congenital se va putea deduce cât de săracă este prezentarea respectivă. Mai departe scrie că suferinţele “stadiului tardive” se manifestă după o incubaţie de 10-15 ani, deci la Eminescu cam la 30 de ani, prin 1880. Nu se specifică faptul că incubaţia începe dela naştere fiindcă atunci la Eminescu boala ar fi trebuit să devie manifestă la 10-15 ani şi nu la 30 oricât am deforma cifrele. “Meningo-nevraxita psihotică luetică (paralizia generală progresivă, pgp), după P. Brînzei, debutează la poet (Mihai Eminescu n.n.) prin simptome specifice: sugestibilitate crescută oscilaţii bruşte ale tonalităţii afective, fenomene de inatenţie şi dismnezii şi cu precădere pierderea capacităţii unui autocontrol asupra compartamentului”.

De fapt este relatat tabloul nespecific neurotic al debutului oricărei psihoze sau arterioscleroze cerebrale, înafară de pgp. La aceasta din urmă, evită semnele incipiente capitale şi cu adevărat specifice ca tulburările de vorbire depistate prin testul cunoscut “regimentul 33 de artilierie călăreaţă” sau cele oculare ca inegalitatea pupilară. De ce? Simplu, fiindcă Eminescu nu le-a prezentat în cursul afecţiunii sale psihice.

Consideraţiile asupra debutului tulburărilor psihice cu ulceraţiile la picioare din 1880 amândouă de natură sifilitică, urmate după 1883 de o demenţă ireversibilă ne aruncă deodată cu 100 de ani în urmă pe vremea lui Moebius, întemeietorul patografiei, cel ce-a susţinut că Nietzsche având paralizie generală tulburările lui psihice au început cu ani înainte de a-i izbucni psihoza la Torino, într’o piaţă, lucru dedus şe din ultimele sale opere filosofice. Moebius a fost corectat de elevii săi pe când la Eminescu epoca dintre 1880-1883 era Scrisorilor, a Luceafărului şi a Doiniei, prin apogeul atins, unic în cultura românească, prin ea însăşi, infirmă respectivele tulburări psihice de natură demenţială, demonstrează capacităţile integre creatoare ale titanului.

Prin urmare d-l Petru Brînzei îşi periclitează grav diploma şi calificarea de profesor, astfel de absurdităţi cum îşi permite să le susţie nu pot fi permanentizate decât într’un regim unde orice critică e imposibilă.

Mai departe P. Rezuş citând neurologia clinică a lui Emil Câmpeanu, alt profesor de neurologie, politruc comunist, îi consideră pe părinţii lui Eminescu luetice, mama transmiţătoare a bolii, deşi tatăl moare la 72 ani iar Raluca Eminescu, mama, la 60 de an de cancer, nu au prezentat nicio urmă de infecţie sifilitică. În plus ca să explice apariţia atât de tardivă a sifilisului nervos la copiii lor, presupune fără nicio dovadă că au fost trataţi insuficient şi asta într’o vreme când sifilisul nu cunoştea niciun tratament. Notăm că şi în timpul aplicării tratamentului antisifilitic se ştia că un tratament insuficient exacerbează boala deci ar fi imposibil ca cei doi să fi transmis o boală, pe care clinic de fapt nu o aveau.

Presupusul sifilis scos din mâneca imposturii, botezat ad hoc congenital, Eminescu l-ar fi purtat în patru faze: pe la 18-19 ani apare sifilisul terţiar în care autorul amestecă penibil simptome din a doua perioadă cu cea din a treia, în concluzie îl urmează fidel pe P. Brînzei, cu debutul tulburărilor psihice în 1880 ca după 1883 să se desvolte faza, finală, dovadă masca mortuară a poetului, plină de sifilide. (???)

Dacă ne vom aminti că erupţia de pe faţa lui Eminescu avea o origine acută vom accepta că cu atâta scârnăvie n’a mai fost murdărită memoria poetului, nici de cei mai mârşavi duşmani ai săi.

Ca să fim în temă voi rezuma pe scurt ce se înţelege prin sifilis congenital. Deci congenital şi nu ereditar, cel din urmă este transmis intrafamiliar pe calea genelor conform legilor lui Mendel şi Morgan, pe când sifilisul congenital trece transplancentar, intrauterin dela mama luetică la făt. Între bolile ereditare şi sifilis nu există nicio legătură cum mult timp au ţinut o serie de autori să o demonstreze.

Sifilisul congenital este stadial cum susţine P. Brînzei dar se deosebeşte prin multe de cel câştigat. În primul rând este lipsit de afect primar, numit şancru de inoculaţie şi nu sifilom, spirocheta dela mamă trece direct în sângele copilului apoi se generalizează şi se depune pe organe, sifilisul are un aspect organoid adică cei ce suferă de el se vor naşte cu anumite alterări somatice dintre acestea cunoscuta triadă a lui Hutchinson: cheratită parenchimatoasă, deformări dentare, surditate labirintică, (adăogăm nasul în şea).

După felul invaziei şi imunitatea respectivă se desvoltă sifilisul congenital precoce, în care leziunile apar la naştere sau imediat după, de unde avorturile, spontane naşterile premature şi mortalitatea crescută a feţilor. P. Rezuş vorbeşte de o transmitere după luna a cincea ceea ce ar fi posibil numai la un copil şi nu la 4, mama trebue să fie în primele patru luni sănătoasă.

Ca stadiu tardiv al sifilisului congenital apar formele nervoase: sifilisul terţiar prin meningita acută sau mai des cronică (tulburări psihice) şi sifilisul tardiv quaternar, paralizia generală congenitală uneori asociată cu tabesul numit şi taboparalizie generală. Dacă prima apare după trei-patru ani cea de a doua adică paralizia progresivă generală din cadrul sifilisului congenital în decurs de 10-15 ani, cel târziu până la 20 de ani. Boala este desvoltată la această vârstă şi nu este precedată de fenomene secundare şi terţiare cum absurd le declamă P. Brînzei şi emulul său de rea credinţă, Petru Rezuş. La fel contagiozitatea sifilisului este minimă, spirocheta fiind fixată de organ. Iată de ce ne apare ca o josnică imbecilitate ca să afirmi cum o face P. Rezuş că Eminescu ar fi infectat-o cu lues, pe Veronica Micle.

Dar să revenim metodic la familia lui Eminescu. Pedigreul familiar ni-i arată cu un puternic capital biologic, pe părinţi sănătoşi cu 11 copii dintre care trei mor în copilărie ceilalţi ajung la maturitate şi incă foarte bine desvoltaţi. Niciunul nuprezintă nici întâmplător semne de sifilis congenital somatic, nu sunt semnalate naşteri cu feţi morţi sau imediat după naştere.

Şerban ajunge chirurg apreciat, moare la Berlin de tuberculoză pulmonară şi tulburări psihice. Iorgu moare după o răceală (tuberculoză galopantă) şi nu cum afirmă Călinescu, sinucigaş. Şi el a avut o strălucită carieră ca ofiţer. Ilie moare la 17 ani de tifos la şcoala de medicină din Bucureşti a lui Davila, fără semne de lues cerebral. După Rezuş et comp. era încă prea de vreme pentru o astfel de afecţiune (sic).

Harieta paralitică, fără tulburări psihice, Aglaia suferă de Basedov cu un copil ofiţer psihotic mai tărziu. Dintre toţi, Matei este sănătos tun.

Singurul care mai rămâne cu tulburări psihice este Nicolae sinucis în 1884. Cu studii de drept, bun avocat, până nu i se cunoaşte tabloul clinic nu se poate accepta diagnosticul de sifilis congenital cu debut la 41 de ani (!!!)

La Mihai Eminescu, marele poet, boala a început în 1883 şi a fost diagnosticată de dr. Al. Şuţu ca manie acută. Da aceeaşi părere era şi Maiorescu bun cunoscător al psihozelor pe atunci fără un tratament corespunzător, mania de multe ori trece în demenţă adică se croniciză. Nu altul a fost diagnosticul dr-ilor dela Ober-Doebling, Leidesdorf şi mai ales Obersteiner, când l-au declarat pe Eminescu vindecat. Amândoi erau specialişti în sifilisul nervos cunoşteau semnele clinice şi prognoza acestei afecţiuni deci nu ar fi căutat să nu-i spună adevărul măcar lui T. Maiorescu. Câţiva ani mai târziu Nietzsche pe baza unei inegalităţi pupilare a fost pecetluit cu diagnosticul de paralizie progresivă generală de Binswanger la Jena.

Evoluţia bolii lui Eminescu dela 1883 la 1889 nu corespunde unei demenţieri progresive. Ca subdirector la biblioteca din Iaşi traduce în 1884 un dicţionar de sanscrită apreciat astăzi de specialişti, în 1886 internat la bolniţa Mânăstirii Neamţului compune mişcătoarea – De ce nu-mi vii -, în 1887 A.C. Cuza găseşte printre hârtiile lui poezia Kamadeva iar în 1888 apare la Junimea citind traducerea impecabilă Lais de Augier, colaborator la Fântâna Blanduziei, aproape complet reabilitat, stare recunoscută şi de G. Călinescu.

Se descrie paralizia generală câştigată cu remiziuni şi tablou staţionar dar deficitul demenţial domină şi acolo scena simptomelor, cum nu s’a întâmplat la Eminescu stăpânit de tulburări ale afectivităţii.

În 1889, luna Martie la câteva luni înainte de a muri, Vlahuţă îl vizitează în sanatoriul dr-ului Al. Şuţu şi-l vede dispus să scrie poezii, nu-i găseşte niciun fenomen demenţial şi asta în faza finală a paraliziei generale progresive (!!??).

Astfel ajungem la 15 Iunie 1889 ziua morţii lui Eminescu. Este cazul să ne întrebăm care a fost cauza morţii sale? Un paralitic general, se mai vedeau astfel de cazuri acum câteva decenii prin ospiciile de cronici dela Jimbolia, ajungea la o stare de marasm general, în niciun caz nu a fost aşa Eminescu.

Mai toţi autorii sunt de acord că s’ar fi sfârşit printr’o sincopă cardiacă. De ce sincopă cardiacă? Într’un studiu anterior subliniam faptul că tratamentul cu mercur recomandat de doctorul din Botoşani Iszac nu putea avea niciun efect asupra afecţiunii doar eventual să intocsice organismul mai ales dacă nu aparţinea unui luetic. Poate asta să explice moartea lui Eminescu? Acelaşi efect nul antiluetic îl aveau şi iodurile cu care zice P. Rezuş că se tratau Eminescu şi Veronica lui, probabil cu efecte tonice cum erau recomandate aceste substanţe până mai ieri.

Enigma morţii lui Eminescu poate să rămână fără răspuns întru veşnicie din cauză că autopsia a fost executată de dr. Şuţu şi asistentul său şi nu de un anatomo-patolog calificat ca V. Babeş, şi dacă nu a fost chemat el să facă acest lucru înseamnă că protipendada avea ceva de ascuns. Babeş era foarte strict cu colegii săi se medicină, în publicaţiile lui oricine poate citi cam la ce nivel se ridica pregătirea los profesională. Peste ani severul Babeş va fi pedepsit pentru probitatea lui, va fi scos dela catedra de microbiologie înlocuite cu Ion Cantacuzino, renumele acestuia a reuşit să estompeze fapta criminală de care marele savant Babeş a suferit până la moartea sa.

Nu avem un buletin medical asupra autopsiei făcută lui Eminescu. Despre ulceraţiile cerebrale vorbesc ziarele dacă ele au existat obiectiv atunci poate Harieta şi mai târziu Arghezi să fi avut draptate că Eminescu a murit lovit de piatra lui P. Poenaru. Dar G. Marinescu (Nu N. cum îl citează de două ori ignorantul P. Rezuş) nu-şi aminteşte de ele. După descrierea lui macroscopică (examenul microscopic nu s’a executat) nu există semnele unei paralizii generale progresive verificată pe masa de autopsie. Îngroşarea meningelor în regiunea frontală se găseşte mai la tot al doilea creer, mai ales cu psihoză cronică fără substrat anatomic.

Prin toate aceste criterii cad şi descrierile internistului Bacaloglu în studiul său din 1939 asupra sifilisului terţiar trecut în paralizie generală progresivă la Eminescu, de natură câştigată. (E. poate cazul lui Maupassant!).

În concluzie M. Eminescu nu a suferit de sifilis congenital fiindcă:

1.    Nu există dovezi că părinţii lui ar fi fost sifilitici.

2.    Boala a apărut la peste 30 de ani, vârstă la care sifilisul congenital se manifestă de mult sau mai apoi nu mai apare, fiindcă nu există.

3.    Nici la mamă (naşteri premature, feţi născuţi morţi) nici la fraţii săi nu se găsesc semne somatice de sifilis congenital. La fel nici la Eminescu poetul.

4.    Boala lui Mihai Eminescu intre 1883-1889 nu a fost caracterizată printr’o demenţă progresivă, moartea survine în urma unei sincope cardiace (intocsicaţie cu mercur?)

5.    Bolile lui Eminescu înainte de 1883 inclusiv ulcerele dela picioare nu sunt de natură luetică. Am arătat în alte studii, de ce nu.

Tabloul afecţiunii lui Eminescu după cunoştinţele medicale actuale şi în concordanţă cu cele ale medicilor lui Eminescu, pledează pentru existenţa unei psihoze maniaco-depresivă fără semne demenţiale şi fără substrat anatomic. Există p predispoziţie ereditară pe linia ascendenţilor mamei.

De ce literaţii de astăzi continuă în impostura-lor să-i atribue marelui Eminescu o boală pe care nu a avut-o? Explicaţia este multiplă: în primul rând au clădit un edificiu postulând că după 1883 a urmat întunecimea în viaţa marelui Eminescu şi acuma este greu să-şi schimbe optica, să-şi recunoască greşala, fiindcă multe ar trebui luate dela început.

În al doilea rând ar trebui revizuiţi o serie de eminescologi deveniţi monumente intangibile, ca G. Călinescu şi din păcate şi Perpessicius, cu toată munca sa titanică dedicată lui Eminescu.

Şi nu în cele din urmă se pune problema dacă nu cumva în manuscrisele lui Eminescu ţinute sub lacăt, se găseşte răspunsul la toate nedumeririle noastre.

Până atunci este de admirat coliziunea între protipendada de ieri cu, “proletarii” de azi în ascunderea adevărului, care mai de vreme sau mai târziu oricum va triumfa.

Eminescu a fost psihotic dar nu dement, a suferit de o nebunie de care Jaspers referitor la Hoelderlin susţine că deschide ferestre în spre absolut.

Astfel trebuiesc revizuite toate ideile din timpul bolii lui Eminescu, analizate cu logica mai profundă a psihicului eliberat către marile probleme, după cum se întâmplă în atare îmbolnăviri. Eminescu a avut o existenţă nefericită dar nu a murit la 33 de ani ci la 39, cei şase ani se cer reîntegraţi în matca lor. Acest deziderat se impune mai ales că trăim astăzi centenarul anilor lui de boală. Ei ne obligă la adevăr şi realitate.

Termin cu o referinţă personală: Am părăsit literele după ce l-am audiat pe D. Popovici despre Eminescu, într’o epocă în care marele poet se cerea înlocuit cu un oarecare A. Toma. Am urmat medicina şi dacă i-am adâncit studiul, descopăr în acţiunea mea astăzi, un rost bine definit din partea destinului, şi anume, mi s’a fost scris în cartea vieţii, să-mi închin zilele, muncii de lămurire a bolii lui Eminescu. Lucrarea aceasta o consider drept cea mai valoroasă a mea. O pun cu mult înaintea tuturor celorlalte.

Când oamenii vor înţelege şi vor merge pe urmele ei, cultura românească va avea fericirea cunoaşterii adevăratului Eminescu, a celui ce-a ştiut călca întunerecul bolii, înălţânduse ca Luceafărul cerului, în Absolut. Aici nu este vorba de o dilemă medicală asupra unui diagnostic ci de cunoaşterea operii celui mai mare artist al nostru, Mihai Eminescu.

August 1985