◄

Scrisoarea  din (22) din 9 Mai 1978 de la Pamfil Şeicaru

Dragul meu îţi alătur reţeta semnată de medic şi mă simt obligat să-ţi dau unele informaţii în legătură cu pacienta Gina Olărescu este fiica doctorului G. Tudoranu, profesor la facultatea de medicină şi decan la Universitatea din Iaşi. În 1945 cu instalarea regimului comunist a fost demis nu numai din funcţia de decan ci înlăturat şi de la catedră. Când a terminat facultatea a obţinut bursa Rockefeller. Când s'a întors de la studii a fost numit profesor la facultatea de medicină din Iaşi. Fire blajină, complet străin de agitaţiile politice, consacrat studiilor de laborator. Colabora la revistele de specialitate americane şi engleze. Această înlăturare de la catedră şi izgonirea chiar din propria lui casă şi zvârlit într'o casă de la marginea Iaşilor i-a produs o comoţie aşa de puternică şi o paralizie şi la scurt timp decesul. Cum eram prieteni m'a emoţionat această năpastă de care am aflat târziu în 1969 la Paris. Nu mă îndoiesc o clipă că nu vei veni în ajutorul Ginei Olărescu. Este văduvă prin deces şi stă cu mama ei şi are un fiu de 16 ani. Îmi scrie că acest medicament este "Litiu" cu absorbţie lentă, se fabrică numai în Germania federală şi Anglia. Se pare că este singurul în asemnea situaţie. "Medicul mi-a dat doar 10 pastile. Mie mi-a făcut bine, se pare că luând mai mult timp aş putea evita crize înfiorătoare. Îţi trimit reţeta cu mare rugăminte să-mi procuri mai multe flacoane, căt poţi mai multe". Ţi-am reprodus din scrisoarea pacientei. Nu socot că este de nevoie să insist ştiind cât eşti de sensibil la suferinţele oamenilor în plus că e fata unui medic. Te rog, fă-mi o copie a reţetei ce o alătur ca la nevoie să procur eu medicamentul. Nu este nevoe să subliniez urgenţa, cănd am reprodus din scrisoarea pacientei.

Acum în altă ordine de idei. La începutut săptămănii viitoare vei primi un alt număr din Curentul şi însfârşit articolele de fond din Curentul, 1 Ianuarie pănă la 10 August 1944. Citindu-le îţi vei da seama de crima săvârşită la 23 August 1944: capitularea fără condiţii.

Cu sănătarea staţionar. Fratele meu mă îngrijeşte cu aceeaşi iubire ca şi Veguţa. Lucrez intens neştiind căt răgaz îmi dau Parcele.

Îţi mulţumesc şi te rog primeşte o îmbrăţişare de la bătrânul tău prieten care tot speră să faci un drum până la Dachau,

                                               al dtale

                                                             Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

Dându-mi informaţii în legătură cu pacienta Gina Olărescu - mi-a trimis o reţetă cu marea rugăminte să-i procur medicamentul Hypnorex, de la ea am ajuns la tatăl ei prof. G. Tudoranu, fost profesor la facultatea de medicină şi decan, al Univerităţii din Iaşi. Descriindu-mi unul din numeroasele destine tragice ale intelectualităţii române, ni se aminteşte că odată cu venirea, prin furtul de voturi, a comuniştilor la putere, G. Tudoranu a fost demis din postul de decan şi inlăturat de la catedră, apoi izgonit din propria lui casă într'una de la marginea oraşului, unde suferă o comoţie cerebrală urmată de o paralizie, soldată la scurt timp prin decesul profesorului. După ce a terminat facultatea a obţinut o bursă Rockefeller, la întoarcere fiind numit profesor la Iaşi. Consacrat studiilor de laborator, a fost complet străin de agitaţiile politice, colabora la diferite reviste de specialitate americane şi engleze.

Pe acea vreme partidul comunist îşi propusese să extermine intelectualitatea românească de origine "burgheză" şi să formeze una alcătuită din elemente muncitoreşti ca origine şi coborâtori din ţărani săraci. Ţărănimea era socotită o pătură în interioul căreia se declarase război chiaburimii şi după caz se judeca orientarea celei mijlocii. Cum majoritatea intelectualior români aveau origini ţărăneşti, ea era cuprinsă în clasa mic-burgheză, oscilantă, mai mult duşmană clasei muncitoreşti, deci tratată ca atare, în caz de acceptare era de nevoie să-şi arate ataşamentul faţă de partid prin fapte deosebite, mai ades  însoţie de temeneli umilitoare. Acest tip social de mic burghez l-a descris Titus Popovici la profesorii pe care i-a avut la liceul Moise Nicoară, din Arad, satirizându-i ca să nu spun că şi-a bătut joc de ei în romanul Străinul.

În ce priveşte ridicarea clasei de intelectuali cu origine sănătoasă, pe lângă cei existenţi, cadrele s'au înmulţit peste noapte mai potrivit peste seară la liceele serale unde examenele se dădeau cam la mare pomană. Într'o zi mă întâlnesc cu fostul meu profesor de latină Voştinaru pe care-l ştiam numit la Micălaca unde propunea aritmetica elementară, asta fiindcă şi-a făcut studiile cu mare eminenţă la Roma, la Propaganda Fide, de unde s'a întors cu gradul de doctor în limba lui Cicero. Profesorul îmi mărturisea că vine de la un examen cu seraliştii lui şi întrebându-l dacă a lăsat corigent pe vreunul, mi-a răspuns, datorită situaţiei sale de transferat la munca de jos, se bucură că a primit un post în Arad şi că în general el termură de elevii săi şi nu cum s'ar fi cuvenit, lucrurile să se petreacă chiar invers. Ar fi de presupus că astfel de numiri erau planificate chiar de acei ce ca elevi nu vroiau să aibe niciun fel de greutăţi la examene, indiferent că pregătirea şi trecerea claselor devenea un act pur formal.

Dar uneori chiar şi cei cu origine total sănătoasă o mai dădeau în bară tocmai din cauză că, de multe ori numiţi pe posturi la care nu făceau faţă, majoritatea se retrăgeau în boală, cum pline erau de ei secţiile de neurologie şi mai rar de psihiatrie. Dar cazul pe care l-am trăit iese, fără doar şi poate, din comun. Mă aflam la examenul de anul întâi, de mediciă, la marxism-leninism. Examinatorul era un evreu aspru de tot, purta ca pseudonim numele de Bogdan. Pe colegul meu de cameră îl căzuse numai fiindcă era fiu de chiabur, pe când eu fiind mic-burghez mă asculta cu deosebită atenţie şi când ajunsesem la Lenin a cărui genialitate mă încânta - aveam vârsta necoaptă de 19 ani - mă oprise din dizertaţia mea punându-mi răstit întrebarea dacă eu cred sau nu în ce spun. Probabil că făcusem o figură mai mult decâ uimită, am bolborosit şi câteva cuvinte întăritoare astfel că tovarăşul convins mă crezuse şi îmi dădu o notă foarte mare. Dar între colegul meu de cameră şi mine, trebuia să răspundă un al treilea medicinist remarcat, însă prin tăcerea lui absolută. Bogdan aşteptase ce aşteptase ca apoi să înceapă cu reproşurile ce deveneau tot mai răstite şi batjocotitoare. "Cum tu, tovarăşe (nu i-am reţinut numele) fiu de miner de la Petrila te prezinţi tocmai la marxism total nepregătit? Dta ştie ce face partidul ca să te facă om? Ce caută inelele astea pe degetele dtale, tovarăşe fiu de miner?" Răcni înfuriat Bogdan, umflându-i-se ochii în cap ca două cepe. Şi urmă, propriuzis, explozia finală: "Ştii cu ce notă ai trecut la admitere?" Şi răspunse tot el "Cu 3,33" pe când nota minimă de trecere era de şase. Şi findcă fiul de miner privea în continuare cu indiferenţă la înterlocutorul său, acestuia nu i-a rămas altă posibilitate decât să-l poftească, pe ton ridicat, să părăsească sala.

Întâmplarea la prima vedere pare lipsită de importanţă, dar nu şi pentru anumiţi studenţi din anul admiterii la medicină, care după afişarea rezultatelor văzură pe un tânăr plângând pe coridoarele decanatului şi au aflat curând că e vorba de un candidat la admitere respins pentru a treia oară, deşi avea media de 8,95, îi lipsea foarte puţin până la atingerea plafonului de a fi admis dar marea lui meteahnă era aceea că tatăl său era preot. Condiţiile examenului de admitere în anul respectiv prevedeau că 85 la sută intrau după origine socială sănătoasă în timp ce doar 15 la sută erau primţi în ordinea notelor obţinute, media generală de nouă deschidea tinerilor porţile medicinii clujene. Nu l-am uitat pe fiul de preot respins în mod atât de brutal, fiul de miner luându-i locul la facultate, poate a barat drumul unui viitor mare medic, ştiindu-se că cei mai iluştrii medici germani dar nu numai ei, erau în majoritatea lor, fii de preoţi.

Nu ştiu dacă s'a scris o carte despre prigoana profesorilor universitari de medicină sub regimul comunist, mulţi au suferit ani de temniţă grea, alţii scoşi din învăţământ fără nicio motivaţie pe când nu rar unii se vedeau mutaţi de pe un post pe altul de câtre partid, parcă n'ar fi fost oameni ci simple figuri pe o tablă de joc, se'nţelege sinistru.

De-altfel, aşa cum cpmuniştii şi-au propus să distrugă spiritualitatea românească, nu putea să rămână intact nici sectorul medical, mă refer la medicina clujeană, interbelic, ajunsă la un renume bine meritat.

Imediat după venirealor la putere, comuniştii au scos din învăţămănt cadre de o unică valoare ca V. Papilian, Titu Vasiliu, Iului Moldovan, în prima fază şi Iului Haţieganu, ca după pensionare marele Ion Goia întemeietorul medicinii interne la noi, ca parte semiologică, a fost mazilit de urmaşul său Gr. Viorel într'un cabinet strâmt, aşezat chiar lipit de W.C.-ul folosit de bolnavi şi ce-i mai condamnabil noul profesor interzicea colaboratorilor săi, să-l cheme la consult când aveau un bolnav mai dificil, şi vroiau să afle şi părerea marelui medic, Ion Goia. L-am întălnit pe prof. I. Goia pe coridosrele ministerului Sănătăţii unde plângea, la propriu, de felul neomenos cum îi trata urmaşul său. Acest Grigore Viorel făcea parte din garda veche medicală, dar după ce a fost numit medic şef de policlinică a învăţat repede modul de comportare comunist în ce priveşte cultivarea relaţiilor cu ştabil consultaţi de el. Adică le împlinea orice dorinţă, inclusiv certificarea unor lungi concedii şi când aceştia îşi arătau intenţia de a-l răsplăti, el nu le cerea decât numărul de telefon, să-i caute când va avea nevoie de ajutorul lor. În acest mod ajunsese să aibă un carnet gros de tot, plin cu adrese şi când postul de profesor la medicala II-a devenise liber, ştiuse ce numere de telefon să facă pentru a-şi aranja situaţia. Grigore Viorel nu era o exepţie ci un model al timpului demonstrând cum se căţăra un ins pe postul de profesor, fără să intre în discuţie, nici chiar în mod secundar pregătirea lui profesională.

E de reţinut că din acest punct de vedere Clujul era mult mai puţin privilegiat ca Bucureştiul, acesta din urmă aflându-se în direct contact cu conducătorii supremi ai regimului, îşi permitea libertăţi ce nici nu se puteau imagina într'un orăşel de provincie, unde se aplica strict, după lege comunistă, toate dispoziţiile venite de la centru. Datorită acestui fapt la un moment dat medicina din Bucureşti ca şi întreaga universitate nu aveau decât 15 la sută membrii de partid, restul fiind neînscrişi, pe când la Cluj raporturile erau chiar inverse, 85 la sută membrii de partid ceea ce oglindea o situaţie stângistă ce nu mai cere nici un comentariu.

Cea mai tragică mutare în cadrul IMF-ului clujan a fost destituirea profesorului chirurg Al. Pop şi numirea pe postul său a urologului prof. Ţeposu, cunoscut ca un om de o conştiinciozitate rară, cei ce l-au ştiut mai îndeaproape îl socoteau un sfânt al medicinii.

Desigur că avea pregătirea să-l înlocuiască pe colegul său chirurg, dar gândul că acesta şi-ar putea imagina că el ar fi avut vreo legătură cu "lucrătura" bunului său prieten Al. Pop, l-a împins la actul disperat al sinuciderii, desigur şi ca un protest la noua orânduire comunistă ce nu avea nimic în comun cu principiile sale sacrosante.

Mai târziu, după Apusul Zeilor, reprezentaţi de generaţia de aur interbelică a medicinii clujene, dispărând rând pe rând marile ei personalităţi, lucrurile s'au simplificat şi mai mult. Atunci când partidul vroia să mai scape de "duşmanii" de clasă, în acelaşi timp să promoveze cadrele sale credincioase, indiferent de nivelul profesional, de cele mai multe ori mizerabil, organizau câte o reformă a personalului medical, inclusiv cel cu obligaţiile de a instrui studenţii, deci în primul rând asistenţii şi lectorii.

Iată o reformă de-adreptul scandaloasă în care comuniştii şi-au pierdut şi ultima grăunţă de bun simţ. Voi da şi nume: Rozor, asistent la Clinica medicală II cel mai bun şi strălucit elev al prof. Ion Goia a fost scos din învăţământ şi mutat la Oradea deci retrogradat din vina că stătea în calea unor carierişti. Al doilea N. Bucur, asistent bine pregătit funcţiona tot la Medicala II-a, rămâne pe acelaşi post, pe când protejatul partidului Suciu, a fost înaintat pe postul de lector la  Clinica de diabet, cu perspectiva de a ajunge profesor cum s'a şi întămplat, nu peste mult. Pentru a demonstra nulitatea medicală a acestui individ, aş menţiona că l-am avut asistent pe când făceam stagiu la medicala I, şi cum eram obişnuiţi, de pildă cu drul Florescu, un cadru bine pregătit, îi puneam şi lui Suciu multe întrebări în legătură cu pacientul pe care-l studiam cu deosebită participaţie. Şi fiindcă nu era în stare să ne răspundă, l-a căutat pe şeful catedrei A. Moga, plângându-i-se că noi râdem de el, punându-i o serie de întrebări încuietoare. Am fost chemaţi imediat la profesor, căruia i-am arătat că nu-l solicitam cu alte probleme decum o făceam şi cu ceilalţi asistenţi la medicina internă. Lămurit, prof. Moga a făcut cu mâna un gest de lepădare de colaboratorul său, rugându-ne, împăciuitor să nu-i mai punem întrebări, de unde înţelegeam că Suciu suferă din cauza nivelului său deficitar nu atingea nici pregătirea unui student ambiţios, consultând unele tratate medicale străine.

Dar din rândul victimelor comunismului nu ar putea lipse regretatul prof. de psihiatrie E. Pamfil, de care după numirea lui la catedra clujeană, mă lega un sentiment de recunoştiinţă. Lucrând la neurologie, duşmanii mei personali de care voi vorbi curând, avându-l la dispoziţie pe şeful medical al oraşului Cluj, peste noapte m'au mutat la Psihiatrie, minţind că urmează să fiu pregătit în specialitatea de neuropsihiatrie care încă nu fusese inventată, oficial. Nu eram făcut pentru psihiatrie, astfel că l-am căutat pe prof. Pamfil, rugându-l să mă ajute să scap din cursa pe care mi-au întins-o nişte netrebnici, am recunoscut în acelaşi timp că nu am înclinaţii de psihiatru. Sesizând mărşăvia respectivă, prof. Pamfil m'a asigurat că tocmai călătoreşte la Bucureşti unde va vorbi cu anumiţi oameni competenţi despre situaţia mea şi să nu uite domnii în cauză că va uza de toate relaţiile sus puse, pentru ca eu să fiu readus la postul meu de neurolog, ceea ce, datorită intervenţiei sale s'a şi întâmplat.

Spre cinstea lui regretatul profesor mă sprijinea nu pentru ochii mei frumoşi ci fiindcă mi se urzea o intrigă josnigă de nişte oameni ce nu-i erau nici lui prea simpatici.

Deci, îi datoram reîntoarcerea la matca mea neurologică dar numai atât, asistam încă mai de înainte la cursurile sale în care opunea rezistenţă pavlovismului în vogă, susţinând că sigur, cleştele de scos măsele la cal nu se potriveşte omului, aluzia fiind la adresa pavlovismului, ajuns să explice şi patogenia hemoroidului după micul urmaş al lui Al. Pop, considerat colaboratorul de elită al Securităţii, chirurgul A. Nana.

Iată, deci motive ce-mi permiteau să mă simt cel puţin un apropiat al prof. Pamfil, ceea ce nu era chiar la ordinea zilei, într'o clinică unde profesorul era considerat de mulţii săi adversari ca o persoană non grata. Pentru aceştia alegerea lui ca profesor a venit cam surprinzător, toţi mizând pe numirea conferenţiarului Mueller.

Am făcut această introducere pentru a se înţelege că marea catastrofă a carierii  sale a avut rădăcini mult mai adânci, cultivate în răsadul urii şi intrigilor rivalilor săi, aceştia îi vânau, pur şi simplu, postul. Nu ştiu cu ce ocazie am dat de raportul conferenţiarului Roşu deschis în faţa mea, prin care prof. Pamfil era mai mult decât calomniat şi ca şef al catedrei prof. Duma urma să-şi pună sau nu, avizul pe respectivul denunţ, lipsit de cea mai elementară morală.

Aş zice, respectând planurile desigur, situaţia mea din multe puncte de vedere, era foarte asemănătoare cu a prof. Pamfil.

Formal, conflictul a izbucnit odată cu desfiinţarea universităţii maghiare Bolyai acţiune condusă de viitorul dictator comunist, pe atunci generalul Ceauşescu. N'am asistat la şedinţă dar s'a auzit că omul partidului, necunoscut până atunci de mine, a avut un comportament deadreptul diabolic. Nu i-a lăsat pe profesorii unguri să se aprere, îi întrerupea vehement de la primele replici şi îi forţa să tacă, deşi în majoritatea lor se arătau uimiţi pentru criticile aduse, odată ce partidul comunist a pus bazele respectivei instituţii maghiare. De fapt, se desfinţa independenţa ei, realizându-se Universitatea Babeş-Bolyai, ceea ce îi nemulţumea pe unguri simţându-se puşi sub tutela conducerii româneşti, ori asta nu era chiar aşa, se ajungea din contră la apropierea celor două etnii, dorită, în aparenţă de amândouă părţile.

În acea zi, coborând de la Cl. neurologică, la jumătatea drumului m'am întâlnit cu prof. Pamfil, care arăta negru de supărare spunându-mi că dacă de la unguri au fost, destituiţi mai mulţi profesori, sorţii au cătut dintre români să fie el demis, acuzându-şi colegii de laşitate şi neomenie, fiecare a căutat să-şi salveze propria piele, imputându-i-se o faptă căreia nu i-a dat nicio importanţă.

Se stie că de 24 Ianuarie din acel an, comuniştii au dat voie mulţimii să cânte şi să danseze, pe străzile Clujului, Hora Unirii, până atunci interzisă. Se înţelege prea bine că spiritele încălzite ale studenţilor au poposit şi sub ferestrele casei prof. Haţieganu unde se afla invitat la masă şi prof. Pamfil, ca prieten bun al lui O. Fodor, ginerele primului. Foarte prudent, îmi relata iubitul meu psihiatru, urmându-şi scopul de a-şi lăsa drept urmaş ginerele, pentru a nu se pune cumva rău cu puterea, ieşiţi toţi trei la balcon, Haţieganu a ţinut un discurs rece, oficial, îndemnând tinerii să se întoarcă la căminele lor şi să nu uite ce face pentru ei partidul comunist. Evident nemulţumiţi, studenţii au început să murmure, astfel că Pamfil a intervenit pentru a salva o situaţie ce ameninţa să devină mai mult decăt penibilă.

"Deşi, mama mea e franţuzoaică" îmi povestea profesorul şi mă bucuram că îi puteam sluji ca un descărcător al tensiunii inimii sale aflate sub acţiunea unui voltaj maxim, "nu sunt deci român pur sânge" m'am adresat şi eu studenţilor, destul de scurt şi am terminat, după cum îmi amintesc bine, cu cuvintele "să nu uitaţi că soarele românilor nu apune niciodată." Salvând situaţia ca profesorul Haţieganu să nu fie fluerat, studenţii au aplaudat mulţumiţi, şi s'au retras liniştiţi, în perfectă ordine.

Iată din ce cauze, în definitiv patriotice, prof. Pamfil a fost îndepărtat de la catedră la ordinul lui Ceauşescu şi mutat tocmai la Siret, unde exista un serviciu psihiatric aşezat, pe Prut, la graniţa sovietică.

După mulţi ani, profesorul revine la Timişoara, unde va ocupa catedra de psihiatrie, după câte am fost informat, până la pensionare, ca şi când nimic nu s'ar fi întâmplat, partidul atotputernic nu şi-a făcut nici celebra autocritică, se practica în rutina lui sportul de a distruge desvoltarea spirituală a unui om, sub lozinca de neacceptat că în acest mod îşi exercită atribuţiile o revoluţie prin care se împing la putere cadrele cele mai puţin înzestrate intelectual, realizându-se principiul nietzschenian a inversării tuturor valorilor, adică non valoarea stăpâneşte societatea în mod dictatorial, stare prevăzută de Ch. Maurras, după cum am mai scris-o, în cartea Revolta maselor. Oricum am face aceasta este esenţa comunismului întocmai definită şi la noi printr'o domnie de aproapa, jumătate de secol.

Spre cinstea ei, facultatea de medicină din Timişoara, şi-a onorat şi pe această cale, misiunea de-a fi devenit oraşul revoluţiei anticomuniste - lucru ce astăzi se uită tot mai mult - astfel că a dat unei secţii a spitalului unde a lucrat distinsul psihiatru, numele prof. E. Pamfil, desigur după Dec. 1989, reparând moral una din multele nedreptăţi săvârşite de un regim de dictatură a proletariatului.

Cu acestă ocazie putem încăodată să ne convingem cât de zadarnice sunt unele abateri umane de la linia ce ar fi trebuit să i-o impună interesele neamului său robit, şi aşa se întâmplă că în timp ce pe stăzile Clujului putea fi văzut plimbându-se fratele lui Iuliu Haţieganu, distrus fizic în închisorile comuniste, marele clinician se înscria printre cei ce complimentau un regim criminal, cu scopul să-i uşureze numirea ginerelui său Fodor pe postul unui profesor de interne la Cluj, acţiune mai mult decât penibilă deoarece O. Fodor pe care l-am avut conferenţiar, merita cu prisosinţă această funcţie, având o pregătire ce nu avea nevoie, într'o societate normală, de sprijinul nimănuia. Numai că de multe ori ceeace vrea omul nu vrea Dumnezeu, şi toate străduinţele lui Haţieganu s'au spulberat, O. Fodor murind la scurt timp după numirea sa ca profesor, de un cancer faringian.

A fost o pierdere mare pentru medicina românească şi numai în ultimul rând fiindcă a fost ginerele lui Haţieganu.

Ar mai fi de semnalat că în urma unirii celor două facultăţi Babeş-Bolyai, în mod atât de samavolnic de un dement activist comunist - fără îndoială manifestările lui Ceauşescu în acele zile meritau să fie astfel diagnosticate - se compromitea o cauză dreaptă, căci nimic nu era mai potrivit decât să se realizaze unirea dintre două etnii ce se cuvin să trăiască împreună şi nu împotriva uneia contra celeilalte, şi comportarea viitorului dictator al ţării, nu atenua această impresie. În acele zile ca urmare a respectivei şedinţe patronate de Ceauşescu, printre profesorii şi studenţii maghiari s'au înregistrat o serie de sinucideri, multe au ajuns să fie comentate public: cea mai tragică a fost a unui profesor care s'a aruncat de la etajul III al unei case în construcţie de pe strada Horia şi bietul a căzut tocmai în lada cu gunoi. Se cunoaşte înclinarea poporului maghiar spre sinucidere, îmi amintesc de cazul marelui actor ungur Z. Latinovici, care şi-a luat viaţa citind versuri din Ady Endre, şi exemplele s'ar putea înmulţi, nu rar posedau spectaculozitatea sunuciderii lui Esenin.

Mai mult, cum aproape în fiecare zi, pe la amiazi, coboram la Victor Papilian, fiul mai celebrului părinte, maestrul meu în patologia generală, la marele persecutat al partidului, aproape cu o regularitate de ceasornic, apărea medicul-legist Qvai şi exclama: "Încă unul, domn şef". (Acest cuvânt "şef" era păstrat ca amintire a vremii când foarte tânărul Papilian a funcţionat ca şef de lucrări).

Astăzi aşa, mâine aşa, l-am întrebat pe Papilian de cine tot pomeneşte, zilnic aproape, colegul Qvai şi răspunsul m'a tulburat fiind vorba de sinuciderile în serie a unor profesori şi studenţi unguri ajunşi pe masa de autopsie. Nu numai eu dar şi alţii considerau pe unguri drept victime ale purtării lui Ceauşescu, dar curând oamenii securităţi strecuraţi printre noi, au lansat teoria unui complot maghiar ceea ce ne-a liniştit fiindcă ungurii erau capabili de o asemnea faptă neloială îndreptată împotriva statului comunist care le-a înfiinţat Regiunea autonomă maghiară, şi o Universitate independentă, Bolyai.

Faptul că după '89 problema nu a fost reluată aşa cum s'ar fi cuvenit, în primul rând, de unguri, ne convinge că de data aceasta comuniştii aveau dreptate, era vorba de un complot bine organizat, iar românii deveniţi democraţi peste noapte au considerat că nu e momentul să supere pe maghiari, de unde  şi localităţi ca Ip, Trăznea sau Moisei par scoase din geografia recentă a României.

În ce mă priveşte, am absolvit facultatea de medicină generală din Cluj, cu diplomă de merit ceea ce mi-a dat dreptul ca după 6 luni de stagiu la ţară să-mi aleg locul de muncă şi am ales spre marea mea nenorocire neurologia din Cluj, fără să mă informez cât de cât pentru a afla că în clinica respectivă s'a instalat la conducere un clan de comunişti faţă de care tremura şi profesorul D. Duma.

Deocamdată să plecăm de la sediul regiunii Suceava unde am primit numirea pentru comuna Corlăteni, având în răspundere şi satele Dămăcheni şi Vorniceni ultimul lipit de Dohoroi. Am luat deci autobusul spre Dorohoi, atât de vechi încât atunci când urca o coastă mai piezişă, călătorii coborau să-l împingă de la spate până în vârf, când jucăria de metal se punea ca prin minune iar în funcţie. Văzusem recent un film italian cu Massimo Girotti. În numele legii, petrecut undeva în Sicilia, şi-mi spuneam întrucâtva înfiorat, că nu mă aflam nici eu departe de o ţară asemănătoare.

Nu peste mult, instalat iar în maşină am auzit doi cetăţeni aşezaţi înaintea mea vorbind de întâmplarea de la spitalul de la Siret unde un medic a fost ucis de propriul său oficiant sanitar. Ultimul găsise un aparat de Roentgen printre lucrurile lăsate de ruşi, probabil la prima lor retragere din 1941, cu ocazia războiului.

Şi fiindcă tocmai primiseră sarcina de la raion să cumpere un aparat Roentgen, oficiantul i-a propus medicului, şeful său, să-l treacă în inventar pe cel găsit, chiar dacă nu funcţiona obiectul putea fi declarat ca prezent, urmând să-şi împartă suma primită de la raion. La început de acord, ulterior medicul se răsgândise să mai facă aşa o afacere periculosă, dar cum lucrurile nu mai puteau fi anulate din cauza datoriilor în care intrase oficiantul sanitar, acestuia nu-i rămăsese posibilitatea, în zadar încercase să-l convingă pe medic să nu renunţe la bănoasa întreprindere, decât să-l omoare.

Aruncase, înţeles cu grănicerii români, cadavrul medicului în Prut, dar ruşii cu aparatele lor radar, sesizaţi de mişcările de pe celălalt mal, descoperiseră groaznica faptă.

Ajuns Vineri în Corlăteni, instalat la o gazdă din mijlocul comunei, în curtea casei căreia curgea, într'un decor pitoresc, Jijia, Sâmbâtă noaptea sunt trezit de un dac în miţură, intrat nestingherit în locuinţa mea, anunţându-mă că sunt solicitat de urgenţă să-i dau asistenţă medicală lui Leon Palagă, bătut la nunta din sat de doi feciori, invidioşi pe el că s'a căpătuit la oraş, ajungând cu cele patru clase de gimnaziu funcţionar-împiegat clasa III-a la Iaşi. Probabil că avusese oarecare trecere la fete, poate chiar la favoritele criminalilor, când aceştia şi sub efectele alcoolului l-au doborât la pământ şi i-au călcat în picioare cutia craniană care foşnea sub degete ca un sac plin de nuci. Putusem constata starea disperată a pacientului aflat în comâ profundă şi după leziunile capului sigur ireversibile, de altfel sucombase chiar sub ochii mei, fără să-i mai pot face ceva.

Venise medicul legist din Dorohoi  şi la autopsie s'au confirmat leziunile cutiei craniene, oasele în cioburi sfărâmate, cu leziuni profunde ale masei cerebrale de tipul hemoragiilor traumatice.

Find şi primul caz mort al carierii mele, nu numai că m'a impresionat dar mă simţeam contopit cu starea lui tragică, fără ieşire, de unde nu i-am uitat numele şi îl văd aevea întins pe o masă improvizată de autopsie. Descriind în bună parte peripeţiile mele ca medic de circumscripţie la Corlăteni, nu o să mai revin acuma, poate altădată deoarece ar merita. Îmi rămâne să adaog că evenimentele descrise nu au avut darul să mă înstrăineze de pământul Moldovei de nord, din contră socotindu-le ca întâmplări ale vieţii zilnice, mă stăpânea un sentiment care mă mâna mereu înainte şi în sus, cum poate fi acela spre unicul vârf al numitului Excelsior, veşnică emulaţie ce nu poate fi niciodată împlinită.

Exista pe acele locuri o vrajă, învelind cu nimbul sfinţilor din poemele lui Ion Pillat până şi ţăranii săraci ai acestor meleaguri, unde noaptea stelele străluceau mai puternic şi le simţeai mult mai aproape, iar ziua lumina avea proprietăţile unei brume argintii, totul în natura din jur apărea transfigurat, pregătit ca pentru o revelaţie a cerului. Nu idealizez exagerând amintirile tinereţii mele, aşa arătau în realitate pomii, apele, florile câmpiilor scăldate în primăvara veşnică din sufletul meu.

Adică, în atmosferă pluteau nevăzuţi solii acestei Moldove unde nu departe se aflau lăcaşurile de închinare de pe vremea lui Ştefan - cel - Mare şi Sfânt, ale lui Petru Rareş, ori pe cărarea ce se pierde sub zările senine şi infinite, coviltirile lui Dumnezeu, ghiceşti înălţarea Ipoteştilor, basmul copilăriei şi tinereţilor, marelui nostru poet, Hyperionul culturii româneşti, Mihai Eminescu; dându-ţi siguranţa că are dreptate povestitorul când spune că Dumnezeu prea încărcat de comorile ce le purta spre cer, a scăpat o parte din ele şi acestea nu sunt altele decât minunile pământului acesta binecuvântat al Moldovei. Şi se cade să nu uităm, mai ales că aproape ne mângăia lumina satului Liveni, locul unde s'a născut marele compozitor G. Enescu.

M'am întors după 6 luni la Cluj, şi aş dori să mărturisesc faptul că tot ce am pătimit ca medic neurolog nu are nicio legătură cu oraşul căruia îi păstrez o dragoste neţărmurită, consider că unul din locurile cele mai frumoase ale vieţii mele le-am trăit în plimbările din minunata grădină botanică, unde străduinţa unor savanţi, în frunte cu profesorul Borza au dat viaţă unui monument în aceaşi măsură ştiinţific cât izvor de unice meditaţii, în acest fel ştiinţa şi cu Poezia devin surori după exemplul artei zise hermetice a lui Ion Barbu şi una şi alta fenomene ale naturii înfrumuseţând pridvorul raiului, cum procedează şi Dante Alighieri mutând Pinetta Ravenuei în Paradisul cel ceresc. Aici ar trebui orânduit şi cerul înstelat, aşa cum l-am trăit pe drumul spre acasă de la Liveni spre satul meu, de-atunci.

Am studiat din plăcere disciplina medicinii, care se restrângea deacuma la cel al neurologiei şi nu am admis să merg mai departe pe acest drum adică să studiez ca nu ştiu ce savant american numai nucleii talamasului nici cât o unghie din nemărginitul misterului cerebral, aşa cum ne îndemna mai târziu, omul cu spinarea de bambus, cum îl vor numi cei ce au avut ocazia să lucreze, mai de aproape, cu Vlad Voiculescu. Deci vreau să spun, nu am de ce să ascund acest lucru că în cei şapte ani de neurologie petrecuţi la Cluj, nu am făcut altceva decât să studiez, nici de fete nu aveam timp decât foarte rar şi asta îi dădea de bănuit lui Berci Asgian, pentru care sexul constituia fundamentala preocupare a vieţii. Accept înclinarea, dar de-aici până la a face din clinică un bordel e o distanţă mare, nu-i aşa dle. membru al academiei române, Asgian? Una din multele lui aventuri m'au umplut de scârbă şi ţin s'o descriu aici. Lucram în secţia de bărbaţi când şeful meu, Ursan, a internat un caz urgent de hemoragie subarachnoidală şi ghiceam că are şi anumite interese materiale - cum să-l condamn postum că vorba lui Pristanda avea familie mare, renumeraţie mică - deoarcere doar în atare cazuri mă consulta pe mine, secundarul său, că ce aş mai recomanda eu să se administreze acestui bolnav?

Este de adăogat că pacientul legat strict de pat era însoţit de nevastă-sa, o femeie îmbrăcată în negru, deci era în doliu şi nu-ţi dădea nici un motiv să te îndoieşti de moralitatea ei.

Nu mică mi-a fost surpriza când a treia zi de internare, diminieaţa, nu l-am mai aflat pe bolnav în patul său, plecase împreună cu soţia sa, acasă, îmi pare că era din Satu-mare, ceea ce mi-a produs o mirare de nedescris. Cum poţi lăsa un om acasă cu hemoragie meningeală, când îi pui viaţa în pericol? Şi repetam această întrebare până sora Cătinaş, cea mai în vârstă şi înţeleaptă dintre toate, dar în acelaşi timp cea mai bine informată n'a mai vrut să mă lase să sufăr şi mi-a relatat o întâmplare pentru mine şi astăzi de necrezut: La vizita de seară, Asgian de gardă, îşi fixase privirile pe soţia bolnavului cu pricina, şi înainte de a părăsi salonul o invitase înaintea soţului ei, să vină până în camera de gardă să stea de vorbă cu ea. Întrevederea a ţinut mai multe ore, astfel că îşi poate închipui orişicine starea sufletească a bolnavului care se zbătea ca Hercule în focul otrăvii cămaşii lui Nessus şi astfel îşi ceruse dimineaţa, imediat externarea, ceea ce dr. Ursan a trebuit s'o admită respectând dorinţa pacientului.

Scriu aici, că dl.Asgian îşi motiva aventurile, ca o răzbunare la adresa soţiei sale conferenţiară la Endocrinologie şi şefa acestei discipline, motivaţie hilară, dar şi astăzi îl asigur pe dl. academician Asgian dacă aveam un vrej aşa de neliniştit, mai bine îl tăiam decât să fac ceea ce a făcut domnia sa.

Am angajat o laborantă, foarte drăguţă, de fapt mi-au pasat-o cei de la centrală fiind soţia unui major de securitate, când apare şi Berci al nostru cu dorinţa de a lucra şi el cu mine. Dar intrând, tânăra jună i-a tăiat orice elan de colaborare. Mi-a spus: "Doctore, ori eu ori femeia" adică nu ar fi putut rezista tentaţiei de a nu  cuceri şi asta de la prima vedere, fără să o fi auzit că vorbeşte ca o ţaţă în târg şi altele de actest gen şi că era soţie de ofiţer de securitate.

Mă opresc să mai vorbesc de acest personaj că înainte multe ar mai fi de povestit şi numai adevăruri.

Legăturile mele faţă de şeful autentic al clinicii E. Câmpeanu (E.C.) s'au înrăutăţit datorită râvnei mele de a munci şi a obţin noi cunoştiinţe, în timp ce pentru el ştiinţa neurologiei se reducea la o simplă regulă a tablei înmulţirii. Se mai adăoga faptul că asistam la vizitele  drului Ursan pentru a învăţa câte ceva căci E.C. ca mare ştab numise peste noapte medici primari nişte foşti asistenţi la anatomie care nu ştiau neurologie nici cât nişte studenţi bine pregătiţi. Ca întretimp să-l scoată pe Ursan, care ispăşea greşala că i-a pus fiului de plutonier, needucat, de la Turda, ciocanul de reflexe în mână, prea bun pentru clinică, şi să-l mute la policlinică.

Concomitent mi-am indreptat atenţia spre studiul neuropatologiei şi fiindcă nu-mi scriu memoriile acuma, amintesc în principal că am pus bazele unui laborator de neuropatologie în fosta locuinţă a profesorului D. Duma, înzestrat şi cu tot ce avea încă din vremea profesorului Urechia, aducându-l lângă mine pe I. Nagy, deşi doar laborant era de nivelul unui specialist neuropatolog, superior oricărui medic din Clinică. Alături de el studiind tratate îndeosebi germane, m'am iniţiat în tainele neuropatologiei.

Drept urmare, am ţinut cu neurologii şedinţe de secţiuni de creer şi prezentare de lame, la fel s'a ridicat calitatea prezentărilor de cazuri ţinute odată pe lună, dar toate acestea nu-l înteresau pe dl. E.C. singura sa preocupare se limita la scoaterea mea din clinică deşi clinicienii şi-au însuşit prin studiul creerelor să diferenţieze o tumoră cerebrală de un accident vascular cerebral, ceea ce însemna un real progres în activitatea lor.

Tovul E.C. a eşuat iurie, să mă mute la Dej ca medic neuro-psihiatru, deoarece s'a opus prof. Duma iar eu am acceptat să lucrez pe un post de şef de laborator cu un salar mai mic decât un preparator. Socoteala duşmanului meu a fost aceea că voi renunţa după aproape cinci ani de clinică să lucrez pe nimica, retrogradat din funcţie.

Şi pentru a nu mai da greş a pus lângă mine un fost angajat al securităţii, funcţionar la echipa de footbal Dinamo Cluj transferată după promovarea lui "U" în divizia A, la Bacău.

Acest individ urmând dispoziţiile lui E.C. a provocat un conflict lamentabil refuzând să-mi aducă piesele recoltate de la Anatomia patologică sus la Neurologie. Cunoscând omul cu care am de-aface l-am sfătuit să se înţeleagă cu laboranţii de jos, să-i implinească ei misunea de a-mi aduce creerele, el refuza acest lucru, pe motiv că ar îmbolnăvi copiii pe care îi are, posibilitate absurdă odată ce nici nu le atingea. Am mers până acolo încât i-am făcut munca respectivă, mai ales când asistam la autopsierea cazurilor neurologice.

Tot n'a fost destul şi E.C. m'a denunţat ca fiind un tip certăreţ, cu care omul nu se poate înţelege şi multe minciuni de acest gen.

Drept urmare sunt chemat la tovul laborant Aştileanu, cadristul IMF-ului totuşi mult mai bun decât bucătăreasa dinaintea lui, fără vreo legătură cu medicina.

"Dle. Vuia", îmi spune Aştileanu "cu dta s'a întâmplat o mimune datorită sprijinului prof. Duma, eşti singurul medic dat afară din IMF care a putut reveni la această instituţie. Şi totuşi iar am o plângere împotriva dtale ..." Să recunosc "cuvântul 'iar' " m'a iritat şi i-am răspuns destul de afectat: "Dle. sau tov, Aştileanu eu nu am nicio vină de indisciplina laborantului meu care refuză pur şi simplu să-şi facă datoria, ori dta ca fost laborant poţi să judeci la justa valoare atitudinea lui". El îmi pomenise de un dosar tare gros ce-l aveam la cadre dar i-am răspins că nu ştiu ce poate conţine acel dosar odată ce eu, de când sunt în Cluj nu mă ocup decât de studiu şi nimic mai mult. În consecinţă l-am întrebat dacă îşi poate imagina că doosarul respectiv nu ar putea conţine decât minciuni şi calomnii, de care în mintea mea îl puteam considera, vinovat pe homuncul cu nasul în şef E. Câmpeanu. Şi l-am rugat să-mi arate dosarul respectiv pentru a-l analiza împreună.

Desigur că m'a refuzat în ce priveşte dosarul, dar l-am convins că în privinţa reclamaţiei am dreptate, laborantul meu trebuia să-şi facă datoria, înregistrasem o mică victorie în urma căreia scăpasem de securistul pe care mi l-a adus pe cap tovarăşul E.C., activitatea lui s'a arătat ineficace.

Aş dori mult să consult astăzi acest dosar se mi s'a întocmit la serviciul de cadre IMF, aprioric fiind convins că nu conţine decât cele mai ordinare minciuni şi calomnii, a aşa cum i-am spus odinioară tovului Aştileanu.

Din toate această urzeală de intrigi ordinare lansate de nişte oameni ce nu aveau nicio legătură cu neurologia şi l-aşi pomeni la loc de frunte pe acelaşi E.C. cu toţi agenţii săi, medici şi nemedici, am reuşit să ies odată cu transferarea mea la Bucureşti în Mai 1962, unde am dat de o atmosferă ştiinţifică, studiam liber de fricţiunile, desigur şi acolo existente, dar eu mă ţineam la distanţă, de amăndouă taberele.

De la Bucureşti am ajuns cu bursă la Muenchen, la Institutul de Psihiatrie, de fapt, lagănul naşterii neuropatologiei şi de-aici am activat în oraşul universitar Giessen, la nord de Franktfurt/Main, unde, de alt fel, m'a prins revoluţia din Dec. 1989, dar până în 2001 nu am primit nici un semn de viaţă din partea autorităţilor române, că ar avea nevoie de munca mea, mă refer, mai ales la anii dintre 1989 până în 1997 când aşi fi putut să mă las concediat de Universitatea din Giessen, şi să-mi pun serviciile în slujba poporului român. Este curioasă amnezia sub care se ascund intelectualii din România când aveau la dispoziţie situaţia, de pildă, a salariaţilor Academiei din 1970 şi puteam să fiu solicitat; în ce priveşte activitatea mea literară trece total anonimă fiindcă la urechile românaşilor nu au ajuns decât numele lui M. Eliade sau E. Ionescu, sau ca să dau exemplul dlui Paler emeritul angajat al instituţiilor comuniste, el nu cunoaşte în Apus decăt pe cei de la Europa liberă în virtutea aceluiaşi servilism arătat şi înainte de 1989.

E vorba de un egoism colectiv, pentru care ţara va plăti cu cât va trece timpul mai mult, şi iată că nedreptăţile, nu încetează să-şi arate coarnele stufoase. După ce comuniştii mi-au desfinţat laboratorul de neuropatologie din Cluj, astăzi această disciplină nici nu mai figurează printre materiile predate, mai precis, existente la facultatea de medicină din acest oraş şi nu cred că e altfel în Bucureşti.

E locul să o scriu, astăzi în Apus nu există clinică neurologică şi mai ales neurochirurgicală, să nu aibe o secţie sau un Institut de neuropatologie, specialitate recunoscută în Germania ca o parte (Teilgebiet) din Anatomia patologică sau in Franţa, a Neurologiei şi Neurochirurgiei.

În această disciplină se organizează Congrese internaţionale, şi naţionale la care pot participa neurologi, neurochirurgi sau patologi dar ele sunt şi trebuie să fie dedicate problemelor de neuropatologie disciplină inexistentă ma repet la Cluj şi mai propabil şi în Bucureşti.

Pentru această omisiune pot fi făcuţi responsabili comuniştii dar ei sunt întăriţi, cam cum se întâmplă în toate domeniile, de urmaşii lor fideli, care habar nu mai au că în domeniul neuropatologiei s'au remarcat în mod predominant savantul G. Marinescu autorul Celulei nervoase în 2 volume, cartea de bază a disciplinei neuropatologice, I.T. Niculescu, State Drâgănescu, O. Sager, Th. Horneţ, Stroescu, Grigorescu şi alţii, toţi aceştia vă acuză domni ai organizării sanitare că nu ţineţi seamă de disciplina pe care au fundamentat-o ei, şi mai pe urmă se ridică întrebarea cum vreţi să intraţi în Europa, când în multe domenii concepţia voastră este mai mult decât ştirbă?

Încăodată, pe politicianul liberal care a lansat teoria că noi numai trebuie să vorbim de comunism sau necomunism, noi îl combatem cu vehemenţă, regimul bolşevic-comunist care ne-a făcut nouă şi copiilor noştri atâta rău, pe care nu-l vom uita nici dincolo de mormânt, avem convingerea că nu vom putea fi liberi şi cu adevărat fericiţi până unul unul din noi mai poartă în mintea şi inima lui o ultimă sămânţă din ideologie comunistă.

Dedic aceste rânduri memoriei profesorului G. Tudoranu de la medicina din Iaşi unde a funcţiona şi ca decan, după cum mi-a scris, marele ziarist, victimă a teroarei comuniste, suferinţele lui şi ale atâtor colegi de ai săi nu o vom uita niciodată, ne vom gândi la ea şi noaptea în vis când poetul Aron Cotruş ne îndeamnă să rostim lângă Tatăl nostru şi Doina lui Mihai Eminescu.

În scrisoarea de faţă P. Şeicaru se pronunţă iar asupra Articolelor sale de fond şi crede că citindu-le o să-mi dau seama de crima săvârşită la 23 August şi cum acest eveniment este prevestit ca de o altă Casandră a Istoriei noastre, orice încercare de a-l explica pozitiv după consumarea lui sună fals, ca o pledoarie tendenţioasă, şi de aceasta nu face exepţie nici regretatul C. Coposu când încerca să demonstreze că regele nu a avut altă posibilitate decât capitularea fără condiţii cu Rusia Sovietică. Politicianul român a uitat că nu e om să nu se supună legilor, dar acuma e vorba nu de legi omeneşti ci de acelea create de Dumnezeu, ale adevărului. Ultima întâlnire a fostului rege la reşedinţa sa din Elveţia cu fostul prim secretar de partid comunist Ion Iliescu, de-acuma spune totul. Întrevederea desiigur i-a amintit regelui de discuţiile purtate cu Vâşinski, autorul bolşevizării României.

Asta ne informează şi despre calitatea substanţei cenuşii a fostului rege numit de marele ziarist pripitul, şi n'ar constitui o problemă dacă deficienţele acestui individ nu ar fi costat România atât de scump.

Cu atât mai duioase îmi apar ultimele rânduri ale scrisorii: "Lucrez intenens ne ştiind cât răgaz îmi dau Parcele.

Îţi mulţumesc şi te rog să primeşti o îmbrăţişare de la bătrânul tău prieten care tot speră să faci un drum până la Dachau, Pamfil Şeicaru."

Dacă nu i-am împlinit maestrului ultima dorinţă de a-l vizita la Dachau pe lângă alte motive, era şi felul muncii care mă lega de locul activităţii mele la Giessen, datorat faptului că profesorul stătea la 30 km de Giessen, la sat, după obiceiul elitei oraşului, tocmai de-aceea eu trebuia să stau în apropierea Institutului, să fiu întotdeauna la datorie. Cum studiul sistemului nervos central mă pasiona, îmi plăcea să-mi petrec timpul, chiar şi liber la microscop, astfel că nu-i făceam niciun fel de greutate să-şi petreacă zilele de concediu cu familia, fie la Crăciun fie la Paşti, la Muenchen, şeful fiind bavarez.

Dacă deci domina o perfectă armonie între noi, îmi găseam dificil prilejul să mă călătoresc la Dachau, unde nu puteam sta un simplu sfărşit de săptămână ci măcar trei zile. Şi amănând mereu, mă bucuram când puteam evada în Italia unde-mi împlineam un concediu activ vizitând frumuseţile acestei ţări, cu adevărat inestimabile.

Motivul principal îl constituia însă dorinţa mea să mă apropiu de spiritul maestrului şi mai puţin de fizicul său şi în acest sens mi-am făcut o imagine despre el în care nu-l vedeam luptând cu Parcele nemiloase ci stăpânindu-le prin tăria voinţei sale tinereşti. Mai mult, când îşi zicea "bătrânul meu prieten", îi consideram cuvintele ca pe o metaforă aşezată dincolo de hotarele realităţii.

Aşa ţi se întâmplă când înconjuri datele vieţii, cazi în cursa propriei tale reprezentări.

Pamfil Şeicaru s'a bucurat, mult timp, de tinereţea celor hrăniţi cu mana cerească a Zeilor.

Scrisoarea  (23) din 3 VI - 1978, de la Pamfil Şeicaru

- scrisă la maşina de scris -

Dragă Ovidiu,

Am primit pachetul cu medicamentul contra răguşelii, îţi mulţumesc şi să ştii că-l iau regulat.

Ţi-am citit în "Carpaţii" articolul asupra lui Baconski o revelaţie a talentului pe care îl ai. O sensibilitate care îşi află o expresie literară cu atât mai cuceritoare cu cât nu-şi pierde o discretă muzicalitate. Constat că eşti familiarizat cu pictura italiană. Nu ştiu cum s-a făcut că am vizitat mai des Italia decât Franţa. Începând din 1926 când am fost pentru prima oară în Italia aveam 32 de ani, mă duceam de două ori pe an. Descopeream toată splendoarea picturii italiene: Veneţia, Florenţa, Perugia, Assisi, Roma din timpul lui Mussolini când nu riscai să devii ţinta unui asasin cu ideologie, Napoli, Sicilia.

Citindu-ţi articolul am încercat o undă de melancolie. Toate aceste drumuri le-am făcut însoţit de acea femeie de aleasă iubire de tot ce geniul omenesc a creiat în lungul secolelor, soţia mea, pe care a evocat-o Vinea.

Nu uit emoţia pe care am încercat-o la Roma la Catedrala San Pietro in Vincoli, când între două coloane ne-a oprit statuia lui Michelangelo: Moise. Viorella, fata noastă avea doi ani şi jumătate, a pus degeţelul la gură şi ne-a şoptit: "Doamne, Doamne" cum spunea ea lui Dumneseu. O, dacă Michelangelo ar fi auzit această exclamaţie a fetiţei ar fi primit-o ca pe cel mai frumos omagiu: marmura vorbise copilului.

Nici nu poţi bănui cât mă doare Italia terorizată de brigada roşie. Citesc în "Le Pont" din ziua de 16 Martie 1978 când a fost răpit Aldo Moro şi până astăzi, 267 atentate la Roma. Comunicatul 10 (deci comunicat de război civil) a anunţat că Giulio Andreotti, şeful guvernului şi Amintore Fanfani, preşedintele Senatului "vor fi neutralizaţi". Este bilanţul a 30 de ani de conducere a democraţiei creştine.

Intenţionez să scriu un articol pe care îl voi trimite unei reviste italiene de mare  curaj. Ştiu că va provoca un scandal dar îmi este indiferent; adevărul trebue rostit fără ezitare. Să ştii că îţi voi trimite copia. Sunt sigur că va fi publicat. Aştept unele date ca să-l scriu.

În "Carpaţii" am citit un articol în care este evocată Veguţă, semnat cu iniţiale, voi scrie lui Traian să-mi desvăluie autorul. Sigur un medic care a fost colaboratorul ei. Ignora de ce a fost înlăturată. Ea a refuzat cu tenacitate să se ducă la cursurile de marxism-leninsm invocând: "nu cunosc în istoria medicinii aceste nume, Marx, Engels, şi Lenin. Nu am timp de pierdut". Era singura care nu se ducea. Ministrul Voitec şi ministrul adjunct Vasilichi au acceptat refuzul. Ea a fost destituită de Comitetul Central al partidului comunist. Voi scrie o carte asupra acestei fiinţe stăbătută de lectura celor patru Evanghelii şi  ... de cugetările lui Marc Aureliu. Mi-au apărut "Articole de fond" şi ţi-le voi trimite. Este o prezentare grafică destul de bună. Citindu-le vei avea dimensiunile crimei de la 23 August 1944. Îmi vei comunica impresiile după ce le vei citi. Rândurile scrise de mână sunt ale Veguţei.

Aş vrea să ştiu dacă Crucea roşi germană a accesptat expedierea medicamentelor la Iaşi.

Nu s'ar putea să vii la Dachau ca să te pot îmbrăţişa?

                                                     al dtale      Pamfil Şeicaru

p.s. Azi am primit scrisoarea ta din 2 Iunie. Îţi mulţumesc că ai izbutit să trimiţi la Iaşi medicamentele.

Note şi Comentarii

Pe Anatol Baconsky, pe care-l pomeneşte maestrul dintr'un articol al meu publicat în Carpaţii, îl întâlneam odinioară pe străzile Clujului, mai ades însoţit de soţia lui, o femeie nu atât de frumoasă cât de o nobleţe ce caracterizează fiinţele alese, de la Beatrice a lui Dante până la Ana Meşterului Manole din mitul nostru popular. El, de statură înaltă, svelt se bucura de frumuseţea fizică a unui Adonis coborît printre oamenie din alte sfere, înălţându-l mereu cu o treaptă de-asupra celorlalţi semeni. Pentru mine, admirat de la distanţă, A. Baconsky, mai mare cu câtiva ani, reprezenta Poetul cu toate calităţile primite din leagăn de la ielele ursitoare, aşa cum susţine Mihai Eminescu într'o poezie de-a sa, Muşat şi Ursitoarele. Dar inima bardului îi dădea o definiţie proprie, punându-l, nu rar, în raport cu moartea, cum se întâmplă în rândurile scrise la încetarea din viaţă a lui Nazim Hikmet, din volumul Meridiane apărut în 1969: "Şi iată că moartea a izbutit, totuşi, să intre  şi să-l răpească dintre noi. Moartea care, după cuvindtele lui Horaţiu, deopotrivă pătrunde în coliba săracului şi în falnicul turn regesc, nu va putea atinge niciodată făptura străvezie a poetului care locuieşte în timp şi în propriile lui stihuri."

Astăzi această meditaţie caracterizează şi destinul poetului nostru, săvârşit la Bucureşti în catastrofa cutremurului din seara de 4 Martie 1977, întâlnire presimţită ca neant şi nimic absolut, în volumul de poezii întitulat sugestiv "Cădere în vid", în care zbuciumiul uman nu mai are deloc parte de liniştea infinită de slujbă religioasă a ciobanului din Mioriţa. Văzându-l într'o fotografie, trecut de 50 de ani, aş zice că aşa ca în cazul lui Ionel Teodoreanu a fost o hotărâre a Fatum-ului ca Poetul să-şi păstreze prin moartea sa frumuseţea proaspătă a unei tinereţi veşnice, nealterată de bătrâneţea ce se apropia de el, încet dar sigur.

Astăzi, încă îmi dau seama că Anatol Baconsky, prin locul solitar pe care-l ocupă în literatura românească, poartă în creaţia sa categoriile specifice ale firii basarabeanului, pământ pe care a văzut lumina zilei la Cofa/Hotin, în 16.6.1925.

În primul rând curăţenia pură, formală şi de fond a scrisului său, fără îndoială adânc prerafaelită e proprie sufletului autohton, mereu, în conflict, cel puţin interior, cu păcatele de neiertat ale semenilor săi. În acest mod lupta Poetului, ca a lui Iacob cu îngerul, cu moartea şi neantul ei, ne apare înrudită cu conflictele mai pământeşti şi reale din biografia lui Haşdeu şi Stere, nu întâmplător amândoi în ultimii ani ai vieţii au trăit într'o singurătate absolută, uitaţi cu totul. A. Baconsky, din acest punct de vedere a fost preafericit cu o moarte încununată de iubirea soţiei sale, care l-a însoţit pe puntea ce duce dincolo, reamintindu-ne că iubirea şi cu moartea sunt surori.

Tot de firea basarabeanului, evidentă la învăţatul Haşdeu cât şi la autorul romanului-fluviu "În preajma revoluţiei" C. Stere, ţine enciclopedismul poetului norstru obsedat de fascinaţia "totului" descris în ce are mai universal şi mai esenţial de unde ambiţia sa de a descrie "Panorama literaturii universale contemporane" construită după cele mai fundamentale studii, la care sigur că se dedică, în aparenţă întărind perspectiva unui Mihalache Dragomirescu la noi, privitor la existenţa unei adevărate ştiinţe a literaturii. Dar ambiţia lui A. Baconsky nu merge atât de departe, ci pleacă de la realitatea că tot ce s'a scris despre poezie rămâne valabil dacă autorul e poet, ca de pildă studiile estetice ale lui Baudelaire, pe când aşa zişii exegeţi, critici de literatură, în general, abea dacă rezistă o viaţă de om, prin teoriile lor. Din această cauză va trebui să dăm atenţia cuvenită Panoramei sale poetice şi pentru a o preţui, va fi necesar să ne oprim la introducerea cărţii sale. După Baconsky avangarda a produs o obnubilare a conştiinţei umane, astfel că acest curent cu toate celelalte curente moderniste, vă trebui să fie urmate de o reconsiderare a bibliotecilor incendiate şi să se revie la preţuirea tradiţiei ca şi concept, aşa cum l-au definit un T.S. Eliot, un Ezra Pound, un Lucian Blaga, un Jorge Luis Borges. În consecinţă, poeţii nu rămân credincioşi unor curente lansate de nişte teoreticieni ce nici nu-şi au locul printre autenticii poeţi, un Tristan Tzara, un F.T. Marinetti, un André Breton nu au ce căuta, în acest volum. Pentru cine ştie să citească marea revoluţie modernistă cum e considerată şi astăzi de unii istorici de artă şi literatură e redusă la adevăratele sale proporţii, poezia adevărată a depăşit-o demult neţinând seamă de elucubraţiile ce nu au nicio legătură cu arta propriuzisă. Astfel, dacă Ion Vinea a fost socotit de Bazil Munteanu un avangardist elegiac, Baconsky prin modernism nu înţelege modernitate, şi este de la sine înţeles, că în poezia pe care el o numeşte universală, pe drept, îi va introduce pe românii T. Arghezi, Bacovia şi Lucian Blaga. Pe această cale distincţia valorilor e refăcută şi perspectiva viitorului devine ceva mai luminoasă. Dar ca în arta modernă şi în literatură, anul 1950 la care se opreşte poetul nostru se arată încă reprezentant de artişti autentici, este locul să amintim că până la sfârşitul secolului poezia şi artele în general, vor suferi o decadenţă atât de pronunţată încât vor deveni tot mai neînteresante pentru cititor şi necesităţile sale sufleteşti.

Va fi de la sine înţeles că întreprinderea autrului nostru nu va fi aceeaşi pe tot traseul său, va avea multe piscuri dar tot atâtea şi nereuşite, din acestea vom semnala câteva. La capitolul marilor reuşite sunt rândurile dedicate lui T.S. Eliot (Meridiane: Însemnări despre T.S. Eliot) om de cultură ce nu numai că-i poate servi ca model dar prezintă o evoluţie asemănătoare cu a sa, deci afinitatea poate fi considerată totală. Se ştie că Eliot cel mai reprezantativ poet englez al epocii sale a fost de origine american şi deci a trebuit să depună unele eforturi pentru a se adapta noii sale spiritualităţi. Oare nu asta era şi situaţia lui Baconsky al cărui nume are ecouri, în el, poloneze şi mai apoi a urmat, fie şi inconştient "aclimatizarea" sa cu noul mediu românesc, în cele din urmă bucureştean. Admirator al operei principale a lui Eliot "Ţara pustie" prin care îşi putea reconstruie perspectivele sale larg istorice, se regăseşte în Eliot şi ca eseist de valoare, egalând poetul, ce-a fost A. Baconsky. Să reţinem cuvintele lui Eliot despre tradiţie: "Ea nu ţi-e dată prin drept de moştenire şi dacă ţii la ea, e necesară o muncă serioasă pentru a ţi-o însuşi. Ea presupune mai întâi simţ istoric, care putem spune că e indispensabil oricui vrea să rămână poet, după ce a trecut de douăzeci şi cinci ani ...".

În asta credea şi A. Baconsky, arta pentru el era un produs conştient şi în aceaşi măsură înconştient, ori dacă pe cel de al doilea poetul nu-l înfluenţează, domneşte taina creaţiei, harul, în schimb pe cel dintâi prin simţirea şi raţiunea sa îl formează după proprie voinţă, deci se ajunge la o armonizare a respectivului act, anulând distrugerea propusă de modernişti, subliniată ca acţiune negativă de Heidegger, şi ne aminteşte de teoria lui B. Croce care vorbea de intervenţia intuiţiei, ca parte inconştientă în naşterea operei de artă, conştientă fiind modelarea dusă de factorul raţional. Fără îndoială noua orientare a Poetului nostru e mai mult decât fructuoasă, în acest mod se dă o egală măsură cultivării formei ca şi fondului, cu o deosebită împortanţă ideilor, partea integrantă şi în arta lui Eliot.

Oprindu-ne la unele părţi negative ale sistemului preconizat de Baconsky nu pentru critici ci să stea ca principii de estetică la îndemâna poeţilor tineri îndeosebi, în cele dintâi aş semnala faptul, pe care chiar autorul caută să-l justifice fără să ne convingă, doar fiindcă nu se potrivesc gustului personal a scos din Panorama sa pe marii poeţi francezi, Rimbaud, Mallarmré  şi P. Vallery chiar dacă perioada istorică nu va fi înţeleasă potrivit, prin lipsa lor, desigur, impusă.

La fel nu împărtăşim părerea autorului în legătură cu "Desuetudinea lui Bremond", autorul a două cărţi excepţionale "Poezia pură" şi "Rugăciune şi poezie", dar pentru a pătrunde până la profunda lor semnificaţie ţi se cere să crezi în obiectul Rugăciunii adică în Dumnezeu. Cât priveşte Poezia pură ea constituie un ideal poetic, una din formele Absolutului pe care dacă o iei poetului îi sărăceşti misiunea sfântă, chiar dacă totul rămâne până la urmă drept un vis irealizabil. Şi ne miră tăgada Poetului odată ce el practică evadarea spiritului în lumea stihurilor sale, ori în acest atelier se pot găsi uneltele cereşti pe care amatorii pot să le întrebuinţeze tocmai pentru a da nouă viaţă, cel puţin, unei trepte să-i înalţe pe drumul conoaşterii Poeziei pure.

Total depărtat de subiect se arată autorul nostru atunci când abordează subiectul numit "Fenomenul Hoelderlin" şi asta din simplul motiv că prin critica ce o aduce lui Heidegger se plasează în afara percepţiei ce îi este atât de favorabilă în atâtea alte cazuri: "Hazardate au fost şi încercările (vezi Martin Heidegger: Hoelderlin şi esenţa poeziei) de a-l transfera în domeniul ezotericului ...". În această formulare marele filozof e pe nedrept desfiinţat fiindcă el nu-l transferă pe Hoelderlin în ezoteric ci doar îi atribuie cea mai fundamentală însuşire a creaţiei sale, care este sacrul ori exprimarea acestuia nu-i deloc ezoterică ci ţine de cel mai pur sentiment al unui poet religios, cum a fost Hoelderlin. În general, Baconsky ce ocupă de zisul roman hoelderlinian, "Hyperion sau un eremit în Grecia", scris în tinereţe când a avut unele ieşiri patriotice neesenţiale dar idealul său a fost acela ca împreună cu Hegel şi Schelling să demonstreze lumii că Unul e în toate principiul religiei protestante, cei trei tocmai părăsiseră teologia din Tuebingen ca absolvenţi, fără aceasta filozofia hegeliană nu ar putea fi înţeleasă nici atât cât este până astăzi. Începând cu anul 1806 nebunia lui Hoelderlin a devenit manifestă dar simptome prezenta încă de pe vremea când a plecat pe jos la Bordeaux, ceea ce înseamnă că marea sa poezie, Hoelderlin, a conceput-o încă din timpul primei sale tinereţi, în declanşarea ei a jucat un rol important conflictul avut cu soţul Susette Gontard, iar ceva mai târziu arestarea celui mai bun prieten al său Sinclair punându-l şi pe el în pericol de a fi arestat, poetul german îl înjură şi repetă automat aceleaşi cuvnte: "Eu nu vreau să rămân iacobin" înţelegându-se că "el nu vrea să fie iacobin", "Trăiască regele". După acest acces, Hoelderlin e internat în clinică de unde e eliberat ca incurabil în vara anului 1807. Va trăi în continuare sub îngrijirea şi supravegherea tâmplarului Zimmer şi al soţiei sale, în celebrul turn de la Tuebingen pe care nu-l părăseşte decât de două ori, pe distanţe scurte, până la moarte adică la 7 Iunie 1843. Având în vedere că o parte din Imnurile şi elegiile sale le-a scris ca bolnav de schizofrenie, atât Heidegger ca filozof dar şi psihiatrii în fruntea cărora era Jaspers au demonstrat că marele poet german a fost capabil de creaţie poetică şi în timpul bolii sale psihice. E important să subliniem că astăzi poezia lui Hoelderlin e admirată mai ales aceea din ultimii ani ai vieţii sale, ceea ce ne determină să denunţăm ca false rândurile lui A. Baconsky, din păcate, nu se poate emancipa de marea întunesime atribuită şi poetul Mihai Eminescu: " ... La Nouvelle Revue Francaise prezintă amplu şi judicios planurile şi schiţele lui Hoelderlin, acele tulburătoare crâmpeie de poezie, printre care s'au rătăcit ultimele sclipiri ale anilor săi de îndelungată, dureroasă şi blândă alienare."

În acest fel se perpetuiază în România legenda nebuniei lui Hoelderlin ca şi cea a lui Eminescu drept o mare întunecime după cum am amintit-o mai sus. Se ştie că în ultimii ani de viaţă Hoelderlin a refuzat să-şi mai iscălească poeziile cu numele său propriu, l-a înlocuit cu cel de Scardanelli sau mai rar Salvador Rosa. Pentru specialistul psihiatru ar fi un semn major că în această perioadă ultimă a vieţii, boala poetului german ar fi cunoscut o înrăutăţire a situaţiei sale psihiatrice. Din contră literaţii, căutători în manuscrise ca in albiile sufletului lăsat în urma celui ce nu se va mai întoarce printre ei, au descoperit printre hârtiile sale o notiţă în care se vorbea de un Hoelderlin trădător, amestecat într'un proces, inculpatul principal fiind chiar un prieten de-al său. Amintindu-şi faptul că aşa a procedat el faţă de Sinclair prietenul şi binefăcătorul său, a hotărât să se lepede de numele său, singura faptă ce o putea duce la împlinire, din această cauză se supăra rău de tot, putea primi crize de furie, atunci când cineva din jurul său se referea la Hoelderlin ca autorul poeziilor sale, i-o reteza rapid că el nu este Hoelderlin ci Scardanelli ori aşa ceva.

Dar, A. Baconsky nu rămâne doar la Panorama sa, ori la paginile despre literatura universală contemporană, ca spirit neliniştit şi mult prea rodnic în aventurile sale spirituale, se înţelege că va depăşi acest stadiu după ce devine pelerinul Europei, ale cărui căutări şi desăvârşiri le va descrie în "Remember, fals jurnal de călătorie" carte apărută după moartea sa, în două volume, primul dedicat unor oraşe din Germania, pe când al dolea trece prin Paris, Austria, Elveţia văzută din tren, apoi o serie de localităţi italiene, Stockholm şi însfârşit, Laponia.

Acest fals jurnal de călătorie dă impresia că autorul vrea să cunoască tot ce până atunci i s'a refuzat, şi în această cavalcadă nu are răgaz să se oprească mai mult timp într'un loc, de unde senzaţia ce ne-o inspiră că alege numai ceea ce i se oferă din partea sufletului său deschis, din această cauză nu poate scrie un adevărat jurnal de călătorie ci doar unul fals. Totuşi să-l lăsăm pe autor să ne vorbească: "Pentru că autorul nu se mai simte în stare să caligrafieze un Jurnal de călătorie - şi paginile de faţă o ilustrează, lipsite cum sunt de echilibrul şi seninătatea, dacă nu şi de sănătatea prezumată a genului .... Aventura s'a consumat în interior, în labirintul unor confruntări şi reflexii pe care melancolia exasperată şi privirea de gheaţă n'au încetat să şi le dispute".

Fără îndoială, asistăm la o criză pe care nu mai e nevoie să o urmăresc atâta este ea de evidentă, dar mă voi referi la un alt fenomen care îşi va găsi definirea în ultimul act trăit de Poet, din grafica lui Botticelli având drept subiect Divina Comedie a lui Dante.

Plecăm în periplul nostru de la Frankfurt am Main unde avem impresia că oraşul de astăzi nu-i dă posibilitatea să se întâlnească cu fiul cel mai vestit al său, J.W. von Goethe. Cu atât mai puţin ne convinge că am putea trăi episodul lui Hoelderlin cu Susette Gontard şi soţul ei bancherul Jacob Friedrich Gontard, după care poetul german a trăit o sublimă iluzie şi înspăimântătoare prăbuşire. Iar suntem nedrepţi cu soarta femeii iubite, Diotima poetului, care a murit curând după ce Hoelderlin a părăsit forţat casa Gontard, deci mai probabil s'a sinucis, fiind ca Ana din mitul Meşterului Manole principala sacrificată. Autorul îşi aminteşte că Frankfurtul este condus ca şi Florenţa de bancheri dar din familia Rothschild nu s'a născut printre ei, un Lorenzo Magnificul. Goethe a ştiut să-şi caute iubirile în afara acestui oraş, total nepotrivit cu sentimentele ce leagă doi oameni numite Iubire. Ca tânăr s'a îndrăgostit de soţia unui prieten, Lotte Buff din Wetzlar, şi fiindcă ea l-a refuzat, ţânărul s'a întors bolnav acasă la Frankfurt, vindecându-se după ce a scris "Suferinţeşe tânărului Werther" carte pe care s'au sinucis mulţi îndrăgostiţi, nu şi atorul ei, se înţelege. Dar dacă această dragoste a lui Goethe e unanim cunoscută datorită succesului public avut, tot în jurul acestui oraş, la Gerbermuehle, locuise Maria-Anna (Marianne) von Willemer, soţia unui bancher, prieten cu Goethe. Ea i-a fost colaboratoare, fiind plină de talent, la West-Oestlicher Divan adunat de Goethe în anii 1814, 1815. Deşi magul de la Weimar îi scria versuri de dragoste numind-o micuţa lui, se pare că datorită şi vigilenţei soţului între cei doi a existat o dragoste platonică, autorul lui Faust până la bătrâneţe i-a purtat un deosebit respect, după mărturia lui Eckermann, Goethe i-a lăsat un pachet urmând să-i fie predat Marianei după moartea sa, ceea ce s'a şi petrecut, fără nimic secretos într'o altă scrisoare poetul şi omul de stat i-a mai mărturisit şi postum, admiraţia ce-o are pentru ea.

A. Baconsky vizitează muzeul, Roemerul, şi uită să pomenească de Domul în care de la mijlocul sec. al XV-lea erau încoronaţi regii germani, la o atare ceremonie asistase şi copilul Goethe după cum ne-a rămas transmis în volumul "Poezie şi Adevăr".

Se impută Poetului că ar fi prea livresc ceea ce nu poate fi un defect mai ales pentru un spirit enciclopedic, cum se prezenta, el. De data aceasta se afla la un congres de poezie, ţinuse chiar o comunicare, după care vagabondease pe străzile oraşului, oricum mai ispititoare decât comunicările unor oratori anoşti.

În alte situaţii, A. Baconsky avea multe cunoştiinţe, colegi de breaslă, la care se referă încărcându-şi textul spre desamăgirea unor cititori mult prea zeloşi. Fire sociabilă, plăcut la aspect şi discuţii, fără îndoiălă că poetul nostru avea prieteni mai în fiecare oraş, ceea ce nu-i deloc rău, vorbeşte de la sine în favorul său. În continuare, respectivul volum despre Germania e scris cât se poate de corect dar nu ne dă impresia că tot ce vede l-ar entuziasma, chiar dacă trece prin oraşe ca şi Koeln, Bamberg, Wuerzburg, Heidelberg, Trier, Rothenburg si însfârşit Muenchen căruia îi dedică nu puţine ditirambe, mai mult decât meritate. Nu mai insist, dar citez încheierea, referindu-se la întoarcerea acasă, simte totodată o părere de rău, dacă le va regaşi altădată cu ocazia altei călătorii poate vor fi descoperite de altcineva ca pe nişte lucruri inutile: "Asemenea stări nu se pot circumscrie în cuvinte fără ca substansţa lor să nu se pierdă în parte, dar cititorul preluandu-le cu propriile antene, ştie să le adaoge el însuşi ceea ce s'a pierdut ... e consolarea mea la şfârsitul unor pagini de fals jurnal sincopat şi sinuos, menite să-mi îngâne itinerariile muencheneze şi toate popasurile şi peregrinările mele vest-germane".

Ca unleitmotiv ne urmăreşte încă un gând al autorului, de unde toţi poeţii contemporani, mari sau mai puţin mari, ne apar în zilele noastre drept cioclii unicei poezii pe care  încearcă în van să o imite, maltratând-o, implinind profeţia lui Goethe din Faust II că odată cu moartea lui Euphorion, fiul Elenei prea frumoase şi Faust, poezia va dispare şi ea, ceea ce se realizează chiar în zilele noastre, marele poet în piesa lui Goethe fiind Byron.

Prea persistă asupra acestor pagini corbul rău prevestitor al lui Edgar Allan Poe: "Firul pe care-l torc Parcele se subţiază mereu. Odată şi odată despre fiecare din noi se vor scrie asemenea lucruri pe care oamenii le vor citi cu tristeţe sau cu nepăsare ..." Sau Poetul vorbind "de fundalul generos al unui oraş pozitiv şi dinamic, mult comerţ, multă industrie, multă indiferenţă - şi poate o mai pregnantă invitaţie la conformismul civilizaţiei, care-şi are în cuvântul "modern" toate justificările dacă nu şi secreta consolare indispensabilă. Nu pot să ader la nici o formulă fără să încerc un sentiment de abdicare ... am o obsesie unică: omul, condiţia lui, existenţa mizeria, moartea ... în fond, poate că suntem prea mulţi ... viciul esenţial al literaturii contemporane e poate tocmai această proliferare absurdă, această-industrie, perfect plauzibilă de altfel. Nimic nu poate fi mai reconfortant, după excesul de literatură, discuţii controverse, decât o lungă plimbare de seară pe Zeil".

Sau cu alte cuvinte Poetul suferă de lingoarea unui dor după evadarea ce debutează cu acel "Vreau ferestre deschise spre cer".

Dar totul se transfigurează, devine altceva, pe suişul început la Frankfurt devenit tot mai aproape de înaltul stelelor de zi şi de noapte, totuna. Am intrat cu A. Baconsky în Italia unde nu voi vorbi de unicele frumuseţi întâlnite în cale ci pentru lămurire ca să dau seama de starea sufletească a Poetului voi cita la întâmplare câteva pasagii atotgrăitoare. "Vederea bisericii San Marco uluieşte şi prima imagine pe care ţi-o dă e aceea a unei apariţii de reverie fantastă, un templu de aur sclipind sub soarele matinal, învăluit de aripile zecilor de porumbei dispersaţi în văzduh. Aşa va fi arătat Sfânta Sofia în vremea glorioasă a lui Vasile al II-lea, ucigătorul bulgarilor când Vladimir, cneazul slavilor kieveni, ezită între creştinismul grec şi cel latin ... îşi trimisese la Constantinopol emisarii care conduşi în vestita biserică de către însuşi împăratul, se exprimară la întoarcere, în termeni extatici: Nu mai ştiam dacă ne aflăm pe pământ sau în ceruri, căci nu se găseşte aici în lume nimic asemănător. Nu putem spune în cuvinte ceea am simţit, ştim doar că acolo Dumnezeu locuieşte printre oamenie". (Veneţia) "Aici, la ultimul meu popas, am avut sentimentul că operele de artă care poartă marca geniului nu pot fi cunoscute niciodată. Aşa e şi Florenţa care e ea însăşi o capodoperă. Ori de câte ori o revezi o recunoşti numai pe jumătate, căci de fiecare dată ceea ce vezi e doar una dintre nenumăratele ei înfăţişări". "Roma e oraşul cu pieţele cele mai frumoase din lume, cele mai diferite, unice fiecare în felul lor, adevărate interioare de temple prin care treci înfiorat, convertit fără voie la o religie necunoscută. La San Pietro te copleşeşc proporţiile şi grandoarea, materializarea monumentală, a ideii de măreţie. Acolo în incinta colonadei încerci un sentiment de sfială nelămurită, care nu se conciliază cu ortodoxismul nostru stilizat, epurat de fast, redus la un ritual de interioritate abisală şi simţi în catolicism perpetuarea vechilor forme ale Romei păgâne, vechilor tipare clasice întemeiate pe simetrii perfecte, ca silogismele lui Descartes. ... sinteza latinităţii noastre cu fondul getic ancestral şi cu ortodoxia bizantină a adăogat o dimensiune capitală culturii româneşti şi i-a accentuat originalitatea, chiar dacă sub raportul civilizaţiei afilierea la sfera Europei catolice ar fi fost mai profitabilă pentru noi". Împărtăşesc cu totul ideia autorului nostru venită ca replică sincronismului lovinescian după acest critic, al spiritualităţii noastre, faptul că am rămas ortdocşi ar plana asupra noastră mai rău ca blestemul Atrizilor. Şi aş mai adăoga faptul că de câte ori am vizitat Italia, nu am putut să nu mă opresc la ceea ce am numit pentru mine triunghiul de aur al acestei ţări, în antichitate numită Ausonia: Florenţa, Roma şi Veneţia.

Şi să înscheiem aceste spendide consideraţii semnate de câtre Anatol Baconsky: "După cinci secole de geniu absurd în impetuozitatea lui, care se reclamă de mitologie mai curând decât de istoria artelor, Italia abundă de capodopere ca o trezoserie fabuloasă de basm oriental. Aici poţi întârzia în faţa madonelor lui Giovanni Bellini, sau a uneia stranie şi hieratică a lui C. Crivelli, transfug veneţian crispat întru manierismul dogmatic pe care-l spulbera elanul noilor tendinţe inaugurate de Giambelino, poţi vedea piesele atît de rare ale lui Pisanello, marele fiu al Veronei, genial deopotrivă ca pictor, desenator şi gravor de medalii (Verona). Şi poetul nostru îl contestă pe Elie Faure când îl consideră pe Pisanello, orientându-se după Vasari, elev al lui Andrea Castagno odată ce pictura, veroneziului era diametral opusă stilului sculptural caracteristic florentinului, şi nu se cunoaşte nicio stabilire a lui Pisanello la Florenţa. Fără îndoială autorul nostru are dreptate şi aceasta se cere subliniată fiindcă reuşeşte să-i pună pe picior greşit pe doi mari istorici de artă: Vasari şi inspiratul zilelor noastre, Elie Faure.

Ne vom opri adică mai bine zis ne vom întrerupe deocamdată prezentarea noastră, până când vom reveni în Cartea cealaltă asupra întâlnirii dintre A. Baconsky şi maestrul său Botticelli numit simplu cu nunele său mic Sandro, relatare cuprinsă în articolul "Mesajul unei generaţii întârziate".

În acest sens voi da următorul citat semnificativ: "Italia, ţara miracolelor" mai bogată şi mai neverosimilă decât un întreg continent ... există Europa şi există Italia ... oraşe, oraşe, oraşe, un repertoriu inepuizabil, deconcentrant ... am parcus şi alte drumuri prin acest univers şi poate odată voi scrie o carte în întregime dedicată Italiei".

Cu siguranţă, A. Baconsky e un slujitor, nu de fiecare zi, al Cuvântului, căruia îi atribuie calităţi majore din magia tainică a inimii. Datoriă acestui cult pentru Logosul originar, ceea ce-l apropie de poetul Cuvintelor potrivi T. Arghezi, stilul bardului şi scriitorului se bucură de acurateţa luminii solare şi de eleganţa gesturilor cavalereşti, astăzi de mult uitate. Poezia şi eseul lui Baconsky corespund unui ritual pur, credincioşii care vin să asiste la ceremonialul său ţinut întru frumuseţe, vor îmbrăca veşmintele prescrise, urmând indicaţiile celui aflat la tribună, pentru o clipă vor să uite de mintea lor cugetătoare, se vor lăsa duşi de farmecul cuvântului luluit, ca un alt fluier-sirinx al lui Pan, păstrat în forma lui originară, când el a fost descoperit în timbrul trestiei goale bătută de un vânt uşor, lângă izvoarele Armoniei, aceasta din urmă definită prin sunetele ei desăvârşite. Într'o epocă în care metafora e în declin, prin evadările lui în lumea stihurilor sale, imaculate ca albul lui Baudelaire. Poetul ne învaţă că pe acel tărâm binecuvântat, de existenţa căruia nu putem să ne îndoim, se întrebuinţează un alt fel de limbaj, metaforizant prin fiecare cadenţă a sa. De unde am defini, pe cât ne este îngăduit, ceea ce este inefabil, inconştient scrie el, în actul său creator, aşa dar ne ajută să ne apropiem de marele mister, altfel de neatins pentru muritorul de rând. Scrisul lui Baconsky posedă prin însuşirile sale, o veşnicie de natură spirituală, înscrisă aprioric în marmura discursului său poetic şi fiindcă acesta va urma, fără abatere, dialectica superioară a inimii, ideea fiind ancorată mai mult de inimă decât de logica raţiuni,  în consecinţă duhul ei omenesc, fos aprins pe culmi încă necălcate, nu va cunoaşte nicicând stingerea, de pe rugul ei, altar de templu al Poeziei, vor lua lumină tot alte făclii şi vor înflori mereu alte fiinţe creatoare.

Acesta a fost destinul pământesc al poetului A. Baconsky, hălăduind sfios printre semenii săi pentru a nu-şi tulbura tăcerile proprii, pe când moartea lui s'a asemănat cu o stea ce cade pe cer, încât oemanii au privit-o ca pe o minune cosmică, închinându-se iarăşi poeziei ca pe vremea lui Homer când es îi înălţa şi îi făcea prieteni cu zeii din Olimp. Să fie vorba de o Victorie a poeziei şi a Poetului? Milă, pentru cei ce au trecut indiferenţi pe lângă acest fenomen ceresc, preocupaţi cu numărătoarea arginţilor, nici nu l-au băgat în seamă!

În legătură cu impresiile sale italiene, P. Şeicaru mi-a mărturisit că nu ştie cum s'a făcut dar a vizitat mai des Italia decât Franţa. Explicaţia e uşor de dat, pentru noi românii Italia e a doua nostră casă şi dacă am face bilanţul personalităţilor noastre legate de această ţară, de care încă Miron Costin a scris că are peisagii demne de paradisul ceresc, rie vom mira întocmai ca şi maestrul că numărul lor e mult mai mare decât al celor raportaţi la Franţa, de unde putem deduce şi statistic faptul că spiritual suntem mai apropiaţi de Italia decât de Franţa. Nu ne va fi greu, să acceptăm, cum a făcut-o şi marele ziarist, că de fapt pridvorul Italiei pentru simţirea românească începe cu Provenţa patria felibrilor lui Mistral, cu messer Francesco Petrarca, leagănul unor aşezări cu adevărat romane, după cum le certifică nenumăratele monumente aflate în regiune.

Dar respectiva relaţie cu Italia a românilor are rădăcini mult mai profunde şi nu e o întâmplare că reprezentanţii şcolii ardelene au pus-o în evidenţă, contribuind şederea lor la Propaganda Fide din Roma, deci contactul direct cu limba italiană. Din păcate în şcolile româneşti se pomeneşte de tendinţele italienizante ale lui I. Eliade Rădulescu care sunt infirmate cu toată violenţa de care numai filologii români sunt capabili (astfel au ajuns să apere cu aceiaşi violenţă reformele lingvistice introduse de veneticul M. Roller ca păstrarea lui î din i şi scoaterea apostrofului înlocuit cu liniuţa de unire, atidudini mai mult decât reprobabile) şi astfel se trece peste anumite realităţi, legate de spiritualităţi înrudite, demne, pe alte planuri, să fie luate în considerare.

Voi cita în acest sens, un pasaj semnificativ din cartea profesorului D. Popovici din cartea Studii literare, I Literatura română în epoca "luminilor", ed. Dacia, Cluj 1972, pag. 258, ediţie îngrijită şi note de I. Em. Petrescu, fie şi ca omagiu adus preţuitului, die mine, dascăl: "Purismul lui Maior nu este exclusiv latin; el este latin şi romanic în acelaşi timp, dar romanic cu prevalenţa norei italiene. Apropierile pe care le stabileşte între limba română şi limba italiană sunt semnificative. Deşi aceasta din urmă este în general o limbă mai coruptă decât cea română, el reportează totuşi părerea lui Laurenţiu Toppeltin, care crede că la data când italiana nu era cultivată de marii scriitori ai Italiei, această limbă semăna întru totul cu cea română. Pe această concepţie avea să-şi întemeieze mai târziu Heliade Rădulescu sistemul său italienist şi avea să tragă dintr', însă o concluzie extrem de înteresantă: de vreme ce limba română era atunci întru totul asemenea cu cea italiană, urmează că marii scriitori ai Italiei au perfecţionat o limbă care era deopotrivă a lor şi a noastră şi că noi n'avem decât să beneficiem de roadele activităţii lor. Determinând un asemenea fel de a vedea, înţelegem diferenţa de marcă între italienismul lui Micu sau Şincai şi acele al lui Maior. Cei dintâi se limitau la câteva date ortografice, pe care le adoptă şi Maior; dar acesta înţelege să privească în alcătuirea adâncă a lucrurilor, să indice direcţii şi să sugereze soluţii care aveau să preocupe timp îndelungat pe urmaşi".

Desigur ceea ce se impune să fie respins din punct de vedere filologic, poate constitui puncte de plecare pentru alte modalităţi înterpretative, aşa dar a le arunca la coş înseamnă un adevărat sacrilegiu. Astfel, L. Blaga analizând gândirea lingvistă a lui Maior ca pe o gândire filozofică, "ţesătura cea din lontru" a limbii, ne duce la forma interioară căutată de Goethe în opera de artă, preluată de Humboldt pentru a o aplica la problemele de limbă, este comentată la Maior de filozoful român în felul următor: "Maior nu a trebuit să aştepte apariţia acestuit termen în filozofia limbii; el vorbeşte plastic despre 'ţesătura cea din lontru' a limbii designând, cu această structură fundamentală, interioară, ascunsă a unei limbi, structura la care el identifică un prototip ... Spiritul în care Maior adânceşte o problemă de specialitate este aşadar filozofic".

Ce însemna Petru Maior pentru Eliade Rădulescu o aflăm din scrisoarea adresată lui Petrache Poenaru: "Îţi aduci aminte, când a ieşit Istoria pentru începutul românilor a fericitului Petru Maior cum o citiam împreună şi câte idei frumoase, deşi copilăreşti, se frământau în capetele noastre?".

În lucrări anterioare insistam asupra înrudirii spiritualităţii româneşti cu cea italiană: aceasta din urmă prin învăţătura Sf. Francisc despre iubirea cerească filtrată prin noul platonism şi neoplatonism sintetizat de M. Ficino în cadrul Academiei din Florenţa sub numele de teologia platonică, precedată de concepţia lui Dante şi Petrarca, are raporturi strânse cu dualismul dintre întrepătrunderea prin iubirea pământescului şi cerescului, profanului şi divinului, principiu fundamental pentru spiritualitatea românească, se rezolvă în mod italian prin înălţarea omului ales la Dumnezeu, chiar dacă, în prima procesul se petrece după moarte pe când la italian vederea fie şi pentru o clipă a divinităţii are loc încă în viaţa lui pământească, mândrie a oricărui spirit individualist apusean. Pe când filozofia catolică bazată pe învăţătura aristotelică a Sf. Toma d'Aquino nu are nicio legătură cu spiritualitatea italiană, se suprapune total mentalităţii franceze de unde intuiţia lui Baconsky să asocieze catolicismul catedralei Sf. Petru din Roma cu silogismele lui Descartes.

Aşa dar între spiritualitatea italiană şi cea română se pot evidenţia punţi mult mai strânse - de altfel pe drept Nae Ionescu nu-l socoteşte pe Sf. Francisc unul catolic, deci prin el se asigură trecerea spre un hieratism ortodox nedogmatic, relaţie descoperită de reprezentanţii şcolii ardelene, în primul rând Petru Maior, în studiul naşterii limbii române se ajunge nu numai la izvorul ei latin dar şi cel italian, de unde corespondenţele dintre unele caractere specifice, creatoare ale celor două etnii de origine latină.

În aceeaşi scrisoare, P. Şeicaru elogiază femeia cu rolul de soţie, ca tovarăşă de viaţă, fiinţă de aleasă iubire de tot ce geniul omenesc a lăsat frumos de-a lungul secolelor, aşa cum s'a prezentat însoţindu-l pe toate drumurile Italiei. Amintirea ei îl umple de o undă de melancolie, totuşi evită subiectivismele şi ne trimite la portretul ce i l-a făcut Ion Vinea, articol la care vom reveni nu peste mult.

Mai deschis se arată faţă de sora-sa Veguţa, fidela sa îngrijitoare, căreia nu-i era străină jertfa Anei lui Manole cu gândul la ea promite: "Voi scrie o carte asupra acestei fiinţe străbătută de lectura celor patru evanghelii şi de ... cugetările lui Marc Aureliu". Voi avea ocazia, într'a treia parte a cărţii  mele, cănd vom avea prilejul să o cunoaştem din scrisorile pe care mi le-a scris, ele ne vor aduce înainte pe o altă Doamnă a spiritului românesc.

În acest cadru lipseşte încă un personaj feminin pe care am întâlnit-o în cimitirul prizonierilor-eroi români morţi în primul război mondial în Val du Roy (Valea regelui) azi numit Soultzmatt, unde statuia României de Oscar Han o reprezintă pe mama lui Pamfil Şeicaru, în postura eroinei lui Bolintineanu, spunând fiului ei, Ştefan cel Mare, celebrele cuvinte: "Du-te la oştire, pentru ţară mori / Şi-ţi va fi mormântul încununat cu flori /." Personal, cred că toată energia acestei femei s'a transmis fiului ei, în caracterul căruia  adaogă forţa de rezistenţă a păstorilor din Şeica, strămoşii săi de pe linie paternă, fraţi buni cu dacii reprezentaţi pe columna lui Traian ridicată de Apolodor din Damasc. Din respectiva unire s'a născut fenomenalul Pamfil Şeicaru, marele ziarist, istoric şi scriitor rămas până în ultima clipă a vieţii fidel neamului şi patriei sale pe care le-a iubuit mai mult ca pe orice în lume, cunoscând şi slujind principiul adevărului, singurul ce poate duce pe cei iubiţi de el, la lumină.

Idealizarea femeii, corect observată de Liviu Rebreanu când îşi pune personajul principal din Gorila, Pahonţu-Pamfil Şeicaru să slujească iubirii celeste avute pentru Cristiana, o găsim ca o constantă a vieţii sale, de unde predilecţia de a descrie cu mâinile sale dure gingăşia chipului unei femei, cum ar fi soţia lui Oct. Goga, Hortensia Cosma, în acele momente se transpune într'un pictor de quattrocento care nu uită să pună în mâna modelului său o floare ce creşte numai în rai, el însuşi se purifică de toate cele lumeşti prin unica sa experienţă spirituală. De fiecare dată înălţarea femeii constituie una din imaginile sublime ale conştiinţei sale, amintindu-ne de viziunile danteşti sau petrarchiene, la aceasta din urmă după moarte, Laura, iubita poetului, ajunge să se identifice cu chipul Fecioarei Maria, pe când la români Mama copilului se aseamănă cu Preacurata din icoane, deosebirea fiind de caracter abisal, pe când italianul ca Dante sau Petrarca o poate întâlni pe Maica Domnului doar în cer, la români prin simţul său sofianic ea coboară printre oameni cum i se întâmplă şi lui Dumneseu în basmele noastre populare.

Până la urmă, în aceeaşi scrisoare maestrul nu se poate emancipa de morbul său politic şi în acest mod de la Italia şi A. Baconsky, P. Şeicaru mă anunţă că va scrie un articol pe care intenţionează să-l publice într'un ziar cunoscut din Italia, imediat ce va primi unele informaţii necesare pentru a concepe articolul său. Mânia marelui ziarist era întrutotul justificată, aşazisa democraţie italiană a ajuns pe marginea prăpastiei, după răpirea lui Aldo Moro, brigăzile roşii ameninţau pe şeful guvernului Giulio Andreotti şi pe preşedintele senatului, Amintore Fanfani cu neutralizarea, ceea ce însemnă cu lichidarea lor fizică.

Nu cred ca să fi scris articolul promis, dar se poate încăodată constata adeziunea sa la un regim democrat ameninţat, cum era cel italian, cu un război civil, deci cu dispariţia. Pamfil Şeicaru şi în problema Italiei avea o viziune ce timpul o va confirma, partidul democrat creştin nu mai putea să guverneze ţara, şi cu toate acestea încerca să se menţină la putere, agăţându-se ca înecatul, de un fir de pai. Timpul va da încăodată dreptate lui P. Şeicaru.

Scrisoarea (24) din 30 Iunie 1978 de la Pamfil Şeicaru

Dragă Ovidiu,

firea dtale este excesiv de delicată şi suferi când te izbesti de existente bipede cu totul potrivnice, de brutală grosolănie. Eminenţă cenuşie? Dar la tot pasul în emigraţie te izbeşti de o improvizată eminenţă care exercită misiunea de a corecta orice abatere de la linia de demarcaţie a valorilor pe care ei le admit. Eu de 33 de ani cunosc cenzuri în forma cea mai obraznică de la cenzorii paznici ai valorilor naţionale pe care ei le admit. George Oprescu a fost profesor de Istoria artelor. De altfel cărţile publicate de el sunt singurele care pot să te familiarizeze cu minunile tuturor manifestărilor în pictură, în sulptură şi în arhitectură. Pe cât îmi amintesc a publicat o carte asupra picturii româneşti în limba franceză ce a fost apreciată de specialişti. Din articolul publicat în Carpaţii m'a impresionat ce sigur ţi-ai format o aleasă apreciere.

Am trimis "Curentul" la toate publicaţiile tipărite ce apar în afara hotarelor României, nici una nu a menţionat apariţia. Conspiraţia tăcerii s'a menţinut. Eram sigur. Eminenţele cenuşii nu formează toată emigraţia din fericire.

Îţi voi expedia luni, volumul "Articole de fond". Când le vei citi cu atenţi îţi vei da seama câtă vinovată inconştienţă a prezidat actul de la 23 August 1944. A fost un salt dement în vid.

Regret că nu-mi comunici dacă ai găsit medicamentul aşa de necesar pe care urna să-l trimiţi prin Crucea Roşie dnei Gina Olărescu, karl Marx 10 - Iaşi. Eu asigurat de dta am şi anunţat predestinatata. În cazul că încă nu le-ai putut procura mă situez într'o poziţie de om neserios. Scrie-mi ca să mă linişteşti dacă le-ai trimis. Aş fi fericit dacă le-ai fi şi găsit şi le-ai trimis. Nu insist dat fiind că te cunosc prea bine.

Tot mângâi speranţa că ai putea găsi două zile libere să vii la Dachau. Giessen este pe cât mi s'a spus aproape de Muenchen. Eu cu sănătatea o duc bine. Săptămâna care vine va apare alt număr din Curentul.

                    Închei şi te-aştept

                                             O îmbrăţişare de la Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

În prezenta scrisoare maestrul mă asigură ca aş fi prea sensibil şi sufăr când mă izbesc de existenţe bipede cu totul protrivnice, de o grosolană brutalitate. El de 33 de ani cunoaştea obraznica cenzură, a celor ce se străduiesc să înlăture orice abatere de la linia de demarcaţie a valorilor pe care ei le admit.

Marele ziarist mit se plânge că a trimis Curentul la toate publicaţiile ce apar în afara hotarelor României dar nici una nu a menţionat apariţia. Aşadar conspiraţia tăcerii se menţine, cum de atfel era sigur.

Totuşi suntem datori să o scriem, atitudinea respectivă constituie o măsură, de totului compromiţătoare pentru gradul de pregătire intelectual ce caracteriza emigraţia românească şi pe cei aleşi să o conducă spre un viitor mai luminos. De fapt, dezinteresul era absolut, exilul se asemăna unui vas fără echipaj instruit la bord, deci îl purtau valurile după voia lor.

Cu această ocazie o să mă opresc asupra unor figuri ale "diasporei" şi întrebuinţez această denumire deoarece am evoluat, ne aflăm după ani de zisă eliberare de sub jugul comunist, intelectualii din emigraţie au avut timp să se unească, fără nicio zăbavă cu cei din ţară, combinaţie ce ne permite astăzi să judecăm cu alţi ochi trecutul pe care l-am trăit împreună cu oamenii săi.

De pe acum putem semnala că dacă cei din România sunt stăpăniţi de un egoism colectiv opunându-se asimilării elementelor dornice să se întoarcă în ţară cu tot ce au mai bun, înafară de averi exorbitante, situaţie de care am vorbit în cele anterioare, depăşindu-se orice bun simţ nu puţinii trec hotarele, însuşindu-şi problemele fundamentale ale exilului şi până la urmă nu prididesc să dea lecţii celor ce cunosc mult prea bine chestiunile pe care le dezbat deoarece ele au format pâinea lor cea de toate zilele, efectul fiind de-adreptul catastrofal, orgoliul prea mare se întorce ca un bumerang asupra autorilor respectivi dezvelindu-le goliciunea spirituală. Astfel, să dau un exemplu privindu-l pe un domn Ruja pentru care în ciuda eforturilor sale cu cât înaintează în pretractările sale expresioniste, se înstrăinează tot mai mult de esenţa poeticei lui Aron Cotruş, şi l-aş întreba de ce a ocolit pe exegeţii poetului, care i-ar fi putut da unele informaţii valoroase ori şi-a închipuit, înşelându-se grav, că va fi primul exeget al operei lui Aron Cotruş, ceea ce de-acum e sigur o prostie, infirmitate ce-l salvează de a fi tras la răspundere că nu a citat unele lucrări apărute înaintea însemnărilor sale de caet şcolăresc, şi asta încă pe cale judecătorească. Este de spus că aceasta e o boală a culturalnicilor români de astăzi, vorbesc de diasporă - noţiune mai mult decât contestabilă - dar refuză cu încăpăţâre să cunoască pe creatorii ei, consideră că e destul să-i întrebuinţeze şi când e cazul şi când nu, pe mai cunoscuţii Mircea Eliade, E. Cioran, sau E. Ionescu, primul publicat încă de pe vremea comuniştilor, pe când ceilalţi doi unul e filosof celălat dramaturg de limbă franceză.

Şi ca să închei această întroducere în bună dispoziţie, în Gazeta literară din nu ştiu ce an, istoricul literar Martin scrie negru pe alb, că însoţit de părintele Anania a vizitat mormântul (sau ceea ce indică locul unde e pus în groapă marele poet) poetului aflat în Chicago, lucru ce ne umple de mirare când bine se ştie că Aron Cotruş îşi are locul de veci în cimitirul Holly Cross din Cleveland, ceea ce e cu totul altceva. Ne punem intrebarea dacă nu cumva dl. critic a fost în stare de ebrietate când a pus enormitatea respectivă pe hârtie, deci în stare de iresponsabilitate, ori cum nu ne putem închipui aşa ceva despre onorabilul domn, ne rămâne ipoteza că nici n'a vizitat cimitirul cu pricina, a vorbit, lăsându-se informat de o a treia gură. Şi despre atare situaţii penibile s'ar putea scrie un tom gros de tot, vom trece de astădată pe lăngă ele.

Cum am mai amintit şi în alte părţi G. Gafencu, politician democrat cu tendinţe spre stânga, înainte de a muri, după ce a simţit că mai toate cancelariile apusene îi închid porţile, cei dinlăuntru fiind ocupaţi să-l primească pe şeful comunist al României, politicianul nostru şi-a scris testamentul în care a dezvoltat o ideea ce ar trebui să ne atragă atenţia, mai ales astăzi. Astfel G. Gafencu prevedea căderea comunismului în Rusia ca şi în ţările satelite inclusiv în România, dar era de părere că în aceste ţări eliberate, în primul rând în ţara sa, va trebui să se realizese un regim democratic mai bun ca cel din Apus, datorită anilor de suferinţă ce nu vor putea fi uitaţi atât de uşor.

Să recunoaştem, că astăzi în România nu numai că nimeni şi nimic nu mai amintesc de vitregia comunismului, dar există o copiere a democraţiilor apusene, lamentabilă, fiindcă s'au autohtonizat doar viciile şi semnele de decadenţă ale lor, cât priveşte instalarea unei democraţii mai bune nicio urmă, deci trebuie să-l considerăm pe Gafencu drept un visător iremediabil.

Pe acest fond, deschis de altfel de rândurile lui Pamfil Şeicaru doresc să prezint căţiva oameni de "elită" ai exilului şi ai ţării mume, convins fiind că din comportarea acestor eminenţe cenuşii vom putea întrezări destinul României contemporane, în care oamenii, cu precădere intelectuali nu mai au niciun ideal, îşi slujesc propriile interese sub vălul înşelător al Mayei indiene, preluată de la pesimistul Schopenhauer, şi ar fi păcat să cădem în poezie când în poezie când ţelul lor este acela de a-şi umple buzunarele cu dolari, totodată impunându-şi valorile cu vehemenţa intransigentă a celui ce nu are dreptate.

Primul, prezentat, va fi omul de care mă plângeam maestrului, I.A. Mirea (oare primele litere ale pronumelui său nu-l caracterizează ca de la sine ca pe o pseudoeminenţă cenuşie?).

L-am cunoscut cu ocazia redactătii publicaţiei Discurs contemporan, prin care avea speranţa că va realiza ceva unic pe tot mapamondul şi probabil pentru a ajunge la o atare performanţă a avut nevoie de un răgaz de aproape cinci ani, astfel că pe această cale mi-a făcut un mare deserviciu privind datarea articolului pe care i l-am trimis întitulat simplu şi clar cu "Boala lui Mihai Eminescu" ori el considerându-l prea obişnuit l-a schimbat în Suferinţele lui Eminescu, ceea ce eu am admis, deşi suferinţele ar fi putut fi şi de ordin moral de pildă, sigur noul titlu nu acoperea conţinutul, exprimat explicit de a fi o boală, fie şi psihică.

Dar amânarea sine die a lucrării mele mi-a adus un grav prejudiciu ştiinţific, fiindcă eu îi predasem articolul cam pe la mijlocul anului 1971, ori cartea drului Ion Nica despre Mihai Eminescu a apărut după predarea articolului meu, deci nu puteam să-l consult şi să mă las influenţat de conţinutul ei. Desigur, că dl. I.A. Mirea ar fi putut trece la începutul sau la sfârşitul său data predării pentru publicare, ceea ce nu s'a gândit s'o facă deşi i-am onorat revista cu rodul muncii mele de mai bine de două decenii şi mai mult.

Cum, întretimp intrasem în corespondenţă cu dânsul, la un moment dat i-am mărturisit că personal am crescut cu Istoria artelor lui G. Oprescu. Nu i-am pomenit de faptul că în acea vreme de secetă spirituală, descoperind în vasta bibliotecă a lui tata cele patru volume ale lui Oprescu la care aş adăoga şi pe cel dedicat Istoriei artelor româneşti, prin ele am ajuns în contact cu minunta artă veneţiană şi cea a Florenţei de Renaştere de quattro şi cinquecento care m'a şi fascinat, am rămas pentru totdeauna înfocatul lor admirator. În cadrul orei de desen am ţinut o comunicare despre Tiţian, Veronese şi Tintoretto, abea eram în clasa a şasea de liceu şi ce-am simţit eu atunci, în inimă, e greu de descris.

Desigur, am şi astăzi aceste volume în bibliotheca mea, G. Oprescu nu este original in cărţile sale dar tocmai asta îi dă valoarea, fiindcă citând marii specialişti din vremea sa, descrierile sale nu puteau greşi mai mult decât epoca lui ori asta se poate uşor înţelege, mai ales într'o vreme când Michelangelo este socotit un fabricant de biftecuri, Veronese un simplu decorator pe când Tintoretto un manierist, lipsit de valoare. În faţa unor astfel de inepţii subiective, îţi face bine lectura cărţi lui Oprescu, din care afli că marii specialişti între cele două războaie mondiale îl socoteau pe Michelangelo un artist divin, iar lui Tintoretto, aşa cum se prezintă în Scuola di San Rocco, îi confereau măsura unui geniu fără egal, opera sa fiind comparabilă numai cu Capela Sixtină a lui Michelangelo, din Roma.

Să reţinem că până astăzi nu avem în limba română un Tratat de Istoria artelor mai bun decât al lui G. Oprescu şi în ce priveşte Istoria artelor româneşti nu are niciun rival fiindcă nimeni nu s'a încumetat să mai scrie una, după cum marii noştri maeştrii desigur o merită.

(Fără îndoială ne aflăm întrun domeniu în care poţi uşor fi acuzat de plagiat cum i s'a intâmplat profesorului Papilian că l-ar fi copiat pe anatomul francez Testut, la care inspiratul medic şi romancier a răspuns "Ce puteam scrie decât că o, femur, femur / Ce te'nvârţi pe lângă ... fund.)

Am rămas surprins de scrisoarea răspuns a lui I.A. Mirea în care pur şi simplu mă compătimea că m'am format sub influenţa unui gâgă al Istoriei artelor şi încă numai ştiu căte caracterizări de acest fel.

Desigur, că nu m'am supărat mai ales că bănuiam că l-au iritat probabil observaţiile mele făcute asupra unor inepţii expuse ca obiecte de artă în muzeul de artă modernă din Amsterdam, situat lângă exceptionale prezentare ale operelor lui V. van Gogh.

Printre altele, putea fi observat un piedestal de piatră, îmi pare, asemănător cu cel expus la biserica Quo Vadis din Roma antiqua, ce ar purta urmele Mântuitorului când i s'a arătat Sf. Petru pe cale să părăsească Roma pentru a-şi salva viaţa, numai că aici nu era vorba de o arătare sacră ci de ceva tare obişnuit. Se recomanda ca privitorul să urce pe piedestal, şi în această poziţie să-şi facă o fotografie, realizând ceea ce poate fi numit o statuie vie.

Subiectul îmi apărea inferior unui joc stupid de copii, şi îl readusesem în discuţie, lăsându-l să-mi explice mesajul superior aflat în respectiva creaţie, socotindu-mă lipsit de vocaţia de a înţelege arta modernă, una din revoluţiile radicale aparţinând secolului al XX-lea.Ţin să reamintesc cititorului că-l aveam de partea mea pe filozoful Heidegger care nu vedea în arta zisă modernă decât o tendinţă de continuă distrugere. Nu mi-a fost greu să constat că dl. I.A. Mirea era un artist modernist, de aliură specială odată ce, când l-am rugat să-mi arate atelierul s'a făcut că nu mă aude şi după câte am înţeles fabrica un fel de turnuri de dimensiuni reduse, în serie, fără să se delimiteze dacă lucrul său e pictură sau sculptură sau din amândouă ducând, până la urmă la arhitectură, bineîţeles în miniatură.

Am căutat să-i cercetez sufletul, când am zărit pe o etajeră între două majuscule-turnuri, chipul ce i l-am trimis din Milano, din ultimul concediu reprezentând pe o madonă, realizată cu o gingăşie cerească, de un pictor anonim, elev de-a lui Leonardo da Vinci după mulţi critici lucrarea, excepţional împlinită nu putea fi decât de maestrul Leonardo în persoană. Mi se făcuse milă de acest personaj, între lucurile căruia respectivul portret nu avea ce căuta, şi am dorit să-l antrenez într'o discuţie asupra artei moderniste în general, şi a sa personală în special cu buna intenţie să aflu câte ceva din secretele artei sale, dar părea înfricoşat de eventualele mele replici, aşa că după ce-a luat o mină deosebit de tristă, se făcuse mai prelungă şi mai palidă ca a hidalgo-ului de la Mancha, grăieşte pe un ton devenit subit plângăreţ: "Ce bucuros aş fi să expun la acest muzeu de artă modernă din Amsterdam dar din păcate nu am bani să pot plăti asigurarea impusă lucrărilor preluate de conducătorii muzeului."

Deodată, I.A. Mirea îmi apărea ca un maniac al artei lui, asemenea lui Balthasar Claes eroul lui Balzac, cel ce vâna Absolutul pentru care nu avea nicio menire, cel puţin să-l poată întrucătva defini, dacă totuşi sub straiele ponosite s'ar putea afla un mare artist? Nu, asta nu e posibil protestam înaintea propriului meu. Eu, şi fiindcă între noi de-acum geamurile interioare s'au făcut mate, dl. Mirea m'a întrebat, schimbând subiectul, dacă nu aş vrea să-l cunosc pe prietenul său, E. Cioran? Cum îmi dădea impresia că începuse iar să-şi deie anumite aere de mimoză înveninată, dorind să-şi arate fustele petalelor de catifea, i-am retezat-o scurt şi categoric printr'un nu mai tăios ca lama unei săbii proaspăt ascuţite. Arătându-şi mirarea i-am răspuns prompt de tot: Scriu ziarele parisiene despre un interviu luat lui Cioran în care întrebat despre legăturile sale trecute cu mişcarea legionară a răspuns: "Mişcarea legionară? Ce fel de blenoragie o mai fi şi asta?"

Ori se ştie că la vremea sa, Cioran elogia pe Căpitan şi mişcarea legionară ori dacă el neagă acest lucru este un om lipsit de caracter, tăgăduindu-şi trecutul.

Dorind să-l apere pe marele său prieten, I.A. Mirea m'a asigurat că filozoful este un mare neînţeles, el când spune ceva, oamenii nu pricep la ce se referă. Fără reţinere, i-am ripostat: "Adică atunci când marele Cioran te trimite în origini, spus pe româneşte, ar trebui să înţelegem că îţi deschide porţile cerului".

A fost prima şi ultima întrevedere cu I.A. Mirea, artistul fără atelier şi am putut vedea, mai devreme ce fel de poezie, scria acest modernist, pur sânge!

Grozăviile puse pe hârtie de E. Cioran fac parte din arte pe care şi-a înuşit-o de la dascălul său Nae Ionescu şi desigur multe jignesc condiţia umană, nu numai pe cea românească. Lui îi aparţine aserţiunea că îi este ruşine de a fi român, comuniştii l-au pus pe L. Blaga să-i răspundă în oficiosul patidului pe tărâm cultural "Contemporanul", dar noi nu o considerăm atâta de gravă şi mai ales nefondată, mai ales după modul umilitor prin care intelectualii români au preaslăvit unicul partid comunist şi pe cel mai iubit fiu al poporului, N. Ceauşescu.

Dar se face atâta caz de o prefaţă gândită de Nae Ionescu la o carte scrisă de un huligan pe nume Mihai Sebastian, dar rândurile scrise de E. Cioran după ce a asistat la Patimile Domniului de la Oberammergau, ţinute la tot al zecelea an, cum că el nu a putut vărsa nicio lacrimă pentru Isus ci a avut toată admiraţia pentru fariseii evrei, care l-au condamnat la moarte pe fiul lui Dumnezeu, sunt republicate de o revistă românească, conştientă că tot ce exprimă acest autor are garanţiunea desăvârşirii.

Să ne înţelegem: E. Cioran ca filozof are valoarea pe care i-o recunosc francezii afirmând că o limbă franceză ca a lui nu s'a mai scris de la Voltaire încoarce, ori pentru acest obiectiv el a depus eforturi deosebite, ca şi gânditor liber legat organic de cultura franceză. Zeci de ani a refuzat să vorbească o altă limbă decât cea franceză, mai ales româna susţinând că după ce proununţă cuvântul roată, de origine latină de-altfel, nu mai poate vorbi şi scrie franceză câteva săptămâni. Cu foştii săi colegi de facultate din Bucureşti dacă îi scriau româneşte, el binevoia să le răspundă în franceză cum mi-a arătat-o prof. Amzăr, caz de care am vorbit în cele anterioare. Ori după majoritatea exegeţilor francezi valoarea deosebită o posedă stilul lui E. Cioran şi nu fondul care propagă un pesimism distrugător, al cărui singur efect este disperarea.

Prin urmare, vrem nu vrem E. Cioran, oricât ne mândrim cu el şi îl punem ca medalie la pieptul nostru, el aparţine literaturii şi filosofiei francese pe care, de fapt le-a îmbrăţişat, Franţa devenindu-i a doua patrie. E de acceptat că traducerile în româneşte ale acestui filozof şi eseist de marcă duc la pierderea esenţiualului, se transformă în nişte flori la origine cu miros îmbătător, cultivate în seră, îşi pierd frumuseţile şi aroma.

Dar va trebui, să mă pronunţ şi am dreptul s'o fac, odată ce am trăit în exil aproape de 20 de ani şi am luptat pentru autenticitatea de cuget a acestui exil, cunoscându-i de-aproape oamenii. În acest sens, în toţi aceşti ani E. Cioran nu a participat la o acţiune românească anticomunistă, din contră s'a complăcut în situaţia sa echivocă de filozof francez.

Este o tragedie a proporului romăn să alerge după o căruţă care l-a părăsit de mult, lăsându-l cu buzele umflate şi în acelaşi timp să refuze să cunoască pe adevăraţii eroi ai exilului românesc, printre, printre aceştia se înscriu un Pamfil Şeicaru, Ion Emilian, Vasile Posteucă şi alţii, mari patrioţi, ce au fost pierduţi pe drum dând obolul vârstei înaintate, alţii unei boli grave, ori până aceştia nu se vor întoarce spiritual în ţara lor natală, salvarea nu poate veni.

O situaţie şi mai discutabilă o prezintă Mircea Eliade care cum am scris-o prin laudele ce li s'au dus de diferite persoane lipsite de busolă, s'a ajuns la conclusia că el pluteşte peste muritorii de rând, conform principiilor respective a dus tratative cu omul cel mai compromis din România, Adrian Păunescu şi apoi s'a lăsat publicat în ţară, întărind prestigiul comuniştilor.

(Fără să negăm valoarea operelor istoricului religiilor M. Eliade ca şi a filozofului francez E. Cioran, numai că pentru formularea acestui deziderat e nevoie de nenumărate ediţii critice prin studiul acrib al cărora bazat pe o bibliografie ştiinţifică, s'ar putea evidenţia adevărata valoare, cum sigur o au, a celor doi în domeniul în care şi-au dus cu deosebită magnificienţă activitatea. Popularizarea vulgară, atribuindu-le paternitatea unor noţiuni ce nu le aparţine ca binomul sacru/profan, axa lumii, pomul vieţii etc. aşa cum se procedează de cele mai multe ori, împiedecă violent autentica lor cunoaştere, scoliastul nu depăşeşte limitele amatorismului).

Este de spus, total diferit de cei doi citaţi mai sus, a procedat E. Ionescu, dramaturg de limbă franceză cunoscut, membru al Academiei franceze. Nu numai datorită scrisorii deschise, lipsită de orice protocol, adresată lui N. Ceauşescu, dar a sprijinit tot timpul activitatea exilului românesc din Paris, de ar fi să dau pildă confruntarea lui directă cu trimişii Bucureştiului (în bună parte, preoţi) cu obiectivul de a ocupa biserica ortodoxă de pe Jean de Beauvais. S'a făcut proces şi exilul românesc a primit căştig de cauză.

În continuare mă voi referi la o întâmplare cel puţin bizară dar plină de învăţăminte. Cu puţin înainte de moartea filozofolui, dl. G. Liiceanu îl vizitează pe E. Cioran la Paris, ocazie cu care a realizat un film cu un interviu luat, în care se vede nu mai personajul principal, celălalt intervine atunci când i se cere să pună anumite întrebări. Prezentarea lui Cioran a fost multiplicată şi casetele au fost vândute de librăriile Humanitas, deci se află nu numai în arhiva editurii ci şi în biblioteca multor români de unde poate verifica orişicine, adevărul, pe care-l susţin în cele următoare .

De la primele secvenţe (filmul a fost transmis şi pe postul naţional de televiziune dându-mi prilejul să-l vizionez şi eu) poate constata nu numai specialistul că filozoful nostru are anumite tulburări psihice, în primul rând de memorie de unde vorbeşte greu limba română poticnindu-se, are nevoie să-l corecteze şi să-i ajute domnul invizibil de pe margine care face aşadrar şi pe sulfleur-ul; încă se constata că, în acelaşi timp, are aceleaşi tulburări şi în limba franceză dacă nu cumva mai grave, din această cauză E. Cioran şi-a întrerupt definitiv scrisul în această limbă. Şi fiindcă nu e greu să punem diagnosticul de demenţă gravă cerebrală de tip Alzheimer, astfel că aşa cum se întâmplă în atare cazuri bolnavul are mari lacune privind memoria întâmplărilor recente cu păstrarea mai bună a celor mai vechi, din copilarie pe care o repetă deseori. În acest raport se înţelege că limba sa maternă s'a păstrat mult mai bine decât cea franceză fiind în timp originară faţă de-a două oricum însuşită ceva mai târziu.

Şi ceea ce se arată caracteristic acestei afecţiuni cerebrale, bolnavul nu are conştiinţa bolii, din această cauză poate să accepte o discuţie dată, înlocuind inconştient golurile sale de memorie prin producţii ale imaginaţiei, ceea ce în psihiatrie se numeşte confabulaţie adică bolnavul confabulează înlocuind faptele reale cu unele inventate de el, din această cauză pentru un partner de discuţii care nu-i cunoaşte trecutul, el poate trece drept sănătos psihic. Nu şi pentru psihiatru sau în cazul în care, aşa ca la E. Cioran confabulaţia este pur şi simplu absurdă. Aşa se întâmplă în filmul dlui G. Liiceanu unde filozoful îşi aminteşte de copilăria sa petrecută la Răşinari, şi la incitaţia personajului de pe lături începe să povestească cum era prieten cu groparul cimitirului (se impiedecă la cuvântul de gropar şoptit de invizibilul său interlocutor) acesta îi dâdea cranii cu care copilul se juca footbal, evident o confabulaţii din foarte multe puncte de vedere. Groparul nu putea împărţi cranii omeneşti, prin simplul fapt că era conştient că putea să le vândă la un Institut de anatomie şi primea bani buni pe ele. Dar să zicem să era vorba de un oligrofen, oare copilul nu ar fi observat acest lucru, dar în cele din urmă să mai zicem că era mână largă cu craniile desgropate dar cum putea să joace footbal având în vedere că osul şi a unui craniu ea tare de tot, ajungea o simplă lovitură ca respectivul copil să nu mai pună piciorul pe aşa o minge blindată în viaţa lui.

Prin urmare, la data când dl. Liiceanu l-a filmat, E. Cioan suferea de o înaintată boală a lui Alzeimer având prezente toate simptomele caracteristice acestei afecţiuni. Se punea întrebarea, dl. Liiceanu nu a observat că are de-aface cu un bolnav grav pshici şi că nu-i respectă boala aducându-l înaintea tuturora, când el nu mai avea nimic din marele filozof şi eseist de odinioară? În acelaşi timp suferă de aceeaşi boală, demenţă senilă tip Alzheimer şi preşedintele fost al Americii R. Reagan. Acesta merge în fiecare dimineaţă, ştie el la ce servici, şi când se întoarce după masă acasă o întreabă pe soţia sa Nancy că ce vor oamenii, că-l salută pe stradă, unii vor să stea de vorbă cu el, pe când alţii caută să-i dea mâna. Şi când soţia îi aduce aminte că a fost preşedintele Statelor Unite în două perioade legislative, el ridică din umeri şi recunoaşte că uitat.

Dar oare cineva se mai gândeşte să-l readucă în faţa ecranelor de televizor cu intenţia să arate cetăţenilor ce poate deveni un preşedinte al lor, desigur şi în ţara tuturor posibilităţilor, aşa ceva e imposibil să se întâmpla. Dar nu în România unde E. Cioran este filmat de dl. Liiceanu şi încăodată ne punem întrebarea dacă el nu şi-a dat seama că filozoful e grav bolnav, greu de crezut când ziarele parisiene scriau aproape zilnic despre situaţia psihică a lui Cioran, care pleca în oraş dar nu era în stare să mai găsească drumul înapoi, astfel că sarcina asta revenea poliţiei să-l readucă la domiciliul său.

Dl. Liiceanu conştient că E. Cioran nu mai era E. Cioran, nu i-a păsat că-şi compromite partnerul de discuţii, el era mânat de un orgoliu nemai pomenit, vroia să arate românilor că dacă a refuzat atâţia ani să vorbească altă limbă decât franceza, cu el, impresionat de pregătirea lui filozofică, a început să converzese în limba lui maternă, deci să-l românizeze, pur şi simplu. Manipularea dlui Liiceanu e deadreptul compromiţătoare şi ar trebui supus judecării unei instanţe în care atare abateri de la principiile morale s'ar impune să fie pedepsite exemplar pentru ca nesăţioase sa iubire de sine, să nu-şi mai scoată capul din bezna imposturii la lumină, niciodată.

Merita E. Cioran să servească puncte ambiţiei bolnăvicioase a unui om cum a fost şi este în toate acţivităţile sale, acest G. Liiceanu? Eu cred sus şi tare, că nu, şi mă întreb unde sunt admiratorii filosofului să îngroaşe rândurile protestatarilor, sau sunt chiar aşa de orbi să nu vadă procedeul aplicat de dl. Liiceanu unui om, ce e mai mult decât el şi ambiţia sa vană? Ori suntem siguri, între intelectualii români domină şi astăzi mentatilatea comunistă: "tu nu vezi ce fac eu, nu iau cunoştiinţă nici eu, de ce faci tu!"

Pe acestă cale se poate constata că în anul 2001 poporul român stă sub două opresiuni malefice: pe de o parte comuniştii, readuşi la putere, pe de altă parte opoziţia unor intelectuali de tipul dlui G. Liiceanu care sub firma de a fi loial Apusului, de fapt se ocupă cu demolarea marilor valori româneşti, înălţându-se pe el insuşi, umflat peste măsură de nesăbuitul lui orgoliu, neservit de o valoare ieşită din comun.

Patronii dlui Liiceanu nu sunt în ţară ci la Paris, ei se numesc Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu; aceştia deveniţi octogenari dându-şi seama că nu lasă nimic de preţ în urma lor, s'au gândit să recupereze deficienţa respectivă profitănd de relaţiile cu subalternii lor din România. De-acum cetăţenul de onoare al Vâlcii, un nume pus, ilicit, pe o sucursală a librăriei Humanitas, se aşteaptă să fie curând înnobilat cu titlul de prinţ al Râmnicului.

Dar pe noi nu ne înşală, cât marca lor românească stă expusă la capătul de sus al aceleaşi străzi Jean de Beauvais, e vorba de statuia lui Mihai Eminescu comandată de cei doi patroni ai dlui Liiceanu, sculptorului, cu banii lui Răuţă, dar e un obicei cinstit, en matière de mr Ierunca să-i înjure pe legionari dar să profite de banii lor, ştiindu-se că şi celebra Limite apare tot cu ajutorul bănesc al altui legionar, Petra. Consultantul artistic al respectivei monstruozităţi (ce vrem, aşa se oglindeşte marele poet Mihai Eminescu, în conştiinţa lor) a fost cunoscutul critic de artă Ionel Jianu, numai că acesta suferea de un defect fizic, era aproape orb, din această cauză nu putea, fi apreciată de el, decât pur formal.

Ion Vlad a realizat un Eminescu decapitat după cum o demonstrează urma de tăietură de la nivelul gâtului său, aşa că zisul artist a luat capul poetului aruncat pe jos ca apoi să-l relipească pe un tru ce nu mai era al lui Eminescu, ci al unui slăbănog cloşar al Parisului, de unde se poate accepta că actul de ctitorie al dlui Ierunca, are o dublă funcţie, de departe chipul emaciat are ceva asemănare cu cel al lui Eminescu, dar revăzut de aproape, insul tot, mai ales de la gât în jos e al unui cloşar în care ceilalţi tovarăşi de suferinţă vor vedea pe regele lor.

În lumina acestor fapte, vom înţelege mai bine, cum a putut să tulbure dl. Liiceanu ultimele zile de viaţă ale filosofului E. Cioran, intrând în intimitatea unei boli atât de grave încât ceea ce a arătat el românilor n'a fost decât partea distrusă de morbul demenţei, total depersonalizată. De o demenţă senilă tip Alzheimer a suferit şi Kant, fără ca să aibe dreptate cei ce critică unele principii kantiene prin faptul că le atribuie demenţei, ceea ce e greşit şi tendenţios, marele gânditor de la Koenigsberg, din momentul instalării demenţei nu a mai fost capabil să gândească filosofic, întocmai ca E. Cioran care n'a mai scris niciun rând filosofic în limba lui Descartes odată cu instalarea demenţei sale de tip Alzheimer.

Mai tragic e cazul lui Nietzsche care după ce a suferit o involuţie cerebrală rămasă neresolvată din cauză că nu i s'a executat după moarte autopsia, în orice caz i s'a respectat cei 11 ani de boală, aşa cum nu a procedat dl. Liiceanu în cazul lui E. Cioran.

Poetul Eminescu a suferit de o psihoză maniaco-depresivă, fără substrat organic, de unde la autopsie creerul său a avut o greutate normală aşa cum s'a prezentat situaţia poetului Hoelderlin suferind mai bine de 40 de ani de o schizofrenie cronică, atât poetului român cât şi celui german boala cerebrală le-a respectat puterea creatoare poetică nu le-a fost alterată nici în timpul bolii psihice.

De la cazurile cu pondere pentru situaţia tragică a ţării de astăzi încât ne punem întrebarea unui Quo vadis, Romaniae, sunt altele ce aparţin unui război vesel, mai potrivite să fie definite pe glasul mai libertin al unei epigrame, numai aşa ne putem forţa râsul când totuşi s'ar cuveni şi în atare cazuli să plângem, să ne răcorim tâmplele cu amarul lacrimilor.

De pildă, în cele dintâi ne lovim de un aşa zis critic literar dublat de un istoric în aceeaşi specialitate care ne-a convins că îşi urăşte de moarte disciplina pe care o profesează, dovadă felul critic în care a dat iama în literatura veche românească unde se simte bine, când îl poate cita pe Borges deşi nu era locul dar dl. e un snob de mâna întâia, plăcarea lui e zeflemeaua şi distrugerea consecutivă, de unde poetul său preferat e unul comunist pe nume Ţărnea, de dragul lui nu vrea sâ părăsească literatura practicată sub comunişti, simpaţiile lui merg spre istoricul E. Micu autorul unei cărţi de pomină dedicată Gândirismului şi desigur spre marele romancier Breban pe care-l admiră de când sub comunist a fugit la Paris şi după un an a revenit în ţară redându i-se toate funcţiile, de-atunci oamenii cu scaun la cap il consideră un fost colonel de securitate, actual propagandist al partidului dlui social-democrat Ion Iliescu, alături de care îşi simte locul şi criticul nostru după ce a reuşit să-i încurce mai ales pe liberali că nu i-au dat funcţia pe care "geniul" său o merita. E vorba, bine citiţi de geniul politic fiindcă literatura nu-i mai spune nimic, o dăduse gata odată cu înălţarea zisului Ţărnea. Este din Vâlcea fieful comuniştilor, şi-a schimbat numele de Apolzan care era al tatălui său legionar, şi acuma îl înţelegem de ce a declarat la Europa liberă că el nu are nimic de schimbat din tot cât a jignit  literatura română sub comunişti. Acestui cameleon cu fizionomia primitivă a omului de Neanderthal, la părăsirea literaturii române i-am scris următoarea epigramă:

Manolescu, om politic

Şi-a depus candidatura

Astfel că scăpând de critic

Fericii ....... literatura

Fiind de-acum în domeniul epigramei o să mai citez una dedicată dnei Ileana Mustaţă autoarea după 1989, a cărţii G. Uscătescu, personaj remarcat în exil numai ca adept al regimului comunist din ţară, de unde desele lui călătorii în România, bucurându-se de prietenia lui C. Noica, ceea ce nu-i o mândrie postumă pentru autorul Rostirii româneşti. Totuşi numele lui a apărut în presa exilului atunci când legionarii disidenţi s'au hotărât să-l judece pe fostul lor şef, Horia Sima, de imoralitate. Fiind o problemă de bucătărie legionară, participa la ea şi colaboratorul găzarului Drăgan, Răuţă, (Doamne, încâlcite sunt drumurile tale până şi în exilul românesc), asta nu ne-ar înteresa prea mult, dar e un mic deranj pe traseul respectiv, la formidabila şedinţă participa şi Boeru, criminalul lui Iorga şi Madgearu, certificat de şeful său pe acele vremuri, Horia Sima. Deci, lucrurile se schimbă, ori nu-i exclus ca dnii citaţi să fi acţionat la ordinul Bucureştiului căci Boeru atunci când avea bani colabora cu comuniştii români, în timp pe ce ei publicau cărţi înfierând uciderea profesorului Iorga. Asta zic şi eu politică la nivel înalt. Dar iată epigrama scrisă , sper, nevinovatei dne Mustaţă:

Ideile care îţi vin

Par pufuri de mătreaţă

Eşti Ioana, sigur, mai puţin

Şi'ntreagă doar ... mustaţă!

În atenţia istoricilor. Pe patul morţii acelaşi Boeru a dat o declaraţie că el n'a participat la uciderea lui Iorga şi Medgearu, doar a încercat să-i apere pe cei din echipa morţii de mânia lui Horia Sima, care nu le-a dat în niciun caz ordinul săvârşească o atare crimă abdominabilă. A fost doar efectul remuşcărilor tardive ori chiar aşa s'a întâmplat, comandantul impresionat de curăţenia idealurilor criminalilor nu i-a pedepsit, dar el l-a considerat pe Boeru, drept şeful chipei care l-a omorât pe Nicolae Iorga. Să fi fost totuşi aşa cum s'a spovedit pe patul mortii, Boeru?

În legatură cu actul de la 23 August, maestrul Pamfil Şeicaru a ajuns să-l definească mai mult decât potrivit: "A fost un salt dement în vid".

Dar dânsul se înşela atunci când credea că Giesseniul e lângă Muenchen.

Scrisoarea (25) din 21 Iulie  1978 de la Pamfil Şeicaru

Iubite Vuia,

Am citit cu mult interes articolul consacrat acelei românce care a fost imortalizată de Puvis de Chavannes în Sainte Genéviève protectoarea Parisului. "În faţa unui portret" mi-a întărit convingerea nu numai că eşti sigur cunoscător al picturii când subliniezi o influenţă exercitată mai târziu de Puvis de Chavannes asupra lui Modigliani, dar şi arta de a evoca o epocă de nobile sentimente: Maria Cantacuzino la Hyères scriind sub dictatul lui Bălcescu pagini din Istoria lui Mihai Viteazul. Am citit o carte dedicată lui Bălcescu de istoricul Berindei, poate cea mai frumoasă monografie consacrată acestui evocator al fascinantului anticipator al României - Dacia Traină. Uneşti claritatea expunerii cu o discretă căldură ce învăluie subiectul tratat. Îl voi publica în numărul 5 al Curentului. Mă simt obligat aţi da unele precizări în ce priveşte datele apariţiei. Cum "Curentul" a apărut la 10 Ianuarie 1928 am dorit ca şi ediţia nouă ca apare după cinzeci de ani să înceapă tot la 10 Ianuarie. Din impedimente tehnice numerele apar cu o întârziere de patru luni, astfel numărul pe Aprilie apare ... la sfârşit de Iulie, tot din impedimente tehnice. În ce priveşte articolele pe anul 1944 este în intenţia mea de a strânge în câteva volume articolele pe care le-am publicat de la 1930 la 1944, luând anul în care Hitler a preluat legal puterea ca în 15 ani să dee epopeii germane finalul de catastrofă: Germania total epuizată, peisaj lunar şi Ruşii, Americanii, Englezii, Francezii şi Belgienii cantonând pe teritoriul german. Biumăcitor: regizorul şi biruitorul evenimentelor a fost Stalin, care şi-a impus voinţa la doi dobitoci alcoolici (calificare exactă) Roosevelt şi Churchill. Da, Rusia Sovietică este beneficiara războiului 1939-1945, dar reversul medaliei: Este izolată şi a izbutit să creeze coaliţia China-Japonia, Statele Unite şi Europa liberă. Coaliţia este virtual creiată. Intern beneficiara-Rusia sovietică reprezintă contestarea intenligenţii, ura naţionalităţilor pe care le domină şi care reprezintă 52% din populaţia imperiului, deci majoritatea, criza economică mai ales în agricultură. Stalin şi-a preparat strategia faţă de aneninţarea pe care o reprezenta Hitler în al 7-lea Congres mondial al Kominternului care şi-a început dezbaterile la Moscova în 25 Iulie 1935. Am esenţialul pentru a prezenta strategia lui Stalin. Ideia ta de a publica în engleză articolele mi-a sugerat-o şi Halmaghi. Eu o completez cu o simultană traducere în germană şi spaniolă. Va fi o istoria a războiului 1939-1945 care va lumina părţile ce se menţin în întuneric. Sper să pot obţine toate articolele mele din Curentul din 1930 până la 1945.

Acum în ce priveşte Iuliu Maniu mă simt constrâns de adevăr să-ţi provoc o mare desmăgire şi chiar o mare tristeţă. Pe Iuliu Maniu l-am cunoscut bine ca să pot emite o judecată obiectivă, fără nici o părtinire. Iuliu Maniu a fost fără îndoială tacticianul desăvârşit al luptei contra politicii maghiare între 1913 şi 1918. Cunoştea pe unguri cum cunoştea şi raporturile lor cu naţionalităţile din Ungaria. Bătălia făţişă a românilor s'a deslănţuit în 1892 cu prilejul Memorandului. La acea dată generaţia Iuliu Maniu, Al. Vaida, Ştefan Cicio Pop, Goldiş erau studenţi. Abia în 1910 ei preluau conducerea luptei pentru separarea de Ungaria. Cei mai proeminenţi au fost Iuliu Maniu şi Al. Vaida, două figuri proeminente cu totul deosebite: Maniu calm, extrem de prudent, Al. Vaida spontan, vijelios. Cel care izbutea constant să împiedice o ruptură era Ştefan Cicio Pop. Apariţia lui Octavian Goga în 1906 - marele premiu de poezie ce i-a fost acordat de Academia română în urma raportului prezentat de Titu Maiorescu a promovat pe poetul ce succeda lui Coşbuc - ca factor de grupare a generaţiei tinere. Conflictul s'a produs între Octavian Goga şi Iuliu Maniu în 1913 când poetul a tras concluziile războiului balcanic: problema naţionalităţilor din imperiul turcesc se rezolvase şi în înterpretarea ce s'a verificat în 1914, se va pune şi în împeriul habsburgic. Iuliu Maniu era foarte prudent şi nu se aventura în anticipări. Intra în structura lui spirituală de "cunctator" = de întârzietor. Eu nu am aflat de Iuliu Maniu decât în 1915 când Octavian Goga a publicat în "Adevărul" un emoţionant articol "A plecat şi Iuliu Maniu". Deşi deputat autorităţile maghiare l-au mobilizat şi l-au trimis la regimentul de artilerie de care aparţinea pe poziţiile italiene. Era locotenent de rezervă. Fireşte că Iuliu Maniu era cunoscut în sferele conducătoare ale politicei româneşti, dar a fost Octavian Goga, care l-a prezentat opiniei publice româneşti. În Noembrie 1918 Iuliu Maniu a luat conducerea politicii de separaţie de Ungaria, dar delaraţia de separaţie a fost citită de Al. Vaida în camera maghiară. În cadrul politicei pe care a desfăşurat-o Iuliu Maniu după 1918 şi-a arătat călităţile lui de a ralia electoral masele nu numai în Transilvania şi Banat dar şi în chip egal în Vechiul regat. Cum nu era de o accentuată curiositate intelectuală - în biblioteca lui de la Bădăcini nu avea nicio carte apărută după 1900, anii de studenţie. Era firesc ca orientarea lui în problemele internaţionale să fie oarecum superficială. O indicaţie: el a designat pe Al. Vaida ca al doilea delegat al României la Conferinţa de pace din 1919. Al. Vaida format în întimitatea lui Aurel Popovici - un mare cărturar - era un mare consumator de cărţî. În 1938, Iuliu Maniu ignora totalemente istoria Rusiei iar în ce priveşte regimul sovietic îl considera ca o formă mai radicală a democraţiei, în sens economic. El vedea pe Hitler şi Herrenvolk-ul ca pe o ameninţare pentru democraţia liberală, distrugând multiplicitatea partidelor şi impunând un singur partid cel naţional-socialist. Uita însă, că din Octombrie 1917 Lenin a lichidat toate partidele prin închisori şi deportări în Siberia, ca în 1923 Stalin să le desăvârşească şi să definitiveze monopolul unui singur partid, cel bolşevic. Înclin să cred că acestei ignorări totale a istoriei Rusiei - mereu aceeaşi - se adăoga şi amintirea intervenţiei armatelor ruseşti sub ţarul Nicolae I-ul care a lichidat revoluţia lui Kosuth şi a decorat pe Avram Iancu şi pe toţi fruntaşii revoluţiei române. Pentru Iuliu Maniu preşedintele Roosevelt era o nouă ediţie a preşedintelui Wilson cu cele 14 puncte privitoare la naţionalităţi, Iuliu Maniu nici ziarele nu-şi dădea osteneala să le citească, el se mulţumea să asculte raportul dr. Solomon care conştiincios asculta emisiunea în limba română a postului de la Londra BBC şi radio Moscova, tot în româneşte. Ghiţă Pop fost prizonier la ruşi şi ulterior ofiţer în unitatea transilvania ce se formase în prizonierat, învăţase ruseşte. Îmi amintesc de un incident la camera deputaţilor. În 1935, N. Titulescu inaugurase politica filo-sovietică a lui Beneş, ataşatul de presă al Poloniei mi-a adus o revistă rusească Krasnaia Basarabia, adică Basarabia roşie. Pe coperta revistei stătea harta Basarabiei sub care stătea scris în ruseşte "jos laba de pe Basarabia". Eu am citit, cum mi-a tradus ataşatul de presă al Poloniei. Făcusem fotocopii după copertă şi le distribuisem în cameră. Eram deputat indepedent. Când a citit textul "jos laba de pe Basarabia", Ghiţă Pop s'a ridicat şi m'a corijat, "nu jos laba de pe Basarabia ci jos mâna". Atunci s'au ridicat deputaţii basarabeni care i-au dat o lecţie de limba rusă arătându-i cum se spune în ruseşte mână şi labă. Mă întreb şi astăzi la ce corespundea rectificarea când ori mâna ori laba după Basarabia aveau acelaşi sens care dărâma politica prosovietică a lui N. Titulescu. Vei înţelege că în aceste condiţii Maniu să emită o judecată politică menită să ducă la lovitura de Stat de la 23 August care a costat 170 de mii de combatanţi ai armatei române care au fost făcuţi prizonieri de armata invadatoare a lui Stalin şi duşi în Siberia. Caută şi procură-ţi cartea "Fără paşaport prin U.R.S.S." de Johann Urwich (Ferry) un tânăr german din România, totalmente ca sensibilitate cu românii. Sunt două volume scrise direct în româneşte. Depăşeşte pe Solcenitzin. Vei vedea comportarea demnă a prizonierilor români în lagărele sovietice. Te întreb: de ce Iuliu Maniu nu a cerut să aibă un delegat cel puţin ca observator la negocierile în vederea unui armistiţiu iniţiat de ambasadoarea Kollontay din ordinul lui Stalin. Era regulat informat de mareşalul Antonescu dar n'a acceptat să trimită măcar un observator. La ce a corespuns insistenţa de a se deschide în Aprilie 1943 negocieri la Cairo cu anglo-americanii în vederea unui armiştiţiu, cerând să fie trimis Ştirbey? Ce rost avea ca să se iniţieze două negocieri având acelaşi obiectiv: armistiţiul? Îşi imagina Maniu că va fi mai abil să tratezi în 3 decât numai cu Rusia? Dar la Teheran în 1943 Roosevelt şi Churchill au ratificat cererea lui Stalin ca totate concesiile teritoriale obţinute de la Hitler prin acordul Ribbentrop-Molotov sunt intangibile. Inchei armistiţiu adică încetarea focului cu comandantul armatei cu care te găseşti în luptă. Ori nu există nici un front anglo-american în faţa armatelor române. Atunci? Ce vei zice dacă într'o zi se va publica nu de  guvernul comunist de la Bucureşti ci de cel care va veni după, că Rică Georgescu inginer la o întreprindere americană, ginere cu Sever Bocu, a fost descoperit că avea un post de radio prin care comunica comandantului aerian anglo-american ce puncte să lovească, fie în capitală, fie asupra centrelor de interes petrolifer. Arestat a declarat că el conducea această operaţie cu asentimentul lui Iuliu Maniu. S'a stopat ancheta. Foarte puţini, extrem de puţini au ştiut de ce s'a muşamalizat cazul, Rică Georgescu astăzi trăind princiar pe urma serviciilor făcute anglo-americanelor. Da, Vişoianu e o puşlama, dar cu durere îţi spun că lui Iuliu Maniu i s'a drogat vanitatea şi aşa masivă că a ajuns la certitudinea iluzorie a importanţei sale internaţionale. Şi Moscova cultiva rătăcirea lui Iuliu Maniu cu slogane "urmaţi-l pe Maniu". Îţi datoram aceste adevăruri din preţuirea pe care o am a sensibilităţii dtale.

                                        Îmbrăţişări

                                                               Pamfil Şeicaru

p.s. Îţi mulţumesc pentru medicamentele cerute. Dacă sosesc la timp le va duce frate-meu care pleacă în ţară duminică.

Note şi Comentarii

Maestrul îmi scrie că a citit cu mult interes articolul meu consacrat româncei Maria Cantacuzino pe care Puvis de Chavannes (1824 Lyon - 1998 Paris) a imortalizat-o în

Sainte Genéviève, protectoarea Parisului. Mi l-a publicat în "Curentul" şi mai târziu l-am introdus în cartea mea "Itinerare lirice", Bucureşti, 1997, pg. 335-340, sub titlui "În faţa unui portret". Se înţelege, că în acest volum descrierea a fost mult completată, după cercetarea a o serie de izvoare bibliografice, consultate, de mine, întretimp.

(aici: Portret Maria Cantacuzino pe care Puvis de Chavannes)

În continuare, vom pleca tot de la portretul Mariei Cantacuzino de Puvis de Chavannes, lăsat testamentar muzeului din Lyon, una din marile realizări artistice, nu numai franceze, încât specialiştii regretă că n'a putut fi expus la Luvru, unde i-ar fi fost locul printre atâtea inestimabile lucrări ale Omenirii. În tabloul respectiv, Puvis de Chavannes a reprezentat-o pe soţia lui în alb negru, culorile închise aparţin veşmintelor care-i înconjurau gâtul cu o eşarfă prelungită în jurul capului, lăsau să se vadă înainte, un păr lins despărţit de o cărare discretă. Din noianul de negru, în alb, se remarca ovalul chipului, accentuat în forma sa, purtând în ochi o tristeţe adâncă, pentru ca în faţă să i se vadă mâinile încrucişate de o nobilă fineţe, accentuată de albul dantelei cămăşii al cărui tiv ieşea la mâneci de sub haina neagră, cele două culori îmbinându-se ca într'un început de sonată executat de heruvii raiului. Înfăţişarea e a unei ascete, aceasta cu toată vârsta înaintată nu şi-a pierdut prospeţimea şi gingăşia, trăsăturile feţei calcă pe moarte, ele izvorând din substanţa nemuritoare a spiritului. Mâinile femeii prin desăvârşita lor frumuseţe sunt surorile dulci ale Mona Lisei de Leonardo da Vinci. Pe când prin ovalul feţei artistul realizează un eon fără greş, în proporţiile sale şi astfel aruncă punţi de aur între eternul canon al frumuseţii elene până în lumea lui Modigliani, ultimul fermecat de acest leitmotiv: ovalul chipului femenin, al frumoasei Elena, al lui Venus din Milo până la Fryne visată de un alt Praxiteles, a noii Heliose, sau a miticei Isolda, alături de Ana Meşterului Manole.

Fără îndoială simţim emoţia artistului, în timp ce picta acest portret starea lui extatică se asemăne cu a călugărului dominician Fra Angelico, atunci când lucra la icoana Fecioarei Maria. Din materia neagră erupţia clipei de armonii albe  corespunde sufletului artistului care ca un Graal sacru se deschidea şi ne lăsa să privim în el, parcă într'o fântână în acele căreia se răsfrângea albastrul senin al cerului.

Desigur acest portret al Mariei Cantacuzino e el unei sfinte şi exprimă totodată caracteristicicile văzute şi nevăzute ale creaţiei pictorului Puvis, cel ce şi-a ridicat iubirea până la pragul de sus al sfinţeniei pure. Şi astfel, pornim de la portretul Mariei C. pentru a ne explica misterul "cel din lontru" al artei lui Puvis de Chavannes, atât de discutat fără să se ajungă la o definiţie cuprinzătoare.

Drumul spre acest ţel ne este uşurat de rândurile lui P. Baudouin, elev şi prieten intim al lui Puvis, despre Maria Cantacuzino: "Când încep să evoc viaţa maestrului meu nu pot să las  în umbră pe colaboratoarea sa, mai bine spus, inspiratoarea lui, femeia admirabilă care a fost pentru el ca o fee tutelară, prinţesa Cantacuzino, a cărei nobleţă a inimii şi de caracter nu pot fi uitate. E mai mult decât drept să fie asociată la gloria lui Puvis de Chavannes". Baudouin ezită să dea un verdict final dar noi credem că imaginea fizică şi spirituală a Mariei Cantancuzino, i-a servit drept călăuză, desigur inconştientă, fără să nu-i respecte libertatea de creaţie, ea a reuşit să-l înveţe în ce mod îşi va atinge idealul artistic, diferit de decoratorii de ziduri contemporani, chiar dacă printere ei se afla şi pe drept, preţuitul, Chasseriau.

Ceea ce vroia să creieze, Puvis, trebuia să fie realizat prin mijloacele cele mai simple impunându-se doar esenţele, fie că e vorba de peisagii, de personaje sau alte lucruri, ansamblului i se cerea să dea viaţă unor fiinţe coborâte din alte regiuni sublime şi luminoase.

În acest cadru natura va contribui la miracolul unui decor paradisiac, fiindcă ceea ce căuta să pună pe pânză, în toată simplitatea ei era calmul gesturilor oprite pentru totdeauna, în preocuparea lor de a reface sfinţenia tulburată pentru un moment, în nemişcarea, liniştea şi tăcerile ei. Este taina tablourilor lui Puvis, fiecare se scaldă într'o atmosferă hieratică, impusă prin unitatea ei de parcă tot ce este prezent, ieşit de sub penelul său inspirat, de la om la firul de iarbă asistă la o ceremonie petrecută în afara lor, li se aud doar cântecele depărtate, ca un murmur blând.

Scenele din viaţa Sf. Genéviève aflate în Panteon sau lucrarea "Pescarul sărac" sunt grăitoare în acest sens. De-acum şi coloritul înzestrat cu o transparenţă neobişnuită, ne amintinteşte de însuşirea îngerilor lui Dante, din empireu, prin care trece lumina fără să întâlnească o rezistenţă materială, este şi el în aparenţă simplificat, niciodată prea violent sau plin de contraste brutale, crea o ambianţă proprie, depăşind lumea pământească, se contopea cu cea sfântă, cerească. Strindberg avea dreptate când îi scria lui Gauguin, despre meritul lui Puvis Chavannes de a fi păstrat expresia poetică prerafaelită în plin naturalism ori efectul culorii prerafaelite este tocmai acela de a zugrăvi sfinţenia unei scene religioase. Se poate spune că doar prin hieratismul său prerafaelit un subiect se realizează religios, în acest sens ne vine în minte, extraordinara Cina din Emaus de Rembrandt. Ori părerea lui Delacroix, după care un pictor nu izbuteşte să realizeze o temă religioasă dacă nu crede, cel puţin, în timpul lucrului, în respectivul subiect religios.

Ori dacă pictura prerafaelită întocmai ca poetica înseamnă armonie, lirism şi determinarea culorii sentiment, vom înţelege de ce van Gogh avea o lăudabilă admiraţie pentru artistul nostru. Deşi decoraţiile murale erau încă la modă în epoca lui Napoleon al III-lea şi mai apoi în Republica III-a, arta lui Puvis a rămas străină de curentele la modă, credincios propriul său ideal. Mai mult, deşi a avut vreme de 15 ani, atelier de pictură împreună   

cu Gustave Moreau şi Elie Delaunay, nu a avut nimic în comun cu ei. Şi nici atât cu arta practicată de reprezentanţii picturii academice Meissonier (1815-1891) sau Bouguereau (1825-1905).

Pictorul Povis de Chavannes a trecut ca un solitar prin epoca sa, tocmai din cauza de a nu-l putea încadra într'un curent anume, criticii şi istoricii de artă l-au cam înconjurat.

Ori, dacă privim cu atenţie temele şi forma coloristică adoptată de acest artist descoperindu-i puternica originalitate, fără nicio sugestie nelalocul ei, vom accepta că lumea lui Puvis aparţine unor fiinţe pământeşti transfigurate prin sfinţenia ce o posedă ea ca şi mediul în care trăieşte, ceea ce ne duce, nu e greu de constatat, la una din fundamentalele categorii specifice ale spiritualităţii româneşti descrisă de M. Vulcănescu, drept o întrepătrundere dintre uman şi divin cu predominenţa celei de a doua, însuşire de-acum esenţială şi pentru arta lui Puvis de Chavannes. Ci, o atare influenţă nu putea veni decât de la soţia şi colaboratoarea sa, astfel că putem arăta în concret ceea ce suştinea P. Baudouin că e mai mult ca drept că Maria Cantacuzino să fie asociată gloriei lui Puvis de Chavannes, înscris astăzi printre marii artişti ai Franţei.

Aş mai adăoga faptul că decoraţiile murale executate de Puvis de Chavannes nu erau picturi directe (fresce) ci reprezentau tablouri mare pe pânze, ridicate pe ziduri, metodă de altfel şi a lui Delacroix, însuşită şi de veneţienii Veronese şi Tintoretto în Scuola di San Rocco şi sigur nu au fost singurii. În schimb, marele Tiepolo, tot veneţian, atât la Wuerzburg cât şi în Palatul regal din Madrid/Spania a recurs la pictura directă a frescei.

Cauza la Puvis a fost una organică, fiindcă el suferea probabil de fobia înălţimilor, nu era în stare să se urce pe un scaun dar mi te pe schelele unor înalte plafoane, cum a făcut-o divinul Michelangelo, fără să primească o periculoasă ameţeală.

Şi ca român regret că nu s'a găsit un pictor să imortalizaze scena petrecută la Hyères în care N. Bălcescu, bolnav grav, îi dicta nobilei Maria Cantacuzino din lucrările sale, posibil chiar din Istoria Românilor sub Mihai Viteazu.

Pentru a încheia acest magnific episod aş aminti că Puvis de Chavannes moare în Octombrie 1898 la trei luni după soţia lui, Maria Cantacuzino. În acest fel, destinul lor pământesc le-a permis să moară impreună, după cum le-a satisfăcut dorinţa, Zeus, bătrânilor Philemon şi Baucis.

În aceeaşi scrisoare maestrul îmi mărturiseşte că în legătură cu articolele din anul 1944 are intenţia să adune în câteva volume articolele sale publicate în Curentul din 1930-1944, descriind din 1933 când Hitler a luat puterea legal, întreaga epopee germană până la catastrofa finală. Cum se vede marele ziarist nu a mai ajuns să-şi realizeze dorinţa dar cred că această sarcină ar reveni urmaşilor săi, pentru ca valoarea acestui om să fie odată pentru totdeauna, cunoscută şi venerată, spulberându-se toate minciunile ce s'au spus despre el, calomniat ca ziarist venal, corut, însetat după câştiguri materiale etc. Viaţa sa dusă în exil prin care s'a jerfit pentru ideile şi adevărurile sale, demonstrează că niciodată impostura nu a avut faţă mai hidoasă ca în cazul lui P.Şeicaru mai ales că regimul dement încuraja atare atitudini, prin nimic susţinute. Eroul primului război mondial distins cu ordinul Mihai Viteazu intrând în ziaristică a înţeles să combată pe cei îmbogăţiţi peste noapte şi pe politicienii ce-şi vedeau numai de interesele lor proprii şi asta cu tot talentul ce i l-a dat bunul Dumnezeu. Neputând să se ridice la nivelul pregătirii lui intelelctuale, în primul rând nu le permitea moralitatea pe care o aveau, adversarii lui P. Şeicaru nu au înţeles să-şi lingă rănile în vizuinile lor ca hienele în gropile cu stârvuri, ci au ripostat cum li-e felul, anonim, încărcându-l în continuare cu toate nemerniciile posibile şi imposibile, îl confundă cu propria lor imagine putridă. Şi cum nici unde ca la români calomniile nu prind picioare de urangutan, s'a purces la lichidarea nu numai a unui om nevinovat dar în acelaşi timp o valoare a culturii româneşti. Deci, trebuie să i se facă dreptate lui Pamfil Şeicaru, dacă întradevăr România de astăzi nu se mai scaldă în lăturile de ieri ale comuniştilor. E o adevăraţă tragedie a intelectualilor români faptul că suportă  un ultragiu îndreptat astăzi împotriva lui Pamfil Şeicaru, dar mâine ar putea să-i ducă pe ei sub ghilotină spirituală.

E trist să constaţi că atunci când maestrul visa să-şi publice articolele din 1944 în engleză, spaniolă şi germană, de fapt se amăgea pe sine însuşi, şi asta nu în ultimul rând fiindcă se baza pe promisiunile lui John Halmaghi, tare în vorbe dar sărac în fapte sau vorba lui Ion Creangă, La plăcinte înainte / La război înapoi /, în timp ce dl. John ştia bine că-l minte pe Şeicaru, erijându-se în traducătorul în engleză al articolelor maestrului din anul 1944. În schimb, în 1980 la moartea lui Pamfil Şeicaru, a publicat un panegiric în care-l lăuda ca mare ziarist - ceea ce de-acum şi copiii o ştiu - dar fără să amintească cu niciun cuvânt de angajamentul luat de el să-i traducă în engleză articolele din anul 1944, operaţie ce ar fi putut-o rezolva şi ca un omagiu adus acelui ce a fost Pamfil Şeicaru. Dar despre aşa ceva nici vorbă. Mai mult, acelaşi domn, ca zis prieten al lui Vasile Posteucă, a preluat revista acestuia Drum, pe parcurs uitând de fostul ei director şi de valoarea lui, a ajuns să nu-i mai publice Jurnalul şi rând pe rând a deschis paginile publicaţiei unor nulităţi cum era şi I.A. Mirea, de care am vorbit în cele anterioare.

Maestrul reia discuţia despre Iuliu Maniu pe care o consider rezolvată, în cea mai mare parte i-am dat dreptate marelui ziarist că la 23 Aug. politicianul transilvănean a avut o atitudine ambiguă, ar fi vrut ca Ion Antonescu să încheie armistiţiul dar în acelaşi timp nu vedea prea critic şi posibilitatea ca regele să-l încheie. ceea ce în niciun caz nu pledează pentru o poziţie, cel puţin fermă.

Dar, ca întotdeauna când repetă o problemă, maestrul pune în discuţie şi aspecte noi nu lipsite de importanţa lor. Recunoaşte aportul dus de Iuliu Maniu în lupta contra stăpânirii maghiare, subliniind marea deosebire de caracter între Maniu şi Al. Vaida, primul extrem de prudent, al doilea spontan, vijelios. Fără îndoială, simpatiile maestrului merg spre Al. Vaida şi poate că avea dreptate prin tot ceea ce a realizat în 1919 la Conferinţa de Pace, după ce Ionel Brătianu s'a retras trântind uşa sălii de conferinţe, şi să nu uităm că tot el a ţinut discursul de separare, în 1918 de Ungaria, în Parlamentul ungar. Dar mai adaogă faptul că Vaida ca format în intimitatea lui Aurel Popovici, un mare cărturar, sub influenţa lui, Vaida era un mare consumator de cărţii. Spre deosebire de el, la Bădăcini, Iuliu Maniu nu avea decât cărţile din studenţie, poate şi ca să nu mă supere a ocolit o altă afirmaţie a sa că Maniu nu avea în casă, ca şi carte românească decât ... mersul trenulilor.

Dar ce-i mai grav arată că în 1938, Maniu nu cunoştea pericolul sovietic, în schimb era informat asupra lui Hitler şi poporul său de stăpâni. Lucrul ar fi posibil deoarece Maniu acorda o încredere mai mare lui N. Titulescu, cel ce începuse politica sa filo-sovietică decât, spre nenorocirea lui, findcă îl va costa viaţă, lui Pamfil Şeicaru.

În legătură cu N. Titulescu, oricare din fotografiile sale, îl prezintă ca insuficient grandular de unde caracterul său instabil, ideal pentru a sta la chemerul stăpânilor lui apuseni. Desigur ca mulţi români, am fi încliniaţi să afirmăm boala nu are nicio legătură cu activitatea sa politică. Ori, spre nefericirea în primul rând a României, cei ce l-au numit pe Titulescu în funcţii de mare responsabilitate, inclusiv preşedinte al ONU-lui cunoşteau firea eunucului, tocmai din această cauză l-au şi susţinut. De unde Titulescu şi-a făcut datoria, uitând că Rusia sovietică e duşmanul natural al nostru, nu s'a ocupat decât cu

împlinirea ordinelor căpătate de la superiorii săi apuseni, care căutau să se apere de pericolul hitlerist, nu prin propriile lor forţe ci prin Rusia comunistă. N. Titulescu şi-a dus până la capăt misiunea, l-a introdus pe Cicerin în organizaţia naţiunilor unite, fără să ceară nicio garanţie privind Basarabia, nu altfel ca guvernele României de după Dec. 1989. Datorită înăspirii evenimentelor politice, N. Titulescu nu s'a mai întors în ţară, a locuit undeva pe coasta de azur franceză. Un intim de-al lui, povesteşte că era căsătorit formal cu o femeie tânără şi s'a bucurat de grefele testiculare recomandate de dr. Voronov şi astfel şi-a împlinit visul vieţii sale să se poată culca însfârşit cu o femeie. Din păcate, zilele de fericire pe care le merita omul-eunuc, au fost de scurtă durată, reşuta a fost de totului dureroasă, şi fiindcă a fost urmată de o reactivare a unei tuberculoze pulmonare, aceasta, a cauzat moartea celebrului diplomat (după mărturia şi a altuil diplomat, cu numele Mărculescu, domiciliat dacă mai trăieşte, în Paris).

Aceasta e realitatea asupra marelui Titulescu, ţara prin politica lui, dreptate are Pamfil Şeicaru, a avut atât de mult de suferit. Maestrul avea în proect să scrie o carte despre N. Titulescu, dar n'a mai apucat s'o facă.

Deci, ar fi de înţeles că Maniu nu era un bun cunoscător al Rusiei sovietice chiar dacă totuşi mai citea ziare, fie altele decât Curentul său.

Cu totul pe măsura comuniştilor veniţi după revoluţie la putere, dar în acelaşi timp şi ca gest de slujire a democraţiei apusene, sub preşedenţia dlui Ion Iliescu au fost readuse rămăşiţele pământeşti ale lui Titulescu în ţară şi reingropate lângă biserica din Şcheii Braşovlui de unde se poate constata că urmaşii lui Cicerin ştiu să-şi arate şi după atâţia ani cinstirea lor unuia dintre politicienii români care prin politica sa filosovietică a dus la rătăcirea multor români, convinşi că nu există niciun pericol ruso-comunist.

De altfel, ameninţarea rusească au simţit-o chiar şi comuniştii români conduşi de Gh. Dej când conform planului Valev, România urma să devină gubernie rusească. A fost atunci o revoltă dictată de interesele celor ce-şi pierdeau posturile, din întâmplare fiind şi ale poporului român.

P. Şeicaru se mai referă la o discuţie pe care a provocat-o chiar el, primind de la ataşatul de presă polonez o carte pe care scria pe ruseşte "Jos laba de pe Basarabia" deci o publicaţie răspândită de organele de propagandă bolşevice. Coperta cu harta Basarabiei a circulat în rândurile deputaţilor, - maestrul era deputat indepedent - ca deodată Ghiţă Pop deputat naţional-ţărănist, să facă oberservaţia că nu e vorba de labă ci de mână. Desigur oberservaţia era nelalocul ei deoarece fie labă, fie mână, acţiunea rusă antiromânească "dărâma politica prosovietică a lui N. Titulescu".

De altfel, Ghiţă Pop a fost prizonier la ruşi şi ulterior ofiţer în unitatea Transilvania ce se formase în prizonierat unde acesta învăţase ruseşte. Totul s'a întâmplat în cursul primului război mondial. În orice caz după 1944 lui Ghiţă Pop îi căzu bine cunoaşterea limbii ruse, sub regimul comunist îl avea drept invitat pe Mihail Sadoveanu la câte-o partidă de vânătoare. Evenimentul îşi are substratul său ştiindu-se că Sadoveanu nu stătea de vorbă cu indivizi suspecţi, ca de pildă Onisifor Ghibu pe care se făcea că nu-i cunoaşte, de unde se vede că Ghiţă Pop se puse bine cu autorităţile comuniste şi asta nu numai că făcuse parte din delegaţia română trimisă la Moscova pentru a încheia pace cu Stalin.

Dar maestrul mai aminteşte un caz ciudat în persoana lui Rică Georgescu, ginerele lui Sever Bocu, descoperit că avea un post de radio prin care transmitea comandamentului anglo-american, ce puncte sunt fie în Capitală fie în centrele petrolifere pentru a fi bombardate. A fost prins şi după ce a declarat că operaţia lui avea asentimentul lui Iuliu Maniu s'a stopat ancheta. Maestrul lansează o bănuială, nu îşi ia răspunderea ei, dar chestiunea poate fi privită şi din acest punct de vedere. Rica Georgescu încerca să împiedece masacrarea populaţiei civile asupra căreia anglo-americanii au efectuat atacuri barbare de tot, arătându-le obiectivele strategice, anglo-americanii cruţau oamenii fără apărare, dar asta doar ipotetic când nici nu te aşteptai avioanele, fortăreţele zburătoare se năpusteau pentru a sluji pe ruîşi, asupra populaţiei civile a Bucureştiului care se retrăgea în deosebi în parcuri, unde erau loviţi cu o cruzime nemaiîntâlnită.

Maestrul aminteşte, ceva ce nu se poate uita, şi anume faptul că actul de la 23 August "a costat 170 de mii de combatanţi ai armatei române care au fost făcuţi prizonieri de armata invadatoare a lui Stalin şi duşi în Siberia". Din păcate, noi românii nu avem demnitatea de a ne uni ca şi finlandezii, nici atunci când existenţa neamului este pusă în joc şi ameninţată cu moartea.

În legătură cu acest fenomen, creat de politicieni români care şi-au trădat proprii soldaţi nutrind speranţa că astfel îşi salvează propria piele, îmi dă sfatul să citesc cartea "Fără paşaport în U.R.S.S., de Johann Urwich (Ferry) un tânăr german din România identificat ca sensibilitate cu românii. Sunt două volume scrise în româneşte, depăşeşte pe Solsceniţin. Despre ea mă voi mai ocupa, autorul a fost dus în Siberia unde a descris eorismul cu care suportau soldaţii noştri, câţi au scăpat cu viaţa, prizoneriatul deloc uşor, rusesc.

Pamfil Şeicaru îi impută lui Maniu că nu a trimis un observator din partea lui, la tratativele de pace duse de trimisa lui Stalin mme Kollontay la Stockholm, din partea lui Ion Antonescu figurând ambasadorul român Nanu, răspunsul l-am dat şi întraltă parte, în acele momente decisive pentru ţară, Iuliu Maniu era izolat de tinerii conduşi de Niculescu-Buzeşti în numele regelui, încât nu i-ar fi permis aşa o îndrăzneală, putând să fie înterpretată ca un grav les-majesté. Reprezentantul tinerilor era, greu de admis, G.I. Duca, fiul lui Ion Duca primministrul ucis de legionari în gara Sinaia, acesta ducea o viaţă de belfer, mereu pe drumuri, neseriozitatea acestui om constituia eticheta bandei care organiza actul de la 23 August, lipsiţi total de cea mai elementară responsabilitate faţă de poporul român.

Închei comentarul meu referindu-mă la o altă dureroasă trădare venită tot din sânul partidului naţional ţărănesc. Şi anume, după 23 August 1944, în scurta democraţie ce se infiripase până la instaurarea definitivă a comunismului, la chioşcurile din Arad, oraş în care trăiam ca elev, se putea găşi şi Dreptatea, organul P.N.Ţ-ului avându-l ca director pe N. Carandino. În articolele sale de fond, în numele partidului îndemna pe cetăţenii României la rezistenţă, asigurându-i că lupta lor anticomunistă ajutată de americani, va fi încununată de succes. Câţi oameni cinstiţi s'au lăsat amăgiţi de vorbele goale ale ziaristului şi au plătit buna lor credinţă cu ani grei de închisoare, de unde au ieşit înfrânţi dacă mulţi şi-au încheiat firul vieţii în beznele temniţelor comuniste.

Cu ocazia tentativei de a evada din România cu un avion aflat pe aeroportul de la Tămădău, elita conducerii partidului în frunte cu Mihalache era trimisă în Apus de Iuliu Maniu să pledeze cauza ţării noastre pe cale să fie înghiţită de colosul rus bolşevic, numai că acţiunea a eşuat, descoperită de autorităţile comuniste, toţi cei ce făceau parte din conjuraţia democrată au fost închişi, printre ei şi N. Carandino su soţia. Se zvonea de alt fel că doamna Lili Carandino luându-şi rămas bun de la colegele ei artiste, una a informat securitatea, zădărnicind planul iniţiat, se spune, chiar de Iuliu Maniu. Respectăm anii petrecuţii de fostul director al ziarului Dreptatea în închisoare, dar anii care au venit ne arată că de fapt ei au fost întrebuinţaţi pentru o reeducare fără fisuri, Nicu ajunsese atât de îndoctrinat încât nu mai punea la îndoială veşnicia regimului comunist. Odată cu eliberarea sa, devenit un ostaş vrednic al celor care l-au întemniţat, în primul rând va divorţa de frumoasa lui soţie Lili, de unde se pare că dacă admitem că numai unde-i foc iese fum, zvonul cu împrejurările care au dus la arestarea fugiţilor de la Tămădău se adevereşte, ceea ce denotă uşurinţa cu care şi-au organizat plecarea, nu mai mult ca pe o excursie de agrement, nerespectând, ca şi condiţie elementară secretul unei expediţii de această anvergură, de interes naţional. Mai departe, profitând de prietenia lui Kalustian şi mai ales de sprijinul lui Valeriu Râpeanu, Nicu Carandino devine autor de cărţi, ne înteresează cea întitulată 'De la o zi la alta' în care mărturisirile lui devin de-adreptul senzaţionale. În rezumat, fostul director al ziarului Dreptatea mărturiseşte că el de totdeauna a fost adeptul lui N.D. Cocea, deci socialist cu nuanţe leniniste de salon, şi că la celelalte publicaţii a colaborat doar pentru a-şi asigura existenţa, trăind de la o zi la alta, deci tot ce-a scris în organul partidului naţional ţărănist, încadrat printre somităţile acestuia, a făcut-o numai fiindcă era plătit, convingerile sale îl plasau, de fapt, în tabăra socialiştilor fuzionaţi cu comuniştii. Recunosc că tot ce-a scris acest vânzător de conştiinţe, nenumărate trimise de el la moarte, m'a umplut de scârbă şi a trebuit să observ că în exil majoritatea românilor nu au înţeles nimic din semnificaţia ce se poate trage din activitatea acestui Juda al neamului, căci fără astfel de indivizi nu ar fi fost ucişi la momentul dat nici Mihai Viteazul, nici Horia, nici Tudor Vladimerescu şi aici îşi are locul şi Ion Antonescu vândut de un rege trădător. În tradiţia populară, la moţi există credinţa că trădătorii lui Horia nu au mai putut mânca pâinea bunului Dumnezeu fiindcă îndată ce o tăiau se umplea cu sânge, preţul nevinovat al victimelor, fraţi cu ei. Noi credem însă că acest fenomen al Iudei se arată atunci când făptaşul are remuşcări, ceea ce nu era cazul lui N. Carandino, asfel că după Dec. 1989 a încercat să revie în partidul naţional-ţărănist dar nu a mai fost accesptat deşi mulţi membrii îi ţineau partea, considerând că nu şi-a făcut decât datoria de cetăţean, bietul Nicu. Ecce Homo!

N. Carandino a refuzat Tăcerea care se împune omului atunci când ţara şi neamul său se află în mare ananghină. Şi aici se cuvine să dedicăm un gând luminos celor ce au ales Tăcerea, refuzând să intre în solda cotropitorilor Patriei lor, şi să fim recunoscători cerului că ei au existat şi nu chiar puţini, ştergând de pe obrazul României păcatele celor care cu un sărut făţarnic au înţeles să o vândă. În respectiva tăcere se află toate izvoarele vieţii autentice, la ritualul căreia spiritele înzestrate cu har, veghează asupra noastră adunaţi, dincolo, la o masă a Tăcerii neamului.

Printre aceştia un loc de mare voevod ocupă şi Ion Emilian, de care am mai vorbit dar acuma în contrast cu trădătorii ce-i avem înscrişi cu sânge în istoria noastră, aş vrea să cinstesc memoria acestui om de bine, şi pentru a-i cunoaşte adevăratele proporţii sufleteşti, de gigant al Spiritului, chezăşia viitorului nostru că nu totul e pierdut, voi reda cateva rânduri dintr'o scrisoare pe care mi-a adresat-o, un autentic testament al său: "Nu este mai mare plăcere pentru suflet ca aceea de a face cunoscut adevărul. În ce mă priveşte am făcut tot ce omeneşte a fost posibil - şi chiar mai mult decât a fost posibil - pentru a apăra prestigiul ţării adevărate şi pentru a apăra onoarea ostaşului, întruchipare a neamului însuşi.

Pentru ce am făcut eu aici, fratele meu a fost pus la zid şi împuşcat iar Mama mi-a fost ucisă de o maşină a securităţii. În numeroase ocazii am căutat moartea, dar ea m'a ocolit până acuma. Biologic trebue să mă găsească în curând. Voiu muri însă senin, pentru că am dat neamului tot ce am avut şi tot ce am putut da".

                                                                               I.V. Emilian

Scrisoarea  (26 ) din 3 August 1978 de la Pamfil Şeicaru

Îţi răspund, dragă Vuia, scrisorii tale cu data de 2 August. Dacă aş amâne vin unele scrisori care nu îngăduie amânare şi mă lipsesc de plăcerea de a-ţi comunica o ştire care îţi va face plăcere: articolul trimis a intrat în lucru şi va apărea cam pe 16 August. În acelaşi timp îţi comunic că pe ziua de 1 August a intrat în lucru "Finlandizarea Europei" o lucrare de 350 de pagini care va apărea la începutul lui Septembrie. Nu va trece neobservată şi am găsit traducătorul din germană în engleză care extrem de amabil a spus că îl pasionează subiectul şi poate aştepta până ce traducerea va apărea în Statele Unite. Vreau, pe cât posibil să sincronizez ediţia germană şi cea engleză. Întretimp voi revizui din manuscris: "Naţionalităţile în Rusia sovietică" menit să apară tot în germană şi engleză. Precum vezi sunt ca o sfidare a vârstei şi condiţiilor de viaţă în plină putere de producţie. Nu-mi este necunoscută atidudinea defăimătoare, obligatorie, a presei din ţară. Chiar romanul "Delirul" cu toată intenţia de a mă prezenta cu un profil amabil, este totuşi obligat să adauge obligatoriile slogane. În ce priveşte soţia lui Bacovia falsul este evident. Palatul Curentului nu a fost inaugurat când s'a terminat în 1938, şi n'am invitat pe nimeni. A venit să-l viziteze A.C. Cuza, după ce în prealabil m'a întrebat dacă am printre acţionari evrei, i-am răspuns că nu am niciunul cum n'am nici români acţionari, pentru a nu mi se mutila libertatea totală a ziarului. Ceea ce se atribuie lui N. Iorga este total fals, dat fiind că profesorul nu folosea diminutive care implica un fel de intimitate. În 1937 N. Iorga a publicat o carte în care reda impresiile unei călătorii în Oltenia la care mă invitase să-l acompaniez şi notează descripţia pe care am făcut-o bătăliei de la Raşoviţa care a eliberat Tg. Jiul de atacul pe care îl dădeau germanii la podul de peste Jiu. De altfel, aceleaşi defăimări le foloseşte şi emigraţia. Sloganul a fost pus în circulaţie de legionari în 1938. Nu pot să-mi pierd vremea polemizând cu cei ce nu-mi pot ierta cutezanţa de a fi realizat o mare întreprindere de presă fără patronatul nemărturist al capitalului anonim şi vagabond: Ca român era o cutezanţă care nu mi s'a iertat mai ales de naţionaliştii de toate nuanţele. Nu am, dragă Vuia, alt răspuns decât să-mi urmez drumul pe linia aceleaşi consepţii pe care am avut-o la 18 Aprilie 1918 când am intrat în presa cotidiană. "Finlandizarea Europei" este o lucrare menită să determine ample comentarii de presă, menită să definească persoana mea în politica europeană. Fireşte, modestă dar consacrată de cei care îşi vor da osteneala să citească lucrarea şi s'o comenteze. Va urma în afară de "Naţionalităţile în Rusia sovietică" lucrarea "Antagonismul ruso-chinez şi Japonia", textul este scris de acum, dar trebuie să-l pun la punct fiind fenomenul de accelare a raporturilor în Oceanul Pacific. Când îmi voi fi atins obiectivele fixate voi selecta din tot ce s'a scris în diverse ţări despre activitatea mea şi voi face o carte "Răspuns defăimărilor ce mi s'au zvârlit de compatrioţi şi de Comitetul Central al partidului comunist". Este tot ce voi face, sigur fiind că reacţia opiniei româneşti va fi aceea pe care o impune activitatea de 60 de ani, care va continua până la ultima bătaie a inimii mele. Ai făcut bine că ai scris la maşină, era bine să fi scris şi adresa.

Acum o rugăminte pe care o fac cu firească sfială. Un medic Pâslaru din Muscel ca origine, a fost condamnat şi a făcut zece ani de închisoare pentru a fi ajutat pe cei din pădure ca medic. El a ajutat pe sora mea când ea a fost dată afară în 1948 din postul de director al serviciului sanitar al ministerului şcolilor fiindcă refuza să se ducă la cursurile de marxism-leninism declarând, că ea nu cunoaşte în istoria medicinii ca mari învăţaţi pe Marx, Engels, Lenin: şi nu are timp de pierdut. Ea a organizat 39 de policlinici dotate ce cele mai perfecţionate aparate de tip german. A fost condamnată la 7 ani în 1956 şi eliberată după 5 ani. O ruină. A operat-o un doctor Priboianu care se află acum în Germania, operaţie în extremis fără ca să-i fie menţionat numele, dat fiind că cei ieşiţi din închisoare nu aveau dreptul la asistenţă medicală. Fireşte că sora mea câtva timp n'a putut lucra şi el Pâslaru a ajutat-o. Ori el venind nu ştie reala mea situaţie materială. Cum Vasile Dumitrescu e plecat şi nu vine decât în Septembrie fac apel la tine să-mi trimiţi - prin mandat poştal - dacă nu poţi mai mult, 300 de mărci ca să-i pot da. Ştim cum ies din ţară cei cărora li se acordă un paşaport. Voi restitui acesti bani pe la sfârşitul lui Septembrie când odată apărută Finlandizarea Europei, voi putea să-mi onorez obligaţia. Fac acest apel cu o jenă pe care o înţelegi.

                                         Îmbrăţişări de la

                                                                     Pamfil Şeicaru

Tel.: 08131-82312  Dă-mi telefonul tău

Note şi Comentarii

Maestrul îmi transmite două ştiri, amândouă importante pentru activitatea sa scriitoriească din exil. Prima priveşte intrarea în lucru, adică la tipar a "Finlandizării Europei" manuscris de 350 de pagini care va apărea la începutul lunii Septembrie. Mă mai asigură că a găsit şi traducătorul în germană şi engleză, care îi va ajuta să sincronizeze textul german cu cel englez deci nu va trebui să fie plătit decât după vinderea cărţii în Statele Unite. În mod pozitiv semnalez că marele ziarist a renunţat la ajutorul lui John Halmaghi care, avem tot dreptul s'o credem, nu şi-a onorat angajamentele luate faţă de traducerile în engleză a mai multor opere semnate de Pamfil Şeicaru.

Avem toate motivele să credem că în cazul de faţă va apare manuscrisul românesc deşi în continuare, când mă roagă să-i trimit cel puţin 300 mărci ceea ce am făcut-o, prin mandat poştal, pentru a-l sprijini material pe drul Pâslaru din Muscel care la rândul său a ajutat-o pe Veguţa când ieşită din temniţă se afla într'o situaţie pecuniară mai mult decât dificilă.

Maestrul era convins că îmi va putea restitui banii pe la sfârşitul lui Septembrie când "odată apărută Finlandizarea Europei" voi putea să-mi onorez obligaţiaţia" ce-o avea faţă de mine".

Ori pomenind că lucrarea mai sus citată nu va trece neobservată şi îi va aduce anumite câştiguri, suntem obligaţi să credem că maestrul era convins că o să-i apară într'o lună traducerea în germană, deci cu corectura de rigoare ce nu-i putea aparţine deoarece nu cunoştea limba, va fi editată în răstimpul scurt dintre 1 August la inceputul lui Septembrie cea ce îmi pare şi astăzi imposibil. Marele ziarist, Pamfil Şeicaru se autoiluziona şi principalul vinovat de amăgire era mentorul său Vasile Dumitrescu, cel ce îl minţea pur şi simplu, profitând de faptul, cum am arătat-o în cele anterioare că maestrul din punct de vedere fizic nu-l putea controla deci cum se spune se afla la cheremul minciunilor sale, ceea ce nu era deloc greu, fiindcă marele ziarist îi dădea tot concursul, visând cu o uşurinţă de invidiat tipărirea manuscriselor sale româneşti în germană şi engleză, fără să-şi pună problema costurilor, ştiindu-se că în Germania tipărirea unei cărţi precedate de traducerea ei pretinde sume inaccesibile pentru un om cu venituri medii, tocmai din această cauză nu înţeleg atitudinea lui V. Dumitrescu, să-i fi promis marea şi sarea până maestrul i-a transmis dreptul să fie proprietarul Curentului atâta timp cât va fi publicat în exil nu şi în România, în care maestrul spera să se întoarcă, bine ştim cât de curând?

Fiindcă ne vom ocupa într'un capitol separat, anticipăm de pe acum că maestrul încăodată confirmă existenţa manuscrisului românesc Finlandizarea Europei, terminat alături de altele două, astfel că el visa să dea lovitura financiară ce cel ce urma să apară în limba germană şi apoi în engleză, în care eu nu credeam şi dacă i-am dat minora sumă de 300 de mărci am fost sigur că nu mi-i va înapoia niciodată, fiindcă manuscrisele sale româneşti vor avea o altă destinate, pe care bănuiam că o ştia prea bine, numai V. Dumitrescu. Dar să nu anticipăm!

Celelalte două lucrări sunt "Naţionalităţile în Rusia Sovietică" şi "Antagonismul ruso-chinez şi Japonia" pe care împreună cu "Finlandizarea Europei" maestrul le consideră terminate de patru ani în româneşte şi nu avem de ce să nu-l credem odată ce din 1976, când am început corespondenţa noastră, mereu pomeneşte de existenţă lor. Având în vedere că Pamfil Şeicaru cunoştea zgârcenia exilului în materie de cărţi, între 1 August 1978 şi începutul lui Septembrie, el era convins că îi va apare cartea în limba germană şi imediat urmată de versiunea în engleză, căci numai prin comentarul specialiştilor germani şi englezi putea spera în refacerea situaţiei sale materiale, căci altfel nu l-am fi putut compara cu un personaj balzacian sau cu însuşi Balzac transfigurând realitatea după cum o visa el. Dar era o altă posibilitate salvatoare? Noi vom da răspunsul definitiv după ce vom analiza şi raporturile marelui ziarist cu cei din ţară, în ajutorul cinstit al cărora mai spera. Ceea ce este adevărat, activitatea maestrului era o sfidare dusă atât vârstei cât şi condiţiilor de viaţă, aflându-se în plină putere de producţie. Şi să nu uităm că poseda un creer lucid, prin care dacă nu învingea chiar iluzoric greutăţile ivite în calea sa, nu i-ar fi rămas decât să se lase răpus de vitregiile realităţii cenuşii, lipsite de orice perspectivă. Marele ziarist, ca de atâtea ori în viaţă, nu a refuzat invitaţia, visului de a trăi aşa cum ar fi trebuit să fie şi nu cum era de fapt.

În scrisoarea de faţă l-am provocat să ieie poziţie faţă de defăimarea devenită clasică şi am profitat de faptul că o pomeneşte soţia lui Bacovia, Agata Grigorescu, e vorba de înălţarea Palatului Curentului prin "un şantaj, / un etaj / pe care i-o atribuie lui Nicolae Iorga cel ce ar fi rostit-o cu ocazia inaugurării festive a edificiului, marele savant adresându-i-se cu diminutivul Pamfilică, Pamfilică. Cel vizat recunoaşte că în ţară defăimarea sa în presă e obligatorie. Dar mai mult chiar, în romanul "Delirul" cu toată intenţia mai binevoitoare a scriitorului Marin Preda, este şi el obligat să-şi însuşească unele obligatorii slogane. Deşi vom relua problema respectivă a romanului Delirul în capitolul numit Restituiri, acum vom cita un paragraf edificator: "Grigore Patriciu (era un pseudonim, îl chema Ilie Dobre) construise cu banii săi înalta clădire în care se afla acum, e drept nu dintr'o dată ci cum se spunea în lumea duşmanilor săi, de fiecare dată când săvârşea un gros şantaj. "Etajul şi şantajul" formulase cineva această manieră de a parveni în lumea presei şi publicul îl accepta pe marele ziarist, pe care îl citea toteauna cu interes, cu şantajele lui cu tot, fiindcă era un îndrumător de opinie bun".

În ce-o priveşte pe dna Bacovia falsul, susţine maestru, este evident. Palatul Curentului nu a fost inaugurat în 1938 şi nu a invitat pe nimeni. A venit A.C. Cuza după ce l-a întrebat dacă printere acţionari are şi evrei şi el i-a răspuns că nu are niciun fel de acţionari deoarece nu vroia să-şi mutileze totala libertare a ziarului, principiu nobil la care ţinea, cum vedem, foarte mult.

În ce priveşte formula cu "etajul şi şantajul", Marin Preda o atribuia duşmanilor săi, totuşi pe Pamfil Şeicaru îl lovea în cinstea sa de ziarist care nu se vindea pentru bani, iubea libertatea şi-şi preţuia independenţa sa de publicist, nu vroia să depindă de nimeni şi nici să se vândă cuiva, calităţi descrise la Toma Pahonţu, de câtre Liviu Rebreanu.

Cu atât mai mult Pamfil Şeicaru, fostul preşedinte al sindicatului ziariştilor, pretindea să se spună despre el adevărul cu cât oricine îl descoperea, fără greutate, în personajul de roman, Gr. Patriciu. Că acesta din urmă era Pamfil Şeicaru, o demonstrau datele comune biografice, de pildă Ziua ziarul lui Patriciu ca şi Curentul lui Şeicaru împlinea în 1938 zece ani de la apariţie.

Ceea ce se atribuia lui N. Iorga de câtre dna Bacovia şi nu numai de ea, formula era legată cu lanţurile imposturii de destinul marelui ziarist, putea să fie demontată pas cu pas, ceea ce se şi face. În primul rând, profesorul nu intrebunţa diminutive deoarece asta împlica un fel de intimitate jignitoare pentru prestigiul său de Apostol al neamului. Mai departe, în 1937, N. Iorga publicase o carte în care redă impresiile unei călătorii în Oltenia unde îl invitase şi pe Pamfil Şeicaru să îi descrie bătălia de la Raşoviţa şi eliberarea Tg. Jiului în primul război mondial, de atacurile pe care le dădeau nemţii la podul de pe Jiu. În continuare în "O viaţă de om" Nicolae Iorga la revirimentul celor care în timpul războiul au stat în lagărul duşmanului, unii dintre ei târându-se la picioarele atotputernicului Marghiloman, scrie următoarele: "Curăţirea, care ar fi servit atâta la pregătirea morală a unei generaţii ce se anunţa foarte tulbure, fusese împiedicată şi de uimitoarea toleranţă faţă de vinovaţi, de tendinîţa nenorocită de a face să treacă înaintea oricărui criteriu superior înrudirea, prietenia, relaţiile de afaceri obişnuite, ceea ce a adus la indiferenţa etică de care suferim aşa de mult şi astăzi. Numai furtunosul polemist Pamfil Şeicaru care va deveni în curând unul dintre cei mai mari ziarişti ai noştri, a stat cu sabia în mână înaintea fostului poliţai german".

În aceste rânduri N. Iorga nu numai că îşi arată preţuirea pentru omul ce a luptat cu sabia în mână împotriva nemţilor dar totodată îi subliniază calităţile care l-au făcut să ajungă unul din cei mai mari ziarişti ai noştri, deoarece după ce-a înfruntat cu arma cutropitorii ţării, prin spiritul său polemic a urmărit să pregătească moral o generaţie, deşi se arăta foarte tulbure, scopul său major era să risipească indiferenţă de care, adaogă N. Iorga, suferim aşa de mult şi astăzi (valabil şi în anul 2002), am făcut să treacă înaintea oricărui criteriu valoric înrudirea, prietenia, relaţiile de afaceri obişnuite, ceea ce a adus la indiferenţa etică, încât numai Pamfil Şeicaru, furtunosul polemist devenit în curând unul din marii noştri ziarişti a luptat împotriva fostului poliţist german. Neîndoios, respectivele alese ideale, Pamfil Şeicaru şi le-a însuşit de la părinţii străbuni, apoi din tranşeiele primului război mondial, de unde din ele l-a urmărit mesajul camarazilor săi morţi pentru cel mai superior criteriu valoric omenesc, aceasta fiind Patria. Pe aceştia marele ziarist nu i-a uitat niciodată, le-a omagiat memoria, după cum am văzut, în cimitirul de la Val du Roy (Soultzmatt) prin statuia mamei sale de Oscar Han, reprezentând România şi cu ea aducerea aminte a neamului care se află lângă ei şi de dincolo de moarte.

În acest cadru se înscrie şi ctitoria Mănăstirii sf. Ana de la Orâşova dedicată memoriei soldaţilor morţi pe aceste sfinte locuri, în primul război mondial.

Şi de sigur, cum vom mai avea ocazie să constatăm în sufletul său de ziarist şi mare polemist, există şi un colţ de rai luminat de toată dragostea condiţiei sale umane şi pentru soldatul ţăran, cu toate necazurile vieţii sale, intervine în parlament pentru conversiunea datoriilor acestora, ucigătoare la scadenţa lor, în timpul marei crize economice mondiale din 1929.

Prin urmare, N. Iorga n'a putut să rosteasă formula discutată decât dacă ar fi suferit de o viaţă dublă, ceea ce cum se ştie n'a fost cazul, rostirea lui ar fi contrazis violent preţuirea ce i-o arăta lui P. Şeicaru, de câte ori ovea ocazia, chiar şi în public.

De altfel în exil, ca prinos, mărturie a unei admiraţii ce-o purta marelui istoric şi învăţat, Pamfil Şeicaru printre portretele scrise de el în timpul şederii sale la Madrid, în anul 1956, i-a dedicat şi lui N. Iorga alături de Oct. Goga, C. Stere, câteva pagini de mare răsunet sufletesc, închinare înaintea celui ce constituie unul din altarele ridicate spre cer, întru veşnicia Fiinţei sale săpată de zimbrii Modovei, în piatra albă a Carpaţilor.

După părerea maestrului butada defăimătoare a fost pusă în circulaţie în 1938 de câtre legionari, fiindcă nu i se putea ierta unui român să realizaze o mare întrerindere de presă fără patronatul capitalului anonim şi vagabond.

În legătură cu detractorii săi din ţară şi din exil nu are alt răspuns decât acela de a urma drumul pe linia acelaşi concepţii pe care a avut-o la 18 Aprilie 1918, când a intrat în presa cotidiană, descrisă puţin mai înainte de N. Iorga.

Totuşi fiindcă ştie de-acum că nu-i împărtăşesc întru torul atitudinea de a nu răspunde calomniatorilor săi, se grăbeşte să mă liniştească şi să mă asigure că atunci când îşi va atinge obiectivele, se referă la trilogia operei sale,  îşi va lua libertatea de a selecta din tot ce s'a scris în diverse ţări despre activitatea lui şi va concepe o lucrare "Raspuns la toate defăimările care i s'au svârlit de compatrioţi şi de Comitetul Central al partidului comunist".

Şi fiindcă marele ziarist nu a mai ajuns să se ocupe se această problemă, mi-am luat eu această sacă misiune pusă în slujba unui mare adevăr şi a unei exepţionale personalităţi batjocorite de cei ce nu-i puteau ierta că le-a scăpat din mână şi prin scrisul antirus, a lovit, loveşte şi va mai lovi în fundamentele comunismului, când ele vor încerca să mai învie, indiferent sub ce forme, în toate ţările europene înclusiv în România.

Prin toate probele aduse, în primul rând de Pamfil Şeicaru, defăimările care i s'au atribuit se risipesc fiindcă nu au nicio consistenţă, sunt simple răutăţi inventate de nişte mediocrităţi care nu suportau nimic ce-i mai bun decât ei, în jurul lor.

Scrisoarea (27) din 4 Noembrie 1978 de la Pamfil Şeicaru

Dragă Ovidiu,

Mă grăbesc să-ţi răspund scrisorii tale primită ieri 3 Noembrie când am primit şi ilustrata din Assisi cu data de 10 Oct. Indicaţie a încetinelli poştei italiene. Ai explicaţia tăcerii mele. Te ştiam prins de vraja Italiei şi în consecinţă aşteptam să-mi anunţi întoarcerea. Ceea ce m'a mâhnit puţin este bănuiala unei eventuale nestatornicii ale sentimentelor mele faţă de tine, ca şi când nu s'ar fi stabilit între noi o legătură de sentimente şi de idei: Eu nu cultiv nestatornicia care implică lipsa de adâncime.

Sunt sănătos, însă dominat de cazul Pacepa care indică o criză a regimului, de dimensiuni nebănuite. Ştiam cu toţii că Statul nu este decât un guvern totalitar şi o birocraţie de partid, drept administraţie, pe cât de abuzivă pe atât de insensibilă. De zeci de ani sufletul poporului român s'a separat de acest regim de ocupaţie de tip moscovit. Credeam însă că armătura acestui regim este puternică dar insuficientă să susţină edificiile-copie ale arhitecturii sovietice impuse României în Februarie 1945 Vâşinski. Ori lovitura Pacepa şi tot ce s'a produs în legătură cu această neaşteptată operaţie antiregim, ne-a revelat dezagregarea regimului, proporţiile crizei cu tot ce implică în viitorul apropiat de necunoscut, de tragedii ce pândesc biaţa ţară.

Vei primi curând ultimele numere din Curentul ce sunt sub tipar şi până la sfârşitul lunii încă un număr sau două ca să ajung la zi. Afacerea Pacepa o voi analiza în Decembrie ca să am o cât mai bogată şi exactă documentare. Între timp va apare şi lucrarea mea menită să determine în presa germană ample comentarii. În ce priveşte colaborarea lui Stanomir am suspendat aiureala tipică a scrisului ce se manifestă de zeci de ori în România. Eugen Barbu? Acum câţiva ani am încercat să-l citesc şi cu greu am străbătut primul volum. Nu mi-a spus nimic. Mă declar incapabil să citesc literatura ce se tipăreşte sub regimul actual. Groapa m'a lămurit. De altfel şi "Pe Donul liniştit" nu l-am putut străbate până la capăt. Ce vrei, e greu să te aclimatizezi în literatura sovietică după Război şi pace de Tolstoi sau Fraţii Kamarazov de Dostoievski sau Apele primăverii ale lui Turgheniev. Faţă de problemele ce mă ţin prizonier nu am timp să mă ocup de ceea ce nu mă interesează. Ţin să-mi dai numărul de telefon ca să pot stabili când pot veni la Giessen să te văd. Un prieten mă poate aduce cu maşina. Cred că în 2 ore pot veni. Prietenul meu este inginerul Golescu, ultimul descendent din familia Golescu. Eu constat cum critica din ţară a învăluit în tăcere pe Cezar Petrescu care în aprecierea mea este Balzac pentru epoca 1907-1944. Cele trei volume consacrate revoluţiei ţărăneşti fac un tablou al acelei epoci. În 1907 Cezar Petrescu avea 15 ani. Tatăl lui era directorul şcoalei de agricultură de la Roman, făcuse studii de perfecţionare în Franţa şi a publicat un tratat de agronomie de 800 de pagini de care mi-a vorbit Siseşti. Nu mai amintesc de Întunecare şi de toată opera lui. Ce vrei dragul meu în loc de literatură proastă prefer să recitesc L'epopée Bizantine (787 pagini) a la fin du dixième siècle de Gustave Schulumberger. Războiale cu ruşii, arabii, bulgarii. Am găsit-o la anticari la Paris în 1956. Ruşii vroiau la 900 Constantinopolul. Ca şi în 1978. Te asigur că este mai pasionat decât Groapa lui Eugen Barbu şi ejusdem farinae.

                                                              Îmbrăţişări

                                                                                 Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

Maestrul, cum îmi scrie, mă asigură că e sănătos dar dominat de cazul Pacepa "care indică o criză a regimului de dimensiuni nebănuite". Se ştie că Statul român e reprezentat de un guvern totalitar şi o birocraţie abuzivă pe cât de împosibilă, totuşi credea că armătura regimului e puternică deşi insuficientă pentru a susţine edificiile-copie ale arhitecturii sovietice impuse României în Februarie 1945 de Vâşinski. Ori lovitura Pacepa şi tot ce a produs respectiva operaţie antiregim, survenită pe neaşteptate, ne relevă dezagregarea regimului comunist, cu tot ce implică viitorul apropiat de necunoscut, de tragedii ce pândesc biaţa noastră ţară.

Să recunoaştem încăodată spiritul vizionar al marelui ziarist când, acesta se referă la ce ne va aduce în viitorul apropiat, căderea regimului plină de necunoscut şi tragedii pentru biata Românie. Acolo unde alţi politologi nu vedeau în lovitura lui Pacepa decât o problemă internă a partidului comunist român, Pamfil Şeicaru în Noembrie 1978, intuia gravitatea actului şi presimţea cu mulţi ani înainte tragediile pe care le va aduce căderea regimului totalitar în biata noastră ţară. Sub o formă sau alta ne este descrisă revoluţia sângeroasă ce va avea lor, istoric, în Dec. 1989, în Bucureşti cât şi în alte oraşe ale ţării. E vorba de o percepere a viitorului pe care filozofii susţin că o au doar spiritele înzestrate cu geniu, aşa cum ne demonstrează că-l posedă încăodată marele ziarist Pamfil Şeicaru. Ştim că odată cu trecerea anilor nu mai era pentru insurecţia poporului împotriva regimului comunist, pe care încă o preconiza în 1959, - după studiul situaţiei naţionalităţilor din Rusia primise convingerea că respectivul colos va fi doborât din interior, prin revolta poporelor subjugate, din această cauză românii vor trebui să stea cuminţi şi să profite paşnic de destrămarea imperiului sovietic, marele ziarist era îngrozit la gândul că poporul român va trebuie să plătească prin multe jertfe umane respectiva eliberare, fiindcă altfel nu există o altă posibilitate. Prin defecţiunea lui Pacepa, maestrul îşi dă seama că regimul dictatorial din România, atunci când va cădea se va simţi destul de puternic să nu cedeze puterea de bună voie, de unde, ciocnirea va fi inevitabilă. Iată cauza îngrijorării ziaristului şi de ce se simte dominat de cazul Pacepa.

Maestrul repetă şi de data aceasta că sufletul poporului român s'a separat de acest regim de ocupaţie de tip sovietic ceea ce cum am arătat cu altă ocazie, nu este chiar pe deplin adevărat. Mai ales, în ultimii zece ani de comunism datorită slăbiciunii regimului a existat o coabitatare tacită între conducători şi supuşi, ultimii îşi arătau o fidelitate aparentă primilor, în schimb se bucurau de privilegii nevisate înainte. De pildă, se punea pe prima pagină a unei reviste  de istorie sau literară portretul lui Ceauşescu însoţit de câteva rânduri citate din discursurile sale, iar sub această protectie conţinutul putea să trateze chestiuni şi autori din cei mai dubioşi, din punct de vedere al regimului, cum dădea de exemplu dna Buşulenga că se întâmpla cu nu ştiu ce revistă literară în care autorii îl comentau pe E. Cioran, până atunci inerzis de cenzura Pravdei româneşti. Aşa se explică simbioza creată între cetăţenii ţării în deosebi intelectuali şi responsabilii lor de partid încât ei nici nu mai doreau ca ceva să se schimbe şi din păcate aceasta a fost orientarea naţiei romăne în general, în afara tinerilor idealişti care au umplut cimitirele pentru a-l duce la putere, pe Ion Iliescu, reprezentantul unui comunism mai uman dacă aşa ceva e posibil: Deci în Dec. 1989 nu se mai putea susţine separarea elitei poporului român de regimul comunist de tip moscovit cum o crede în 1978, Pamfil Şeicaru. De-altfel astfel se explică ieşirea la tribună a comuniştilor, ei şi-au realizat revoluţia lor dizidentă total diferită de idealurile tinerelor vlăstare ale neamului românesc. Unde erau reprezentanţii partidelor zise istorice, cum s'a întâmplat că niciunul dintre ei nu a fost de văzut? Răspunsul e uşor de dat: erau ţinuţi sub observaţia securiştilor care au pregătit noua lovitură de stat, dizident comunistă. Să ne reamintim că în plină "revoluţie" în primele zile acoliţii dlui Iliescu adoptaseră un limbaj comunist, doar mai tărziu şi-au dat seama că e cazul să devină democraţi pur sânge. Şi în acest mod, în anul 2001, din nou la putere, Iliescu Ion nu uită să propună reconciliera românilor adică a fostelor victime cu zbirii lor, motivând că un fost securist e capabil să conducă serviciul de contraspionaj român, şi numai la intervenţia politicienilor din Apus se hotărăşte să-l schimbe dându-i se înţelege un alt post de răspundere, preşedintele e doar în aparenţă cuprins de amnezie când se întreabă, ce e dacă un individ a fost securist sau mare comunist, în realitate îşi apără propria poziţie.

Nu mai insistăm: astăzi exemplele se înmulţesc cu duiumul fiind demonstrative pentru faptul că maestrul nu avea dreptate când susţinea că poporul român s'a separat de regimul de ocupaţie comunist, din contra din anii lui 80' trăieşte cu el într'o penibilă simbioză.

În concluzie, au dreptate şi cei ce vorbesc despre lovitura de stat din Dec. 1989, organizată de comuniştii dizidenţi dar şi cei ce vâd în respectivul act o revoluţie la care au participat tinerii ce vroiau prin libertatea lor să, construiască Româniile albe de mâine cum le visa marele poet Aron Cotruş. Rămâne întrebarea cine avea ineresul ca prin uciderea tinerilor să-şi asigure venirea la putere, în acele zile? Să vorbeşti de teroriştii lui Ceauşescu e o copilărie, atunci când acesta era părăsit de toţi, cum o arată imaginea lui de om învins atunci când a coborât din helicopter, prizonier ai celor ce-l vor omorâ, în mod bolşevic, tocmai în prima zi de Crăciun!

Trebuie, să recunosc deschis, personal nu dădeam afacerii lui Pacepa importanţa ce i-o dădea marele ziarist, cu toate că-i admiram modul de lucra, încât mă avertiza că în numerele viitoare ale Curentului nu va aborda cazul Pacepa, o va face în Decembrie când va fi în posesia unei bogate şi exacte documentări. Adevărul îşi are izvorul în sentimente doar atunci când ele sunt verificate şi întărite de raţiunea carteziană, ştiinţific obiectivă.

În partea doua a scrisorii îl obligam pe maestru să se ocupe de aumite probleme literare privind faptul că el în Curentul dădea importanţă doar articolelor sale, problemele celelalte cădeau în seama lui V. Dumitrescu total străin de această muncă, la care contribuia şi lipsa lui de talent, de unde introducerea unor colaboratori pe măsura lui, făceu pur şi simplu de râs prestigul noului Curentul. Situaţia îmi amintea de piesele jucate de unii mari actori ai Bucureştiului, să-l numesc pe G. Vraca, veniţi în turneu la Arad, el şi partnera lui Leny Caler sau Elvira Godeanu străluceau în rolurile jucate, pe când ceilalţi actori să stea pe posturi de figuranţi mai mult decât stângaci.

În cazul dat, era vorba de un anume G. Stanomir care scria nişte recenzii literare fără cap, fără picioare, de analizele sale i-am relatat marelui ziarist şi el îmi aducea la cunoştiinţă că l-a suspendat pe Stanomir, aiureala stilului său fiind tipică scrisului ce se manifestă de zeci de ani în România. Desigur, că măsura nu mă mulţumea, aş fi preferat să discut cu acest individ, dar se vede că omul lui V. Dumitrescu era un literat din ţară strecurat între noi, sub un nume anonim, ceea ce îmi explica de ce nici întâmplător nu se ocupa de activitatea culturală a exilului din contră ne dădea lecţii de analiză literară după cum de-acuma suntem obişnuiţi de mostrele ce ne vin, made in România comunistă.

Am discutat cu Pamfil Şeicaru despre Groapa lui Eugen Barbu, pe care a încercat să o citească dar n'a putut s'o ducă până la capăt, astfel că se declară incapabil să citească ce se tipăreşte, ca literatură în regimul actual. La fel i s'a întâmplat şi cu Donul liniştit de M. Şolohov, nu a putut să-l ducă până la sfârşit. Îi este greu să se aclimatizeze cu literatura sovietică după Război şi pace de Tolstoi sau Fraţii Kamarazov de Dostoievski sau Apele primăverii de Turgheniev la care am mai adăoga, citatele din Revizorul şi Suflete moarte de Gogol şi încheie că "faţă de problemele ce mă ţin prizonier, nu am timp să mă ocup de ceea ce nu mă înteresează".

Cu toate acestea, respectând preferinţele maestrului, sunt de părere că şi celalalte chestiuni au importanţa lor. Romanul "Groapa" de E. Barbu este unul din cele mai reuşite creaţii scrise sub regimul comunist, asta lăsând la o parte implicaţiile politice ale autorului. Drept dovadă, cu ocazia vizitei făcută de E. Barbu la Paris, sub auspiciile Monicăi Lovinescu romanul Groapa a fost tradus în franceză, deci s'a bucurat de aprecierea termutei criticii dnei Lovinescu de la Paris, dar părerile ei s'au schimbat după ce scriitorul s'a întors în România. Mă repet, ajuns în exil Ion Caraion, a denunţat Groapa ca pe un plagiat, ar fi fost scris de tatăl său nelegitim Barbu. Crevedia, fiindcă mamă-sa era una "de-alea". Sezizat de acest denunţ cu nimic justificat, mai discutabil ca al celebrului Caion, am scris Europei libere cerându-i dovada plagiatului care nu a venit. Cu acea ocazie acelaşi post a organizat o campanie furibundă împotriva lui Eugen Barbu denunţându-l de plagiatul inventat de Ion Caraion mâniat pe Barbu fiindcă l-a prezentat, dovedit prin acte, drept colaborator al securităţii. Să mai adaog că întreaga această campanie mai mult decât murdară a fost dirijată, nu atât din umbră, de cuplul Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, acelaşi care a apreciat odinioară acest roman. Personal, nu aveam de ce să-l apăr pe E. Barbu dar vroiam să am dovada prin care să-l citez pe Crevedia ca autor al romanului Groapa, dar aşa ceva nu se poate, dovadă că cei doi de la Europa liberă la care se adaogă şi Ion Caraion, nu s'au emancipat de obiceiurile lor vechi comuniste, recurgând la procedee vrednice de un psot comunist şi nu de unul ce-şi zice că reprezintă Europa liberă.

În ce priveşte romanul Pe Donul liniştit de Şolohov, el a intrat în discuţie atunci când i s'a decernat in ultimul moment premiul Nobel, peferându-l, lui Tudor Arghezi pe Mihail Şolohov cu "Pe Donul liniştit". Atunci s'a reluat învinuirea adusă autorului rus că ar fi furat manuscrisul respectiv de la un partizan alb ucis ulterior, dar ipoteza cade de la sine odată ce Şolohov a fost forţat de partidul comunist să schimbe de trei ori conţinutul acestui roman ori dacă ar fi fost străin de conţinutul său nu ar fi putut-o face fără să nu-şi demaşte furtul literar. La noi, Al. Davila a fost învinuit că şi-a însuşit textul piesei Vlaicu-Vodă scrisă de Al. Odobescu, prin soţia acestuia Saşa care după moarte i-a devenit nevastă. Ori marele artist român Ion Manolescu jucând sub regia autorului Vlaicu Vodă, la un moment dat Davila nemulţumit de un fragment din ultima scenă a piesei l-a refăcut în întregime, dar să recunoaştem că dacă nu ar fi fost el autorul nu ar fi reuşit să intervină într'un mod atât de hotărâtor în economia piesei.

Pamfil Şeicaru revine la literatura română, aducându-l în actualitate pe Cezar Petrescu, învăluit în tăcere de critica autohtonă, pe cel ce este un Balzac pentru epoca 1907-1944, şi noi credem că de data aceasta maestrul are mai mult decât dreptate. Cele trei volume consacrate revoluţiei ţărăneşti fac un tablou al acelei epoci. În 1907 Cezar Petrescu avea 15 ani. Tatăl său era directorul şcoalei de agricultură de la Roman, se perfecţionase în Franţa şi a publicat un tratat de agronomie de 800 pagini, i-a vorbit de el Siseşti. Să nu mai amintească de Întunecare şi de întreaga operă a lui Cezar Petrescu.

Maestrul cu această ocazie în loc de literatură proastă preferă că citească Epopeia bizantină (787 de pagini) de Gustave Schulumberger, pe care a găsit-o la anticari la Paris. Ruşii vroiau şi în 900 Constantinopolul, ca şi în 1978.

Aş mai aminti concepţia înaltă ce o avea despre prietenie, Pamfil Şeicaru, scriindu-mi: "Ceea ce m'a mâhnit puţin este bănuiala unei nestatornicii a sentinentelor mele faţă de tine ca şi când nu s'ar fi stabilit între noi o legătură de sentimete şi de idei. Eu nu cultiv nestatornicia care implică lipsă de adâncime".

Scrisoarea (28 )  din 23 Noembrie 1978 de la Pamfil Şeicaru

Dragă Ovidiu,

te rog să înlături ipoteza spaţiilor de timp în corespondenţa pe care cu atâta plăcere o întreţin. Îmi place curiozitatea în domenii pentru majoritatea compatrioţilor cu totul absentă. Ilustrata trimisă de la Assisi mi-a amintit prima mea călătorie în Italia - anul 1926. Am făcut-o cu soţia mea şi fetiţa mea care, avea doi ani şi jumătate. Nu o puteam lăsa la Bucureşti fiind aşa de deprinsă de a fi tot timpul cu mama ei, că ar fi suferit, imens, oricâtă grijă i s'ar fi arătat de altcineva. A coincis călătoria în Italia cu sărbătorirea a 7 secole de la naştere lui San Francesco, aşa că am avut prilejul să asist la serviciul divin din catedrala de la Assisi. Ai văzut că sunt două biserici suprapuse, serviciul divin a fost oficiat în biserica pictată de Giotto. Emoţionant prin acea atmosferă de participare a credincioşilor. Nu era în program Assisi dar vizitând Perugia - sigur ai văzut tablouri de Vannucci Perugino maestrul lui Rafael. La hotel am fost întrebaţi dacă avem intenţia să asistăm la serviciul divin de la Assisi. Aşa am aflat că ajunsesem aproape de Assisi, într'un an destinat lui San Francesco. Ni s'a indicat că oportun este să fim peste două zile la Assisi, 40 sau 50 km cu un taxi. Îmi amintesc că am ieşit din Perugia prin "porta etrusca" să vedem un templu al Venerii rămas intact. Un templu rotund bine conservat dar închis. Eu şi cu soţia, fetiţa a rămas la hotel să se joace cu alţi copii. Ne-am aşezat pe iarbă şi priveam spre Assisi care se vedea clar, templul Venerii era construit pe înălţime, ceea ce deschidea privirii orice obstacol: rezimaţi cu spatele de zidul tempului păgân contemplam cetatea creştină. Amândoi meditam în tăcere, tainică mutaţie spirituală pe care o operează Christ din Nazaret. Temele care te constrâng la o adâncă şi concentrată meditaţie nu le dialoghezi cu voce tare când partnera nu ar fi spus ce îi impunea templul păgân de care ne rezemam spatele şi cetatea creştină a sfântului Assisi. Dialogul mut se desfăşura prin comunitate de gânduri, reacţiile spirituale fiind acelaşi. Am plecat de ziua dedicată cu un taxi şi bine înţeles am luat şi fetiţa. Ne-a oprit taxiul la o biserică vastâ indicându-ne că înlăuntru este biserica construită de sf. Francesco. Ne-a impresionat reculegerea asistenţii: toţi în genunchi ascultau într'o adâncă reculegere serviciul divin. Am reţinut acel aspect pe care şi azi îl păstrez: În genunchi alături de o doamnă care prin îmbrăcăminte indica apartenenţă aristocratică şi alături de ea în dreapta şi în stânga femei simple de la ţară. Privind cu atenţie am verificat că aceeaşi unitate în rugăciune a claselor sociale se repetă în toate rândurile îngenunchiate. Egalitatea nu există decât în faţa lui Dumnezeu atunci când în biserică cei care asistă la serviciul divin sunt străbătuţi de o autentică credinţă. Îţi evoc destul de stângaci ce mi-a amintit ilustrata ta. Şi acum să revin la întrebările pe care mi le-ai formulat. Stelian Popescu evreu? Nu se poate o născocire mai idioată. Este fiul unui popă de ţară. Un ignorant, de o mare cruzime. A fost scos din magistratură în urma unei campanii duse prin ziarul Adevărul de Constantin Mille. Ca magistrat instructor, Stelian Popescu a torturat aşa de cumplit un acuzat ca nefericitul ca să nu mai fie bătut a mărturisit declarând ceea ce i-a dictat judecătorul de instrucţie. S'a întâmplat ca după mai mulţi ani adevăratul făptaş al crimei simţind că i se apropie moartea a chemat pe preot şi-a spovedit crima şi condamnarea unui nevinovat, rugând pe duhovnic să spună justiţiei adevărul şi să scape de la ocnă pe cel nevinovat. În acele vremuri "reacţionare" când justiţia nu fusese condiţionată de marxismo-leninismo-staliniană, un asemenea fals zguduia conştiinţa publică, azi este ceva banal. În urma campaniei lui Constantin Mille, magistratul Stelian Popescu a fost eliminat din corpul justiţiei. Stelian Popescu a fost peştele văduvei lui Luigi Cazavilan, fondatorul ziarului Universul, cel mai neruşinat explorator, Titulescu a încredinţat lui Stelian Popescu emiterea timbrului antirevizionist care nu era supus niciunui control şi nici nu s'a depus produsul impunerii obligatorii a timbrului antirevizionist, de a fi redat Statului. Tot ce vrei a fost Stelian Popescu, dar evreu nu, deşi putea fi încadrat celor ce nu cunosc nici iubirea şi nici bunătatea.

Afacerea Pacepa reprezintă cea mai grea lovitură, aş zice decisivă ce s'a dat regimului existent. S'a spus că fugural s'a lăsat cumpărat de imperialişti adică americanii. În situaţia pe care o deţinea Pacepa prezent lângă Ceauşescu  ori unde se deplasa în turneurile lui planetare, iniţiat în toate secretele de Stat, el recruta şi retribuia în valută forte agenţii spionajului în ţările capitaliste, făcând o carieră excepţională în ierarhia partidului, pe cât de puţin cunoscută de marele public, nu avea nevoie de bani fiindcâ dispunea fără control de devize. Deci trădarea pentru arginţi este exclusă. Unde s'a dus? La comandamentul militar al trupelor americane în Germania federală. Indicaţie că legăturile erau mult mai vechi. Nu s'a adresat ambasadei americane. Semnificativ. Ceea ce ştia este teama iniţială avută de Bucureşti că s'ar fi dus la ruşi. De ce oare? De asemenea ştiu pozitiv că el a plecat cu toata arhiva secretă a spionajului, deosebit de preţioase pentru Occident. Greu de descifrat jocul lui Ceauşescu, de ce atâta frică de trecerea lui Pacepa la ruşi? Va apare în Curentul pe care îl vei primi peste câteva zile dintr'un articol scris şi semnat de cineva care îl cunoştea prea bine. Îţi las libertatea să tragi o concluzie după ce vei citi şi să mi-o comunici. Mă tot ispiteşte o ipoteză şi anume nu cumva Pacepa ca şi şobolanii care evadează din corabia sau vaporul când simt că se îneacă, iniţiat în toate tainele politicei lui Ceauşescu şi-a dat seama că nu-i departe prăbuşirea unui regim. În care absurdul este pe cât de activ pe atât de delirant, a evadat să nu se găsească sub dărâmături. Este oare o ipoteză pe care nu o putem pune? Pacepa era tipul perfect al conspiratorului amabil şi foarte puţin comunicativ, - se ştia poziţia de totală încredere pe care o avea Ceauşescu în el, dar nimic din comportamentul lui nu arăta realitatea pe care o avea, căuta să fie cât mai şters. Este tot ce pot să-ţi spun. În ce priveşte Stanomir i se mai publică un articol şi ultimul. Nu l-am citit, se publică fără să fi fost consultat, am spus că nu mai admit categoric colaborarea acestui reprezentant al aiurelii, sunt incapabil să citesc literatura din România, nu tendinţele ci aiurelile scrisului. Ivaşcu a venit în grabă să mă vadă la Madrid. Este şi prost şi lipsit de talent ca şi de cultură literară. Îţi voi cita că să vezi cum se strecoară dadaismul. Ştefan Baciu mi-a trimis lucrarea soţiei lui apărută în 1976 "Charles d'Orleans et Rostand poètes d'avantgarde". Am citit-o cu interes. O cunoşteam de când era fetiţă fiind prieten cu tatăl ei. Reese o cunoaştere exactă şi bine aprofundată a literaturii franceze. Mira Simian merita elogiu. Însă - sigur influenţa soţului - citează pe Tristan Tzara, ca iniţiatorul unei forme absurde a poeziei:

C'este purquoi

L'ascenseur                                           L'avez votre cerveau

N'avait plus dada au coer                      dada

Mangez du chocolat                              dada

                                                              buvez de l'eau.

Am renunţat să scriu despre frumoasa lucrare a Mirei Simian. Soţul apreciază avantgardismul. Eu îl socot pe Tristan Tzara un şarlatan.

                                                       Îmbrăţişări

                                                                                 Pamfil Şeicaru

p.s. Am uitat să te rog să-mi trimiţi ceva de dormit. În starea de încordare, efect al aşteptării cărţii menită să decidă de faza ultimă a vieţii mele, dorm greu. Îţi mulţumesc.

Note şi Comentarii

Maestrul îmi mărturiseşte că ilustrata pe care i-am trimis-o din Assisi, din concediul meu italian i-a amintit de prima sa călătorie în Italia, în anul 1926 însoţit de soţia lui şi de fiica sa, un copii de doi ani jumate, pe aceea vreme. Şi trebuie să mărturisesc, că nu nu ştiu cum se face, dar întotdeauna, fără să vreau acest lucru, îi dau întâlnire, desigur pe cale spirituală, maestrului, parcă sunt mânat de o vrajă cunoscută doar inimii din om.

Înainte de toate e înteresant că nobilul meu interlocutor trăieşte sentimente asemănătoare cu cele avute şi de mine. Astfel, am vizitat mai intâi Perugia unde l-am întâlnit pe pictorul Pietro Vannucci  zis Perugino, cu minunatele lui tablouri, dintre acestea nu uit un autoportret, lucrare ce poate fi orânduită între unicele capodopere ale Omenirii. Într'o biserică mai lăturalnică ar fi expus un altar semnat de tânărul Rafael, care originar din Urbino tatăl său l-a dat ca ucenic lui Perugino ştiindu-se că singurul maestru care l-ar putea întrece pe nume Leonardo da Vinci avea cusururi trupeşti ce l-ar fi putut perverti şi pe fiul său, cum i s'a întâmplat talentatului Giovanni Antonio Bazzi cunoscut de-atunci sub numele de Sodoma.

Maestrul şi soţia lui au descoperit ieşind pe porta etrusca un tempul al Venerei de unde de la înălţimi au putut admira Assisi ridicat în piatra cenuşie de Subasio, una din panoramele cele mai miraculoase pe care le poate vedea un muritor în viaţă lui, în cadrul naturii din jur totul este aşezat mai sus, mai lângă cer, fie şi când de afli lângă un templu şi el situat pe vârful unei coline rămasă însă pe pământ. Trăirea intensă se face prin intermediul unei tăceri tainice, mutaţie spirituală în care dialogul mut se desfăşoară printr'o comunitate de gânduri, reacţia spirituală fiind aceeaşi, în ea operează Crist din Nazaret. Stăpâneşte tăcerea lui Algenor descrisă de V. Pârvan într'unul din poemele sale platonice, tăcere de început şi sfârşit reprezentând planul creaţiei dinainte de cădere şi desăvârşirea absolută revelată după împlinirea lucrurilor care se înalţă. Acest esenţial originar închis în sine ca un eon perfect nu poate fi rostit în cuvinte, atâta timp cât Logosul durează neinteligibil ca orice mare mister.

Îată, sentimentele care ne-au copleşit, pe mine aflat pe drumul ce ducea în sus, pe maestru cu soţia sa răzimaţi de templul Venerei de pe înâlţimea unei coline pământeşti, atunci când ni s'a arătat ca o minune, din depărtări, cetatea sf. Francisc, Assisi, scăldată în negurile dimineţii, privelişte solemnă coborâtă parcă, de dincolo, printre oameni.

Ajuns la biserica vastă, Basilica di Santa Maria degli Angeli, în mijloc văzându-se bisericuţa zidită de mâinile Sfântului, Porziuncola, în ea Francisc a pus bazele oridinului ce-i poartă numele, (1208) pe când în capela del Transito Sf. Francisc, a murit, pe pământul gol primind ultima împărtăşanie.

În atare condiţii, atât de neobişnuite, ctitorului mănăstirii Sf. Ana din Orşova i se revelă credinţa în bunul Dumnezeu, închisă ca într'o firidă a cerului în inima lui, înzestrându-l cu perceperea cadenţelor din imnurile de slavă executate de îngerii cântăreţi de la Porţile Paradisului. Din această cauză îl impresionează reculegerea şi închinarea asistenţei: "toţi în genunchi ascultau într'o adâncă reculegere serviciul divin. Am reţinut acel aspect pe care şi azi îl păstrez: în genunchi alături de o doamnă care prin îmbrăcăminte indica o apartenenţă aristocratică şi alături de ea în dreapta şi stânga femei simple de la ţară. Privind cu atenţie am verificat că aceeaşi unitate în rugăciune a claselor sociale se repetă în toate rândurile îngenunchiate. Egalitatea nu exista decât în faţă lui Dumnezeu, atunci când în biserică cei care asistă la serviciul divin sunt străbătuţi de o autentică şi simplă credinţă".

Suim, mai departe ca pe treptele uriaşe ale conştiinţei, până la Basilica San Francesco, formată din două biserici suprapuse unde asistăm la alt serviciu divin în nava pictată de Giotto. (Maestrul vorbeşte de catedrala Sf. Francisc ori aceasta, este Domul cetăţii închinat lui San Rufino se află să zicem în inima cetăţii, triptic, încununat de biserica Santa Chiara biserică gotică închinată sfintei Clara tovarăşa întru credinţă a Sfântului.) În continuare căutăm prezenţa vie a Sf. Francisc pe care o descoperim în Mănăstirea Chiostro dei morti un loc unde domneşte o pace atât de adâncă, încât printre cipreşii înalţi te caută porumbeii albi să ţi se aşeze pe umeri, ca odinioară Sfântului. Şi îl mai poţi întâlni pe drumul ce urcă, tot printre cipreşi, pe fondul pietrei cenuşii de Subasio, spre mănăstirea San Damiano şi mai departe spre Eremo delle Carceri, loc unde se adunau Sf. Francisc împreună cu primii săi ucenici, să mediteze şi să se roage Domnului. Pe aceste drumuri sacre. El ţi se va arăta desculţ, încins cu un cordon la brau, învăluindu-te în iubirea sa nemărginită pentru tot ce este creaţia lui Dumnezeu, alături de fratele Soare aflându-se şi fratele Om, aşa cum o ştim din Cântecul-rugâciune al făpturilor, primul poem al literaturii italiene, semnat de Sf. Francisc. Nae Ionescu are dreptate, cum am mai scris-o, atunci când consideră franciscanismul o altă învăţătură creştină decât catolicismul, mult mai potrivită sufletului italian decât aristotelismul raţional propovăduit de Toma d'Aquino.

Cum susţine, mai mult decât emoţionat maestrul, privind şi vizitând Assisi nu poţi să nu ai un adânc sentiment religios, pe acele locuri, ca un miracol săvărşit de Sfântul Francisc religia şi arta, Frumuseţea şi Adevărul, devin Una îndumnezeindu-l pe om, primeşti senzaţia, sub nimbul iubirii cereşti, că umblând pe cărările Assisi-ului înaintezi sub umbra de lumină a lui Dumnezeu ca sub un coviltir divin. Umil, cucerit de măreţia momentului retrăit, marele ziarist notează la sfărşit "Îţi evoc destul de stângaci ce mi-a amintit ilustrata ta".

Din spaţiile astrale în care ne găseam la Assisi Sfântului Francisc, din domeniul Spiritului pur am coborât în mijlocul faptelor zilnice, Pamfil Şeicaru urmând să-mi dea anumite informaţii asupra lui Stelian Popescu despre care o publicaţie din exil suţinea că fostul director al Universului din Bucureşti ar fi fost evreu. Desigur, maestrul contesta o atare născocire idioată, St. Popescu fiind fiu de popă un ignorant de o mare cruzime. Ca judecător de instrucţie a torturat pe un nefericit până ce acesta a recunoscut că a săvârşit o crimă al cărei autor nu era. După ani, adevăratul vinovat aflat pe patul de moarte îi cere duhovnicului să ceară eliberarea celui ce îi ispăşeşte vina pe care el a săvârşit-o, astfel că a ieşit la iveală fapta mârşavă a judecătorului de instrucţie, care la presiunea lui C. Mille de la ziarul Adevărul, a fost scos din magistratură. Fiind peştele văduvei lui Luigi Cazavilan fondatorul Universului, St. Popescu devine ca ziarist unul din cei mai neruşinaţi exploatatori, una din afacerile sale a fost însuşirea câştigurilor după emiterea timbrului antirevizionist, misiune ce i-a încredinţat-o N. Titulescu. Deci Stelian Popescu putea fi încadrat printre cei ce nu cunosc nici iubirea şi nici bunătatea, îmi scrie Pamfil Şeicaru.

Ceea ce nu cuprinde scrisoarea maestrului se ştia de-acuma, fostul director ai Universului, trăia cât se poate de bine în Madrid până în ziua când l-a omorât un camion, el aştepând liniştit să treacă strada. Nu a putut înconjura lovitura soartei care ne face sămne gândim la celebrul Leonida care a părăsit Bucureştiul la primele semne care prevesteau izbucnirea celui ce al doilea război mondial. Şi-a cumpărat o casă în Elveţia, într'un sat bine ocrotit la graniţa cu Austria. Totul părea în perfectă ordine până într'o noapte câteva avioane nemţeşti, rătăcite, au bombardat, din greşală satul elveţian, omorându-l pe bietul Leonida. Cum puterile apusene au protestat, în persoană Hitler şi-a prezentat scuzele de rigoare, avioanele respective s'au rătăcit greşind obiectivele dar ce mai încălzea pe Leonida acest lucru, când el rămânea mort în continuare.

Am putea face o paralelă între destinul acestui Stelian Popescu, făcând abstracţie de nenorocitul său accident şi cel al lui Pamfil Şeicaru. Primul a fost un ziarist care-şi făcea afacerile nesupărând pe nimeni, din această cauză a putut să-şi satisfacă setea de bani şi acumularea de averi care depuse la bâncile elveţiene i-au oferit posibilitatea să ducă un trai liniştit la Madrid, nemai arătând niciun interes pentru exil sau să scoată un ziar în noile condiţii. Faptul că Pamfil Şeicaru a rămas în Occident, aproape lipsit de posibilitatea de a-şi asigura nevoile unei existenţe minime, încă demonstrează că nu a fost ziaristului nici venal, nici vânătorul de bani, aceste vicii i le-au conferit duşmanii lui pe care marele ziarist nu-i lăsa în pace să-şi ducă la capăt, cu bine, cele mai discutabile afaceri, în mod obişnuit păgubind statul de sume fantastice.

Deci, adevăratul ziarist venal Stelian Popescu, fiindcă a ştiut să respecte pe cei ce se impuneau respectaţi, a trecut neobservat, asigurându-şi un trai exelent în exil, pe când ziaristul cinstit, ca Pamfil Şeicaru a fost încărcat cu nişte epitete probabil ce le merita, de fapt, anonimul Stelian Popescu.

Faptul că Pamfil Şeicaru de la început până la sfârşit a dus-o atât de greu în exil, având nevoie de ajutorul meu să-i procur medicamentele de care avea nevoie, ori să-i asigur unele împrumuturi nu prea mari atunci când Mecena Dumitrescu îl lăsa în pană, e o demonstraţie netă care vine să spulbere toate defăimările ce i s'au adus şi i se aduc şi dupâ moarte, acestui mare patriot şi slujitor ale unor ideale ce deranjau pe adevăraţii paraziţi ai societăţii româneşti, fie interbelică democrat-burgheză, fie comunistă.

Maestrul revine asupra cazului Pacepa, considerând că nu ar fi o ipoteză chiar nelalocul ei ca defectarea acestui mare demnitar comunist, omul de încredere al lui Ceauşescu să corespundă şobolanilor care pârăsesc corabia sau vaporul când simt câ el se scufundă.

Mai comenteză faptul că Pacepa nu avea nevoie de bani, deci trădarea pentru arginţi este exclusă. Faptul că s'a dus şi s'a predat la comandementul trupelor americane din Germania şi nu la ambasada germană însemna că legăturie erau mult mai vechi iar trecerea era de dinainte planificată. Se mai reţine teama iniţială a lui Ceauşescu privind trecerea lui Pacepa la ruşi cu întreaga arhivă a spionajului românesc deosebit de valoroasă şi pentru americani. Mă avertizează că în curând va apare în Curentul un articol semnat de cineva care-l cunoaşte bine pe Pacepa.

În cel-l priveşte pe Stanomir, maestrul recunoaşte că nu l-a citit, dovadă că nu mai era stăpân pe Curentul al cărui proprietar, în exil, era V. Dumitrescu, el hotăra cine apărea şi cine nu în Curentul, cândva al lui Şeicaru. Din această cauză nici nu insistam să fiu publicat în noul "Curentul", odată ce relaţiile mele cu respectivul domn se înrăutăţeau tot mai mult. Pentru mine prietenia maestrului însemna mai mult decât să-l pun în situaţia să-mi refuze publicarea vreunui articol fiindcă aşa ar fi vrut agramatul V. Dumitrescu, despre care mă voi ocupa mai pe larg în altă parte.

Repetând că nu mai admite colaborarea unui reprezentat al aiurelii, el este incepabil să citească literatura din România, nu tendinţele ci idioţenia scrisului. Cu această ocazie mi-a scris că l-a vizitat Ivaşcu, în grabă la Madrid şi îl consideră, fără să greşească, un prost, lipsit de talent şi de cultură literară. (Şi când te gândeşti că Dorli Blaga tocmai pe el l-a găsit ca şi colaborator la editatea operei poetice, aş zice că până la urmă asta o merită Schimbarea Zodiei, adică trecerea a tatălui său lui Lucian Blaga, în tabăra comuniştilor, de unde permisiunea testamentară lăsată fetei lui să o ducă la îndeplinire fie şi cu concursul unuia ca G. Ivaşcu. De altfel, Dorli se afla într'o companie nu nouă, ştiindu-se că a fost căsătorită cu Bugnariu celebru prin faptul că lectorul de marxism-leninism a suferit ca şi comunist în ilegalitate, de unde probabil admiraţia lui Dorli Blaga!?)

Printre altele Şt. Baciu i-a trimis cartea regretatei sale soţii Mira Simian întitulată Charles d'Orleans et Rostand poètes d'avantgarde" în care, altfel o lucrare bine scrisă a strecurat ideea, infuenţată sigur de soţul ei, că Tristan Tzara este iniţiatorul unei forme absurde de poezie şi îi citează câteva versuri de o tâmpenie crasă. Din această cauză a renunţat să scrie despre frumoasa lucrare a Mirei Simian pe care o cunoştea ca feţită, fiind prieten cu tatăl ei. Deoarece, mai târziu maestrul va reveni asupra acestei probleme, ne vom rezerva dreptul să scriem câteva rânduri atunci despre extravagantul (un echivalent al mai durului "aiuritul") pseudopoet Şt. Baciu.

În P.Ş.-ul scrisorii maestrul mă roagă să-i trimit ceva de dormit şi îmi mărturiseşte; "În starea de încordare efect al aşteptării cărţii menite să decidă de faza ultimă a vieţii mele, dorm greu".

Oprobiul nostru acelora care-l amăgeau pe marele ziarist, istoric şi scriitor, că îi va apărea cartea sa în germană "Finlandizarea Europei" când nu făceau decât să-l mintă chiar şi cu deosebitul risc de a-i provoca moartea prin minciunile lor, sub care îşi

ascundeau ferma convingere că această lucrare nu-i va fie editată niciodată !!!

În cele următoare redau o scrisoare a mea provocată de concluziile maestrului de a nu răspunde defăimărilor din ţară, decât la o dată mult mai târzie, când se cerea o replică mult mai drastică şi eu credeam că ea trebuia să se bucure de o dată mai apropiată, atunci când calomniile la adresa lui curgeau cu nemiluita şi cu aceeaşi nedreptate ca până acuma. Ce făcea dl. Zub de pildă pe care maestrul îl admira atât de mult? O vom vedea şi pe asta cât de curând.

Giessen, 4 Decembrie 1978

Prea iubite maestre,

Dând mare importanţă celor ce-mi scrieţi, astăzi am trecut pe la Institutul romanic din localitate, unde există o bibliotecă românească. Cercetând-o, printre altele am descoperit o carte scrisă de Mihai Grafiţa întitulată Cezar Petrescu, apărută la editura pentru literatură, 1963.

Iata cum este descrisă acolo colaborarea Dvoastră cu Cezar Petrescu la Hiena şi mai târziu, în câteva pagini pe care vi le trimit alăturat în fotocopie.

În faţa acestor rânduri desigur pot face amarnica reflecţie că în timp ce Dvostră scrieţi că sufletul naţiei se desvoltă în ţara comunistă, ei vă scuipă cinstea de om.

Dar nu despre asta e vorba.

Comuniştii repetă aici calomniile în care v'au îmbrăcat atât duşmanii Dvoastră de ieri cât şi cei de azi, aşa scriindu-mi ameninţându-mă când am îndrăznit să dedic câteva rânduri memoriei Dnei Virginia, sora Dvostră. Din această cauză nu înţeleg de ce acum, când aveţi iar Curentul la dispoziţie, nu răspundeţi acestor calomnii. Adicătelea concret,  în loc de elucubraţiile lui Stanomir asupra tuturor rinocerilor politrucizaţi din ţară, de ce nu aţi publica Dvoastră fragmentul respectiv din istoria presei româneşti privind apariţia Hienei şi colaborarea cu Cezar Petrescu, aşa cum a fost până la sfârşit. Asupra acestor trăiri n'aveţi nevoie de niciun document, ele fac parte din însăşi fiinţa Dvoastră.

Este aici un moment cât se poate de important şi eu insist tocmai pentru că ţin la prestigiul Dvostră şi vă respect.

Nu numai Maniu dar intreaga ţară in 1944, n'au dat importanţa cuvenită filipicelor Dvoastră din Curentul, fiindcă erau otrăviţi de calomniile cu care eraţi caracterizat şi aşa va rămâne în istorie dacă nu luaţi nicio atitudine, descriind faptele aşa cum au fost.

Nu vă lăsaţi încântat de vorbele ce vi le spun cei care vă vizitează. Îi cunosc prea bine cât sunt de falşi. Important este ceea ce scriu, scrisul râmâne iar acesta se prezintă aşa cum reese din paginile alăturate.

Închei dorindu-vă tot binele, sănătate, cu aceeaşi admiraţie şi consideraţie al Dvostră

                                                                                    Ovidiu Vuia

Paginile scrise de Gafiţa în cartea sa despre Cezar Petrescu le voi cita în parte, alături de altele în capitolul Restituiri.

Recitindu-mi astăzi rândurile, pot să afirm că îi ceream maestrului de fapt o pledoarie în care să-şi releve toate maritele vieţii sale, cuprinse în marile sale opere, operaţie inutilă odată ce răivoitorii săi nu le vor citi niciodată şi prin urmare orice discuţii cu ei se arată de prisos. Pamfil Şeicaru îşi cunoştea prea bine activitatea şi realizările cu toate împlinirile sale ca să-şi dea seama că Adevărul este de partea lui, el va triumfa în cele din urmă fie oricât de târziu. Deci, în loc să-şi piardă timpul cu nişte oameni ce nu pot fi convinşi că greşesc, atâtea zile câte le mai are primite în dar de la Parce, fiind în posesia capacităţilor sale intelectuale, creatoare nu va înceta să desâvârşească ceea ce se cere până la ultima bătaie a inimii, să fie împlinit.

La toate aceastea se adăoga şi reticenţa ce o avea în acest domeniu marele ziarist să intervie  personal, punând preţ nu pe spusele lui ci ale unui martor pe a cărui: caracter te poţi baza. Astfel, să ne amintim că unul din accidentele majore ale vieţii sale a fost acel provocat de Nae Ionescu, nu l-a uitat până la sfârşitul vieţii şi totuşi pentru a fi obiectiv până în cele mai detailiate amănunte, el, nu ştim să se fi ocuput public de acest caz, de câte ori era în această situaţie cita articolul exepţional semnat de Ion Vinea, Geneza unei gazete. Bazat pe această realitate, mi-am dat seama după un numâr de ani deloc de neglijat, că de fapt cum a mărturist-o destul de discret dar totuşi clar, el vedea în mine pe comentatorul său testamentar, de unde am căutat, pentru a-l defini în toată valoarea sa, plecând de la operele sale pe care le-am comentat încadrându-le în corespondenţa de faţă, doar  în acest fel ideile noastre, şi aici m'aşi referi mai ales la cazul meu, nu primesc greutate decât pornind de la lucrările maestrului, garante ale talentului şi nu rar ale geniului prin care a înţeles să le conseapă.

Scrisoarea (29 )  din 8 Decembrie 1978 de la Pamfil Şeicaru

Dragă Ovidiu, încep a-ţi da lămuririle cerute privitor la cartea ce urmează să apară. A fost concepută şi scrisă în vederea conferinţei securitărţii europene, de aici titlui pe care i l-am dat: Finlandizarea Europei. Precum ştii preşedintele Finlandei îl designează Krelinul deci este un gauleiter. Textul meu este o cuprinzătoare expunere a imperialismului rus ţarist continuat şi amplificat de bolşevici. Tendinţei manifestate de conducerea Sovietică după faimoasa şi cutremutătoarea denunţare făcută de Hruşciov în 1955 a crimelor lui Stalin de a le prezenta ca deviaţie teroristă a concepţiei lui Lenin, eu opun o documentare cu citate din Lenin care a impus teroarea bolşevică, metodă unică de a susţine şi consolida regimul. Stalin n'a fost decât continuatorul şi amplificatorul teroarei. Arăt cum Stalin a manevrat pe Hitler folosind dezbaterile Kominternului din 1935 din care reese clar abila strategie a lui Stalin de a-l speria de înarmarea Franţei. Era o proecţie a unei Franţe similare celei din 1914. Şi rând pe rând trec în revistă erorile Statelor Unite şi ale Angliei. Cartea va avea 450 de pagini. Am convingerea că va deştepta un interes în opinia publică germană. O sierie de întârzieri mi-au pus la grea încercare nervii dat fiind că apariţia cărţii va pune capăt la îndelungata mea strâmtoare bănească. În sfârşit în luna Ianuarie voi putea să încep faza finală a vieţii mele. Cum în 18 Aprilie voi împlini 85 de ani, nu-mi pot face iluzii de lungă durată, deci trebue să zoresc lucrul.

În ce priveşte insultele din broşura lui Grafiţa asupra lui Cezar Petrescu, am avut broşura, nu este nimic nou. Dragul meu, eu sunt mitridatizat, în lunga mea carieră calomniile nu au lipsit. Rar, foarte rar am replicat dar cel care mă ofensa să fi avut dimensiunile care obligau la o reacţiune. Dar nimic nu mă obligă să răspund la gaiţele regimului de la Bucureşti, nu polemizez co valeţii ci la timp voi face procesul politic, economic şi cultural ce se cuvine. Partidul comunist este proprietar al tuturor tipografiilor, cum şi hârtiei, de voinţa lui exercitată prin cenzură depinde publicarea unei cărţi ce poate modifica textul, interpola pasagii întregi. Deci cu el voi discuta nu cu valeţii călimărilor. În ce priveşte plecarea lui Cezar Petrescu de la Curentul s'a produs la sfârşitul anului 1937, regele Carol prepara instalarea dictaturii în Februarie 1938. Victor Iamandi a fost coleg al lui Cezar la liceul Naţional şi la Universitatea din Iaşi, a sugerat regelui să-l scoată pe Cezar Petrescu de la Curentul, de care nu era singur că va aproba lovitura de stat. Astfel i s'a pus la dispoziţie tiparul şi hârtia de la Monitorul Oficial şi un plus de bani pentru a plăti personalul redacţional şi administrativ. Ziarul s'a numit "România": nu avut niciun efect asupra tirajului "Curentului". Cezar scotea 100.000 de exemplare din care se vindeau 7.000, restul maculatură. Abdicarea regelui a determinat încetarea ziarului, Un amănunt, când a apărut Calea Victoriei eu, ceva neobişnuit în presa noastră, am consacrat un articol romanului iar Cezar care avea talent la desen şi-a făcut singur portretul. Dar  în 1943 când Curentul a sărbătorit 15 ani de apariţie, redacţia a pregătit un album, Cezar aflând a venit şi a adus articolul secretarului de redacţie Lorin Popescu. Cred că eşti lămurit. Dacă vei veni la Dachau îţi voi da să citeşti în album, articolul.

                                                        Îmbrăţişări

                                                                                 Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

În prima parte a scrisorii datată cu 8 Decembrie, P. Şeicaru îmi rezumă conţinutul cărţii sale concepută şi scrisă în vederea conferinţei securităţii europene de unde titlul de Finlandizarea Europei. Textul e o descriere cuprinzătoare a imperialsmului rusesc continuat şi amplificat de bolşevici. Tendinţele actualei conduceri soviertice reprezentată de Hrusciov după care Stalin ar fi fost o deviaţie teroristă a concepţei lui Lenin, autorul nostru o combate considerând că regimul lui Stalin a continuat pe Lenin, ultimul fiind amplificatorul teroarea după cum citatele din documentele lăsate de Lenin o demonstrează. Mai departe rând pe rând va trece în revistă erorile Statelor Unite şi Angliei faţă de politica în forţă a Rusiei sovietice. Cartea a avut 350 de pagini dar acestora s'au adăogat incă 100 de pagini cuprinzând evenimentele desfăşurate dintre redactarea primă a lucrării şi data ţinerii Conferinţei Helsinki, de unde numărul de pagini s'a ridicat la 450.

Avea speranţa că lucrarea publicată îş\n limba germană va deştepta interesul opiniei publice şi astfel în luna Ianuarie să-şi poată începe finalul vieţii sale, prin editarea ei amânată cu două luni, va pune capăt la îndelungata sa strâmtoare bănească.

Fără să absolvim de vină pe cei ce reuşeau să-l mintă cu neruşinare, ne punem întrebarea ce ar fi devenit P. Şeicaru dacă energia şi luciditatea facultăţilor sale mintale cu o memorie păstrată până în ziua când şi-a închis ochii, nu i-ar fi păstrat arta de a se iluziona, de a-şi întoarce privirile de la cenuşia şi lipsita de perspectivă realitate şi nu ar fi avut o incredere nestrămutată în ziua de mâine şi în menirea ce i s'a încredinţat să-şi ducă la împlinire opera, dacă Parcele îi vor mai da un răgaz cât de cât acceptabil, mai ales dacă el va şti să se grăbească la cei 85 de ani ce-i va împlini la 18 Aprilie 1979.

Înrudirea nu o putem face decât iar cu Balzac, visând şi el să se îmbogăţească după fiecare roman al său, până la urmă autoironizându-se prin personajul său cunoscut ca Ilustrul Gaudissart.

Cu această ocazie conţinutul "Finlandizării Europei" fiind repede lămurit ne întrebăm dacă e cunoscută natura bolii lui Lenin şi discuţiile purtate de specialişti asupra ei. Asupra acestui subiect am citit încă la Cluj fiind, un raport asupra bolii înaintaşului lui Stalin la care la autopsie s'au gâsit o serie de cavităţi de mărime medie sau mai mici, diseminate  în masa cerebrală cu aspectul ramolismentelor cerebrale aflate în diferite faze de evoluţie. Concluziile medicilor sovietici au dus la disgnosticul unor leziuni ce puteau fi produse de modificări stenozante ale vaselor în cadrul unui sifilis meningo-cerebral, terţiar. Totodată au socotit că era o adevăratăţă minune ca  într'un creer atât de lezat, să sălăşluiască idei atât de geniale cum au fost cele ale lui Lenin.

După evoluţia relativ rapidă a bolii, cu aspectul inflamator al meningelui dar mai ales al vaselor cerebrale sub forma unei endengeite de tip Heubner, cauza microralosmentelor intracerebrale la care se putea aplica şi examenul specific pentru sifilis, reacţia Bordet-Wassermann, diagnosticul nu putea să fie prea dificil de pus. Tabloul clinic a fost tipic pentru o afecţiune vasculară: primul atac a avut un caracter trecător, cu mici sechele în Mai 1922, urmat de al doilea în Martie 1923 după care nu mai poate exercita nicio funcţie politică, nu mai părăseşte casa, murind în Ianuarie 1924.

Recent, dl. Stolnici-Bălăceanu afirmă că profesorul Sager i-a mărturisit că a văzut lama lui Lenin în ţesutul nervos evidenţiindu-se agentul patogen al sifilisului: spirocheta pallida. De unde s'a putut trage concluzia că Lenin a suferit de paralizie generală. Am stat şi eu de vorbă cu profesorul Sager, şi asupra aceluiaşi subiect şi mie nu mi-a vorbit de lama cu spirochetele dlui Bălăceanu-Stolnici, şi nu avea de ce să nu o facă, dovadă că dl. Stolnici inventează lucrurile şi după cum l-am cunoscut noi, nu e chiar pentru prima oară că procedează în acest fel. Prezenţa spirochetei în creerul paraliticilor generali nu este o regulă, agentul patogen apare inconstant, impregnaţia argentică nu reuşeşte, după cum se ştie, nu mai rareori deci respectiva coloraţie nu constituie metoda cea mai sigură de diagnostic. Rămâne decisiv coroborarea semnelor clinice şi patologice la care se adaogă şi o reacţie BW pozitivă. Lenin nu a avut o atrofie cerebrală generalizată şi nici nu a prezentat o meningo-encefalită difuză iar când apar ramolismente cerebrale acestea sunt mici cu sediul intracortical, încât trec aproape neobservate.

Aşa dar, oricât ar fi mai pe voia duşmanilor politici ai lui Lenin, ca să i se atribuie o paralizie generală, în acest mod întreaga sa învăţătură să fie declarată ca producţia unui dement, ipoteza nu stă în picioare, de altfel analiza însăşi a operei leniniste nu pune în evidenţă elemente demenţiale. Şi asta fiindcă în cazul leziunilor vasculare de tip terţiar, pacientul nu prezintă modificări demenţiale, bolnavii sunt chinuiţi de diferite grade de paralizii care dacă nu-i ating lobul stâng nu posedă nici modificări de limbaj, afazice. Şi în acest sens pacientul e deficitar dar nu dement.

Desigur, sesizaţi cei ce nu vor să admită niciun fel de leziune cerebrală la Lenin, piesa posibil să fi fost întretimp înlocuită cu un creer normal, cel puţin la examenul macroscopic. Aşa se întâmplă că învăţatul german O. Vogt, unul din ctitorii Institului creerului din Moscova, are ocazia să studieze creerul lui Lenin citoarhitectonic, la care găseşte în anumite zone nişte celule nervoase neobişnuit de mari, pe care le pune în legătură cu gradul de genialitate a lui Lenin, învăţătorul socialismului ştiinţific. A publicat o lucrare în acest sens într'o revistă de specialitate neurologică şi psihiatrică germană a şi comunicat cazul marelui Lenin, dar s'a lovit de criticile distrugătoare ale lui Spielmeyer, în care marele neuropatolog demonstra că astfel de celule gigante se pot găşi, cum i s'a întâmplat chiar lui şi în creerul idioţilor. Desigur, descrierea lui O. Vogt şi-a pierdut pe loc orice valabilitate, vina fiind a celor care au schimbat creerul lui Lenin cu al unui adult handicapat, retardat mintal, ceea ce nu s'a luat în seamă, numai leziuni macroscopice să nu aibe.

În partea II-a a scrisorii maestrul se ocupă cu insultele lui Gafiţa, şi mă asigură că în lunga sa carieră s'a mitridatizat cu atare calomnii ce i s'au dus. Totuşi într-un regim în care totul stă sub puterea partidului care are în mâinile lui tipografiile, hârtia, şi poate după voinţa exercitată să modifice textul, să interpoleze pasagii întregi, el nu stă de vorbă cu valeţii călimărilor ci va face procesul politic celor care vor merita acest lucru.

În ce-l priveşte pe Cezar Petrescu a părăsit Curentul la sfârşitul lui 1937 când regele se pregătea să instaleze dictatura sa personală în Februarie 1938. Victor Iamandy coleg de liceu şi de facultate cu Cezar, l-a convins pe rege să-i încredinţeze conducerea unui ziar şi astfel a apărut România, care însă nu a redus tirajul Curentului. Dar legăturile lor au rămas prieteneşti: când a apărut Calea Victoriei maestrul, a scris, lucrul cu totul neobişnuit un articol despre roman şi fiindcă Cezar avea talent la desen şi-a făcut portretul, singur. În 1943, la sărbătoriea a 15 ani de la apariţia Curentului, a apărut un album pregătit de redacţie, fără să fie solicitat, Cezar şi-a dus articolul omagial şi l-a predat secretarului de redacâţie Lorin Popescu. Marele ziarist mă asigură dacă voi veni la Dachau o să mi-l dea să-l citesc, totuşi până la urmă mi l-a trimis, aşa că îl voi putea publica într'un capitol viitor, în partea treia a cărţii. Desigur, m'am convins că legăturile lor au rămas până în 1944 nealterate de intrigile oamenilor nu mai că după 1944 marele romancier a încercat să intre în slujba comuniştilor, printre altele a scris un roman neterminat în care personajul principal este un mare ziarist şi scriitor ratat în lumea descompusă a Apusului. Fără îndoială modelul său era fostul său prieten, penalizat pe loc, socotintu-l un Balzac al perioadei dintre 1907-1944, lăsând pe din afară anii cumpliţi ai unei alianţe imposibile: a lui Cezar cu un regim lipsit de orice omenie.

S'ar putea ca marele romancier, Balzacul român, să fi avut ceva din firea de învins a lui Radu Comşa, eroul romanului său Întunecare, de unde şi abdicările dureroase ale propriei sale fiinţe. Am vizitat casa memorială a lui Cezar Petrescu, după 1989, vila de la Buşteni şi n'am reuşit să găsesc în ea, cu toată insistenţa mea, nicio urmă care să amintească trecătorului de prietenia ce l-a legat pe Cezar de Pamfil Şeicaru.

Să credem că această scăpare nu ar veni din partea romancierului ci a oamenilor răi ce s'au făcut stăpâni pe moştenirea lui spirituală.

Scrisoarea (30 )  din 23 Decembrie 1978 de la Pamfil Şeicaru

Dragă Ovidiu, îţi mulţumesc pentru urările pe care mi le faci. Eu îţi rostesc tradiţionalul "Bună dimineţa la moş ajun". Ţi-am citit evocarea muzeului Storck şi regăsesc mereu aceeaşi sensibilitate faţă de realizările de artă, exprimată cu o impecabilă formă literară. Sunt de acord cu dta: există o tendinţă de a şterge trecutul, pentru a arăta că totul începe de la ei: blocuri cazemate. Stil idiot. De ce s'a dărâmat muzeul Simu care era o mărturie a gradului de cunoaştere a artei încă de la sfârşitul secolului al XIX? Într'o serie de articole voi denunţa această pornire vrăjmaşă împotriva culturii româneşti. Vei găsi spaţiu la "Curentul": în acest sens, Simu avea ambiţia de a realiza un muzeu de categoria muzeelor de veche tradiţie în domeniul creaţiei în artele plastice. Şi a izbutit, făcând-o pe banii lui. Cu mijloacele Statului sub Ceauşescu s'a făcut acea ruşine arhitecturală Teatrul naţional, care are aspect de han după ultima ilustraţie primită. Arhitectul era un evreu de la Constanţa care nu făcuse şcoala de arhitectură ci une de subingineri constructori. Am impresia că la conducerea României: înteligenţa, cultura, talentul, sunt considerate ca pericole pentru regim. Dracul să-i pieptene. Te rog dă-mi telefonul, punând şi prefixul. Când vremea se va potoli pe la sfârşitul lui Februarie, un prieten mă va aduce la domicilul tău. Meditează asupra axei China-Japonia, Statele Unite, pe acest portativ se vor desfăşura evenimentele în 1979. Este începutul sfârşitului dominaţiei Kremlinului.

                                                                    Îmbrăţişări

                                                                                  Şeicaru

Note şi Comentarii

Citindu-mi evocarea muzeului Storck şi a dnei Cecilia Cuţescu-Storck, maestrul mă asigură că e de acord cu mine, există sub comunişti o tendinţă de a şterge trecutul pentru a arăta că totul începe de la ei: blocuri-cazemate. Stil idiot.

Condamna şi dărâmarea muzeului Simu, o mărturie a gradului de cunoaştere a artei încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Întradevăr cui i-a stat în cale acel templu grec, adăpostind o colecţie de tablouri aşezate după modă olandeză unul lângă altul până umpleau, ambele ziduri aşezate faţă în faţă. Desigur, chiar dacă nouă ne scapă, exista un fir conducător după care se aflau aranjate. În orice caz mai ales în muzeele vechi olandeze încă de pe vremea lui Franz Hals şi Rembrandt modul de prezentare al tablourilor era acel din muzeul Simu, de unde maestrul avea dreptate, când scrie că Simu avea anbiţia de a realiza un muzeu de categoria celor de veche tradiţie în domeniul creaţiei în artele plastice. Şi mai adăoga, a reuşit fiindcă a făcut-o pe banii lui. De altfel muzeul Simu reprezenta prima mea experienţă din domeniul muzeistic, dacă până atunci mă delectam cu lucrările în alb-negru ale lui Tiţian, Rafael, Caravaggio, Velasquez prezentate în volumele de istoria artelor de G. Oprescu. Era în 1943 când am vizitat, copil încă, împreună cu tatăl meu, Bucureştiul.

În muzeul Simu am descoperit pe Camille de Monet, o frumoasă realizare, pictorul impresionist încă nu-şi găsise drumul pe care va merge până la capăt, stătea încă sub influenţa lui Corot, dar asta avea prea puţină pentru importanţă pentru mine, acest tablou al lui Camille a constituit prima mea iubire spirituală, - pe atunci prin coloritul său suav îl consideram unul din cel mai frumos din câte mi-a fost dat să văd şi să-l pipăi cu simţurile mele şi să urlu "este". Tot atunci l-am cunoscut pe Marius Bunescu, un om coborât din peisagiile sale, deci poseda o distincţie, dacă nu rece totuşi distantă, nu ocolea visul frumuseţii pe care se pricepea să-l confere şi celui mai banal fapt, de fiecare zi. Sub irizaţiile nobilei Camille, Marius Bunescu a rămas pentru mine mult timp prototipul pictorului artist, aşa mi-i înschipuiam şi pe un Giorgione sau Rafael, pe care desigur încă nu-i cunoscusem, acasă le ei, unul la Castelfranco Veneto, celălalt la Urbino.

Câţiva ani mai târziu am început s'o uit pe Camille de Monet preferând-o, pentru vraja ei plină de mister, cel puţin în imaginaţia mea, pe infanta lui Velasquez căruia i-am dedicat Poemul Nastasiei, visul de aur şi azur al adolescenţei mele iar mai târziu, la vârstă mai împlinită, tot pe graiul poeziei celebram împreună logodna noastră sacră în muzeul Prado din Madrid, respectându-i îndividualitatea picturală, ca eroină a lui Velasquez.  În exil, om în toată firea, noua mea dragoste a fost tragediana Fanny Janauschek de Arnold Boecklin din muzeul de artă de la Frankfurt (Stadelsches Kunstinstitut). Celebra artistă era în negru, semn de doliu, de unde chipul ei frumos, oval avea ochii trişti şi roşii de plâns, pe când fondul închis, aproape cernit şi el, lăsa un colţ de cer iluminat peste grădina cu oleandrii  verzi cu câteva flori roşii, fâşia înaltă încununată de nouri transparenţi, sinelii întăresc albul imaculat al chipului femeii şi mâinile sale de statuie săpată într'o marmură nemuritoare, munţii lor de Carrara găsindu-se pe drumul ce urcă spre cer. Vizitând aproape săptămânal muzeul, am ajuns să venerez această finnţă îndurerată care-şi exprima jalea cu atâta har.

Toate aceste întruchpări,  şi nu erau singurele, au reuşit să mă introducă în lumea artei clasice jucând rolul educativ al unei Laure de Berny pe lângă destul de nepregătitul tânăr cu numele Balzac, aşa că prietenenul meu mai mare Pamfil Şeicaru putea să-mi descopere mereu aceeaşi sensibilitate faţă de realizările de artă, exprimată într'o impecabilă formă literară.

De la muzeul Simu ducea o stradă întortocheată numită Mercur, în capătul căreia, nu departe de Ateneul român se afla fosta casă a lui Titu Maiorescu, în care se ţineau vestitele şedinţe ale Junimii, printre participanţi înscriindu-se şi marele nostru poet Mihai Eminescu. Felinarele de epocă păstrate în continuare incă dădeau impresia că-l aşteptam să apară înaintea noastră, din clipă, pe Hyperionul poeziei româneşti, Mihai Eminescu. (Orice nepotriviri istorice nu-şi au rostul să fie pomenite, în acest context, deoarece eu descriu trăirile unui copil, fericit incă de soartă să umble pe urmele unor străluciţi străbuni ai săi, în curând distruse de cei ce nu le găseau niciun rost).

Deci incăodată ne întrebăm: de ce au fost înlăturate aceste valoroase mărturii ale trecutuli nostru de unde mânia şirevolta marelui ziarist. "Într'o serie de articole voi denunţa, această pornire vrăjmaşă împotriva culturii româneşti". Măsura şi-o dădură noii stăpâni roşii ai Capitalai, când în locul muzeului Simu - strada Mercur cu felinarele ei de epocă s'au evaporat pur şi simplu în aer - au instalat o benzinărie aducându-ne aminte că în concepţia lor semidoctă civilizaţia are supremaţie asupra culturii - un mare rău al epocii noastre cum a demonstrat-o filozoful german, Martin Heidegger - şi să mai reţinem că pe acea vreme Titu Maiorescu, unul din ctitorii României moderne, era un autor interzis în urma criticilor aduse de un dentist care după Marin Preda căuta să scoată măselele filosofilor secondat de un filozof marxist în concediu fără termen, Gulianu, aşa că avem în parte răspunsul barbarei comportări.

Spre cinstea profesorului de estetică din Cluj, Liviu Rusu, după străduinţe depuse de el în numele celui mai elementar bun simţ, după ani de luptă ideologică, datorită acestui om între oameni, însfârşit Titu Maiorescu este reabilitat de noii proletcultişti, slujitori ai regimului comunist. (În curând, dintre cei mulţi care fugeau după originalitate chiar şi cu preţul mutilării personalităţii lui Maiorescu, N. Manolescu, călinescian prin natura sa uşuratecă, descrie un fals Maiorescu, demonstrând că răul dacă nu e smuls din rădăcină tot rău rămâne, numai că îşi înmulţeşte forţele, şi în acest caz Liviu Rusu a intervenit, dar teamă ni-este că fără niciun rezultat).

Dar să nu ne amăgim, este şi în firea românului atât de conservator şi tradiţionalist cu obiceiurile sale fie şi rele, în mod paradoxal, să nu aibe patima cultivării trecutului, ca italianul de pildă, ori câte case aparţinând unor oameni de seamă capătă cinstire naţională, măcar printr'o placă memorială dacă alte mărturii au devenit praf şi moloz subt clădirile, blocurilor cazemate, moderne?

Aş mai da un exemplu grăitor. În anul 2000 am vrut să vizitez muzeul de artă din Bucureşti invenţie comunistă, în el s'au centralizat toate muzeele particulare unele de un deosebit prestigiu ca muzeul Zambaccian sau colecţia dr. Dona, dar nu sunt singurele, parcă pentru a fi distruse mai uşor, aşa cum s'a întâmplat în cursul revoluţiei din Dec. 1989 când terorişti imaginari au tras intenţionat în muzeul de artă şi au produs multe stricăciuni unele ireparabile.

Mărturisesc deschis că preţuiesc arta românească şi pentru faptul că în timp ce Picasso şi confraţii să-i îşi râdeau în Apus, de cultul marei arte, artiştii români şi-au urmat drumul lor propriu, au rezistat, în mod eroic, tentaţiilor dadaiste şi suprarealiste apusene.

Nici a doua mea vizită nu a fost încununată de prea mult succes, existau unele săli în care se expuneau lucrări de artişti români dar nu prin cele mai semnificative opere ale lor. Însfârşit, a treia oară s'au deschis secţiile de artă universală şi câteva săli cu gobelinuri franceze, lipsind la apel arta românească. Ori cum se ştie, arta universală în afara unui El Greco şi al unui elev rembrandtian nu are a se mândri decât cu artişti de a doua mănă, valoarea reală a muzeului de artă din Bucureşti o constituie arta românească şi marii ei maeştri. Deci se ridică problema cum să ajungă străinul să ne preţuiască pictura - lucru la care ţinem foarte mult - dacă noi înşine nu ştim s'o preţuim? Dreptate avea Eminescu, românul jinduieşte întoteauna la ce se află în grădina vecinului decât la ce are în grâdina sa proprie.

Epoca lui Ceauşescu, intervine maestrul, se remarcă prin ruşinea arhitectonică numită Teatrul naţional care are aspectul unui han, după ultima ilustrată primită din ţară. Arhitectul este un evreu din Constanţa, care nu făcuse şcoala de arhitectură ci una de subingineri constructori. De unde dreapta lui judecată: "Am impresia că la conducerea României, inteleginţa, cultura, talentul sunt considerate ca pericole pentru regim" observaţie mai mult decât justă dar ea este valabilă şi pentru România postcomunistă de astazi.

Entuziasmul cu care am abordat problemele de cultură românească privind în primul rând artele plastice, atăt maestrului cât şi mie personal, îmi întăreşte părerea că Dante nu are dreptate când susţine în Divina Comedie că nu există un mai mare rău decât acela prin care trece omul aflat în mizerie dacă îşi reaminteşte de zilele sale trăite în mare fericire.

Cel puţin la noi românii această aserţiune nu se verifică, de pildă Pamfil Şeicaru tocmai când se gândeşte la zilele sale fericite, trăite în ţară ca director al Curentului, de unde s'e grăbit să publice palatul Curentului în ziarul scos în exil, îşi suportă mai bine viaţă lui strâmtorată de atâtea greutăţi zilnice, mai ales financiare. Revenirea la situaţia sa din trecut îi dă energia să creadă în ziua de mâine, în depăşirea de sine, după cum gândea şi voevodol român Petru Rareş când era sigur că "va fi ce a fost şi încă mai mult".

Fără această speranţă fie şi vană, românul nu poate trăi, ea explică multe din atitudiniile maestrului altfel greu de înţeles.

În ce mă priveşte pot doar să confirm această stare, de altfel în însăşi corespondenţa noastră nu facem decât să trăim, adică mai precis să retrăim zilele noastre de altădată fericite, mângăind cu ele pe cele nenorocite, prin care trecem într'un exil ce pare fără sfârşit. Am afirma, gândul lui Dante a fost geşit tradus, dacă nu l-am fi citit de nenumărate ori, mai ales că şi marele poet italian a trăit printre străini o bună parte a vieţii sale. Ori ca să-i dăm şi lui dreptate am zice că atunci e răul cel mai mare când omul gândindu-se la zilele lui fericite, din trecut, nu mai poate să aibe speranţa de a le mai trăi din nou.

Aceasta ar fi ultima situaţie pe care atât maestrul cât şi eu nu am atins-o, căci atunci ar fi însemnat să renunţăm la cele mai pure idealuri ale fiinţei noastre, ceea ce ar fi echivalat cu moartea însăşi, prag la care a ajuns, viaţa în exil, a marelui florentin. Să ne închinăm memoriei sale şi să-i pătrundem până în adâncuri durerea exilului dus de el. Fire lucidă a refuzat autoiluzionarea ca o mare înşelăciune de sine, ori tocmai aceste instrumente au rămas la îndemâna maestrului, fiind vorba aici de o înclinare a firii sale, pe care Dante nu o avea, din această cauză suferinţa lui a fost nelimitată, pe când noi am căutat să o evităm, cum e cazul maestrului auto minţindu-se, trăind în iluzia trecutului.

Din foarte multe motive scrisoarea scurtă a lui Pamfil Şeicaru datată cu 23 Dec. 1978 ar putea fi întitulată drept o invitaţie la "Convorbiri despre arta românească".

Post-Scriptum:

La Râmnicul Vâlcea există un frumos muzeu de artă instalat în casa Simian cu un stil arhitectonic ce se apropie de o vilă florentină, amintindu-ne de cea de la Carregi în care se adunau "platonicii", aceştia sub conducerea lui Lorenzo Magnificul, în fiecare an la 7 Noembrie de ziua naşterii lui Plato, îi celebrau memoria prin lecturarea Banchetului său, dar şi cel comentat de M. Ficino în "Asupra iubirii".

În muzeul vâlcean se află expuse multe lucrări valoroase de artă românească, de care ar fi mândru orice muzeu din ţară să le aibe. Cităm un tablou cu temă religioasă de Olga Greceanu (astăzi surghiunuit în pivniţă), o sală I. Ţuculescu, opere de Grigorescu, Pallady, Petraşcu, chiar mau puţin cunoscuţii Kimon Loghi sau Teodorescu-Sion, ori impresionanta Spaimă de C. Baba şi altele, nu mai puţin demne de luat în seamă.

Aş ruga pe conducătorii acestui sanctuar de artă ca să interzică, în spaţiul muzelui, ţinerea de şedinţe de orice natură, fumul de ţigară şi respiraţia umană, mai ales în aglomerări de persoane, pot să deterioreze ireversibil, tablourile respective.

Şi ar fi mare păcat, paguba fiind produsă prin neglijenţa, evitabilă, a oamenilor.

Muzeul, nu posedă un ghid adecvat şi nici măcar câteva reproduceri din comorile pe care le posedă.