Scrisoarea (37)  din 17 Septembrie 1979 de la Pamfil Şeicaru

 

Dragul meu nu crede că te-am dat uitării nici că am devenit lenes, cauza este o lucrare: o breşă în cortina de fer-Vizita Papei Ion Paul II în Polonia. Am citit toate reportajele apărute reviste şi în cele două ziare Le Monde şi Le Figaro: m'au fascinat înlesnindu-mi să intuiesc sensul istorik, viraj al politicii internaţionale. Mă grăbesc să temin în cea mai mare parte vizita Papei la Naţiunile Unite şi în Statele Unite. Într'un climat ateu şeful Bisericii Romano-Catolice are tăria credinţei să opună ipocriziei diplomaţiei, care din laşitate devine complicele dominaţiei Rusiei Sovietice, puterea spirituală a religiei creştine. În Mexic şi apoi în Polonia el a mobilizat masele în numele lui Christ. Uimirea Occidentului desfigurat de marxisto-leninism este evidentă. Sunt conştient că încercarea mea este temerară de a da sensul adânc al acţiunii acestui Papă care vine din spaţiul dominat de ateismul marxisto-leninist. Fireşte că este greu pentru mine un laic să redau politica Vaticanului de la Leon al XIII-lea Ion Paul II în continuitatea unei afirmări a problemelor sociale promovate de procesul accelerat al industrializării. Încerc un sentiment de vagă îndoială că n'aş putea să realizez legătura între ateism şi dictaturile partidului unic cu totalul dispreţ de om. Cutremurătoarea fază a istoriei începută în Octombrie 1917 de Lenin a cărei capacitate de ură nimicitoare nu se bănuieşte în fioroasele ei dimensiuni. Daca ai da o fugă pâna la Dachau ţi-aş da să citeşti ce s'a dactilografiat. Mi-ar fi de mare preţ observaţiile pe care le-ai face. Şi poate s'ar fi prelungit tăcerea mea cu neplăcutul risc de a fi greşit înterpretată, dacă n'aş fi primit Carpaţii şi nu aş fi fost cucerit de minunatul imn al Italiei văzută prin pictorii Renaşterii. Nu este impresionanta cunoaştere a tot ce a dat geniul italian în artă, care ar fi legitima mândrie a unui profesor de istoria picturii, cât este acea fină cunoaştere a specificului culorii fiecărui pictor. O sensibilitate de poet în faţa a ceea ce nu se mai poate realiza. Suntem la excrocheria zisei arte abstracte promovată de muzeul Guggenheim. Nu ştii desigur că Al. Busuioceanu şi-a trecut teza de doctorat cu un studiu asupra lui Cimabue, maestrul lui Giotto. Adesea la Madrid îmi evoca diverşi pictori ai renaşterii, dar nu avea acea căldură, acel discret lirism pe care îl ai. Sunt cele mai frumoase pagini consacrate Italiei scrise de un Român. Fără exagerare m'ai emoţionat. Citindu-te am retrăit acele emoţii încercate în 1926 când pentru prima oară am stat în Italia. Am început în Genova unde am fost să-şi vadă soţia mea o prietenă căsătorită cu un italian. Evoci micuţele porturi, îmi amintesc de Santa Marguerita unde erau bătrâne care brodau cu o fineţă care peste ani am găsit-o la Burgges tot de bătrâne.

 

Probabil ştii că Nietzsche a rătăcit pe acele meleaguri. Şi din 1926 şi până la 1941 am fost cel puţin de 3-4 ori pe an. Am coborât până în Sicilia la Taormina. Visam să refac drumul din 1926 cu soţia. Strânsesem şi bani necesari; ca un blestem soţia s'a îmbolnăvit de cancer şi un an şi trei luni au fost consumaţi de sanatoriu. Am revăzut Italia în 1969. Nu mai era aceeaşi din 1941. M'am dus în piaţa Navona la un restaurant unde soţiei mele îi plăcea să prânzim. Îi simţeam prezenţa. Astăzi - poate vei fi surprins când fac apologia creştinismului să citez din cel mai mare adversar, Nietzsche: Am luat când am venit la Dachau de la Madrid un "Breviaire nietzschenien" a apărut la Mercure de France, bine conceput. Îl răsfoiesc adesea cum ai lua o băutură tare. Am dat de un citat din Volonté de puissance (tom II p. 159): "L'effet de l'art c'est de provoquer l'etat propre a creer l'oeuvre d'art, c'est de susciter l'ivresse".  "Efectul ariei este de a provoca starea proprie creaţiei de artă adică de a stârni beţia" Ţi se poate aplica citind notele publicate în Carpaţii".

 

Nicăeri nu poţi avea istoria Europei ca în Italia. Şi barbarii n'au putut să facă cenuşă din măreaţa istorie a continentului nostru a cărui sinteză o păstrează Italia. Şi eternul inamic al Civilizaţiei europene stă la pândă: Rusia. Încerc sentimentul o alegerea unui cardinal polonez ca Papă este un semn mântuitor al vrerii divine.

 

                                               Te îmbrăţişez cu drag

                                                                                 Pamfil Şeicaru

 

Note şi Comentarii

 

 

După ce maestrul mă asigură că nu m'a uitat, că nu mi-a scris de-atâta timp dar cauza e lucrarea despre Papa, Ion Paul al II, cel ce a realizat o breşă în cortina de fer prin vizita lui în Polonia. A citit toate reportajele apărute în reviste şi cele două ziare Le Monde şi Le Figaro, aceastea l-au fascinat şi l-au ajutat să intuiască sensul istoric, virajul politicii internaţionale. Se grăbeşte să termine o bună parte din carte lăsând ultimul capitol pentru vizita Papei la Naţiunile Unite şi în Statele Unite: "Într'un climat ateu şeful Bisericii romano-catolice are tăria credinţei să opună ipocriziei diplomaţiei care din laşitate devine complicele diplomaţiei Rusiei sovietice, puterea spirituală a religiei creştine. În Mexic şi apoi în Polonia Papa a mobilizat masele în numele lui Christ".

 

Evident că maestrul e pătruns de sfinţenia momentului, cum am constatat în bisericile din Assisi, Santa Maria deglj Angeli şi San Francesco, sensibilitatea lui emotivă prezintă o înclinaţie spre trăirea religioasă, chiar mistică a rugăciunii. Şi continuă pe acelaşi ton, formă a unui elan creator ce pretinde o energie gata să mişte munţii, totuşi clătinată de îndoiala carteziană înzestrată cu puteri de afirmare: "Fireşte greu pentru mine un laic să redau politica Vaticanului de la Leon al XIII la Ion Paul al II-lea în continuitatea unei atestării a problemelor sociale promovate de procesul accelerat al industrializării. Încerc un sentiment de vagă îndoială că n'aşi putea realiza legătura între ateism şi dictaturile partidului unic co totalul lor dispreţ de om. Cutremurătoarea fază a istoriei începută în Octombrie 1917 de Lenin a cărei capacitate de ură numicitoare nu se bănuieşte în fioroasele ei dimensiuni".

 

Papa Leon al XIII (Vincenzo G. Pecci 1810-1903, papă din 20 Febr. 1878) a adaptat Biserica romano-catolică la schimbările culturale, sociale şi politice ale epocii sale, a încurajat activitatea misionară şi a deschis în 1881 Arhiva Vaticanului punând-o la dispoziţia cercetării ştinţifice. A întărit centralismul roman şi în 1899 a condamnat americanismul. Fără îndoială, istoria Papei IoanPaul al II de la el trebue să înceapă, dreptate avea marele ziarist. De altfel străduinţele papalităţii catolice în descursul secolelor, cu toate că unii părinţi sfinţi s'au opus, a fost mereu ascendentă, în sensul că marea ei dorinţă a fost să ţină pas cu contemporaneitatea. Deci se poate spune că dacă papalitatea şi religia catolică era mereu în mişcarea devenirii în schimb, ortodoxismul prezintă o tendinţă statică, rămâne credincioasă tradiţiei şi epocii creştine din primele secole după naşterea Mântuitorului. În acest sens, menţionăm că în muzeele Vaticanului pe lângă secţiile de artă etruscă, elenă, romană, de Renaştere se găseşte şi o secţie de artă modernă, aşa precum printre altele Papa polonez a recunoscut teoria evoluţionistă a lui Darwin, desigur fără să mulţumească nici pe atei, nici atât pe credincioşii adepţi ai fixităţii speciilor, pe lângă faptul că oamenii secolului al XX-lea nu mai pot fi treziţi din letargia lor, nici atunci când omul a ajuns să calce pe lună.

 

Fără îndoială a fi ortodox sau catolic nu e o problemă de prozelitism ci de specific spiritual, lucru cunoscut de misionarii catolici care prefereă trecerii totale la catolicism, păstrarea tradiţiei fiecărui popor, aşa se face că uniţii sunt uniţi cu Roma dar păstrându-şi ritualul ortodox, sau tribul de negru african devine catolic păstrându-şi anumite legături cu vrăjitorii lui păgâni.

 

Vreau să spun că maestrul nostru şi-a dat seama de greutăţile pe care le va întâmpina scriind despre noul Papă, nu numai că se simţea insuficient pregâtit în materie, ceea ce s'ar fi putut completa prin studiu dar rămâneau problemele de suflet ce i-ar fi putut scăpa, deşi am putea vorbi şi de un complex de inferioritate ce o simţea creştinul Şeicaru în vederea tratării unei probleme atât de sus puse cum ar fi activitatea noului Papă polonez.

 

Intrat în criză, înţelegem de ce marele ziarist nu a putut termina cartea promisă pe sfârşitul lunii Iulie, încă la mijlocul lui Septembrie era în perioada căutărilor şi a obţinerii unor informaţii prin care să-şi simtă ca Anteu, pământul de sub picioare mult mai puternic.

 

Din această cauză, îmi propune să vin la Dachau pentru a-mi da să citesc tot ce s'a dactilografiat şi mă cinsteşte asigurându-mă că i-ar fi de mare valoare observaţiile pe care eventual i le-aş face. Astăzi, când mă gândesc la acea invitare, în care-mi cerea ajutorul spiritual, fie şi formal, îmi spun că atunci am pierdut cel mai nobil prilej, cum nu se mai oferă a doua oară în viaţă, să slujesc cu ce am mai bun legătura noastră de prietenie, aş fi putut da mai mult decât am făcut-o deşi am preţuit cât se poate de adânc sentimentele maestrului, ele au avut darul să mă înalţe tot timpul, aşa cum o realizează iubirea ideală, cerească.

 

Dar acum regretele sunt târzii, pe altarul a tot ce-a fost nu-mi rămâne decât să refac inima trecutului şi potenţele sale creatoare, dezvăluind comorile pe care le poartă, să încerc să le reînviu în toatâ puritatea şi desăvârşirile lor, adică să le întrupez în tiparul Cuvântului veşnic, cu tot ce conţine în el ca esenţă originară, perenă.

 

În continuare, scrisoarea primeşte aripi, atunci când citeşte Carpaţii şi descoperă imnul meu dedicat Italiei văzută prin pictorii Renaşterii, îmi subliniază sensibilitatea de poet prin care am putut defini culoarea specifică fiecăruie mare artist.

 

Îşi aminteşte de Al. Busuioceanu cel ce la Madrid îi evoca diverşi pictori ai Renaşterii şi îmi făcea complimentul, că istoricul de artă nu o făcea cu acea căldură şi lirism ca mine şi apoi ultima apreciere, la cere desigur a contribuit şi emoţia provocată de descrierea ultimului moment: "Sunt cele mai frumoase pagini consacrate Italiei scrise de un român".

 

Tot maestrul mi-a spus că Al. Busuioceanu şi-a susţinut teza de doctorat ce un studiu de Cimabue, un mare pictor care m'a atras şi pe mine în mod deosebit ca şi pe Al. Busouioceanu, şi o să arăt că nu e vorba de o simplă coincidenţă. Activ la Florenţa în 1240, Cimabue se înscrie printre artiştii italiene remarcaţi prin puţinătatea lucrărilor ce au rezistat vremurilor, până astăzi. Astfel în biserica de sus San Francesco, frescele de pe altarul principal au aspectul unei radiografii din care abea se poate desluşi desenul implecabil al artistului. În biserica de jos e păstrată o Madonă cu copilul alături cu Sf. Francsc, şi are un tablou la Luvru, Paris şi la Uffizi în Florenţa, şi am lăsat la urmă Crucifixul din bisereica Santa Croce restaurat după ce a fost avariat de apele revărsate ale Arnoului din anii 1960. Vasari pe drept îl aşează printre cei ce au pictat în maniera greacă deci bizantină de unde fascinaţia ce o are asupra sufletului nostru ortodox legaţi de acest stil din vremuri ancestrale, strămoşeşti. Tot Vasari consideră că prin apariţia lui Giotto însfârşit arta italiană se emancipează de sub influenţa bizantină, găsindu-şi propriul drum cum s'a şi întâmplat. Mai mult, Dante în Divina Comedia subliniază superioritatea lui Giotto asupra lui Cimabue, de unde putem deduce că nu stăteau în raportul dintre elev şi maestru. Marele florentin era convins că aşa cum el în literatură, Giotto lansează acel dolce stil nuovo italian în pictură. Mai târziu, Petrarca l-a avut lângă inimă pe sienezul Simone Martini, căruia i-a dedicat două sonete invidiindu-l că făcând portretul Laurei a putut să stea în apropierea ei. Deosebirea dintre arta poetică a lui Dante şi cea a lui Petrarca , se poate constata şi deduce din viziunea sculpturală şi arhitecturală a lui Giotto faţă de lirismul pur al culorii sienezului, modelul principal fiind dat de mirabila lui Buna Vestire, aflată în galerile Uffizi.

 

Să ne întoarcem la Crucifixul verde al lui Cimabue, din Santa Cruce şi îi vom descoperi maniera de a picta în manieră bizantină, prin acest Isus pe cruce aflat în stăpânirea firii sale divine, nicio urmă din durerile trupului său care nu mai există. La aceasta se mai adaogă şi monumentalitatea specifică artei lui Cimabue cu ale sale culori translucide pentru a ne confrunta cu unul din cele mai glorioase crucifixe bizantine din toate, şi nu puţine, câte mai există. La Giotto ca şi la ceilalţi artişti italieni stilul se schimbă, la ei sfinţenia are o parte bine definită umană, să privim la sfinţii lui Giotto, prin ei ca şi la Fra Angelico de pildă, frumuseţea aruncă trepte între uman şi divin, Beatrice reprezintă iubirea cerească spre care tinde omul superior prezentă atât la Dante cât şi la platonicul teolog Marsilio Ficino. De unde Crucifixul lui Giotto va întrupa atât firea divină cât şi cea umană a lui Christ, manieră ce va atinge perfecţiunea în celebrul Crucifix al lui Velasquez, în acesta, frumuseţii i se adaogă şi o anumită mistică spaniolă ce lipseşte italianului. Ar mai trebui să amintim pe cel de al treilea mod de exprimare a unui Crucifix legat de un anumit specific spiritual, cel german ori dacă am vorbit la celelalte de ortodoxism şi catolicism îl putem numi pe al treilea protestant, şi ca cel mai suprem model am da Răstignirea lui Gruenwald în care se relevă doar Isus-omul cu supraomeneştile sale chinuri, desvoltate până la ultimele convulsii agonale.

 

Am detailat acest aspect fiindcă este de la sine înţeles un eveniment aşa de fioros ca răstignirea Fiului lui Dumnezeu, va provoca reacţiile cele mai profunde şi specifice spirituale pe care le poartă ca peceţi ai Inimii, marii artişti ai lumii: în ultimă analiză atunci când trăiesc un fenomen cum este crucificarea lui Isus artiştii se exprimă pe ei dar şi comunitatea din care fac parte, lucru ce l-am schiţat în cele de mai sus, şi de-acum ca ortodocşi ne vom regăsi cel mai mult în Crucifixul realizat în manieră bizantină de Cimabue, numit după culoarea lui de bază ce-ţi pătrunde până în suflet, şi Crucifixul verde, şi ne permite să facem observaţia că acest verde, în zadar l-am căuta pe pământ, când el se află numai în paradis, în empireu unde îşi are casa şi grădina, bunul Dumnezeu.

 

Maestrul, sub influenţa descrierilor mele, îşi aminteşte că în 1926 el şi soţia sa au vizitat Genova şi apoi au răţăcit pe coasta ligurică unde la Santa Marguerita femei bătrâne brodau cu atâta fineţe cum nu a mai găsit-o decât la Bruegge, unde lucrau tot femei bătrâne. În Belgia cât şi mai ales în Olanda existau aşazisele "beghinaje" comunităţi de călugăriţe bătrâne fiecare cu gospodăria lor. Fără îndoială munca lor predilectă era brodatul pe care aşa ca în Italia îl ridicau pe culmile adevăratei arte.

 

Maestrul îmi aduce aminte că în această regiune a micuţelor porturi, să nu uitam Portofina cel mai elebru, a umblat şi filozoful Nietzsche, mai ades căutându-şi alinarea durerilor de cap, migrenoide în decorul pitoresc al Italiei, binecuvântat şi cu o climă mai blândă, prielnică afecţiunii sale. Pe când vara şi-o petrecea în staţiunea elveţiană, Sils Maria unde are astăzi şi o casă memorială, păstrţându-i sfinţenie, prin obiectele expuse, prezenţa. Tot pe drumurile lui Nietzsche maestrul cu soţia sa au ajuns în Sicilia la Taormina, şi au vrut să repete întocmai călătoria din Italia aşa cum au urmat-o în 1926, au adunat şi bani în acest sens dar întretimp ea s'a îmbolnăvit de cancer şi în continuare un an şi trei luni au fost consumaţi în sanatoriu.

 

În zilele când fusese ales papă Ioan Paul al II, mă găseam la Bergamo, gata a doua zi să părăsec Italia îndreptându-mă spre Germania, patria mea adoptivă. Trecuseră două zile fără ca fumul din coşul Capelei Sixtine să se arate, dar urma să apară, irevocabil, a treia seară. Plecai dis-de-dimineaţă dar pe drum nu am uitat să mă opresc la un bistro să iau un capucino, de fapt vroind să aflu cine este papă, ceea ce m'am grăbit să-l întreb pe proprietarul localului dar acesta s'a făcut că nu m'aude. Şi fiindcă insistam, într'un târziu îmi răspunde cu un aer total nemulţumit: Un polako!

 

Acesta a fost sentimentul italianului de rând pentru străinul care le-a stricat rânduiala când ei erau obişnuiţi de 500 de ani să aibe un papă din neamul lor. Şi relaţia nu a fost niciodată prea caldă, cu fiecare prilej căutau să-i arate că-l tolerează pur şi simplu, aşteptându-l să moară. Şi dacă Papa polonez nu a fost niciodată papa italienilor, în schimb prin călătoriile lui şi-a împlinit cu prisosinţă datoria misionară ca şi cap al Bisericii catolice, încât putem spune, astăzi, mai mult decât ieri, împreună cu Pamfil Şeicaru, că "alegerea unui cardinal polonez ca papă este un semn mântuitor ai vrerii divine",

 

 

Scrisoarea (38 )  din 8 Oct. 1979 de la Pamfil Şeicaru

 

Dragă Vuia mă grăbesc să-ţi răspund la scrisoarea din 6. Oct. Bănuiam că eşti plecat văzând că nu primesc răspuns ştiind cât eşti de exact în răspuns spre a întreţine un dialog epistolar în lipsă de prezenţa ta. M'a surprins faptul că ai putut să-ţi închipui că sunt supărat că ai păreri diferita. La "Curentul" am avut în redacţie toate opiniile de la secretarul general Lorin Popescu legionar, fost preşedinte al studenţilor, până la Voitec socialist aderent al lui Titel Petrescu şi între aceste două extreme cuzişti, naţional-ţărănişti, liberali. Am fost întrebat dacă ţineam aşa zisele conferinţe directoriale cum se obisnuia, am răspuns "timp pierdut". La ce bun să explici linia ziarului dacă ei nu au deprins-o din articolul meu cotidian. Nu dictam subiectele, lăsam liberea alegere, spontaneitatea ideaţiei. Rezultatul a fost o unitate în diversitate. Că s'ar putea să se fi ivit diferite feluri de a judeca o situaţie politică, mai ales în ceea ce aduceau reporterii, în măsura în care nu devia linia dominantă a ziarului, o lăsam deoarece dădea o notă de obiectivitate reliefând independenţa colaboratorului. Te preţuiesc pentru bogata şi variata lectură care se desprinde din scrisul tău şi talentul de a fi desfăşurat sentimentul în raport cu tema pe care o susţii. Voi lua câteva exemple: eu nu apreciez pe Blaga ca poet. Îmi amintesc lungile controverse cu Al. Busuioceanu care admira pe Blaga. S'ar putea să ai admiraţie pentru Brâncuşi, pentru mine este o izbutită farsă. Faimoasa statuie a infinitului, am văzut-o la Tg. Jiu sub forma monumentului păcii şi a războiului. M'am dus s'o văd. În familiile mici-burgheze se strângeau mosorelele şi înşirate pe o sârmă se făcea un dulap, vopsindu-le. M'a surprins un dialog între doi ţărani gorjeni: "Ce este asta, mă Gheorghe?" "Ce să fie un instrument fin, nu vrezi?" "Nu vezi mă, că este ca o puţă de răţoi?" Pe cât se pare răţoiul are puţa ca un sfredel. Poarta sărutului! Masa tăcerii? Pot eu să mă supăr dacă ai altă părere? Fireşte că sunt omul literalmente fascinat ce entuziasm lucid tezaurizat din frecventarea muzeelor Italiei şi ce talent ai de a-ţi comunica sentimentele pe care le ai să nască în contemplarea operei de artă. Nu obicinuiesc să scriu ceva, o apreciere admirativă sau de aspră critică dacă nu este expresia exactă a ceea ce gândesc. Dincolo de cultura medicului se revarsă o pasiune care mărturiseşte o sensibilitate pus spirituală. Am rămas pentru o lună şi poate mai mult singur. Ce ar fi dacă ai lua trenul şi ai veni pentru câteva zile la Dachau? Ai dormi şi ai lua masa la mine. Ţi-aş de să citeşti ce am scris şi ce mai am de scris despre acest Papa care în plin climat marxisto-leninist fascinează masele, farmecă tineretul. Sunt de acord cu tine în ce priveşte înlocuirea limbii latine cu cea italiană în serviciul divin. Fii sigur, că Ioan Paul al II-lea va găşi formula. Nu cunosc memoriile lui Minszenti, Paul VI era timid. Ioan al XXIII era de origine din ţărani lombarzi şi îmi plăcea atitudinea lui de apropiere de lumea săracă. Moartea lui Ionel Teodoreanu a fost cauzată de un atac de inimă. Intrase într'o cârciumă să bea un pahar de coniac, că era un frig cumplit. Şi a intervenit inima care s'a oprit. A murit de foame? Este o sfruntată minciună. El era avocat penalist foarte căutat şi deci foarte scump. Este o gravă eroare să se născocească legende; el a murit de inimă. De ce se simte nevoia să se inventeze? Pentru a denunţa ticăloşia unui regim neofanariot şi marxisto-leninist cum l-am certificat în volumul "Unirea, ideia forţă a românilor în complexul naţional" apărută la Carpaţii cu prilejul unirii principatelor la un secol depărtare în timp. Ţi-o recomand. Georgescu Olenin a publicat un volum "Carnetul unui veteran" notele tatălui premiate de Academia Română. Îl poţi găsi la N.S. Govora care figura ca editor la editura Olenin.

 

Îţi voi reproduce o poezie a unui soldat care nici nu ştia să scrie. Este o spontană confesiune lirică a unui soldat ţăran:

 

Foae verde matostat                        Să nu plângi în faţa ei

M'au pornit la Calafat                     Să nu plângi să nu păleşti

De aici la Corabia,                          Doar în treacăt să-i vorbeşti,

Şi mi-a spus toată lumea                 De mine să-i pomeneşti

Că mă trece Dunărea                       De-i vedea că se'ntristează

Maică, măiculiţa mea                      Şi din ochi că lăcrimează

De-i vedea-o pe Lina                       La-o maică şi-o sărută

Pe Lina lui Macovei                        Ea-ţi va fi noră iubută.

 

                                Din război că voi scăpa

                                Cu viaţa maica mea

                                Ce-i vedea că nu se uită

                                Nici clipeşte din ochi verzi

                                Fă-te mamă că nu vezi

                                Maică, măiculiţa mea

                                Azi mă trece Dunărea.

 

Îl chema pe soldat Dinu Ion.

 

Citind-o câtă gingăşie în a-şi mărturisi iubirea, mi-am amintit de un cântec auzit la 12 Cantemir în 1915 când îmi făceam stagiul la Bârlad, de elev plutonier. Nu-mi amintesc primele versuri cu o întâlnire la fântână de rămas bun. Fata îşi ştergea "lacrimile cu mâna să n'o vadă cineva". Şi autorul mioritic tot un ţăran a fost, un cioban ce cobora din Transilvania ca să populeze judeţele Prahova, Buzău, Brăila, Ialomiţa şi toată Dobrogea. Şi străbunul meu Petre Şeicaru a venit cu oile de la Şeica de pe Târnave pe la 1825 şi s'a aşezat într'un sat Moisica, în judeţul Buzău. Erau în jur păduri de frasini şi o iarbă minunată: "Ce vrei, Ovidiu, suntem neam de ţărani, ei sunt temelia naţiei care a rezistat la toate urgiile. Şi dacă comuniştii îl vitregesc cumplit se datoreşte neclinititei lor credinţe, în tot ce i-a semănat în lungul şiragului generaţiilor, vitregia vremurilor. Un ţăran în timpul războiului îmi spunea, eram pe front: "fie noaptea cât de lungă, ziuă tot se va face." În înţelegi tâlcul. Eram prin Vrancea în faţa muntelui Macradeu. Şi noaptea ce domina ţara se apropia de sfârşit. Marx şi Engels au fost cei mai aprigi duşmani ai ţăranului. În Capitalul poţi citi în sfera agriculturii industria modernă produce un efect revoluţionar, distruge ţăranul, acest zid de apărare al vechei societăţi, îl înlocuieşte prin salariat. Ţăranul proprietar este adversarul cel mai încăpăţânat al socialismului.

 

Eu presimt zorile. Când am terminat scrisoarea ta, am luat "Breviaire nietzschenien" să desprind câteva citate:

"Nihilismul. Un nihilist e un om care crede că lumea, aşa cum este nu ar trebui să existe, şi că lumea care ar trebui să fie, nu există. În consecinţă, faptul de a exista, de a suferi, de a acţiona, de a acţiona, de a voi să simţi nu are niciun sens! Atitudinea lui "în zadar" este atitudinea nihilistului şi mai mult decât o atitudine e o inconsecvenţă. Este o măsură de a arăta gradul în forţa voinţei, de a şti până la ce punct se poate trăi în mod trecător într'o lume care n'are nici un sens; pentru că s'a organizat ea insăşi în bucăţi (Voinţa de putere).

 

Dar se descoperă din ce materiale e facută lumea adevărată: se observă că nu rămâne mai mult decât o lume blestemată şi se vorbeşte în contul acesteia ce de o supremă deziluzie, atunci se află înaintea nihilismului: s'au păstrat valorile de judecată şi nimic mai mult. Acestea dau naştere problemei forţei şi slăbiciunii: slabii se distrug. Cei mai puternici înving valorile de judecată. Toate acestea reunite crează epoca tragică.

 

Fără credinţă, a zis Pascal, veţi fi un monstru, un haos. Această profeţie noi o completăm: după ce secolul al XVIII-lea, debil şi optimist, a înfrumuseţat şi raţionalizat omul. (Volonte de puissance = voinţa de putere)."

 

Ce zici de această mărturisire a lui Nietzsche, cel mai neîndurat adversar al Creştinismului.

 

Precum vezi îmi dau iluzia că eşti prezent. Înainte de plecare fratele meu a bătut la maşină câteva plicuri cu adresa ta. Eu am o caligrafie mizerabilă. Îţi mulţumesc că ai scris epistola la maşină. Am citit-o fără efort.

 

                                                         O îmbrăţişăre

                                                                                 Pamfil Şeicaru

 

 

Note şi Comentarii

 

Maestrul se arată surprins că mi-am putut închipui c'ar fi supărat pe mine deoarece de multe ori aveam păreri diferite de ale lui, presupunere ce mi-am manifestat-o de mai multe ori în epistolele ce i le-am scris.

 

Cu această ocazie mă încunoştiinţează că la Curentul din ţără avea angajaţi de toate culorile politice de la Lorin Popescu legionar la socialistul Voitec de-al lui Titel Petrescu şi între aceste două extreme se aflau cuzişte, gogişti, naţional-ţărănişti, liberali. Nu ţinea şedinte directoriale considerându-le drept timp pierdut, doar fiecare dintre colaboratori putea să afle orientarea ziarului citind articolul de fond ce apărea în fiecare dimineaţă în Curentul. Deci nu dicta subiectele, le lăsa la libera alegere, încuraja spontaneitatea ideaţiei. Nu era un dictator cum şi-l închipuiau unii, dar nici nu-i plăcea sâ stea în fruntea unei grupări anarhice. Mai mult, dacă mai ales un reporter judeca diferit o situaţie politică fără să devieze de la linia generală a ziarului, îi permitea să fie publicat fiindcă astfel dădea o notă de obiectivitate reliefând îndependenţa colaboratorilor, se realiza, în acest mod o unitate în diversitate. Ca director de ziar, P. Şeicaru împărtaşea cu mărinimie celor din jur, din entuziasmul său optimist, inapuizabil, şi mai ales din energia sa cu adevărat supraumană şi dacă reuşea să-şi impună părerile, aparent dictatorial, până la urmă îşi convingea subalternii că de fapt era propusă soluţia cea mai bună, marele ziarist se distingea prin valoarea talentului săi, din această cauză era respectat dacă nu şi iubit. Ceea ce nu însemna că nu reacţiona prin crize de mânie atunci când descoperea ceva ce nu se afla în ordine, numai că această stare se risipea ca o ploaie torenţială de primăvară, instalându-se curând pacea şi înţelegerea, condiţii necesare pentru buna funcţionare a unui ziar cotidian ca şi Curentul.

 

Personalitate fascinantă, individualismul şi independenţă de gândire ştia să o respecte şi la alţii, de unde cum vom vedea nu va putea fi tras la răspundere pentru unele articole strecurate în ziar în absenţa sa, sunt în eroare aceia ce pun un semn de egalitate între tot ce apărea în Curentul şi activitatea lui Pamfil Şeicaru. La urma urmelor conducea o adevărată citadelă ziaristică pe lângă Curentul cădea în sarchina lui Evenimentul şi Rapid, greu să le aibe pe toate sub supraveghere personală, marea întreprindere depăşea atribuţiile unui singur om, avea atâţia angajaţi încât nu-i cunoştea pe toţi, totuşi ca preşedinte de sindicat avea grijă ca să se respecte legea satisfăcându-se întocmai drepturile şi celui mai umil dintre muncitori, ceea ce angejaţii simţeau socotindu-se ocrotiţi de marele lor şef.

 

Îndrăznesc să susţin, ceea ce am şi demonstrat, că nu există nicio dovadă concretă care să certifice venalitatea, corupţia şi foamea după bani a marelui ziarist, Pamfil Şeicaru, atât în activitatea lui dusă între 1918 până în 1944 în ţară, cât şi ulterior în exil până la moartea sa, din contră spiritul său polemic s'a pus în slujba apărării adevărului, conform idealurilor sale de viaţă, se bătea pentru victoria unor principii, acestea dacă nu-i aduceau bani îi dădeau satisfacţii spirituale de prim ordin în schimb îi înmulţea numărul adversităţilor tot mai vehemnte. Cât priveşte palatul Curentului nu l-a ridicat, cum se spunea, cu "un şantaj, un etaj" ci prin împrumuturi bancare cinstite garantate de câştigurile ziarelor sale, căci să nu se uite publicaţiile maestrului aveau un tiraj ce reuşeau, în cele din urmă, să-i asigure şi o independenţă financiară. După o analiză ştiinţifică executată cu cea mai strictă obiectivitate, sine ira et studio, putem afirma că în persoana lui Pamfil Şeicaru ne confruntăm cu cel mai calomniat şi batjocorit pe nedrept erou al culturii româneşti incât, nu ne rămâne decât să propunem reabilitarea sa totală pentru a-l reda nemuririi aşa cum a fost una din cele mai strălucite figuri ale culturii româneşti. Solicităm pe istorici să ne confirme ori să ne aducă, inşfârşit dovezile peremptorii în urma cărora să fim convinşi că marele Pamfil Şeicaru a fost un ziarist venal şi corupt în ţară, izbutind să ducă o viaţă dublă în exil transformându-se într'un om al cărţii şi al studiului, deci ar fi fost un fel de Silvestre Bonnard, erou Anatole France, cu un trecut de excroc şantajist ceea ce după noi ar fi imposibil. A venit vremea să nu condamnăm un om după balivernele schimbate între miticii lui Caragiale, la un pahar de bere, consumat ceva mai mult decât ar fi fost permis.

 

De altfel, se pune întrebarea cum au putut rămâne atâtea şantaje nediscutate public, deci să nu fie aruncat oprobiul asupra lui Pamfil Şeicaru, de-acum prins şi demascat tocmai când savârşea un act atât de mârşav? Răspunsul e numai unul: fiindcă acele şantaje nu au existat decât în conştiinţa bolnavă a clevetitorilor şi a gaiţelor, ale căror blasfemii nu părăsesc niciodată întunerecul culiselor.

 

Ne vine în minte un Pietro Aretino (1492-1556) primul mare ziarist pe vremea când plângerile omului, erau vârăte în gura statuii cunoscutului Pasquelino, el născut la Arezzo va deveni celebru prin sonetele sale licenţioase, satirele lui îndreptate împotriva principilor dar şi a împăraţilor şi Papilor, după ce pana lui va fi premiată la Roma, ca slujitor al familiei Chigi şi al papei Leon al X-lea, din 1527 să se instaleze în Veneţia pe care n'o mai părăseşte până la moarte, împreună cu Sansovino şi Tiţian devenind adevăraţii stăpâni ai cetăţii de pe lagune. De-acum prin scrisorile sale, activitatea sa de şantajist devine mai directă, în caz că cel vizat nu-l va mulţumi prin darurile sale va urma publicarea epistolei, mai mult decât compromiţătoare. Prin procedeele sale chiar şi Carol al V-lea Quintul îl va copleşi cu cadourile sale, Areţino devenind în curând cel mai bogat om nu numai al Veneţiei. Tiţian îi va face portretul înfăşurat într'o mantie de purpură roşie deci îl aşează printre împăraţii lumii, pe când pe Ariosto îl îmbracă cu un vestmânt albastru cum se cuvine marilor poeţi, şi e de amintit că bardul din Ferrara i-a dedicat două versuri lui Aretino, în care-l numeşte divinul, flagel al principilor. O scrisoare i-a trimis şi lui Michelangelo pe care l-a dojenit pentru faptul că sub influenţa Vittoriei Colonna Judecata lui de pe urmă din Capela Sixtină e mult prea protestantă, ceea ce divinul Michelangelo reprezentându-l pe Aretino ca Sf. Bartolomeu nu a putut decât să-i dea dreptate, conflictul respectiv neavând alte urmări neplăcute.

 

Desigur în urma vieţii dezordonate închinate plăcerilor trupeşti, Aretino, marele şantajist al unei societăţi corupte până în măduva oaselor, moare în pragul bătrâneţii la 66 de ani, în urma unei apoplexii cerebrale, înmormântat în biserica San Luca s'a bucurat de următorul epitaf scris de un contemporan glumeţ:

 

          Aici zace-Aretino, poet, toscan născut,

          Vorbea urât de-orcine, dar nu de Dumnezeu

          Fiindcă pe-acesta'n viaţă, el nu l-a cunoscut.

 

Are ceva din P. Aretino, P. Şeicaru, cu care-l comparau adversarii săi români, noi contestăm prezenţa oricărei asemănări, în afara existenţei unei societăţi aproape la fel de coruptă. Pe când pamfletarul italian îşi cântărea criticile în greutatea aurului, nu acelaşi lucru putem afirma de marele ziarist român, decă ne obosim să-i analizăm activitatea şi nu repetăm nişte sloganuri, de fapt goale, de conţinut. Pamfil Şeicaru, din transeele primului război mondial a fost propulsat într'o societate în care membrii ei nu aveau altă menire decât să-şi aline, cât mai repede şi rentabil, foamea milenară după bani şi căpătuială. Idealului marelui ziarist român - aşa ceva nu era cunoscut lui Pietro Aretino - era să lupte pentru dreptul la viaţă a-l celor care s'au jertfit ca să făurească România mare, în realitate daţi la o parte şi trădaţi în principiile lor de masa fripturiştilor apăruţi după război. Deci, scrisul lui P. Şeicaru având la temelie idealuri sfinte, în 1918 a întrat în ziaristică pentru a lupta împotriva unei societăţi corupte, tocmai înfiripate în rosturile ei meschine, deci opunea o soluţie activă, alta decât sinuciderea lui Radu Comşa din Întunecare, roman de Cezar Petrescu.

 

Dar pentru a fi venal şi corupt, ahtiat după bani, urmând pilda lui Pietro Aretino, adversarii lui Pamfil Şeicaru vor trebui să ne arate avuţiile ziaristului român, care se reduc la casa şi pământul de la Ciorogârla primite de la Stat ca distins cu ordinul Mihai Viteazul, pe când Palatul Curentului am arătat cu ce mijloace cinsite a putut fi construit, vorba maestrului nu i s'a putut ierta că un român a putut să pună pe picioare o atare întreprindere total independent de sprijinul financiar al altora, reprezentanţi ai capitalului "vagabond".

 

Şi ne repetăm: dacă ar fi fost îmbogăţit de pe urma activităţii sale venale, în ziua de 10 August nu ar fi avut grijă să-şi plaseze banii în băncile elveţiene dacă i-ar fi posedat, întocmai ca Stelian Popescu, directorul Universului, stabilit la Madrid fără să aibe vreo grijă materială, şi ar fi ajuns la o vârstă probabil matusalemică dacă n'ar fi fost lovit de o maşină pe strările metropolei spaniole. Sigur că nu ar fi fost atacat de duşmani politici, odată ce fostul director al Universului în ţară, pentru a nu avea complicaţii înainte de toate se îngrijea să-i mulţumească pe toţi ca nu cumva să ajungă pe gura lor hulpavă, mai ales că-i rămânea şi lui chiar destul, iar peste hotare se retrăsese definitiv din ziaristică, pe care niciodată n'a socotit-o altfel, decât ca pe o afazere rentabilă.

 

Oare să nu fi înţeles tocmai marele ziarist ca în zilele următoare după 10 August 1944, Ion Antonescu va încheia armistişţiul cu ruşii, comunicându-i la plecare că Stalin i-a acceptat două condiţii, urmează s'o mai obţină pe a treia, ori în aceste eventualităţi el era condamnat la exil, deci mai mult ca probabil că nu se va putea întoarce acasă prea curând. Drept urmare pentru Pamfil Şeicaru, fără să idealizez cu nimic situaţia, exilul a fost un continu sacrificiu din partea sa, ducea un trai de pe o zi pe alta, dovadă definitivă că cei ce îi umpleau de calomnii spurcate, mânjeau întenţionat faţa curată şi loială a unui om ce-şi iubea ţara şi neamul, înainte de orice pe lume.

 

Deşi sortiţ, în exil, să-şi ducă zilele într'o sărăcie lucie, la Mallorca soţia îi spăla singura cămaşă, ce-o avea seara, ca s'o ieie uscată a doua zi, nu şi-a pierdut entuziasmul şi energia creatoare, îşi va continua activitatea de istoric şi esseist, convins că serveşte astfel interesele poporului român, din care el este o binecuvântată mladă, pâna la ultima bătaie a inimii sale, el îşi va da măsura genială, mai de vreme sau mai târziu, oamenii vor cunoaşte şi adevărul despre viaţa sa, cu tot ce l-a călăuzit mai bun, mai frumos şi mai autentic.

 

În aceeaşi scrisoare îmi mărturisea că îmi preţuieşte scrisul chiar dacă nu-i împărtăşesc părerile de pildă el nu apreciază nici poezia lui Lucian Blaga şi nici opera lui Brâncuşi.

 

Daca în legătură cu arta poetului din Lancrăm am o preţuire adâncă şi mai puternică decât toţi munţii pământului, nimeni nu mi-o poate schimba decât eventual punându-mi în piept altă inimă, nu aceeaşi părere am însă despre filozofia sa, cu Brâncuşi am anumite rezerve deşi pentru mine nu e un mare sculptor modernist ci unul născut din cele mai profunde categorii specifice şi originare ale spiritualităţii române, el a reîntrupat în forme abstracte mitui Pasării Măiastre, a Cuminţeniei pământului, a Sărutului, a dorului exprimat pe linia Coloanei fără de sfârşit, al Eorului oval şi aşa mai departe. De fapt, propagandiştii artei moderniste nu înţeleg nimic din mesajul operei brâncuşiene atât de românesc, atunci când se încumetă să caute izvoarele ei în arta neagră africană, sau când fac din ea un adevărat muzeu sexologic. Adică în Adam şi Eva în organele genitale ale eroilor biblici nu se oberservă împreunarea de floare din primul început, definind un miracol din cel mai esenţial. Ci ni se prezintă o invitaţie onctuasă la amorul cel diurn, lipsit de orice aură de mister, parcă n'ar urma un act de profanare a sacrului din împreunarea celor dintâi oameni. Sau miră, faptul că gestul de a se retrage în sine a gâtului de femeie, noii exegeţi în interpretarea lor fac asemănarea cu un penis în semierecţie când în dicţionarul spiritului pur ar putea fi vorba de o mare tristeţe care frânge sufletul cu brutalitatea celui ce rupe o nalbă, fără să se gândească la fiinţa din ea.

 

Dar poate viitorul ar putea fi mult mai critic şi i-ar pune întrebarea de ce a trebuit să plece la Paris unde a făcut pe ţăranul oltean când, la Hobiţa i s'ar fi oferit un cadru mult mai potrivit pentru o atare trăire?

 

Nu a refuzat nimbul de a fi proclamat ctitorul artei moderniste, până se va desvolta în loc un englez sau un neamţ că francezii sunt prea legaţi de tradiţie, şi chiar s'a pozat între doi pseudoartişti, la stânga avându-l pe Duchamp, cel ce a devenit celebru prin expunerea pur şi simplu a unei ploşti, luată de sub bolnav şi recosiderând-o drept obiect de artă şi la dreapta sa pe Tristan Tzara, cel ce taie din ziare cuvintele care puse la întâmplare unul după altul vor alcătui geniala poezie. Poza nu-i face deloc cinste lui Brâncuşi, amintindu-ne de dictonul "Spune-mi cu cine te'nsoţeşti ca să-ţi spun cine eşti. Ergo ...".

 

La Cluj sub regimul comunist s'a ţinut o comemorare Brâncuşi în care şi datorită unor francezi, sulptorul român a fost declarat cel mai mare artist al tuturor timpurilor, îmnurile au avut falsete balcanice cunoscând ecouri cu adevărat hilare. Dar dovada neseriozităţii organizatorilor a dat-o publicarea unui jurnal inedit al lui Brâncuşi certat ce bunul simţ după cum vom vedea, Michelangelo e considerat fabricant de biftecuri, admirator al Discobolilor helenistici epocă pe care o reprezintă divinul Buonarroti, El, Brâncuşi, admiră clasica Venus din Milo, culme a supremei arte sculpturale.

 

Confuzia e regretabilă, mai ales în atare momente hiperfestive. Fiindcă: Discopolul lui Miron modelul tuturor exemplarelor mai târzii, inclusiv române, datează din secolul al IV-lea deci din plină epocă zisă clasică, pe când Venus din Milo din secolul al II lea este o creaţie helenistică şi pentru cine ar caută să o considere o copie clasică, i-am atrage atenîţia să privească la unduirea mijlocului, niciodată prezentă în epoca zisă clasică, apărând după activitatea lui Praxiteles artist din secolul al III inauguratorul helenismului.

 

Dezlegând iţele, concluzia este clară: Chiar după descrierea sculptorului Discobolul este operă clasică deci Michelangelo este clasic, pe când admiratorul lui Venus din Milo Brâncuşi este helenistic şi această inversiune e salvată din cauză că cel de al doilea nu are dreptate când consideră helenismul drept decadent, teorie de mult abandonată. Tocmai prin firea sa helenistică Brâncuşi a arătat o înclinare de a realiza Coloana infinitului la Chicago în dimensiuni până la el nerealizate.

 

Respectivul plan de a reedita în oraşul american cunoscut a fi al gangsterilor şi abatoarelor, Coloana recunoştiinţei de la Tg. Jiu închinată eroilor români căzuţi pe aceste locuri ca soldaţi, în primul război mondial, ar fi fost o faptă de neiertat din partea artistului român, faţă de pierduta sa pietate pentru trecutul ţării sale, dar spre mulţumirea tuturora, moartea lui Brâncuşi a împăcat lucrurile inclusiv grija primarului din Chicago, care şi după consultarea specialiştilor nu pricepea cum va sta în picioare o atare coloană superdimensionată. În viziunea sa helenistică, Brâncuşi vroia să construiască o coloană gigantă pe măsura Farului din Alexandria sau a Colosului din Rodos.

 

Şi i se mai poate imputa lui Brâncuşi, procesul ce l-a intentat statului american din cauză că vameşii au vrut să-i impoziteze operele după materialul conţinut finndcă nu le considerau lucrări artistice. Desigur, sulptorul român nu-şi pleda cauza lui proprie ci a acelora care îi plăteau costurile de judecată urmărind scopuri discutabile. Ca şi sentinţă judecătorul a considerat că numai artistul poate să ştie ce consideră el că ar fi obiect de artă, astfel că se dădea mână liberă tuturor amatorilor şi şarlatanilor ce se considerau artişti. Dar tocmai asta e întrebarea descisivă, cine va hotărâ dacă un cioplitor în piatră este sau nu artist. Brâncuşi ar rămâne uimit să vadă la ce mistificări a dus sentinţa judecătorească pe care a provocat-o, el, in America!

 

Cu toate cele semnalate personal consider că în calitatea sa de artist, născut în Hobiţa, Brâncuşi ca mare artist român nu e atins în pemnanenţele sale spirituale, întocmai cum e cazul şi a lui Ion Ţuculescu, inspirat din motivele scoarţelor ţărăneşti din Oltenia.

 

Poate, adoratorii sculptorului din Cluj vor fi de părere că cele afirmate de marele Brâncuşi din punctul său de vedere îşi păstrează valabilitatea, dar noi le-am răspunde că există împrejurări când chiar şi în artă se aplică principiile aritmetice ale lui Pitagora, după care pentru toţi 2 cu 2 fac 4 şi niciodată 5.

 

Poate că infenţionat, maestrulul în continuare, îmi reproduce poezia unui soldat, ţăran ce nici nu ştia să scrie, pe care o consideră o spontană confesiune lirică. Soldatul Dinu Ion e gata să treacă Dunărea când îi vorbeşte mamei sale de Lina, iubita lui. Scena sigur s'a petrecut în războiul nostru de indepenţă din 1877-1878.

 

Citind acest poem gingaşia lui în a-şi mărturisi iubirea i-a mai amintit maestrului de un cântec auzit de el pe când îşi făcea stagiul militar plutonier la Bârlad, primele versuri descriu o întâlnire la fântană, de rămas bun. Autrul mioritic a fost un cioban ce cobora din Transilvania să populeze judeţele din Muntenia până în Dobrogea. Şi străbunul său Petre Şeicaru a venit cu oile de la Şeica de pe Târnave pe la 1835 şi s'a stabilit în satul Moisica, din judeţul Buzezu. Ceea ce scrie mai departe marele ziarist, nu e semănătorism cum ar zice unii ci rânduri ce se referă la ţăranul român ca temelie de nezdruncinat al neamului românesc: "Ce vrei, Ovidiu, suntem neam de ţărani, ei sunt temelia naţiei care a rezisat la toate urgiile. Şi dacă comuniştii îl vitregesc cumplit se datoreşte neclintitei lor credinţe în tot ce i-a semănat de-a lungul şiragului generaţiilor, vitregia veacurilor. Un ţăran în timpul războiului îmi spunea, eram pe front: "fie noaptea cât de lungă, ziuă tot se face".Îi înţelegi tâlcul. "Eram prin Vrancea în faţa muntelui Macraden. Şi noaptea ce domnia ţara, se apropia de sfârşit. Marx şi Engels au fost cei mai aprigi duşmani ai ţăranului. În Capitalul poţi citi, în sfera agriculturii industria modernă produce un efect revoluţionar, distruge ţăranul acest zid de apărare a vechei societăţi, îl înlocuieşte prin salariat. Ţaranul proprietar este adversarul cel mai încăpăţânat al socialismului".

 

În cei aproape 50 de ani de comunism în România, partidul comunist de la Bucureşti a tratat ţăranul român urmând perceptele Bibliei marxist-leniniste. După realizarea colectivismului, cu preţul a mii de vieţi de ţărani, care au refuzat să renunţe, la făşia lor de pământ, ca în anii din urmă sa-i mute în blocurile lipsite de cele mai elementare instalaţii sanitare. Cu acest stadiu se încheia distrugerea ţaranului român, consolidându-se oraşul ca citadelă a comunismului, în masa căruia urma să se piardă ultimul bastion al rezistenţei ţărăneşti. Nu întâmplător cu extreminarea clasei ţărăneşti, partidul a pornit o campanie de distrugere a monumentelor noastre istorice, cu scopul să ridice noile cuceriri monstruoase ale zisei clase muncitoare. De fapt, erau legături străbune între cele două elemente, ţăranii au fost şi sunt cei mai buni păstrători al tradiţei şi obiceiurilor strămoşilor noştri. Lumea nouă a noilor cotropitori plutea în aer, nu avea rădăcini statornice înfipte în pămăntul ţării. Din această cauză au trebuit să plece de unde au venit, fără posibilitatea reîntoarcerii.

 

Imnul închinat: în scrisoarea prezentă de către Pamfil Şeicaru ţăranului român, îi conferă o nobilă şi superioară valoare cu deosebită referinţă la Unul absolutului, deci se distanţează de relativul politic îndiferent de perspectiva reprezentată. Ţăranul lui P. Şeicaru naşte odată cu Mioriţa din originile sacre ale neamului şi prin istoria sa, îi asigură o existenţă tot mai desăvârşită în ascensiunea ei.

 

Reajungând în domeniul faptelor reale eforturile noastre se vor îndrepta întru a garanta durata veşnică a ţărănimii nostre, încât dacă vrem să ne salvăm nu putem dobândi mântuirea decât refăcând ţarănimea desfiinţată de asupritorii roşii ai neamului. Orice alt drum ne duce la un labirint în care vom putea răţăci cât vrem, dar la lumină nu vom ieşi.

 

Maestrul ţine să încheia scrisoarea cu mai multe citate din Breviaire nietzschéen  şi anume din Volonté de puissance (Voinţa la putere). Predilecţia pentru lectura filosofului german ne demonstrează firea maestrului înclinată spre acţiune şi realizarea faptei ca o încununare a voluntarismului pus în slujba unui scop bine determinat cuprins în sfera unei puteri câştigate (Voinţa la putere) dar nu în vederea cucerii materiei ci a domeniului de natură spirituală.

 

Ar fi să mai completez faptul că Voinţa la putere, volum la care se referă marele ziarist, a fost alcătuit de sora filosofului Elisabeth Foester bineînţeles bazată pe o culegere de texte dispersate, iscălite fără îndoială de Nietzsche fiindcă un atare stil nu-l are decât el, ea nu a făcut decât să pună în ordine gândurile fratelui ei, pe care el nu a mai ajuns să o realizeze. Totuşi Elisabeth a avut la dispoziţie, după propriile sale mărturii, un plan scris de Nietzsche, în ultimul timp se contestă valabilitatea cărţii respective deşi fiecare rând îi aparţine lui Nietzsche. Democraţia se arată şi ea totalitară, neputând să-i ierte lui Elisabeth naţionalismul său, pentru a-l practica după voia ei, a emigrat în Paraguay, împreună cu soţul ei, de-acolo s'a întors atunci când mama ei murind l-a lăsat pe Friedrich fără niciun sprijin deci îi revenise sarcina să-l îngrijească. Întretimp soţul i-a murit.

 

În continuare, în mod se pare subiectiv, se contestă tot ce a făcut această devotată femeie pentru fratele său care suferea de o involuţie difuză cerebrală evoluând cu tabloul unei grave demenţe, diagnosticată greşit drept o paralizie generală progresivă. De altfel, Elisabeth a contestat sifilisul fratelui, arătând că în timpul războiului franco-german din 1870 când el suferind de miopie funcţiona în cadrul serviciului auxillar sanitar, fratele ei nu se putea înbolnăvi de sifilis fiindcă în acea perioadă ştia precis, el nu cunoscuse femeia.

 

Ceea ce nu i se iartă Elisabetei, contestându-i-se orice merit, e nu numai naţionalismul din tinereţe dar la adânci bătrâneţi, se apropia de 80 de ani, a arătat o admiraţie fără margini pentru Hitler şi fascinată de el a considerat că filozofia lui Nietzsche, confirmă ideologia naţional-socialistă, fiindu-i o vrednică premergătoare!!??

 

În acest sens vorbind de o democraţie totalitară, cum o visa Th. Mann, ne putem referi la dispreţul arătat de învingătorii celui de al doilea război mondial adversarilor care nu meritau decât condamnarea la moarte sau, în cel mai bun caz, la domiciliu forţat cum i s'a dat, la adancă bătrâneţe lui Ch. Maurras, lipsit de dreptul de a mai trăi în societate, peste tot se simţea duhul cu miros de sânge al răzbunării. Ezra Pound, cetăţean american, pentru vina de a fi luptat până la capăt alături de Mussolini, indemnând de la un post italian pe fascişti la rezistenţă, a fost închis în celebrele cuşti de la Pisa şi ar fi fost lichidat dacă prietenii poetului nu ar fi intervenit pe lângă medici să-l declare nebun, iresponsabil de actele săvârşite, ceea ce l-a scăpat de la moarte. După aceasta întâmplare descriind Infernul lui Dante cu mijloacele lui proprii, a renunţat să mai compună, cum a avut de gând, paradisul, după el inexistent pe acest pământ, nici chiar în mod virtual, pe aripile visului. Nicând nu a sunat mai dureros acel "Vae Victis".

 

Departe suntem de admiraţia de care se bucurau duşmanii în luptă la vechii Greci, prin acest sentiment se autoelogiau încât după poet, "spune-i cu cine te însoţeşti să duci război ca să ştie cine eşti".Să nu uităm tragedia lui Eschil în care Perşii, cu regele  lor Xeres luau proporţii titanice prin jalea cu care întâmpinau dezastrul de a fi fost învinşi dar indirekt primeau dimensiuni uriaşe şi cei se au cucerit Victoria.

 

Încâ în Iliada de Homer, inamicii pentru o clipă îşi amintesc de demnitatea lor de oameni, mă gândesc la întâlnirea regelui Priam al Troiei, venit în tabăra duşmanului său de moarte, Ahile, să-l roage să-i dea cadavrul lui Hector ca să-i facă funerariile cuvenite şi ruga lui i-a fost satisfăcută, nu chiar cu inimă uşoară de către marele erou grec.

 

La Pergamon, marea cetate elenă, aflată azi în Turcia, victoria grecilor asupra duşmanilor galateeni - urmaşii celţilor stabiliţi în aceată regiune - a fost sărbătorită prin statui în care se reprezenta mareţia adversarului căzând în luptă sau suferind pentru pierderea soţiei sale, pe care o ţinea moartă în braţe. Interesant deci, că în nemurire au intrat învinşii şi nu învinşgătorii.

 

De unde vom putea trage concluzia dreaptă că în timp ce tehnica-numită astfel de Heidegger - adică civilizaţia cunoaste o dezvoltare atât de înfloritoare, nu numai că înlocuieşte domeniile proprii culturii dar după cum se constata omul modern a involuat în mod evident, spiritual, faţă de cel antic, elen.

 

 

Scrisoarea (39 )  din 4 Noembrie 1979 de la Pamfil Şeicaru

 

Dragă Ovidiu, pe ziua de 6 Nov. intru într'o clinică să mi se facă controlul. Este firesc, dat fiind că la 18 Aprilie voi implini venerabila vârstă de 86 de ani. Dacă se adaogă şi destinul meu aşa de accidentat este firesc ca inima mai ales să se resimtă. Medicul Vasile Iliescu a făcut toate demersurile. Voi sta zece zile şi după ce mi se va face toate analizele voi reveni la Dachau şi voi urma tratamentele ce se vor decide. Sper că nu voi avea nimic alarmant din analizele ce mi se vor face. La vârsta mea cam înaintată trebuie să fiu preparat şi pentru cazul când nu ar fi chiar neîngrijorător. Sunt atent la situaţia internaţională. Eu cred că am intrat în faza unei accelerări a istoriei şi evenimentele ce se vor succeda ne vor indica, cred eu, că mergem spre desnodământ. La întoarcere îţi voi scrie pe larg, reluând o legătură epistolară care mă pasionează. Închei, cu urări de sănătate şi să rămâi aşa cum eşti nesăţios de tot ce este frumos într'o epocă în care mediocritatea şi vulgaritatea ultragiază spiritele alese.

                                                             Îmbrăţişări

                                                                                 Pamfil Şeicaru

 

Note şi Comentarii

 

Marele ziarist mă anunţă că pe ziua de 6 Nov. se internează într'o clinică pentru a-şi face un control, lucru firesc odată ce la 18 Aprilie va împlini 86 de ani, dată pomenită ca o sabie a lui Damokles atârnând ameninţăoare de-asupra creştetului său. După un destin aşa de accidentat ca al său e normal eca, mai ales, inima să se resimtă. Speră să nu aibe nimic alarmant ci la vârsta lui înaintată trebuia să fie pregătit şi pentru cazul că ar putea să prezinte ceva îngrijorător. Dar nici chiar acuma nu-şi uită misiunea vieţii şi îmi mărturiseşte că este foarte atent la situaţia internaţională şi crede că am intrat în faza accelerării istoriei şi evenimentele ne vor arăta că mergem spre desnodământ. Îmi promite că la intoarcere, îmi va scrie pe larg, reluând o legătură epistolară, care îl pasionează.

 

Starea descrisă nu e chiar obişnuită temperamentului marelui ziarist, dar orice intrare în spital îl determină să se gândeasca înfiorat la viitorul propriu, mai ales că îşi dă seama că fiinţa lui depinde de o voinţă ce nu mai este a lui ci a trupului său, cu organul fizic al inimii prin-care omul îşi descoperă aprioric voinţa de a trăi cum o numeşte Schopenhauer, de fapt lucrul în sine a tot ce există. De-aici omul pus în contact cu neantul, deodată primeşte sentimentul de angoasă a inutilităţii, senzaţia acelui lipsit de sine şi de scop, descris de acelaşi filozof.

 

Să ne gândim la tabloul "Sf. Hieronimus primind ultima împărtăşanie" de Sandro Botticelli (Florenţă 1445-1510), pus în discuţie de Marin Preda în romanul "Cel mai iubit dintre pământeni" când eroul principal Victor Petrini are o înteresantă convorbire cu marele filosof şi poet al Clujului (L. Blaga). Punându-i-se întrebarea dacă va rezista domniei comuniste, marele filozof şi poet îi răspunde că nu ştie dacă va putea suporta singurătatea izolării şi se referă la acest tablou al lui Botticelli aflat într'un muzeu din New York, sublimă lecţie despre nemicnicia omului, stare de care nu scapă nici chiar Sfântul reprezentat de artistul florentin, doborât de bătrâneţe, este atât de slăbit încât e dus, inaintea preotului pentru împărtaşania ultimă, sprijinit de subsuori de către ucenicii săi.

 

Totuşi, în viziunea lui Botticelli întreaga scenă stă sub acţiunea minunii care dă forţă Sfântului să facă suprema sforţare, în urma căreia va primi ultimul maslu purificator, pregătindu-l ca prin moartea sa să treacă într'a doua lui fiinţare, cea veşnică. Să nu uităm că Botticelli când a pictat această scenă se afla în perioada să zisă mistică, renunţând la subiectele sale antice şi lumeşti de care aparţin capodoperele "Primăvara" şi "Naşterea lui Venus", nu-l mai înteresau decât motivele sacre ori acest Hieronimus aflat la ultima sa împărtăşanie îi oferea încă un prilej să-şi exprime forţa sub care se manifestă iubirea cerească de origine divină.

 

În acest sens, înterpretarea dată de marele filozof şi poet fiind a unui ateu nu corespunde mesajului botticellian. Ori dacă Marin Preda acceptă punctul de vedere al interlocutorului său poate să însemne un şiretlic din partea lui, în această formă face aluzie la metamorfoza începută de marele filozof şi poet prin cursul său universitar ulterior numit Aspecte antropologice în care se declara materialist, adept al lui Darwin, numai că, din păcate, comuniştii nu aveau nevoie de speculaţiile sale filozofice, îi interesa pe lângă Marx şi Engels, în primul rând Jdanov, cu ultimele sale declaraţii despre lagărul imperialist, deci nu l-au luat în seamă pe filosoful nostru.

 

Mai departe, există o replică a creaţiei lui Botticelli cu subiectul, "Ultima împărtăşanie a Sf. Hieronimus" tablou aflat în Pinacoteca Vaticanului. În acesta, pictorul Domenichino (Domenico Zampieri, Bologna 1581 - Napoli, 1641) spre deosebire de eroul botticellian care participă activ la împărtăşania sa, Sf. Hieronimus de faţă, e un bătrân neputincios care priveşte năuc la preotul gata să-i întindă maslul sfânt, ne dă impresia nu numai că nu înţelege nimica din ritualul ce se desfăşoară in faţa lui, dar nici nu va fi capabil să se ridice în picioare, nici ca ajutorul învăţăceilor săi, după terminarea ceremoniei. De altfel, concentrării maxime din lucrarea lui Botticelli asupra sfântului şi preotului care îi împarte sfânta împărtăşanie, interiorul este cât se poate de simplu pentru a nu ne atrage atenţia de de la actul sacru, la Domenichino îngerii ce planează deasupra scenei cu natura paradisiacă din grădina de afară cu un cer senin diamantin, gigantul policandru cât şi mulţimea personajelor adunate în jurul Sfântului, aproape că ne face să uităm de suferinţele personajului principial, Sf. Hieronimus. Cu toate acestea bătrâneţea lui înseamnă o cădere fără oprire în abis, şi el poate fi definit ca un sol al neantului şi nimic mai mult.

 

În concluzie, referinţa marelui poet şi filozof la tabloul lui Botticelli are o altă semnificaţie decât cea dată, dacă Lucian Blaga ar fi avut doar cât o boabă de nisip credinţă în Dumnezeu, din cea purtată de Sfânt, ar fi avut în ea un sprijin spiritual, care l-ar fi ferit să facă atâtea compromisuri cu noii jefuitori ai ţării, tocmai acest, Sf. Hieronimus la ultima sa împărtăşanie i-ar fi înflorit mereu pustietatea singurătăţii sale, cu florile iubirii, crini sădiţi de mâinile de îngeri coborâţi din rai, pentru alinarea dorurilor omeneşti.

 

În ce-l priveşte pe Pamfil Şeicaru, la prima înfăţişare sentimentul întâlnirii cu absolutul ar fi însemnat o cădere în gol, dar el va reuşi să revie la masa sa lângă uneltele sale de lucru, pana şi călimara prin cerneala, deseori amestecată cu licori cereşti numite lacrimi, deoarece e vorba de un om condus de voinţa, fără repaos, nietzscheniană, din aceleaşi motive în tinereţile sale Balzac a scris un tratat despre voinţă şi va trebui să recunoaştem că mai toţi eroii săi erau împinşi la acţiune de această nobilă - facultate.

 

Deci, la Pamfil Şeicaru, există o depăşire a celor doi Hieronimi prezentaţi de tablourile lui Botticelli şi Domenichino, la el angoasele metafizice au o durată trecătoare, de unde disponibilitatea sa sufletească spre viaţă, astfel că şi-a păstrat optimismul şi la bătrâneţe, considerând că şi ea merita sa fie trăită ca oricare altă perioadă a destinul uman.

 

Datorită acestei unice disponibilităţi sufleteşti maestrul a preţuit lucrurile, mai mult decât serioase, oferite omului în trecerea sa pe pământ. Aici se leagă felul cum definea el prietenia ca o formă a iubirii cereşti, pe baza căreia am putut duce o crespondenţă niciodată întreruptă, ideală în esenţa sa interioară.

 

Iată un gând profund al marelui ziarist, care ar putea fi şi al domnului Voevod rostit fiului său Teodosie sau al batrânului Polonius spus lui Laerte, pe care mi l-a adresat mie într'un ceas de mare cumpănă a vieţii mele: "Închei cu urări de sănătate şi să rămâi aşa cum eşti nesăţios de tot ce este frumos într'o epocă în care mediocritatea şi vulgaritatea ultragiază sufletele alese".

 

Sunt cuvinte muiate în licărul de nestemat al unei prietenii spirituale care mă determină să mulţumesc proniei divine că mi-a dat prilejul să pot coresonda cu un om a cărui imagine mi-a crescut tot mai mult în constiinţă, încât abea astăzi încep să-i ghicesc adevăratele proporţii, ele mi-au dat cunoaşterea unei înalte şi nobile condiţii umane. Vreau să cred că şi pentru marele ziarist, corespondenţa noastră, a însemnat satisfacerea unei nevoi lăuntrice deschizându-şi sufletul aşa cum nu o putea face înaintea nimănuia, din jurul său.

 

Dintr'o scrisoare (40) de la Pamfil Şeicaru

 

Un Post-Scriptum, căruia doresc să îi dau o maritată independenţă odată ce se referă la una din ideile cele mai dragi ale marelui ziarist, verficată şi prim propria sa experienţă istorică.

 

Nu mă lasă inima să-ţi trimit scrisoarea fără să caut în bibliotecă textul lui Jules Michelet in prefaţa la Istoria secolului al XIX, avea în 1872, 74 de ani (1798-1874):

"Un des faits les plus graves et les moins remarqués, c'est que l'aliure du temps a tout a fait changé. Il a  doublé le pas d'une maničre étrange. Dans une simple vie d'homme (ordinaire de soixante-douze ans) j'ai vu deux grandes revolutions qui autrefois auraient peut-ętre mis entre elle deux mille ans d'intervalle. Je suis né au milieu de la grande revolution territoriale; cet jours-ci, avant que je me meure, j'ai vu peindre la revolution industrielle. Né sous la terreur de Babeuf, je vois avant ma mort celle de l'Intrnationale." 

"Unul din faptele cele mai grave, dar puţin remarcate îl constituie mersul timpului total schimbat. El şi-a dublat pasul într'un mod straniu. Într'o simplă viaţă de om (obişnuită de 72 de ani) eu am văzut două mari revoluţii cărora altădată, s'ar fi pus între ele, un interval de 2.000 de ani. Sunt născut în mijlocul marei revoluţii teritoriale; în aceste zile înainte să mor, am văzut zugrăvită revoluţia industrială. Născut sub teroarea lui Babeuf, eu văd înainte de moartea mea, pe cea a Inernaţionalei".

 

"Aceasta este accelerarea în istorie: 60 de ani sunt suficienţi pentru a gesta contrarevoluţia în Rusia sovietică."

 

Note şi Comentarii

 

Dacă am lua în socoteală această accelerare a istoriei aplicată vieţii lui Pamfil Şeicaru, poate l-ar întrece chiar şi pe Jules Michelet. În copilărie a trăit marea revoluţie ţărănească din 1907. În 1913 pacea de la Bucureşti condusă de Titu Maiorescu, a pecetluit sfârşitul imperiului otoman în Balcani. Din 1916 participă ca ofiţer la primul război mondial până în 1918. Din Oct. 1917 este martorul revoluţiei bolşevice, ca preludiu înăbuşită în 1905.

 

Îşi începe în 1918 cariera de ziarist ca în 1928 să pună bazele ziarului de mare popularitate "Curentul" şi în 1938 înalţă Palatul "Curentului". Din 1939-1945 trăieşte cel de al doilea război mondial cu tragedia căderii României în robia comunistă. Din 10 Aprilie 1944 este obligat să ieie drumul unui lung exil şi moare în Oct. 1980, prevestind prăbuşirea imperiului sovietic, ca şi eliberarea ţării sale de sub jugul comunist întâmplată în Dec. 1989.

 

Fără îndoială fenomenul accelării istoriei pe care P. Şeicaru l-a subliniat cu prisosinţă, e mai pronunţat pentru secolul XX-lea decât chiar pentru secolul al XIX, trăit de Jules Michelet. Numai că P. Şeicaru pune la dispoziţia celui înteresat să ajungă la cunoaşterea adevărului, o metodă prin care vom cântări documentele ca să le evidenţiem importanţa lor ştiinţifică şi numai după ce vom dobândi siguranţa ierarhiei lor valorice, le vom da fiecăruia ordinea pe care o merită; doar bazaţi pe criteriul clasificărilor real demonstrate vom putea conferi lucrării durata lucrului fundamental studiat, mai pe urmă dictat şi de frumuseţea formelor, ca de legile binelui care hotărăsc unitatea de nezdruncinat a întregului. Un tot propriu caracterizând operele maestrului uşor de recunoscut după calităţile eonului care închide monadic cele trei compartimente reconstituite întocmai pe foile de tibişir ale conştiinţei.

 

Mai departe e vorba de un inefabil ce trebuie perceput direct ca pe un mister, cu simţurile specifice inimii din interior, unde stăpâneşte miracolul prezent înainte şi după naşterea şi săvârşirea oricărei geneze: Tăcerea.

 

Scrisoarea (41)  din  5 Dec 1979 de la Pamfil Şeicaru

 

Dragă Ovidiu, întors acasă am găsit o mulţime de scrisori între care şi scrisoarea ta. Mi s'a adus la Clinică "Ostrovul luminilor" pe care l-am citit regăsindu-te în "Un mister numit Michelangelo" şi în "Imagini italiene". Ai o cuceritoare sensibilitate pentru a reda emoţiile pe care le încerci în contactul cu Italia renaşterii care în oprinia mea este o culme a Italiei şi pot spune a culturii europene.

 

La clinică doctorul Albulescu m'a supus unui examen total: inimă, rinichi, ficat, analiza săngelui etc. Mă temeam că voi fi nevoit să fac o operaţie de prostată, din fericire nu este nevoe ci de un tratament cu o serie de trei medicamente. Îţi dau titlurile şi tu vei putea să te orientezi. 150 Larintop de două ori pe zi. 2. Isoket retard 20 de 2 ori pe zi 3. Prostadin dragées de trei ori pe zi.

 

Cred că citind medicamentele îmi vei spune sincer care este diagnosticul tău. Atât Albulescu cât şi Ilescu au fost mulţumiţi. Dar ca medici prieteni nu-mi vor fi spus care este situaţia. De la tine aştept adevărul. Eu am nevoie de a mai trăi 5-6 ani în aceeaşi putere de creaţie. Când le-am spus au zâmbit. Ceea ce a impresionat pe dr. Albulescu este ficatul într'o excepţională bună stare. I-am explicat: ocolesc alcoolurile.

 

Am răsfoit din ceea ce am publicat acum 18 ani într'un almanah al pribegilor. Ce fericit aş fi ca să faci o fugă la Dachau ca să ţi le dau să citeşti. Este un sacrificiu prea mare? Trei zile vei sta la mine şi vom lua masa împreună. Vom putea să depănăm din fuiorul trecutului. Nu uita că la 10 Aprilie voi împlini 86 de ani. Sunt cel mai bătrân din emigraţie, deci o arhivă a vieţii româneşti.

 

                     Cu urări de sănătate

                                                         îmbrăţişări

                                                                                Şeicaru

 

Note şi Comentarii

 

Din neliniştea scrisului îmi dau seama că marele ziarist nu şi-a găsit echilibrul atât de necesar activităţii sale. Literele parcă vroind să exprime o stare sufletească tulbure, din această cauză par pur şi simplu că-şi fac de cap, nu vor să respecte ordinea prescrisă cuvintelor, de unde doar cu greu ascultă de indemnul obişnuit al scriitorului.

 

Totuşi, mă anunţă că încă în clinică i s'a adus "Ostrovul luminilor" unde m'a regăsit în "Un mister semnat Michelangelo" şi în "Imagini italiene" de unde se poate deduce că dragostea lui pentru Italia e fără margini, îi interesează subiectul chiar şi atunci când verbul său se aseamănă mai mult cu o hieroglifă şi jumătate de silabă, caută să iasă din cadrul impus.

 

Îmi prezintă lista de medicamente prescrisă de medic, şi mă roagă să-i spun care e diagnosticul meu deoarece doctorii fiindu-i prieteni s'au ferit să i-l spună. Aştepta de la mine adevărul, nesiguranţa în care se afla îi producea oarecare panică. Din partea lui ar mai avea nevoie de a trăi 5-6 ani, bineînţeles cu aceeaşi putere creatoare şi când le-a spus medicilor asta, ei au zâmbit.

 

Mă invită din nou la Dachau ca să depănăm fuiorul trecutului, rugându-mă să nu uit că la 18 Aprilie va împlini 86 de ani: "Sunt cel mai bătrân din emigraţie deci o arhivă a vieţii româneşti."

 

În scrisoarea mea din 7 Dec. trebuia să-i dau răspuns maestrului doar aştepta să-i scriu numai adevărul. De altfel, îl puteam asigura că nu are nimic grav, după medicamentele prescrise ar avea o uşoară oboseală a cordului, şi un catar prostatic, tratabil medicamentos.

Se înţelege că medicii nu-i puteau garanta cei 5 sau 6 ani de viaţă dar o fac eu, după energia şi dragostea de muncă a marelui ziarist, destinul îi mai rexervă mulţi ani de sănăte, aşa cum li s'a întâmplat lui Sophocle şi Tiţian. Primul a murit la peste 90 de ani în deplinătatea puterilor sale creatoare. Copiii săi au încercat să-l puie sub interdicţie pe motiv că ar suferi de tulburări mentale datorită senilităţii, dar în timpul procesului marele autor tragic a recitat judecătorilor pasagii întregi din Oedip la Colona, drept pentru care i s'a recunoscut o activitate cerebrală normală, iar tinerilor li s'a respins plăngerea. Cât priveşte pe Tiţiano Vecellio, cel mai mare artist veneţian din epoca renaşterii, a trăit 99 de ani, vârstă la care a murit în cursul unei epidemi de ciumă. Un adevărat mausoleu al lui este sta Maria Gloriosa dei Frari, pe altarul principal al căreia se află celebra Assuntŕ (înălţarea la cer a Mariei) pe care Canova îl considera cel mai frumos tablou din lume, mult superior Curtezanelor lui Carpaccio remarcat de J. Ruskin, teoreticianul prerafaelitismului englez. Tot în această biserică se află Madona Ca Pesaro de Tiţian şi pe peretele opus se înalţă monumentul funerar al aceluiaşi genial artist. La 90 de ani maestrul veneţian a pictat, în clar-obscur, ultima sa Pietŕ, expusă astăzi în Alte Pinakotek din Muenchen. Iată o societate selectă care-mi permitea să fiu convins că P. Şeicaru va mai avea parte de cei cinci-şase ani de viaţă, pe care îi doreşte atât de mult.

 

I-am mai amintit maestrului că a apărut în ed. Ethos, Paris 1979, Corespondenţele lui Bazil Munteanu sub îngrijirea soţiei sale E. Munteanu şi cum tocmai o citesc îl asigur că e o carte de mare valoare documentară, în primul rând fiindcă e scrisă fără tendinţă sau intervenţia cenzurii. Dar mai mult, ea dă posibilitatea cititorilor să cunoască unele personalităţi româneşti ca de pildă filozoful N. Băncilă, care a preferat tăcerea în timpul robiei comuniste demonstrând o unică demnitate închinată gănditorului ce este, unul din elevi lui Nae Ionescu. Sau ni-l apropie pe Al. Busuioceanu, format în ţară ca şi conferenţiar de istoria artelor, distins colaborator al Gândirii, autor al nenumărator studii din domeniu picturii universale şi române. Stabilit în Spania în ultimii ani ai exilului s'a remarcat ca autor de poezie spaniolă, prezentat într'un studiu de Al. Ciorănescu. Pe de altă parte, consultând o serie de surse istorice spaniole pa lângă Jordanes, pe care îl consideră got de pe malul Dunării; a dus contribuţii preţioase, în legatură, cu Goţii care în sec. III şi IV au ajuns în contact cu prupul dacilor transdunăreni şi după emigrarea los în Apus îşi spuneau când Goţi, şi-au păstrat credinţa în Zamolxe, credeau într'o viaţă eroică şi alte elemente însuşite de aceşti goţi, dacă în bună parte n'au fost chiar geţi.

 

Lucrările lui A.L. Busuioceanu, cu un conţinut documentat ştiinţific ar trebui continuate fiindcă ar putea să a ducă lămuriri în ce priveşte eventuale întâlniri dintre preoţii celţi druizi şi ai ai lui Zamolxe, putându-se face legâturi indirecte cu legendele Sfântului Graal şi chiar cu religia catară atât de puţin apuseană.

 

Din corespondenţele aceleaşi cărţi se mai putea constata că majoritatea elevilor de la Fontenay aux Roses, de lângă Paris, Institut român întemeiat de N. Iorga, îl urau pe marele profesor, în frunte cu C.C. Giurescu, pe când marele istoric considera că această şcoală de la Fanteny aux Roses era cea mai mare operă a vieţii sale, exact cum se pronunţa celebrul compozitor Verdi, referitor la Casa dei reposi din Milano pe care a ridicat-o ca să le stea la dispoziţie artiştilor ajunşi nevoiaşi la bătrâneţe.

 

Desigur îi mulţumeam pentru aprecierile făcute în legătură cu Ostrovul luminilor o carte ce conţinea: articole, scurte esseuri, analize literare şi filozofice, poeme şi povestiri, publicate anterior în Carpaţii. Îi rămâneam sincer recunoscător maestrului că el a fost singura fiinţă nobilă care a dat importanţa cuvenită "Notelor şi imaginilor mele italiene", fapt pentru care mă închin neuitatei şi mult veneratei sale memorii, a cărui prietenie nu am mai schimbat-o până azi cu nimeni, să fie vrednic să-i ieie locul în conştiinţa mea.

 

Citind cartea Cronici italiene de un alt îndrăgostit de Italia, H. Stendhal, nu numai că mă alătur în spirit genialului autor al romanului "Roşu şi Negru", dar îmi întăresc ideea că pentru mine Italia a constituit o unică şi superioară posibilitate de cunoaştere, mult mai adâncă şi bogată, din toate câte am avut prilejul să le trăiesc în cursul vieţii mele.

 

 

Scrisoarea (42)  din 30 Ian. 1980 de la Pamfil Şeicaru

 

Am lăsat intenţionat să treacă atâtea zile din acest început de an, ca să pot descifra ce va reprezenta acest an 1980 şi să-ţi comunic concluzia mea. Am citit în Le Monde articole privitoare la persecuţia religiosă în Rusia sovietică, un adaos la intensificarea acţiunii militare în Afganistan. Totul acţionează pentru a anula narcoticul "Detanta" care a înlesnit Kremlinului toate succesele de la Teheran, şi Yalta până azi. Până şi americanii mari consumatori ai drogei preparate de Stalin cu Roosevelt, au început să se desmeticească. Rusia sovietică se găseşte în situaţia lui Hitler în 1939 când, după ce obţinuse totul la Muenchen şi-a amintit că Bismarck spusese că: cine stăpâneşte Cadrilaterul Boemiei stăpâneşte Europa centrală, în consecinţă a intrat în Praga. Era convins că după ce au cedat la Muenchen vor ceda şi pentru Praga. Ori Statele Unite cedează de la 1945 cu o regularitate constantă, era firesc ca Rusia sovietecă să ocupe Afganistanul spre a lovi Pakistanul să poată avea un port la Oceanul Indian. Anul 1980 alegerea preşedintelui în Statele Unite, alegeri în Germania şi în Franţa, alegerea preşedintelui Eepublicei, deci un moment în care Kremlinul putea da o lovitură.

 

Rezultatul se vede: Detanta nu mai operează adormind instinctul de conservare al naţionalităţilor. Anul 1980, în apreciere mea va însemna pentru Rusia sovietică echivalentul anului 1918 pentru imperiul habsburgic, când a desănţuit primul război mondial: descompunerea sub reacţia principului naţionalităţilor învins la 1848.

 

Se aştepta moartea lui Tito de la o zi la alta. Toate ţările Occidentului aşteptau cu îngrijorare moartea şefului yugoslav ca Rusia sovietică să pună în execuţie Planul Polar cu invazia acestui Stat care îi dădea o situaţie dominantă în Adriatica şi deci în Mediterană. Contrar aşteptărilor Tito a suferit o operaţie la picior şi continuă să trăiască. Două divizii blindate ruseşti erau concentrate în lungul frontierii Bulgariei cu Yugoslavia. O masă de tankuri şi mig 23 sunt staţionate în Basarabia în lungul Prutului. Fără îndoială că operaţia reuşită îi va da răgaz de viaţă lui Tito încă o lună sau mai multe, dar întretimp situaţia internaţională se va agrava pentru Moscova.

 

În ce priveşte România situaţia internă este vizibilă: o criză de autoritate, o descompunere a regimului şi o situaţie alimentară îngrijorătoare. Armata? Ceauşescu a fost foarte ocupat să-şi facă palate, nu să-şi creeze scutul când ştia cât de gravă este situaţia lui la Moscova. Dar găsesc că această reacţie planetară împotriva Rusiei sovietice şi o evidentă scădere a comunismului în toate ţările, situiază pe Ceauşescu într'o poziţie singulară şi accentuând Stalinismului regimului. Mi-am amintit de o zicală ţârănească: fie noaptea cât de lungă, ziuă tot se face. Şi noaptea ce s'a lăsat pe ţară la 23 August va lua sfârşit.

 

Mă simţeam obligat să-ţi amintesc ceea ce gândesc.

 

Nu mai sunt singur: fratele meu s'a întors şi îmi este de mare ajutor. Din nefericire este suferind de o tuse rebelă în urma unei gripe avute în ţară. Îl văd că rezistă dar îi las lui să-ţi dea toate datele necesare spre a-i veni în ajutor găsind tratamentul necesar. Trebue să existe un medicament. Ştiu ce sensibil eşti la suferinţa aproapelui şi nu mă îndoiesc că-l vei elibera.

 

Sunt în prepararea finalului cartea consacrată Papei. Mă întreb când vei găsi răgaz să vii la Dachau pentru o vacanţă de câteva zile.

                                                         Cu dragoste al tău

                                                                                   P. Şeicaru

 

 

Note şi Comentarii

 

Maestrul îşi motivează întârzierea răspunsului prin faptul că a trebuit să-şi ia un anumit răgaz pentru ca la început de an să poată clarifica ce va reprezenta politic anul 1980 şi astfel să-mi comunice concluzia sa. În continuare vom avea încăodată ocazia să constatăm cu câtă luciditate şi har de a prevedea îşi construieşte viziunea sa politică, Pamfil Şeicaru, totul este adânc judecat, sistemul nu posedă absolut nicio fisură.

 

Pe plan internaţional domină aceleaşi raporturi ale "Detantei" între Uniunea Sovietică şi mai ales Statele Unite, desvoltate în spiritul înţelegerilor de la Teheran şi Yalta, se asigurau succesele Kremlinului neuitându-se că de fapt războiul al doilea mondial a fost câştigat împreună sau mai precis fără ruşi el ar fi fost pierdut, de unde marile eforturi depuse de Churchil pentru a împiedeca eventual un arministiţiu încheiat între Rusia sovietică şi Germania hitleristă, ameninţarea din partea lui Stalin exista şi exemplul păcii separate între Rusia şi Germania în primul război mondial plutea în aer ca o stafie rău prevestitoare.

 

După terminarea războiului americanii păstraseră alianţa cu Rusia, fiind convinşi că un război nu poate fi câştigat fără de capitalul uman pus la dispoziţie de Kremlin. Astfel că cedările Statelor Unite au continuat, o singură dată forţele americane au fost nevoite să ameninţe Rusia cu război, atunci când Hrusciov şi-a instalat rachetele în Cuba întreptate spre Washington. Dar există documentare filmate în care Preşedintele Americii J.F. Kennedy şi oameni-săi aproape în genunchi rugau conducerea ruşilor să-şi retragă rachetele din Cuba, atât le era de greu să declare război şi probabil dacă Hrusciov ar fi avut niţică răbdare ar fi căzut la învoială cu foştii aliaţi şi ar fi obţinut un compromis ceva mai favorabil decât ruşinoasa retragere care l-a costat postul de prim om politic al Rusiei.

 

Totuşi, cum se citeşte în "Le Monde", odată cu intensificarea acţiunii militare în Afganistan în Rusia sovietică se înmulţesc şi persecuţiile religioase, ceea ce îi determină până şi pe americani să se desmeticească.

 

Pentru marele ziarist Rusia sovietică se află în situaţia lui Hitler în 1939, când după ce au obţinut totul la Muenchen nemţii îşi amintesc de spusele lui Bismarck că doar cine stăpâneşte Cadrilaterul Boemiei domneşte peste Europa centrală, şi au întrat în Praga, sigur fiind că cei ce au cedat la Muenchen vor ceda şi la Praga. Şi Maestrul scrie: "Ori Statele Unite cedează de la 1945 cu o regularitate constantă, era firesc ca Rusia sovietică să ocupe Afganistanul spre a lovi Pakistanul ca să poată avea un port la Oceanul Indian. Anul 1980 alegerea preşedintelui în Statele Unite, alegeri în Germania Federală şi în Franţa alegerea preşedintelelui Republicii, deci un moment în care Kremlinul putea da o lovitură".

 

De-acum ştim că Statele Unite nu va intra în război pentru interesele altui stat deci nu o va face nici pentru Afganistan dar rămâne în aşteptare fiindcă atacarea Palistanului o va obliga să-şi apare poziţiile, doar bine ştim că pe această cale Rusia va ajunge la Oceanul Indian ocolind Dardanelele pe care încă nu reuşise să le ocupe.

 

În articole anterioare publicate cât şi în corespondenţa noastră, P. Şeicaru prevedea un al treilea război mondial, ce va izbucni în Pacific, Rusia sovietică ieşind învinsă de coaliţia chino-japono-americană. Aşa s'ar fi întămplat dacă trupele ruseşti ar fi înaintat spre Pakistan şi India, dar din contră armata rusă va da dovadă de mari slăbiciuni încât în cele din urmă, ruşii se retrag din Afganistan, punând capăt expansiunii lor imperialiste, în mod mai mult decât lamentabil. Fără îndoială pentru prima oară în istoria lui, imperiul sovietic se clatină în mod încontestabil şi va explica unele evoluţii viitoare, în primul rând, războiul din Pacific se anână din cauza defecţiunii principalului adversar, care căuta să-şi ascundă rănile încheind şi cu China, un tratat de prietenie, ceva mai devreme.

 

Deocamdată susţine pe drept maestrul rezultatul se vede: "Detanta nu mai opereazâ adormind instinctul de conservare al naţionalităţilor". Şi în previziunea sa greşeşte cu câţiva ani, puţin importanţi pentru istorie, se reţine împlinirea fenomenului în cele din urmă, mult mai devreme decât ar fi putut bănui majoritatea din cei inculpaţi în desfăşurarea evenimentelor: "Anul 1980, în aprecierea mea, va însemna pentru Rusia sovietică echivalentul anului 1918 pentru imperiul Habsburgilor care a deslănţuit primul război mondial: descompunerea sub reacţia principiului naţionalităţilor, învins la 1848".

 

În Yugoslavia se aşteaptă moartea lui Tito de la o zi la alta şi ţările Occidentului aşteptau cu îngrijorare ca după dispariţia lui Tito să urmeze o invazie rusească, pecetluind dominaţia sa până în Adriatică şi deci în Mediterană. Contrar asţeptărilor Tito a suferit o operaţie chirurgicală la picior şi continuă să trăiască. În acelaşi timp la graniţa cu Bulgaria şi pe Prut erau masate tancurile a două divizii blindate gata de atac. Cu cât Tito va trăi mai mult, cu atât situaţia internaţionala se va agrava pentru Moscova.

 

Va trebui să risipim o nedumerire şi pentru asta să ne amintim statul yugoslav a devenit puternic în urma păcii de la Bucureşti din 1913 când se pecetluia victoria sârbă asupra Bulgariei. În urma războiului prim mondial, fiind parte beligerantă aflată de partea Atantei, Yugoslavia îşi va consolida poziţiile teritoriale, obţinând o parte din Banatul românesc ceea ce l-a determinat ca în semn de protest, Ionel Brătianu, să se retragă de la Conferinţa păcii de la Paris.

 

După cum am văzut, Tito ca şi conducător al partizanilor postaţi în Montenegro, a ajuns să-l înlăture pe rege şi pe generalii sârbi, fideli coroanei, cu sprijinul ruşilor şi indirect al anglo-americanilor, prin el se realiza unirea masei de slavi din Balcani, visul încă al panslavismului ţarist. În lumina acestor date trupele ruseşti erau pregătite să atace Yugoslavia în caz de dizolvarea statului comunist ctitorit de Tito. Dacă ar fi vrut să cucerească această ţară ce i-ar fi oprit să o facă încă pe vremea când mareşalul sârb de origine croată, îşi trăgea sufletul să moară, cu un picior amputat? Sau de ce nu au ocupat-o imediat după decesul mareşalului Tito? Răspunsul este nu mai unui: oricâte dificultăţi le-a pricinuit Tito el reprezenta statul unitar yugoslav, de esenţă comunistă a cărui dezmembare în niciun caz ruşii nu doreau să aibe loc. Dovadă că aş avea dreptate, că acest stat, oricum artificial, care călca şi el principiul naţionalităţilor ca şi modelul său principal, Rusia, nu a fost dezmembrat decât după ce Rusia sovietică ea însăşi numai exista. Nenorocirea mare, neîncheiată până în zilele noastre a constuit-o atitudinea americană, care a impus anumite clauze inacceptabile pentru conducătorul sârb, de unde au făcut caz de prestigiul călcat al Statelor Unite, devenită prima putere din lume, şi s'a pornit un război nedrept, îndreptat împotriva populaţiei nevinovate şi nu a celui ce era considerat un criminal de război fiindcă indiferent de apartenenţa sa politică a încercat să apere drepturile propriei sale naţiuni, aflată în pericol de a fi desfiinţată. Necunoscând istoria acestei părţi de ţară numită Kosovo, americanii şi partnerii lor europeni au considerat că dreptatea este de partea albanezilor, şi de la început i-au sprijinit într'un mod nedorit, partinic. Fiindcă lucrurile s'au petrecut după moartea maestrului analiza îmi aparţine, şi eu nu pot da verdicte, doar să semnalez unele realităţi. În principiu problema regiunii Kosovo se transformă într'una a Macedoniei, şi aici după protestele localnicilor e sprijinită tot lupta partizanilor albanezi. Să zicem că americanii, nu altfel de cum au făcut-o în Vietnam, într'o zi dându-şi seama că nu sunt capabili să rezolve problemele regiunii, se vor duce acasă, cum se va încheia acest război drept, condus cu cele mai nedrepte mijloace?

 

Marele ziarist se ocupă, bineinţeles, şi de România a cărei situaţie internă ţine de o criză de autoritate, "o descompunere a regimului şi o situaţie alimentară îngrijorătoare. Armata?

Ceauşescu a fost foearte ocupat să-şi facă palate, nu să-şi creeze scutul când ştia cât de gravă este situaţia sa la Moscova. Dar găsesc că această reacţie planetară împotriva Rusiei sovietice şi o evidentă scădere a comunismului în toate ţările situiază pe Ceauşescu într'o poziţie singulară şi accentuând stalinismul regimului".

 

Am citat aceste rânduri ale maestrului deoarece ele descriu întocmai situaţia României din anul 1980 şi cei următori până în Dec. 1989. Cum am mai discutat-o, marele ziatrist o numeşte mai mult decât potrivit, o criză de autoritate, de care au profitat supuşii ei, deşi erau semne evidente de descompunere a regimului şi se instalase o situaţie îngrijorătoare, exista un cult dement al personalităţii dictatorului, organizări de Cântări ale României. În care Adrian Păunescu îşi etala virtuţile de mare histrion poetic, pentru ca în dosul acestei tot mai accentuate crize de autoritate, fiecare român să-şi vadă de interesele sale proprii, cu preţul decăderii României tot mai jos în corupţie şi minciună, lucrurile se aranjaseră atât de bine încât marea majoritate a românilor numai doreau schimbarea pentru care cinstiţii lor părinţi şi-au dat viaţa sau şi-au prăpădit tinereţele în temniţele comuniste. Desigur în atare împrejurări, Ceauşescu n'a fost preocupat să-şi ridice palate şi nu să-şi creeze un scut de apărare întărindu-şi armata când bine se ştia cât de gravă îi era situaţia la Moscova. Mai mult, prin reacţia planetară împotriva comunismului în toate ţările, Ceauşescu se afla într'o poziţie singulară, el accentuând stalinismul regimului. Pradă unei autopreţuiri prin nimic motivată, dictatorul se considera cel mai iubit fiu al poporului, semn că îşi însuşise toate lozincăriile scrise pe panourile purtate de manifestanţii în zilele de mari sărbători naţionale, el fiind eroul cel mai afişat al zilei. În realitate, cu fiecare zi ce trecea, Ceauşescu devenea mai singur, mai părăsit, lăsat să mustească în paranoia sa că el are misiunea să apare principiile marxist-leniniste luate în deşert de nişte mari trâdători ai cauzei muncitoreşti, cu care interesele sale se confundau deşi i-a dus la sapă de lemn, punându-le pe masă lor şi copiilor, rabdări prăjite. Dar va trebui să admitem că bietul dictator era minţit ca la uşa cortului din această cauză în loc să-şi dea demisia, cum i-o impunea situaţia, făcându-şi autocritica privind greşelile pe care le-ar fi comis, el convocase pe muncitori cu toţi cetăţenii Bucureştilui să le dea ultimele directive cum să se apare de duşmanul de clasă care peste tot a ajuns să-şi ascută armele. Nu a vrut să creadă urechilor când aclamatorii lui de ieri, acuma se aflau în rândurile prime ale celor ce-l huiduiau de zor. Peste câteva ore când cobora, prizonier al propriilor săi oameni, din helicopter, românii puteau să vadă un Ceauşescu părăsit de toţi, încât îţi inspira milă, odată ce apărea în postura unei victime pe care el a jucat-o până în ultima sa clipă de viaţă, atunci când declara că el ca preşedinte al ţării nu dădea socoteală decât marei Adunări naţionale.

 

Aşa se va încheia domnia acestui Nero de câlţ al Istoriei românilor însoţit de o Elenă ce îşi juca rolul unei lady Machbet de mahala, slăvită ca şi directoare a unui Institut de chimie, cogeamite academiciană cu titluri de honoris cauza ale altor universităţi străine, titluri cum poate nici genialul Iorga nu le-a avut.

 

Îmi spun şi astăzi, trebuie că mari păcate or fi având cei ce s'au grăbit să-l ucidă pe Ceauşescu împreună cu soţia sa tocmai de Crăciun, când creştinii prăznuiesc ziua Naşterii Domnului, Isus Christos, ziua păcii şi a reconcilierii ... între oameni.

 

În piesa lui Shakespeare, Hamlet, eroul principal, are ocazia să-l omoare pe ucigaşul tatălui său, dar nu o face fiindcă acesta se ruga lui Dumnezeu, ori dacă l-ar fi omorât într'o atare stare l-ar fi trimis în Rai, astfel că renunţă la actul respectiv. Aplicată această credinţă, îi asigur pe ucigaşii lui Ceauşescu şi a soţiei sale tocmai în ziua Sfântă a Naşterii Domnului că i-a ridicat la ceruri, determinând să li se ierte toate păcatele şi crimele săvârşite cu voia sau fără, pe când ei făptaşii monstruosului act, o spune marele dramaturg englez că dacă şi-au putut ascunde grelele păcate în faţa oamenilor, ei vor plăti pentru acestea în iad, unde-i va condamna Pronia divină să-şi ducă zilele întru veşnice.

 

În ce priveşte soarta Rusiei sovietice marele ziarist a avut dreptate ea se va descompune din interior şi această misiune i-a revenit lui Gorbaciov şi soţiei sale Raisa, care sincer au vrut să reformeze comunismul, fără să accepte că dictatura şi teroarea constituiesc caracterele fundamentale ale acestui sistem social. Gorbaciov nu a fost un trădător al cauzei comuniste dar se confrunta cu o situaţie dezastruasă a finanţelor ţării, ajunsă la o scadenţă ce numai putea să amâne iminentul faliment. Deci noul prim secretar de partid era sincer în Perestroica sa, pe care o recomanda şefilor de partide comuniste şi nu chiar din întâmplare a găsit în Ceauşescu pe cel mai vehement opozant, şi avea în plan să cedeze Germania de răsărit, corectând o mare greşală istorică. Astfel drumurile sale la Bonn se înmulţesc devenind prietenul bun al cancelarului de atunci Kohl şi al ministrului de externe Genscher. Retrocedarea Germaniei de est au parafat-o cei doi, Kohl şi Gorbaciov, în timpul unei vizite a cancelarului în Crimeea, unde au petrecut câteva zile de neuitat, mai ales pentru istoria poporului german, Unirea celor două Germanii a avut loc la masa trativelor, fără nicio vărsare de sânge. Dar Gorbaciov se înşela dacă credea că astfel şi-a făcut datoria faţă de patrie căci a urmat presiunea din partea naţionalităţilor şi ale lor principiu sfânt care le dădea dreptul la o viaţă independentă şi astfel se desprind Ucraina, Rusia albă, ţările baltice, caucaziene şi Basarabia noastră, cu numele Moldova. În acele zile cu adevărat revoluţionare o unire cu patria mamă, România, ar fi fost posibilă, dar i se face lui Constantinescu marea vină de a fi semnat tratatul cu Ucraina recunoscând apartenenţa unor pământuri româneşti, de noua republică Ucraina de care niciodată n'au fost legate, dar în acelaşi timp dl. Iliescu pe atunci preşedintele ţării, a ratat ocazia să împlinească unitatea Basarabiei cu România, desigur îl obligau telefoanele, firul roşu ce-l avea cu Gorbaciov, să nu-şi strice prieteniile vechi de pe vremea, când studia la Moscova.

 

A fost o mare ocazie cu care nu o să ne întâlnim, curând. În campania ei de recuperare a teritoriilor pierdute, noua Rusia zisă democrată s'a oprit şi asupra Basarabiei, pe care a împins-o în război cu republica zisă transnistreană cu capitala la Tiraspol, unde armata XIV-a rusă le stătea în ajutor. În acele ciocniri provocate de puterea rusă, s'au evidenţiat patrioţii români conduşi de Ilie Ilaşcu, fapt pentru care au fost întemniţaţi, primului i s'au înscenat mai multe execuţii prin împuşcare, pentru întimidare, supuşi la un trai mai mult decât mizerabil. In Mai 2001 Ilie Ilaşcu a fost eliberat pe când ortacii săi continuă să fie întemniţaţi.

 

Aceasta e darea de seamă a marelui Pamfil Şeicaru privind situaţia politică înternaţională de pa anul 1980 în centru ei fiind activitatea Rusiei, în legătură cu ea "Detenta" Statelor Unite, şi în sfârşit se analizează situaţia României condusă de N. Ceauşescu şi criza lui de autoritate.

 

Marele ziarist a avut dreptate principiul naţionalităţilor nu se va rezolva în Rusia printr'un război, cum s'a întâmplat în 1918 cu principiul naţionalităţilor în imperiul Habsburgilor, ci Rusia sovietică se va dezmembra din interior, când se va afirma şi principiul naţionalităţilor asuprite în marea temniţă care a fost Rusia bolşevică.

 

8 Februarie 1980

Prea stimate dle Pamfil Şeicaru,

Am citit cu multă plăcere articolul scris de dvoastră în Carpaţii, delectarea fiind dată de măestria cu care stiţi să trataţi o problemă şi să o faceţi apoi şi plastic vie, ca pe o statuie de marmură, cum o aduceţi înaintea cititorului.

 

Aţi început cu Istoria de-acum 100 de ani, aţi trecut la Aristide Briand apoi la o amintire proprie cu O. Goga şi Gh. Brătianu contra Titulescu, ca pe urmă să descindeţi la politica în actual al lui Fr. J. Strauss.

 

Nu mă îndoiesc că aveţi articolul respectiv tradus şi în limba germană pentru a se putea lămuri şi Strauss, cine sunteţi şi că aşa un om nu prea are el printre partizanii săi din Bavaria, chiar şi titraţi sau mai ales printre aceştia, nu.

 

Fără să vreau să ştirbesc cu ceva din valoarea articolului dvoastră eu ca mai sceptic nu cred nici în Papa cel polonez şi nici atât în amicul nostru Strauss. De-aceea mă gândesc să nu păţiţi şi dvoastră ca Machiavelli cu Principele lui, dedicat întâi lui Cezar Borgia apoi lui Lorenzo, duce de Urbino, nici unul neîmplinind până la urmă speranţele secretarului florentin.

 

Bine ar fi să mă înşel!

 

Veţi inţelege că am avut o mare satisfacţie să vă citesc atunci când atât în ţară cât şi în exil, presa este căzută pe mâini de impostori şi de mediocrităţi. Un oarecare Stamatu a început să înjure până şi pe Rebreanu şi să discalifice pe Ion, capodopera absolută a literaturii româneşti.

 

Otravit de asemenea, mai mult decât înepţii, desigur articole de o exemplară maestrie cum este cel al dvoastră, mă umplu de mare bucurie sufletească, oricât aş avea şi anumite rezerve faţă de personanele vizate.

 

Închei dorindu-vă tot binele, sănătate şi cel puţin aceeaşi putere de muncă

 

                             al dvoastră

                                                   Ovidiu Vuia

 

 

 

Scrisoarea (43)  din  1 Martie 1980 de la Pamfil Şeicaru

 

Dragă Ovidiu

Abia ieri am primit "Carpaţii" şi aşa am avut o delicată surpriză: "Pamfil Şeicaru sau ceea ce nu se poate uita". Mi s'a părut că a fost scris ca de un comentator inspirat din "Adevăruri care trebuiesc amintite". Cum eşti familiarizat cu o bună parte din ceea ce am izbutit să se publice, articolul care a apărut în acelaş număr din Carpaţii nu m'a surprins. Vreau însă o rectificare la ceea ce ai scris, că am întors spatele emigraţiei. În 1940 începutul lui Octombrie am primit o însărcinare din partea conducătorului Statului, generalul Antonescu, să fac în Spania, Portugalia şi Franţa o luare de contact cu conducătorii acestor State spre a le explica de ce România este alături de Germania. Aşa am fost în audienţă la Salazar, la ministerul de externe al Spaniei care era şeful Falangei şi cumnat al lui Franco şi la mareşalul Petain. Bine înţeles că se dăduseră instrucţiuni ca şefii legaţiilor respective sî-mi deea tot sprijinul.

 

Desigur am fost primit cu toate atenţiile, dar, probabil că instrucţiile primite de secretaretarul general al ministerului de externe - Creţzeanu, au fost să zădărnicească misiunea, ceea ce am verificat la Lisabona: prin propriile legături am izbutit să am audienţă la Salazar spre marea şi evident, neplăcuta surpriză a ministerului în funcţiune, diplomat de carieră. Surpriza a fost şi mai mare când am fost primit de preşedintele republicii. În 1945 am ajuns la Madrid (luna Mai). Întretimp fusesem condamnat la moarte în lipsă. Am rămas uimit când ataşatul militar mi-a spus că nu poate lua contact cu mine fiindcă la legaţie urmează să se desbată cazul Şeicaru. Am înţeles. Furia celor de la legaţie era că eu începusem să public sub semătură articole în care arătam situaţia creată României prin capitularea fără condiţii făcută de rege cu sprijinul şefilor partidelor democrate, Maniu şi Dinu Brătianu. Ceva mai mult: ridicam problema Basarabiei, ceea ce a provocat panică. Un reprezentant al legaţiei s'a dus la ministerul de externe să expună situaţia, în care se aflau toţi funcţionarii legaţiei şi ministrul, de a fi rechemaţi şi cerea ca cenzura să oprească publicarea. Au fost trimişi la plimbare. În acest climat de ostilitate, am decis să plec la Palma de Mallorca unde am rămas 7 ani  şi am rămas într'o voită izolare. Nu erau compatrioţi pe care prezenţa mea să le ameninţe cariera, sau să le tulbure socotelile. Cei 7 ani au fost prilej de intensă lectură, găsisem o bibliotecă bogată. Ce bucurie am avut când am găsit volumele lui Albert Sorel, "Europa şi revoluţia franceză". O reciteam cu pasiune. Am descoperit anticarii unde am găsit traduse în spaniolă "memoriile contelui Withe", primul ministru al Rusiei ţariste care a negociat pacea de la Portsmouth, nu ştiu dacă am scris exact numele oraşului. Era un moment greu pentru Rusia ţaristă după războiul cu Japonia. Aşa am aflat rolul lui Theodor Roosevelt (Thedi) fără nici o legătură de familie cu Delano Roosevelt şi sprijinul dat contelui Withe de a obţine o reducere substanţială a condiţiilor de pace, impuse de Japonia victorioasă.

 

Situaţia Rusiei ţariste era extrem de grea: înfrângerii i-a urmat revoluţia de la 1905.

 

Preşedintele Theodor Rossevelt nu avea nici o simpatie pentru Rusia, dar era preocupat de a salva echilibrul de forţe în Oceanul Pacific. Exact ce inconştienţă lui Delano Rossevelt a creeat contrariul, dominaţia Rusiei sovietice în Asia şi în Pacific.

 

Întors la Madrid a venit Traian şi mi-a cerut colaborarea la Carpaţii, care s'a prelungit în cărţile pe care le-am publicat. Precum vezi eu am continuat să fiu prezent. Dacă vei veni la 18 Aprilie când împlinesc 86 de ani, facând sacrificiul unui drum până la Dachau, vei avea prilejul să vezi manuscrisele nepublicate, precum şi ceea se am publicat în Almanahul pribegilor care apărea dactilografiat.

 

În Aprilie sper să apară cartea consacrată Papei polonez care este adevăratul înterpret al vremurilor.

 

Am să te supăr rugându-te să-mi trimiţi nişte medicamente care pentru mine sunt necesare dar prea scumpe. Medicamentele indicate de medic sunt: Prostatin dragée, Intensain-150-, Lanitop sau Lanitop mite, Isoket retard 20 comprimate sau Nitro Mack retard. Cum am şi o infecţie la picior am utilizat DDD lichid şi vasilină. Rana merge spre vindecare şi nu aş voi să întrerup.

 

Închei cu tristeţea pe care o încerc de accidentul lui Govora. E vechiul şi statornicul meu prieten.

                       Închei cu o caldă îmbrăţişăre al dtale 

                                                                                 Pamfil Şeicaru

 

 

Note şi Comentarii

 

Marele ziarist îmi confirmă primirea publicaţiei Carpaţii din Madrid unde mi-a apărut articolul "Pamfil Şeicaru sau ceea ce nu se poate uita" pe care îl caracterizează, ca scris de un comentator inspirat din "Adevăruri care trebuiesc amintite". Totuşi trebue, consideră el, să mă rectifice fiindcă nu el a întors spatele exilului ci acesta l-a provocat s'o facă ceea ce să-mi fie iertat este acelaşi lucru, rezultatul fiind acelaşi, cum reese clar şi din textul meu. În această fază a vieţii lui, maestrul ţine să înlăture orice suspiciune, cum de altfel i s'a împutat de nenumărate ori, că dacă a întors spatele unui exil, care nu-şi merită numele decât de emigraţie, ar însemna totodată o colaborare cu regimul comunist din ţară.

 

Cu această ocazie maestrul îmi dă câteva date biografice importante pentru cel ce ar dori să-i cunoască activitatea mai de aproape. Astfel, în Octombrie 1940 primind o însărcinare din partea generalului Antonescu, conducătorul Statului român, de a lua contact cu şefii statelor Franţa, spania şi Portugalia pentru a le explica de ce România este alături de Germania. A avut întervederi atunci cu Salazar, cu ministrul de externe al Spaniei, şeful falangei, cumnatul lui Franco şi cu mareşalul Petain. Nu a fost greu să observe că existau instrucţii primite de la secretarul general al ministerului de externe, Cretzeanu, să i se zădărnicească misiunea cum a verificat la Lisabona unde a reuşit să ajungă la Salazar prin propriile sale legături spre marea dezamăgire a ministeriului în funcţie (ambasador), diplomat de carieră. Pe acelaşi Creţianu, scris Cretzianu, Maniu îl va trimite la Ankara să negocieze pacea cu anglo-americanii, partizanii unui armistiţiu fără condiţii, de-altfel, ca şi pe Ştyrbei la Cairo, dar aliaţii crfedincioşi Rusiei sovietice, pe amândoi îi vor trimite să trateze pacea cu reprezentanţii lui Stalin ceea ce se va întâmpla la Stockholm unde ambasadorul României în Suedia, Nanu, va duce tratative de pace cu doamna Kollontay, trimisa lui Stalin dar omul lui Niculescu-Buzeşti, G. Duca, fiul Ion Duca, va căuta să o convingă pe respectiva doamnă să trâteze cu partida regelui ceea ce la început Stalin refuză categoric neavând încredere decât în seriozitatea lui Ion Antonescu, până însfârşit va înţelege că va putea avea România pe tavă, printr'un armistiţiu fără condiţii, cum s'a şi realizat prin actul lipsit de orice responsabilitate, de la 23 August.

 

După descrierea maestrului nostru, bine se constată că încă din 1940 existau tensiuni între politicienii democraţi români şi Ion Antonescu provocate de cei dintâi, pe când generalul a jucat tot timpul cu cărţile pe faţă, de la început a propus partidelor istorice să preieie conducerea ţării, propunere repetată mai tărziu dar de fiecare dată au refuzat lăsând întreaga răspundere să cadă pe umerii lui Antonescu, s'au simţit mai în rolul celor ce acţionează din umbră, prin trădarea lor au declanşat arestarea şi apoi executarea omului pe care, în acele momente grele pentru ţară, ar fi trebuit să-l sprijine formând în jurul său, un zid de apărare.

 

În legătură cu acest personaj eroic, e cazul să amintim că atunci când a considerat războiul ca pierdut Ion Antonescu s'a hotărât să depună la o bancă elveţiană suma de 18 milioane de dolari, care să servească celor ce vor lupta în exil, pentru interesele vitale ale României aflată sub jug sovietic. Nu a mai ajuns să depuie decât 6 milioane şi i-a dat lui Cretzeanu dreptul de a avea acces la această sumă, în scopul semnalat mai sus. Peste ani, românii exilaţi au ridicat problema acestor bani, şi spre surprindere tuturor, Cretzeanu şi după moartea să, soţia lui, au recunoscut că suma respectivă a fost folosită pentru întreţinerea proprie deci ca pe o pensie viajeră la care mai avusese acces şi celebrul Vişoianu. Deci, nu s'a făcut nimic pentru exil şi interesele sale majore, în sensul că s'ar fi putut investi într'o instituţie culturală a cărei existenţă să fie garantată de o asociaţie anonimă pe acţiuni, totul a mers în buzunarele unor politicieni venali care fără niciun pic de remuşcare nu s'au abătut de la drumul de paraziţi ai societăţii româneşti, pe care până la urmă au dus-o la cel mai abject faliment, pe fruntea căruia sta scris cu sângele poporului romano-dac, cuvântul trădare. Ca o stafie al acestui trecut întunecat, ex-regele Mihai întors în ţară pentru a-şi prelua cele trei castele, constată că dintre toţi numai el supravieţuieşte şi o spune zâmbind de parcă i-ar mulţumi soartei ca i-a rezervat acest favor, şi nu-şi dă seama că a devenit o marionetă care se închină, ca la comandă, foştilor săi duşmani, aceştia deveniţi binefăcătorii lui. Ori se poate spune că dacă Napoleon a trăit un singur Waterloo, fostul rege a atins performanţa de a fi trecut prin două, mărindu-şi umilinţă unei trădări ce nu poate fi explicată decât prin lipsă de inteligenţă, viciu, puţin important pentru a-i şterge marea şi compromiţătoarea neruşinare, posibil de-a fi evitată, atunci când insul posedă elementarul bun simţ.

 

În 1945 în Mai Pamfil Şeicaru ajunge la Madrid, fiind întretimp condamnat în ţară la moarte. Vizitând legaţia română ataşatul militar îi aduce la cunoştiinţă că nu poate sta de vorbă cu el deoarece în cadrul acestei instituţii urmează să se dezbată cazul Şeicaru. Cei de la legaţie erau supăraţi fiindcă Pamfil Şeicaru începuse să publice articole în legătură cu situaţia creată României prin actul de la 23 August prin capitularea fără condiţii făcută de rege sprijinit de şefii partidelor democrate Maniu şi Dinu Brătianu. Ridicase şi problema Basarabiei ceea ce provocase o adevărată panică. Un reprezentant al legaţiei cerea ministrului de externe să oprească prin cenzură publicarea respectivelor articole. Drept urmare funcţionarii de la legaţia română au fost puşi pe liber.

 

Surprins de climatul de ostilitate din Madrid, maestrul s'a decis să se stabilească la Palma de Mallorca unde a rămas 7 ani, într'o voită izolare. Dacă mijloacele de existenţă ale marelui ziarist erau destul de reduse, la Palma a descoperit o bibliotecă bine înzestrată, astfel că putea să-şi perfecţioneze cunoştiinţele avute, de istorie, pe multe chiar să le îmbogăţească, în acest sens cei şapte ani cât a locuit pe insulă i-au fost cât se poate de productivi pregătindu-l pentru aşa zisa carieră de istoric, pe care a exercitat-o în a doua perioadă a vieţii sale din exil. Încăodată subliniez că nu e vorba de o nouă naştere ci de o continuare a unei activităţi de care în ţară ca director al Curentului nu avea destul timp să se ocupe, dar cunoştinţele de bază le avea şi o demonstrează faptul că marile sale lucrări se refereau la date istorice româneşti, la fel şi celebrele sale portrete aparţin, toate, unor cunoscute personalităţi ale culturii noastre.

 

Se poate spune că exilul i-a oferit mai mult timp pentru a se ocupa cu scrierea unor lucrări ale câror proecte le avea de mult în conştiinţă.

 

Mai ales în timpul şederii maestrului la Palma de Mallorca, îmi spunea Govora că el edita un ziar la Paris, în timp ce P. Şeicaru îi trimitea un material incendiar, încât el cu ziarul său juca rolui unui tun prin care arunca asupra celor în cauză ghiulelele ce i le trimitea maestrului nostru "tata Pamfil" cum îl numea el. Ţinta o formau politicienii români adunaţi la Paris în majoritatea lor autori sau susţinători al actului de la 23 August, pe care marele ziarist prin argumentele lui îi dobora ca pe nişte prăzi mult prea uşoare. Şi fiindcă dreptatea şi adevărul era de partea marelui ziarist, se înţelege, că nu i se dădea nicio replică, cine ar fi fost capabil oare să i-o dea, de unde urmau comentariile din culise care nu mai favorabile neu erau, răscolindu-se toate calomniile din trecut, deci exista o comunitate de idei între democraţii români şi comunişti privind necesitatea actului de la 23 August aprobat din amândouă părţile. Aş putea să mă refer iar, chiar dacă mă repet la discursul ţinut de regretarul domn C. Coposu, după revoluţia din 1989, studenţilor dîn Bucureşti, în care susţinea că regele nu avea o altă posibilitate decât să încheie actul de la 23 August deci urmează să-l preaslăvim pentru trădarea lui şi totodată să ne amintim de laudele aduse de social democratul de astăzi Ion Iliescu, comunistul convins de ieri, exregelui pentru încheierea respectivul act de trădare, adaogând pe tonul apocaliptic al marxistului că dacă nu ar fi existat 23 August, România ar fi piert de pe suprafaţă pământului. De aici prompta invitare la Versoix, exregele descoperindu-şi vechii prieteni din jurul lui Vâşinski, în persoana actualului preşedinte al României, Ion Iliescu a ţinut ca în cinstea reluării fostelor relaţii de amiciţie să ciocnească un pahar cu şampanie, oricum mai feriţi de ochii supuşilor cetâţeni români pe care majestatea sa îi trădează a nu ştiu câtea oară, cuprins de amnezia întoarcerii sale de la Otopeni, acasă, la ordinul celui cu care toastează astăzi.

 

Dintre lecturile sale maestrul îmi citează pe Albert Sorel: "Europa şi revoluţia franceză" pe care a avut bucuria s'o recitească şi descoperirea la anticari a Memoriilor contelui Withe, în spaniolă, primul ministru al Rusiei ţariste în timpul păcii de la Portsmouth unde se negocia pacea dintre Japonia învingătoare şi Rusia învinsă. Cu aceea ocazie preşedintele Statelor Unite Theodor Rossevelt (Thedi) care a intervenit, deşi nu avea simpatii pentru Rusia, Japonia să-şi reducă simţitor pretenţiile financiare ale condiţiilor de pace, într'un moment când Rusia se afla într'o situaţie extrem de grea, inclusiv economic. De altfel, după această înfrângere a urmat revoluţia din 1905. Preşedintele Statelor Unite vroia să menţie echilibrul de forţe în Oceanul Pacific, exact ce inconştienţa lui Delano Rossevelt - nu aveau nicio legătură de familie - a realizat contrariul, întărind dominaţia Rusiei sovietice în Europa, Asia şi Pacific.

 

Însfârşit, s'a întors la Madrid unde Traian Popescu i-a solicitat colaborarea la "Carpaţii" şi i-a publicat o serie de cărţi, amintite într'altă parte.

 

Pamfil Şeicaru, cu ocazia împlinirii sale de 86 de ani, la 18 Aprilie mă invită la Dachau când voi putea să văd ceea ce a publicat în Almanahul pribegilor şi unde pentru prima oară vorbeşte de manuscrisele sale nepublicate, printre ele aş fi putut descoperi mult discutata "Finlandizarea Europei" şi multe altele dispărute după moartea autorului.

 

Tot acum îmi mărturiseşte că speră să-i apară pană în Aprilie şi cartea consacrată Papei polonez care este adevăratul înterpret al vremurilor. Nici ea, după cunoştiinţele mele nu a văzut lumina tiparului şi cine era sabotorul publicării operelor marelui ziarist nu e greu de ştiut.

 

După ce mă roagă să-i trimit nişte medicamente îşi arată tristeţea "pe care o încerc de accidentul lui Govora. E vechiul şi statornicul meu prieten".

 

Acestui credincios prieten al maestrului, care în parte a fost şi al meu, atât de uitat astăzi, o să-i dedic operei sale din exil un capitol în cea de-a treia parte a cărţii de faţă, fiind sigur că pe această cale mă voi achita nu atât de o datorie de onoare ce-o datorez memoriei sale, ci voi da expresie unei dragoste de frate, pe care deşi i-o ofeream din inima inimii mele, fire spinoasă, el mi-o refuza dar cred numai în aparenţă, fiindcă ea îi încălzea fiinţa atât de încercată în aventura nu întotdeauna luminoasă a exilului.

 

În continuare voi reda mai jos articolul meu publicat în Carpaţii din luna Mai 1980, întitulat

Pamfil Şeicaru

sau

ceea ce nu poate uita

 

Un articol în Cuvântul românesc şi altul în Carpaţii vin să de amintească faptul că în Aprilie 1980 maestrul P. Şeicaru a împlinit vârsta de 85 de ani.

 

Aproape aş fi revoltat de tăcerea colectivă aşternută asupra acestui eveniment al vieţii noastre culturale, dacă nu aş fi ştiut că firea vulcanică a maestrului l-a dus până să-şi întoarcă furios spatele exilului negându-i orice drept de existenţă, în aşa fel că acesta din urmă - printre membrii căruia mă număr şi eu - şi-au putut întări supărarea scoţând la lumină unele articole din Curentul cel nou, majoritatea aparţin însă nu maestrului ci colaboratorilor săi, în primul rând dlui Vasile Dumitrescu.

 

Toate acestea nu justifică, după părerea mea izolarea de azi a maestrului. E drept că noi românii nu ştim să aniversăm un om decât înălţându-l în slăvi, tămâindu-l mai cu, mai fără rost. Desigur, era cazul acuma să fi procedat altfel, adicătelea să-i spunem maestrului tot ce ne doare să-i arătăm părţile bune dar şi cele ce ne ard inima. Şi dacă am fi făcut aşa, punând obiectiv cele bune alături de cele considerate de noi rele, am fi putut cu uşurinţă constata că realizările acestui om, la cei mai bine de treizeci de ani de când trăieşte în exil sunt deosebite şi că am săvârşiţ o mare nedreptate dacă am trece, aşa cum s'a întâmplat, pe lângă el, în tăcere.

 

Despre acestea ce nu se pot uita, realizate în exilul său lung, de maestrul Şeicaru vreau să scriu în cele ce urmează.

 

Prin tot ce a publicat în ultimii treizeci de ani se înscrie printre cei mai fecunzi şi valoroşi scriitori ai exilului, contribuind neîndoios la formarea unei culturi numai a noastră a celor ce trăim dincolo de hotarele ţării.

 

Cu concursul lui Traian Popescu a reuşit să-şi publice amintirile despre Oct. Goga, N.  Iorga, A.C. Cuza, C. Stere, A.C. Popovici şi Tudor Arghezi. Valoarea respectivelor studii constă în autenticitatea lor, conţinând unice file de istorie, autorul le-a scris după cum le-a trăit fără intervenţia unui deus ex machina numită cenzura comunistă. Memorabilă, publicată tot în editura Carpaţii este "Istoria partidului naţional, ţărănesc şi naţional-ţărănesc", în două volume, Madrid, 1963 şi "La Roumanie dans la grande guerre" apărută în editura Minard, Paris, 1968. Ultima lucrare se prezintă ca o capodoperă a geniului, decoratul cu Mihai Viteazul din primul război mondial, îl descrie în toată desfăşurarea lui istorico-politică. Prin această carte, Pamfil Şeicaru deschide la noi un nou mod, de a se analiza evenimentele contemporane, susnumita operă este suficientă singură pentru a-i asigura un loc printre nemuritorii neamului.

 

Mă întreb câţi dintre noi am citit sau avem în bibliotecă amintitele cărţi? Despre Istoria partidului naţional-ţărănesc pot să afirm bazat pe o experinţă epistolară proprie că această valoroasă lucrare de Pamfil Şeicaru este necunoscută la aşazisa Iului Maniu Foundation din New York.

 

Se vorbeşte pe drept de extraordinarele articole ale lui P. Şeicaru - eu le-aş considera de-a dreptul geniale - publicate ca articole de fond în anul 1944 în Curentul: în ele jurnalistul român arată o mai adâncă şi subtilă cunoaştere a problemelor de politică internaţională, în speţă a Rusiei bolşevice, decât un preşedinte american şi un premier englez, la un loc.

 

Nu mai insist asupra valorii acestor articole doar subliniez că în ele se vede felul cum înţelege autorul să trateze şi să analizeze evenimentele de politică externă al căror cronicar modern este. Aşa în 1944 când încă nemţii erau în ţara noastră maestrul nu se mai adresa decât forţelor aliate, fiind pe scaunul unui şahist ce nu poate să aibe în faţă decât piesele de pe tablă, cele pierdute, cum erau nemţii la ora aceea, nu mai prezentau pentru el nicio importanţă. Felul cum şahistul nu mai are ochi şi tactică pentru piesele căzute în afara tablei de joc nici maestrul comentator al politicei externe nu se mai ocupa decât de învingători. Înainte de a-l acuza şi azi încă, trebue să avem înaintea noatră planul de muncă al marelui ziarist, mai ales că ne va ajuta şi la o cunoaştere mai bună a personalităţii sale.

 

Pentru cei ce duc sau au dus până mai ieri o corespondenţă cu maestrul, ştiu că deşi la o vârstă inaintată calendaristic, spiritul lui se arată păstrat intact şi mai lucid decât a multor tineri. Articolele lui atât cele de ieri cât şi  cele de azi, aşi zice că sunt prelegeri de jurnalistică demonstrându-ne că de fapt pentru a scrie o pagină de ziar pe opt coloane, publicistul trebue să fie tot atât de documentat ca de pildă istoricul pregătit să elaboreze un studiu în trei volume. Un articol semnat de Pamfil Şeicaru este un exemplu de erudiţie şi măestrie, model pentru oricine se dedică artei de a scrie la ziar.

 

Înainte de a încheia sunt nevoit să amintesc faptul că spiritul zeflemist al românului, în floare de altfel şi pe ogoarele exilului nostru, atribuie lui Nicolae Iorga butada nu prea cinstită referitor la modul cum s'a ridicat Palatul Curentului definit prin "Un şantaj / un etaj". Fiind în discuţie marele istoric şi savant Nicolae Iorga, personalitate de care se poate spune că a scris mai mult decât a vorbit şi neexistând nicio referinţă la această butadă, este uşor de presupus că ea este o invenţie şi aparţine, în fond, unui stâlp de cafenea, dintre aceia care i-au purtat la judecată pe Caragiale, Al. Davila şi Liviu Rebreanu, fără să fi fost singurii acuzaţi, de un imaginar plagiat, pe care de fapt îl comit chiar ei!

 

Căci dacă ar fi să cităm pe N. Iorga dându-şi părerea asupra lui Pamfil Şeicaru, repetău ceea ce scrie în "O viaţă de om" despre maestrul nostru: "Numai furtunosul polemist Pamfil Şeicaru, care va deveni unul din cei mai mari ziarişti ai noştri, a stat cu sabia în mână în faţa fostului poliţai german".

 

Şi cei aflaţi pe alte baricade ale luptei vor trebui să recunoască măreţia din zborul acvilei, oricât de solitar ar fi acest zbor

Ecce homo!".