Scrisoarea (44)  din 16 Martie 1980 de la Pamfil Şeicaru

 

Dragă Vuia

 

Mă simt dator să-ţi dau o lămurire privitor la Papa, faţă de acţiunea căruia eşti puţin cam sceptic.

 

Vaticanul a avut un Papă, Leon XIII care a pus bazele catolicismului social prin enciclica asupra "Condiţiei lucrătorilor". Pentru el Evanghelia a păstrat toată efiecacitatea socială şi poate să fie un ferment de renovare rămânând un instrument de pace, Catolicismul social aşa cum l-a desvoltat Leon al XIII se rezumă pe această acţiune: Echivalenţa demnităţii oamenilor între ei. Cei puternici şi cei slabi sunt fraţi, dar lupta economică îi face adesea inamici în numele fraternităţii, catolicismul social intervine pentru a preveni excesele luptei.

 

Nu este întenţia mea de a desvolta doctrina, o vei citi în cartea la care lucrez. Vreau să-ţi atrag atenţia asupra unei alte năzuinţi. În scrisoarea din 1894, care rămâne ca testamentul gândiri lui Leon al XIII, tratează despre bisericile orientale. Este o calamitate care a separat Slavii de Roma. "Biserica orientală este păstrătoarea anticelor liturghii". De aici visul lui de a uni cele două biserici catolice şi ortodoxe, deci: formula bisericii unite a Blajului.

 

Tăria bisericii unite a fost verificată în momentul în care regimul - să nu uităm - a decis să renege Romei, Episcopii uniţi şi niciunul nu s'a lepădat de Roma şi au murit în închisori, precum şi sute de preoţi. Eu în cartea la care lucrez amintesc pe aceşti martiri ai bisericii unite, care impune Vaticanului să refacă această biserică a Blajului. Ori Papa polonez a reluat politica lui Leon al XIII.

 

Biserica unită ukrainiană a fost şi este supusă unei persecuţii sistematice de la Petru cel Mare şi până azi şi rezistă încă.

                                         O caldă îmbrăţişăre

                                                                                 Pamfil Şeicaru

 

Note şi Comentarii

 

Marele ziarist revine cu o lămurire privitor la Papa, faţă de acţiunea căruia mă arătam atât de sceptic. Nu-mi amintesc să fi susţinut aşa ceva, mi-am arătat în general neîncredera în acţiunea papilor, care afirmată cu multă tărie, e destul să vie un urmaş de altă părere şi totul să fie uitat ca printr'o minune.

 

Mai mult, sunt convins deşi n'am citit manuscrisul că prezentarea lui Leon al XIII-lea formează partea reuşită a lucrării, şi mă bazez pe ceea ce am spus că face partea forte a lucrărilor lui P. Şeicaru şi anume este harul său de a construi un ansamblu arhitectonis slujind ca temelie întregii naraţiuni, caracteristica totului corespunde unui continu suiş, greu de realizat în alte formule de alţi autori înzestraţi cu multă erudiţie dar le lipseşte scânteia facerii celei dintâi.

 

Deci, atenţia ne este atrasă de un papă cu o activitate excepţională, el a pus bazele catolicismului social definit prin enciclica tratând "Condiţia lucrătorilor". Oricât primeşte accepţia noastră de cetăte a unei cetăţi, măsura face parte din tendinţa religiei catolice de a ţine pasul cu vremurile, idee urmărită şi de Sf. Augustin când a preconizat întemeierea cetăţii divine pe pământ, simbolul cel mai fidel al Vaticanului ca putere de stat. Mai târziu, Toma d'Aquino va recunoaşte capacitatea de cunoaştere a inteligenţei umane, prin analogie ajunge la cea a lui Dumnezeu şi astfel circumscrie o credinţă specifică apuseană, catolică, diferită de protestantismul nordic, german. În ce priveşte ortodoxismul, el trăieşte cu deosebire în cer, sau mai precis umanul său e pătruns de divin şi în acest sens viaţa pe pământ atât de trecătoare nu are mai mare valoare decât o punte, fiind o trecere dintr'o stare în alta. Papa Leon al XIII când vorbeşte de anticele liturghii pe care le păstrează religia orientală ortodoxă, se referă la tradiţie ca la un lucru sentimental şi nu adevărat. Pe când pentru ortodoxism tradiţia transmite alături de Biblie, Cuvântul lui Dumnezeu, ori prin acest caracter ea se simte mai apropiată de origini deci mai autentică în credinţa ei, pe când catolicismul depărtându-se de originile creştine decine tot mai străin de adevărata învăţătură.

 

Adică, vreau să spun, că indiscutabil Papa Leon al XIII-lea rămâne un Papă mare, a înţeles imperativul timpului său, care în Apus era mult mai aproape pe ameninţarea comunistă decât în răsărit, doar acolo e leagănul ideologiei maexiste şi ale atâtor socialisme utopice nu puţine creştine. Este marele merit al Papei Leon al XIII-lea că a căutat să opună luptei de clasă atee, fratenitatea între cei săraci şi cei bogaţi, promiţând că de câte ori excesele de clasă se vor accentua, catolicismul social va interveni pentru a-l atenua. Este mare acest Leon al XIII-lea şi atunci când consideră că Evanghelia a păstrat toată eficacitatea socială şi poate să fie un ferment de renovare rămând un instrument de pace. Fără îndoială orice ortodox poate să-l admire pe acest Papă şi nu ar fi interzisă ca venerarea lui să fie însuşită şi de unii preoţi români chiar de rang superiori, şi se pare că monahii retraşi la mănăstiri mai izolate, în cele ce predică amintese, şi de catolicismul social, pe care-l vor numi ortodox.

 

Mai mult, am putea spune că nici un alt scriitor european nu a abordat un catolicism social aşa cum a făcut-o Dostoievski în genialele sale romane, să ne oprim la Demonii de pildă. Deci, sunt percepte creştine ce nu despart pe oameni dar ele nu sunt suficiente să caracterizeze pe un adevărat catolic sau ortodox, că de ei este vorba acuma.

 

Fără indoială, Papa polonez din foarte multe puncte de vedere este un demn urmaş al lui Leon al XIII deci l-am numi în acelaşi timp un mare Papă. Numai că el a înţeles, că unirea dintre cele două biserici nu se poate face la comandă, ori dacă eşti un bun credincios nu poţi să nu te simţi ataşat de religia ta părintească şi aici ortodocşii stau tari pe poziţii, nu pot admite infailibilitatea papei, oricât de superior ar fi, el ca om rămâne tot om, ce nu poate fi asemuit cu Dumnezeu sau Fiul Lui. Şi aici e vorba de un adânc principiu de spiritualitate: pentru catolic preotul joacă un rol de intermediar între om şi Dumnezeu, îi hotăreşte mântuirea deci această ierarhie are nevoie să fie şi fizic învestită ca urmaşul Sf. Petru şi deci infailibilitea este o chezăţie a acestei descendenţe. Pe când la ortodox preotul primeşte harul divin în timpul slujirii liturghiei şi a tainelor, el se poate ruga lui Dumnezeu pentru mântuirea credincioşilor săi, dar nu este în măsură să-şi însuşească o calitate divină şi să mântuiască pe om prin propria sa putere. Din această cauză cei investiţi să conducă biserica sunt oameni păcătoşi care pot primi sfinţenia dar fără să ajungă în timpul vieţii, ei înşişi, asemenea divintăţii.

 

Şi de-acum putem discuta problema uniţilor cu Roma şi desigur să recunoaştem martirajul episcoplilor români uniţi cu Roma subcomunişti niciunul nu s'a lepădat, spre cinstea lor, de legătura cu Papa şi de catolicismul lor, în parte ca ritual rămas ortodox. Dar au murit destui preoţi ortodocşi pentru credinţa lor deci din acest punct de vedere preoţii uniţi nu-i întrec.

 

Dar se mai pune încă o problemă: în 1699-1700 unirea cu Roma a avut un caracter politic, românii vroiau să aibe aceleaşi drepturi ca celelalte trei naţiuni privilegiate, dorinţă neîmplinită, de unde episcopul unit Inocenţiu Micu Klein a trebuit să moară în robia din Roma deci ca prizonier al papalităţii şi mulţi români au ucişi de armatele imperiale pe motiv că îndemnau pe fraţii lor să se întoarcă la religia lor strămoşească. Dar s'a întâmplat cu religia unită, greco-catolică, un fenomen asemănător ca şi cu religia anglicană, întemaiată de regele Henric al VIII-lea al Angliei din motive nu chiar religioase. Iată însă că după aproape două secole şi jumătate, în existenţa acestei religii nu se mai putea susţine exclusiv rolul interesului social şi istoric, atunci când jertfele episcopilor uniţi rezistenţi comunismului au spiritualizat unirea cu Roma, deci ea va trebui să fie considerată ca una cu dreptul de a-şi exercita funcţia religoasă recunoscută în libertatea ei de toţi românii , inclusiv de statul român. Consider judecata mea cât se poate de corectă, indiferent de religia lor, românii se vor considera fraţi, revenirea bisericii din Blaj la matca sa e un act bine stabilit, şi de toţi recunoscut.

 

Din păcate, bine se observă maestrul depăşeşte acest raport de bună frăţietate şi îi opune o unire cu sfânta Roma în condiţii, greu de înţeles. Adică, plecând dela antiordoxismul lovinescian, religie declarată obscurantistă şi retrogradă, idee prin care criticul sincronismului se arată total străin de sufletul neamului românesc, Pamfil Şeicaru ajunge să considere unirea dintre catolicism şi ortodoxism preconizată de Papa Leon XIII-lea realizabilă de Papa polonez dacă se va lua de model biserica Blajului sau a celei ucrainiene? Fără echivoc, unirea cu Roma, ca fenomen pur ardelenesc, se va generaliza la întreaga ţară ortodoxă, cel puţin aşa reeşea din ultima scrisoare a maestrului, cu voia sau fără, el se transforma într'un adept al prozelitismului greco-catolic, ceea ce pare de necrezut. Oricât am încerca să înterpretăm rândurile marelui ziarist că el se referă la desfinţarea bisericii unite, printr'un ucaz al regimului comunist iscălit de Petre Groza, şi deci propune revenirea aspra acestui act samavolnic, nu am cuprinde esenţa concepţiei maestrului care prevede, cum o scrie, unirea cu Roma a întregii suflări româneşti având ca model biserica Blajului.

 

În consecinţă, l-am întrebat în scrisorile mele dacă nu cumva se lasă influenţat de monseniorul O. Bârlea de la Muenchen, un preot greco-catolic a cărui cultură destul de vastă, sfârşea întru a propaga un greco-catolicism total, ca religia viitorului pentru poporul nostru. Astfel, în cartea sa România şi Românii, apărută ca orice lucrare propagandistă în condiţii optime, ediţie bilingvă română şi germană, cuviosul prelat, aflat în solda Vaticanului, prin însăşi profesia sa, ne mutilează în primul rând istoria printre altele declarându-l pe Ştefan cel mare catolic, iar în cultură în persoana unui canonic Grama redivivus îl desfiinţează nu nu numai pe Mihai Eminescu, dar în acelaşi timp şi pe Lucian Blaga şi Nae Ionescu pentru vina de a fi descris ortodoxismul ca şi o categorie specifică a spiritualităţii româneşti, ca de ceilalţi să nici nu se ocupe, singura ce-i atrage atenţia este şcoala ardeleană monument al trecutului, dar totatât şi al renaşterii culturale în viitor, şi înteresant că nu se referă la cei trei mari corifei ci îi scoate în evidenţă pe cei de a doua şi a treia generaţie, între aceştia T. Cipariu şi Treboniu Laurian, criticaţi pentru rătăcirile lor lingvistice. Maestrul nu mi-a răspuns la această problemă şi am putea susţine deci că el a ajuns independent la ideile pe care le propaga şi Oct. Bârlea, fanatic susţinător al greco-catolicismului românesc.

 

Ori cum am citit într'un număr al Curentului, apărut după înmormântarea maestrului, din care reeşea că preotul, cel ce-a slujit la groapa mastrului, din cimitirul din Dachau, a fost O. Bârlea, de unde putem deduce că cei doi s'au cunoscut destul de bine. Dar asta nu înseamnă că marele ziarist ar fi scris cartea despre noul Papă sub influenţa directă a canonicului Bârlea, ci acesta din urmă poate i-a accentuat entuziasmul direcţionat spre biserica greco-catolică, unită reprezentată de O. Bârlea, nu rar, chiar şi împotriva unor manifestaţii pur catolice. De altfel, respectivul preot era un autor fecund, sigur, aşa ca mie îi trimesese şi maestrului lucrările sale puse pe linia prozelitismului greco-catolic, de unde încă s'au mai putut întâlni cei doi învăţaţi de de orientare comună, în domeniul religios. Să reţineam ca E. Lovinescu în Istoria civilizaţiei române moderne este strict catolicizant, nu dă mare importanţă greco-catolicismului deoarece ştia că fondul cultural-spiritual îi este tot ortodox, deci de natură obscurantistă. Ori tocmai greco-catolicismuli bisericii de la Blaj, oferau un aspect decisiv ce-l atrăgea pe P. Şeicaru, pentru el ea constituia veriga de unire între ortodoxism şi catolicism.

 

Se ştia că de pildă, Vintilă Horia trecut la catolicism, lucru ce l-a negat până la moarte, s'a bucurat de anumite favoruri, datorită acestei treceri a avut uşile multor redacţii deschise, şi să nu mai vorbim de relaţia cu G. Papini, despre acesta a scris chiar un scurt studiu, prin ea primise nenumărate alte posibilităţi de colaborare.

 

Mai mult, având o diplomă de advocat şi nimic altceva, după cum mi-a mărturisit chiar el, vom putea admite că până şi în numirea sa ca profesor de literatura modernă la celebra universitate din Alcalá de Henares, de lângă Madrid, a jucat un rol important catolicismul său, mai ales că ne aflam într'o ţară ca Spania, păstrătoarea încă şi astăzi a unei tradiţii medievale. (Este singura ţară europeană, în care poţi să ajungi cu o diplomă de avocat, profesor universitae de literatură). Indirect, tot din surse catolice, V. Horia a putut ajunje un ziarist de limbă spaniolă, cunoscut şi de oamenii simplii de pe stradă fiind popularizat prin diferitele publicaţii de dreapta catolice.

 

De altfel, V. Horia s'a mutat de la Paris la Madrid după scandalul iscat tot de un român, romancierul Gheorgiu, preot de meserie, în legătură cu decernarea premiului Goncourt pentru Dumnezeu s'a născut în exil de V. Horia, total pe nedrept fiindcă autorul nostru nu a fost antonescian, dar pentru a evita alte neplăceri, V. Horia a renunţat la premiul Goncourt.

 

L-am vizitat pe V. Horia în apartementul său din Madrid unde stătea foarte bine ceea ce m'a bucurat mult de tot; însfârşit dădeam de un român bine situat şi va trebui sa acceptăm că tot ce-am scris aici despre V. Horia nu are nimic subversiv sau compromiţător în activitatea sa, catolicismul, ca instituţie respectată, anticomunistă îşi plătea colaboratorii ca orice altă organizaţie lucrativă, ar fi să dăm exemplu şi pe Al. Gregorian, care după ce a trăit ca ziarist la Roma, trecând la catolicism a primit un post de profesor de franceză într'un colegiu catolic din Statele Unite. Probabil că şi maestrul avea promisiunea lui O. Bârlea de a-l sprijini material din toate punctele de vedere dacă îşi va duce până îşi va duce până la capăt proectul de a scrie o carte de Papa Ioan Paul al doilea. Dar după cum se ştia nici această scriere nu a avut succesul scontat, maestrul a conceput-o după toate convingerile sale, dar până la urmă nu a văzut lumina tiparului, figurează pe lista manuscriselor pierdute. Cine e vinovatul, poate O. Bârlea poate altcineva, paguba a rămas de partea autorului dar şi a Vaticanului se înţelege!

 

Ne vine în minte şi cazul marelui poet al desţăraţilor, Aron Cotruş, trecut şi el la catolicism, îşi doarme somnul de veci sub o simplă placă fără cruce la căpătui, de unde se vede că cineva a economist, în mod nepermis de mult, la făurirea acestui mormânt care adăposteşte pe un erou al Patriei noastre. Cum se prezintă locul de veci al poetului, el este oglinda celor ce au în custodie acest mormânt şi îşi zic catolici. Lipseşte respectul faţă de memoria aceluia care s'a convertit la catolicism, întâlnindu-l pe calea meditaţiilor pe Ramon Lull, ca omagiu sacru adus religiei sale noi, a lăsat pe limbă de moarte, să fie pus în pământ îmbrăcat în rasă de călugăr iezuit. De ce-l ţineţi prizonier în cimitirul Holly Cross din Cleveland când el are acasă, în fundul grădinii din satul Lupu, la 14 kilometri de Blaj, sus pe colină între pomi înfloriţi, un mormânt unde îl aşteaptă părinţii şi un frate să se culce şi el alături de ei. Aşa ca un vrednic moţ de-al lui Horia, găsindu-şi veşnicia numai în miresmele de început de veac ale pământului său natal. Şi toate originile!

 

Nu vom putea evita nepotrivirile existente între ţărănismul lui Pamfil Şeicaru, desvoltat pe linia lui M. Eminescu şi N. Iorga şi urbanismul excesiv al lui E. Lovinescu, pe care nu ne-amintim, fiindcă nu mai avem cartea sa la dispoziţie, dacă nu cumva Lovinescu ar fi fost citat în mod pozitiv şi de părintele O. Bârlea.

 

Este izbitor faptul că în timp ce maestrul preconiza greco-catolicismul nostru, el de fapt îi ura felul de a fi, dacă l-am da de exemplu pe Iuliu Maniu ca intelectualul tipic unit, avocatul mitropolitului de la Blaj, Modovănuţ. Spiritul de independenţă şi volutarismul maestrului nu se putea familiariza cu figura ardeleanului cu ecouri latiniste, care l-a servit lui Caragiale drept model, pentru crearea lui M. Chicoş Rostoganul.

 

Se poate să fi jucat un rol principal unele cauze subiective în acutul antiortodoxism al maestrului. Mă gândesc la greutăţile ce i le-a făcut ctitorului mănăstirii Sf. Ana de la Orşova, regimul comunist, care a scos-o de sub oblăduirea patriarhei şi a trecut-o în seama episcopiei locale, a Caransebeşului. Prea familirizat cu problema respectivă nu am fost, ştiu că în acele zile m'a căutat la telefon, aici în Germania dr. Ciucă, probabil vroia să stea de vorbă cu mine petru a-l convinge pe maestru să accepte măsurile luate de regim că altă soluţie nu are. Atunci mi-am amintit că acest dr. Ciucă a fost pe vremuri medic-şef al regiunii Timisoara, funcţie în care nu s'a purtat prea omenos cu subalternii săi, sigur era trimisul partidului, am vorbit atât de rece cu el încât a înţeles că nu are niciun rost să mă mai caute, în continuare. Nu ştiu dacă nu cumva mănăstirea Sf. Ana n'a trebuit să fie mutată din loc odată cu construirea barajului de la Porţile de fer, dar cred că dacă s'ar fi întâmplat un atare eveniment marele ziarist mi-ar fi vorbit de el.

 

În al doilea rând, ridicarea duşmanului său de moarte Nae Ionescu la rangul de Apostol al ortodoxismului, încă putea contribui la atitudinea sa antiortodoxă.

 

Unirea cu Roma după modelul bisericii din Blaj, îi satisfăcea toate cerinţele momentane: păstrarea neatinsă a spiritualităţii autohtone, renunţându-se la ierarhia clerului ortodox mult prea pasiv în a apăra interesele poporului român ajuns în robie comunistă, din contră supunerea ei la dictatură va rămâne unul din păcatele de neiertat al respectivei conduceri ortodoxe. Înteresant că atunci când căuta un înlocuitor al lui N. Crainic pentru a scrie semi pagina religiosă pentru Cuvântul l-a refuzat pe Tudor Arghezi pentru a-l ocupa deoarece îi părea mult prea critic cu reprezentanţii ierarhiei bisericii ortodoxe, idee repetată în portretul ce i l-a dedicat marelui poet, deloc elogios, în 1958, ca după alţi duăzeci de ani să ajungă şi el un răzvrătit împotriva ei.

 

Totuşi, fiindcă nu citisem întreg manuscrisul nu puteam să mă aventurez să enunţ nişte critici fundamentale, mai ales că maestrul devenea din ce în ce în ce mai iritat şi riscam să întunec o prietenie aşa de frumoasă cum era legătura spirituală dintre noi. În fond, mi-am făcut datoria: în scrisorile mele, pe care din cauza lipsei de spaţiu nu le mai reproduc i-am transmis cu toată sinceritatea părerile mele atât privitor la teoriile lipsite de substanţă ale lui Lovinescu cât şi ale monseniorului Oct. Bârlea, mai mult nu puteam face.

 

De altfel, sub regimul comunist E. Lovinescu prin urbanismul şi antiţărănismul lui dublat de un antiortodoxism violent, intransigent, era unul din cei mai în vogă critici, apreciat pentru ideile sale cu adevărat marxiste, cel puţin asimilabile teoriei lui Marx, s'a bucurat de o deosebită apreciere din partea culturalnicilor comunişti, apogeul acestei preţuiri a fost realizat de actualul preşedinte al Academiei române, Eugen Simion, atunci când i-a dedicat un studiu partinic, într'o carte ce poate fi asimilată unei apologetice, lipsită de orice măsură. Culmea este însă că cei de la Paris, Monica Lovinescu şi V. Ierunca se arătau nemulţumiţi şi semnalau unele omisiuni ale celor din ţără, profitând de faptul că în acest mod total nemeritat Lovinescu va fi aşezat pe tronul încă neurcat de nimeni în cultura românească.

 

Mihai Sevastos a descris următoarea întâmplare al cărei erou a fost E. Lovinescu, demonstrând că omul nu era atât de independent în ideologie sa antiromânească precum se susţine. La un moment dat, prins cu acte ce puteau fi înterpretate de spionaj, un poetastru care nici nu frecventa prea des cenaclul "Sburătorul" ajunge să fie ameninţat cu surghiunul în Transnistria, orice fel de intervenţii rămânând fără rezultatul scontat. În noaptea când condamnatul urma să fie trimis în lagărul cu care în orice ţară în timp de război se pedepsesc spionii, se prezintă în dricul nopţii doi prieteni ai celui ce urma să plece şi îl roagă pe Lovinescu să intervie pentru a-l salva pe omul lor. Criticul, fără niciun cuvânt, deşi era bolnav şi de altfel comod din fire, se îmbracă şi pleacă la gară, unde ajunge în ultima clipă şi apelând la prestigiul său cât şi la bunele sale prietenii puse în mişcare printr'un telefon, astfel că în cele din urmă condamnatul la lagăr rămâne în Bucureşti. Fapta desigur e lăudabilă, dar astăzi ne punem întrebarea dacă nu cumva Lovinescu, aşa ca în acea noapte de pomină, scriind Istoria civilizaţiei române moderne n'a stat mai mult în serviciul duşmanilor neamului românesc, pe care se vede că trebuia să-i servească fără prea mari discuţii. Sunt gânduri ce ar putea explica şi marea vogă lovinesciană susţinută de regimul comunist, mai mult decât a face simplă plăcere, fiicei sale, Monica.

 

Cât de serios privea marele critic lucrurile ne-o arată faptul că era obsedat de pronumele său care silabisit ar putea să-i definească proporţiile creatoare nu mai de el recunoscute: Eugen ar putea fi citit Eu-geniu ori pentru păstrarea respectivului mister nu şi-l scria decât ca E. niciodată întreg Eugeniu!!!

 

Aş mai adăoga, lipsa talentului de critic la "marele literat", de unde de cele mai multe ori refuza să se pronunţe în legătură cu valoarea unui poet, o lăsa să-şi dea părerea pe Bebs Delavrancea, adevărata exponentă a Sburătorului, după care patronul se ascundea fără nicio reticenţă. G. Călinescu face remarca în Istoria literaturii române de la origini că în ultimii ani de viaţă lui Lovinescu i-a slăbit simţul critic şi teamă ni-este că această deficienţă i-a apărut odată cu moartea lui Bebs.

 

Dar în ce-l priveşte pe Pamfil Şeicaru eram hotărţât să închei mica noastră polemică având ca temă pe noul Papă polonez şi la asta mă împingea şi păţania cardinalului ungur Mindszenty cu Papa Paul al VI-lea. După ce după revoluţia ungară s'a refugiat la ambasada americană, după 20 de ani reuşeşte să scape din acest prizonierat fără sfârşit şi să ajungă la Roma unde Papa i-a făcut o primire cordială, dându-i cinstea să slujească împreună mai multe sfinte liturghii în perla Vaticanului, catedrala metropolitană Sfântul Petru, încununată de cupola, suitoare la cer, a lui Michelangelo.

 

Ulterior nu se cunosc motivele, cunoscându-se timiditatea Papei cât şi teama lui la diferitele posibile ameninţări politice, relaţiile cu Mindszenty se răcesc, acesta e trimis într'un al doilea exil mult mai dureros, unde-şi va încheia zilele pământeşti nu înainte de a fi scris o carte în care-şi descrie toate pătimirile lui cu Paul al VI-lea, care pur şi simplu s'a lepădat de el. Dupa lectura cărţii cardinalului ungur am rămas atât de impresionat încât am renunţat să trec la catolicism, aşa cum îmi propusesem, în sinea mea nu am admis nicio clipă purtarea papei lipsit total de înţelegere pentru cardinalul său. Dovadă că am avut dreptate este pelerinajul făcut de Papa Ioan Paul II-lea, Papa polonez, la mormântul lui Mindszenty cerîndu-i în genunchi iertare cardinalului, victimă a comunismului, pentru purtarea antecesorului său.

 

De-atunci am rămas cu neîncredere faţă de activitatea papilor care oricât de bună, putea fi anihilată de un urmaş cu alte păreri, e destul să luăm în seamă că însuşi Pamfil Şeicaru era obligat să lase o distanţă apreciabilă de jumătate de secol intre Leon al XIII-lea şi urmaşul său Papa polonez Ioan Paul II. Cât de grea este misiunea unui Papă ne-o demonstrează situaţia lui Giovanni al XXIII-lea, Papa italienilor, care rămâne autorul scoaterii limbii latine şi înlocuirea ei cu limbile naţionale, la Roma, italiană, provocatoare de protestul multor preoţi, aceştia au refuzat aplicarea unei măsuri atât de arbitrare, lovind în fundamentul catolicismului, s'au despărţit de Vatican şi au constituit diferite comunităţi catolice credincioase ritului vechi, latin, deci au dăunat unităţii bisericii condusă ca un monolit, de ceilalţi papi.

 

Reconcilierea definitivă cu maestrul a produs-o telefonul ce mi l-a dat, cu atât mai de preţuit cu cât m'a chemat pe ziua de 16 Aprilie, înainte de a fi împlinit la 18 Aprilie 1980, venerabila vârstă de 86 de ani. O mai clară dovadă că se gândeşte la bunul său prieten nu putea s'o aducă, de unde reproduc rândurile mele de răspuns scrise chiar în aceeaşi zi: "M'a împresionat în mod deosebit telefonul Dvostră, fiind o bucurie pentru mine să vă pot auzi cel puţin vocea, dacă datorită unor împrejurări obiective nu am ajuns încă a ne cunoaşte. Regret, tare mult, că nu pot participa la aniversarea Dvoastră, dar sunt singur în institut, profesorul fiind bolnav iar ceilalţi în concediu. Am să fac însă tot posibilul ca într'un sfârşit de săptămână să vă vizitez pentru a putea sta mai pe îndelete de vorbă.

 

Şi cu această ocazie vă doresc La mulţi ani cu sănătate şi putere de creaţie, asigurându-vă că voi fi alături de Dvoastră, cu inima şi dragostea ce v'o port.

 

Încă m'au mişcat vorbele Dvoastră asupra activităţii mele, a situaţiei înternaţionale şi bineînţeles cele rostite în legătură cu Italia cea veşnică".

 

De-atunci nu am mai purtat discuţii privind pe Papa polonez şi unirea cu Roma prin modelul oferit de Biserica Blajului.

 

Scrisoarea (45 ) din 12 Mai 1980 de la Pamfil Şeicaru

 

Dragă Ovid, am primit Cuvântul românesc cu articol tău, (george Murnu şi neohumanismul românesc n.n.). Evoci cu atâta cuceritoare căldură pe marele traducător al lui Homer. L-am cunoscut, era un autentic cunoscător al clasicismului grec şi roman. Modest pe cât de învăţat. Eram de comun acord în neaderenţa la zisa poezie modernistă, culminând cu idioţenia dadaismului. Cum ţi-am mai scris am primit "Charles d'Orleans et Ronsard počtes d'avant-garde" de Mira Simion soţia lui Baciu. O fină analiză. Eu am cunoscut pe părinţii ei în 1923 la Râmnicu Vâlcea şi am rămas prieteni. Probabil sub influenţa soţului a reprodus o poezie (?) de Tristan Tzara. Acesta este un evreu care prin 1912-1913 a încercat să publice versuri în maniera lui Ion Minulescu şi n'a izbutit, cum n'a izbutit să devie gazetar. În 1914, când a izbucnit războiul a plecat în Elveţia. Şi apoi, târziu, după ani a reuşit să se lanseze la Paris, cu mişcarea Dada. St. Baciu - tatăl lui, era profesor de latină la liceul din Braşov. Nu este lipsit de talent şi are o ingenioasă artă a versificării. Mama lui era evreică, de aici ispita a cărei victimă este el adesea, pentru toate aberaţiile de tip Dada. Aştept cu nerăbdare să-ţi cunosc părerea privitor la primul număr de reapariţie a Curentului. Din iniţiativa dr. Iliescu şi a unui inginer constructor Cristescu s'a realizat un sprijin pentru susţinerea Curentului printr'un apel lansat de aceşti doi către prietenii lor. Zilele acestea se pune sub tipar noul număr, şi astfel va continua regulat, din nefericire numai cu 4 pagini, dar năzuim să putem apare în 8. Intenţia noastră este să aducem în dezbatere toate problemele care ni se vor pune după prăbuşirea regimului existent. Imensa majoritate a emigraţiei nu-şi dă seama de marea mutaţie socială, economică şi spirituală, care s'a produs în ţără la care corespunde muta tăcere a naţiei care este categoric ostilă, dictaturii proletariatului cea mai sinistră batjocoră a existenţei - omului într'un regim marxisto-leninist. Va fi totul de reconstruit. Este o iluzie să ne închipuim că după prăbuşirea inevitabilă a acestui regim ne vom întoarce la situaţia zisei democraţii. "Nu învie morţii e'n zadar copile". Eu te rog să ţii minte că eu nu voi mai fi când se va petrece revoluţia internă în Rusia sovietică cea care va avea efecte asupra regimurilor instalate la putere de armata sovietică de ocupaţie. În aprecierea mea acţiunea Rusiei sovietice în Afganistan este similară cu a Austro-Ungariei împotriva Serbei după asasinarea prinţului moştenitor la Sarajevo. O eroare de apreciere a mobilizat principiile naţionalităţilor ignorate de Habsburgi de la Metternich până în 1918 când imperiul a sărit în ţăndări.

 

Eu, dragul meu, sunt sigur că voi trăi un Decembrie 1918 pentru Moscova.

 

Te îmbrăţiţez, mulţumim pentru medicamente care îmi dau curs de durată inimii.

                                              

                                      Pamfil Şeicaru

 

 

Note şi Comentarii

 

Maestrul se referă la articolul meu "George Murnu şi neohumanismul românesc" şi apreciază căldura cuceritoare cu care-l evoc pe marele traducător al operele lui Homer. L-a cunoscut personal şi mă asigură că era un autentic cunoscător al clasicismului grec şi roman.

 

Personal îl preţuiesc pe G. Murnu şi pentru poezia lui clasic-hermetică închinată misterelor din Cuvinte, într'o altă carte întitulată "În grădinile lui Apolo" mă ocup îndeaproape de ea şi de inegalabila ei frumuseţe, încât nu pot înţelege uitarea care s'a aşternut ca un văl al morţii, total nedrept, peste ea.

 

Aş dori să subliniez că termenul de neohumanism dat activităţii lui Murnu m'a urmărit îndelung neputând să fac deosebirea între el şi termenul de neoclasic. Deci am început să aprofundez problema pentru a-mi da înainte de toate seama că noţiunile nu se despart atât de didactic între ele, de cele mai multe ori pot sta alături fără să se contrazică.

 

 

Astfel prin neoclasicism se exprimă înainte de toate o formă ce aparţine lumii antice, elene, şi desigur face parte din cultul marilor valori ale artei şi literaturii Greciei vechi Helada zeilor din Olimp. Pe când prin humanism, sfera neoclacismului se lărgeşte prin faptul că respectivul cult al formei clasice se adaogă unui ideal educativ prin care umanitatea se înobilează, înălţându-se.

 

În acest sens de la Renaştere încoace se vorbeşte de un neohumanism în înţelesul de mai sus, termenul de neoclacism fiind mult prea strâmt pentru conţinutul atins. Deci nu e greşit să vorbeşti în legătură cu activitatea lui Murnu de neohumanism deşi forma clasică deţine locul cel mai important inclusiv în hermetismul său poetic.

 

Dar adâncind problema ne vom lovi de termenul de neoclasicism foarte întrebuinţat într'o cultură ca cea germană, parcă pentru a tăia avânturile uneori mult prea exagerate ale expresionismului tipic german, apare reacţia neoclasică, pecetluind dorul după ordine şi armonie la un spirit mereu anarhic şi mai ales dornic să se autodepăşească.

 

În acest cadru german a fost adoptat termenul de neoclasic inaugurat de J.J. Winckelmann, pe urmele căruia Goethe îşi trăieşte perioada neoclasică vizitând Italia numai cu interesul de a vedea ruinele şi templele antice de la Paestum de pildă, trece pe lângă realizările lui Michelangelo din Capela Sixtină iar lui Rafael Sanzio îl preferă pe clasicul Rafael Mengs. Chiar în doua calătorie italiană e pictat de Tischbein aşezat în mijlocul ruinelor din Campania, tablou aflat în muzeul din Frankfurt/Main. Fără îndoială acţiunea sa o considera humanistă dar denunirea curentului a rămas neoclasică. Tot Goethe avea o mare admiraţie pentru Joh. Heinrich Voss, traducatorul în limba germană a Iliadei şi Odiseii, îi dădea titlul de homerid, ceimai ales din toate, râvnit chiar şi de magul de la Weimar. La noi, românii, G. Murnu ar fi meritat să fie cinstit ca un homerid, primul dintre primii iubiţi de zei şi hrăniţi cu ambrozie cerească.

 

De semnalat că Schliemann, copil de pastor din Mecklenburg, în decursul anilor a învătat pe de rost, în limba greacă, Iliada şi Odiseea, pe baza acestora cunoscând Iliada a descoperid Troia, pe când Odiseea l-a dus la Itaca, unde a recitat ţăranilor din penultimul Cânt, întâlnirea dintre Odiseu şi tatăl său Laerte.

 

Prin urmare, între noţiunile de neohumanism şi neoclasicism există un raport direct, rădăcinile comune poartă la cultura greacă veche şi romană.

 

Odată cu secolul nostru a fost pus în circulaţie termenul de humanism, discutat independent de cultura elenă şi de clasicisim. Ori dacă aşa zisul humanism comunist bazat pe învăţătura marxist-leninistă e contestat, o teorie nouă prezintă Th. Mann căreia va trebui să-i dăm atenţia cuvenită. Pentru acest autor, porunca timpului este dată de humanismul colectiv sau comunist, în care individul nu mai trăieşte pentru el ci pentru comunitate, aşadar burghezia, pentru a conduce lumea va fi nevoită să-şi schimbe - perspectiva însuşindu-şi felul de a se adapta noului humanism colectiv, asta dacă nu vrea să piară sub călcâiul proletariatului. După cum s'au desvoltat lucrurile, burghezia capitalistă ca de la sine a ieşit învingătoare şi pentru a-şi întări poziţia recurge la humanismul colectiv ca şi globalizarea, făurirea unei europe unite pe interese financiare, în acest complex individul a devenit un mijloc şi nu scop, locul lui fiind luat de colectivul intărit prin maşina lui.

 

Ca şi un răspuns dat acestui humanism colectiv, M. Heidegger bazat pe sistemul său ontologic, cere eliberarea Fiinţei de sub tutela fiinţării, aceasta din urmă reprezentată de anonimul lui "das man" amintindu-ne de Revolta maselor lui Ch. Maurras. Mai departe filozoful consideră că în faţa dominării planetare a technicii asupra culturii, se recomandă apărarea valorilor culturii, de unde Heidegger a devenit gânditorul preferat al francezilor.

 

Este de notat că pentru salvarea omului de astăzi filozoful german se opreşte la sacrul din poezia lui Hoelderlin, descris a fi al unui eremit din Grecia, deci firul clasic nu se pierde cu totul de altfel prezent şi atunci când pentru a ajunge la esenţele originare e nevoie să cunoşti limba greacă de fapt condiţia primordială ca să-i pătrunzi sistemul filozofic. În acest mod ni se atrage atenţia că tehnica a decapitat omenirea preluându-i domeniul dedicat culturii greceşti, astfel vom recunoaşte de unde începe degradarea noastră ca oameni ai spiritului.

 

În literatura germană, de pildă, clasicismul e atât de legat de o formă de expresie încât marea epocă a lui Goethe şi contemporanii săi e pe cât romantică şi clasică şi chiar barocă, nelipsind nici străfulgerările expresioniste.

 

Vom sări pasagiul privind pe  Şt. Baciu pentru a ne ocupa cu el la urmă, aşa că ne vom opri la celelalte probleme ridicate de marele ziarist, în cele dintâi ar vrea să-mi cunoască părerea despre reapariţia Curentului la primul număr, lucru posibil prin intervenţia unui medic Iliescu şi a unui ingenier constructor Cristescu, amândoi au rezolvat treburile încurcate ale Curentului, făcând un apel către pretenii lor. E greu de crezut că într'un interval atât de scurt, Vasile Dumitrescu, putuse să scape de datorii atât de mari cum sigur era suma pusă de el în discuţie, ori poate trişase şi cum cei din jurul său îl socoteau de o vanitate bolnăvicioasă, protitase de ocazie să facă pe marea victimă în faţă unui exil care nu se prea înteresa de existenţa lui. Sursa banilor putea să fie şi în altă parte, şi atunci respectivul domn a căutat să pună în gardă pe marii lui protectori, aceştia doi nefiind cu siguranţă cei citaţi de maestru, fiindcă ei puteau fi sesizaţi în fiecare zi, când bine se ştie că drul Iliescu era unul din apropiaţii săi. Dar de ce să ne ocupăm cu afacerile nu prea curate ale noului director al Curentului, care mai mult ca sigur nu îl minţea pentru prima oară pe marele ziarist. Şi că sigur nu era el atât de avut precum se prezenta maestrului care îi vânduse dreptul de a publica ziarul Curentul dar nu mai în exil nu şi când se vor întoarce în ţară.

 

Mai interesante sunt părerile maestrului în legătură cu prăbuşirea inevitabilă a Rusiei Sovietice considerând acţiunea din Afganistan similară cu a Austriei şi Ungariei când au pornit război împotriva Serbiei, după asasinarea prinţului moştenitor la Saraievo. Îmi atrage atenţia să ţin minte ce se va întâmpla după revoluţia internă a naţionalităţilor în Rusia, aceasta va avea ca efect o cădere a regimurilor instalate la putere de armata sovietică de ocupaţie. Consideră că el va mai trăi un Decembrie 1918 pentru Moscova, dar nu va mai fi atunci când se va schimba sistemul politic în România, poporul român este categoric ostil dictaturii proletariatului cea mai sinistrâ bajjocură a existenţei omului într'un regim marxist-leninist. Din păcate, istoria a vrut altfel, maestrul nu amai trăit nici clipa căderii Rusiei sovietice, nici eliberarea României de sub jugul sovietic, deşi prevederile sale s'au împlinit dar într'un timp mult mai desfăşurat decât cum şi-o dorea marele exilat.

 

În ce priveşte regimul politic pe care îl vor prefera cei din ţară nu va mai avea legături cu vechea democraţie românească dar nici nu va provoca o reconstruire totală cum o vedea maestrul, deoarece statul comunist nu mai oferea nimica de refăcut, în esenţa lui era demult falimentat. Problema am dezbătut-o într'altă parte nu mai revin asupra ei, oricum zestrea grea a comuniştilor pe care ne-a lăsat-o Ceauşescu, a atârnat şi atârnă greu în balanţa care a coborât tot mai mult, asigurându-ne ca popor un trai de pe azi pe mâine, în mare sărăcie.

 

De-acum ne-a venit rândul să ne ocupăm de Şt. Baciu a cărui prezentare a început-o maestrul dar noi o vom continua lăsându-ne conduşi de cartea acestuia "Praful de pe tobă" în care destinul autorului se intrică organic cu social-democraţia românească, descrisă în aducerile sale aminte uneori ocolind adevărul căruia în general, Şt. Baciu nu-i obişnuit să-i dea importanţa cuvenită.

 

Prin părintele său un om din toate punctele de vedere respectabil, bună cunoştiinţă a lui N. Crainic, tânărul Ştefan Baciu intră foarte tânăr în redacţia Gândirii chiar dacă nu direct cum susţinea el, pe post de redactor, bucurându-se de aprecierea directorului şi pentru că era odrasla unui om pe care-l respecta. În acest context poate să-şi imagineze orişicine mânia lui Crainic atunci când angajatul său îi aduce la cunoştiinţă că trece la social-democraţi cu cea mai nevinovată seninătate. La noi, pe-aceea vreme social-democraţia lui Titel Petrescu nu se asemăna cu aceleaşi partide care conduc ţările apusene astăzi ci era mai mult o filială, ceva mai îndulcită a partidului comunist, îl vom auzi chiar pe Titel Petrescu de declarând acest lucru, de unde se vede că tovul Atanasiu a păstrat tradiţia a social-democraţilor să facă front comun cu comuniştii fie şi cu numele schimbat de PDSR.

 

În cartea sa Ştefan Baciu îl terfeleşte pe Crainic,  îl face un tiran dur neînţelegător faţă de sensibilitatea unui tânăr, dar cu această ocazie Ştefan Baciu dă prima lui probă că-i lipseşte măsura trădării, nu-şi dă seama de gravitatea comiterii ei, indiferent la ce vârstă.

 

Rândurile de faţă sunt fragmente dintr'o recenzie a mea (1985) privind cartea Praful de pe tobă, Memorii 1918-1946, ed Mele Honolului 1980, completată, acolo unde memoria autorului cu voie sau fără voie prezintă nepermise lacune, de corectările aduse de dl. V. Frunză un tovarăş desamăgit de social-democraţia românească, organizaţie din care a făcut şi dânsul parte. În lucrarea respectivă, dedicată cu precădere lui Titel Petrescu şi Ion Pas, socialiştii români după 23 August 1944, la care se adaogă şi Şt. Voitec, scrie şi Baciu, erau anticomunişti şi ar fi instauraţ în România o democraţie autentică dacă n'ar fi fost Vâşinski şi tancurile sovietice. Adevărul însă este că imediat după 23 August Titel Petrescu a declarat ziarului francez "La tribune", publicată şi în Libertatea din 8 September 1944: "Pe plan politic suntem în colaborare cu PCR. Sperăm că după pace să se ajungă la o unitate politică prin fuzionarea celor două mişcări, fuziune care este cu atât mai indicată cu cât comuniştii au renunţat la Internaţionala a III-a". De-acum să nu e mire că V. Frunză va aborda cazul social-democraţiei ca pe o anexă a partidului comunist român a cărui istorie o publică în Arhus, Danemarca 1984. În spiritul declaraţiei de mai sus s'a înfiinţat F.U.M. = Frontul Unic Muncitoresc şi FND = Frontul Naţional Democrat, organizaţii prin care PSD-ul întărea poziţia partidului comunist "al celor 1.000 de membrii". La 6 Martie 1945 guvernul Petre Groza la putere se arăta sprijinit nu numai de tancurile lui Vâşinski dar în egală măsură şi de partidul social-democrat şi ziarul Libertatea unde colabora Şt. Baciu. Şi ne punem întrebarea, cum oare Titel Petrescu nu ştia ceea ce Pamfil Şeicaru scrise mult înainte, că Stalin desfiinţase Internaţionala III-a pentru a face pe placul Aliaţilor săi, dar că ea funcţiona mai departe cum o demonstrează cazurile lui Dimitrov şi Tito.

 

Pentru a se vedea că libertatea social-democraţilor români nu se deosebea de cea comunistă merită să cităm componenţii conducerii primului sindicat al ziariştilor din România, la adunarea din Oct. 1944, mostră de coaliţie comunisto-social democrată: "Preşedinte Ion Pas, pe când comitetul era format din, N.D. Cocea, Emil Socor, Scarlat Calimach şi Eugen Jebeleanu (ultimii doi buni prieteni ai lui Ştefan Baciu şi după o despărţire de 40 de ani). Acest nou sindicat declara libertatea presei democrate patronată de Scânteia şi Libertatea dlui Şt. Baciu, în acelaşi timp Scânteia publica pe primii scriitori admişi oficial, în locul acelora care au luptat pentru o Românie cu adevărat "liberă şi independentă". Iată-i: Maria Banuş, Ury Benador, Geo Bogza, George Călinescu, Ion Călugăru, Al. Mironescu, Miron Radu Paraschivescu, Ion Pas, Al. Rosetti, T. Teodorescu-Branişte, toţi rămaşi, până la capăt, slugi fidele ale PCR-ului. Subliniem că printre aceştia se află înscrişi G. Călinescu şi Al. Rosetti, a căror Istorie a literaturii române de la origini o va reedita, peste graniţă Ignorantul dar veleitarul Iosif Drăgan, în timp ce Miron Radu Paraschivescu comunist ilegalist era mentorul lui Ion Caraion şi Virgil Untaru-Iarunca şi alături de aceştia nu poate lipsi idolul lui Şt. Baciu, Ion Pas. Să nu-l uităm pe Geo Bogza "marea figura" a dizidenţei comuniste, prezentă la Europa liberă prin directorul ei, istoricul Vlad Georgescu.

 

După cum se poate constată din partea partidului comunist era legitim interesul pentru unirea celor două partide, consfinţită deja de Ştefan Voitec şi Ion Pas, prin faptele lor.

 

La 10 Martie 1946 la congresul partidului social-democrat se produce sciziunea provocată nu de fuzionarea celor două cum îşi aminteşte greşit Şt. Baciu ci, cum afirmă, V. Frunză de propunerea comuniştilor de a participa la alegeri pe liste comune. La acest Congres, în cursul lucrărilor, Şerban Voinea prezintă o schimbare radicală, nu-l mai sprijină pe Titel Petrescu ci acceptă teza comunistă. Preţul a fost postul de ministru la Berna promis de comunişti, pe care-l va obţine şi astfel împreună cu Voitec şi Ion Pas, şi el va trece în tabăra comuniştilor. Drept urmare, Ştefan Baciu când a primit postul de ataşat de presă la Berna era omul acestor vânduţi comuniştilor, îi părăsise pe Titel Petrescu, lucru pe care acesta nu-l recunoaşte. Dovada o aduce şi faptul că Ştefan Baciu îşi va publica un volum de poezii, înainte de a pleca din ţară, prefaţat nu de Titel Petrescu, aşa cum era prevăzut, ci de Ion Pas. Aşa dar Ştefan Baciu caută să ne inducă în eroare când scrie că a plecat în Elveţia ca ataşat de presă al Cuvântului liber, noul organ al Partidului social-democrat. Ziarul nu ştim dacă a apărut vreodată şi poate că Ştefan Baciu nici nu vroia să fie socotit în exil un colaborator fidel al lui Titel Petrescu, aşa cum se pretinde astăzi după atâtia ani.

 

În schimb ca subalternul lui Şerban Voinea, a reprezentat în acei ani regimul comunist din România mulţi români îşi amintesc de el, că în calitatea sa de funcţinoar al ambasadei, atunci când ajungeau la ambasada română din Berna cu intenţia de a cere azil politic, Ştefan Baciu le dădea sfatul să se întoarcă în paradisul bolşevic din România.

 

Totuşi atât el cât şi şeful său împreună cu toţi salariaţii Ambasadei au cerut azil politic drept protest la unirea din primăvara anului 1948, când forţat P.S. Dul a fost anexat partidului comunist. Şerban Voinea a încercat în zadar să câştige de partea cauzei sale pe politicienii din Apus, nu a reuşit, deoarece vedeau în el un simplu oportunist, omul comuniştilor, cum erau superiorii lui, Voitec şi Pas, deci îşi denunţa, de fapt, propria-i operă. Titel Petrescu a înţeles să-şi revizuiască falsa poziţie dar prea târziu, când maşinăria putea funcţiona şi fără el. Deci comuniştii l-au aruncat în închisoare de unde l-a scos, după multe intervenţii, Internaţională. Este momentul să ne întrebăm de ce nu s'a găsit nicio organizaţie politică internaţională să ceară eliberarea şi a celorlalţi politicieni români ca Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Ion Mihalache, Gh. Brătianu, morţi cu toţii în blestematele puşcării comuniste? Oricum Titel Petrescu a ieşit, cum a şi intrat pe uşa din dos a istoriei românilor, situaţie ce i-a fost creată de oportuniştii lui colaboratori.

 

Trădarea social-democraţilor după cea a regelui şi a generalilor săi la 23 August, atârnă - greu în balanţa mârşăviilor care au sprijinit nemijlocit instaurarea dictaturii comuniste în România. Exemplul politicenilor socialişti a fost urmat în bună parte de intelectualitatea oportunistă, scăpată de prigoanele sălbatece ale comuniştilor. Să pomenesc pe un profesor universitar, medic, ridicat de la locuinţa sa, în noaptea unirii celor două partide "surori" şi dus la securitate unde în faţa unor becuri orbitoare a fost supus unui interogatoriu necruţător, până dimineaţa i s'a întins adeziunea de trecere la partidul comunist. Confruntat cu această cerere, profesorul uşurat a întrebat de ce nu i s'a pus de la început această problemă că ar fi semnat-o imediat, "cu amândouă mâinile". Şi în acest fel s'au manifestat mii de alţi intelectuali, înscrişi nu din convingere la socialişti căci pentru ei denumirea în sine le liniştea conştiinţa, fără să-şi dea seama că se aflau într'o situaţie de tranziţie, pe toţi îi va înghiţi nesăţiosul Leviatan, partidul comunist. E de prisos să mai adaog că respectivul partid fost social-democrat a devenit una din slugile cele mai fidele stăpânilor săi roşii.

 

Ştefan Baciu a reuşit să se salveze din iadul comunist şi nu am avea ce să-i reproşăm, dacă am constata că după mai bine de 30 de ani ar exprima un singur cuvânt de regret pentru felul cum tovarăşii lui de partid au reuşit să abdice de la propriile lor idealuri. Dar în loc de aşa ceva el le arată pe mai departe o deosebită admiraţie, de Ion Pas susţine că a trecut la comunişti fiindu-i frică de închisoare şi iată că justificând laşitatea unui tovarăş de-al lui nici prin minte nu-i trece că mânjeşte memoria martirilor români care au combătut chiar cu preţul vieţii, comunismul, în care s'au complăcut superiorii săi îngrăşindu-şi insul în mocirla colaborării ca Şt. Voitec, Ion Pas şi chiar Şerban Voinea, dacă Titel Petrescu îi poate privi mai de la distanţă.

 

La apariţia acestei cărţi, prietenii lui Şt. Baciu, Vintilă Horia şi Horia Stamatu au elogiat-o, stăpânindu-i sentimentul amiciţiei şi nu datoria lor de români, în primul rând nu am putut să mă refer la această carte până nu aveam un material suficient să-i demasc întreaga impostură şi el mi-a fost pus la dispoziţie de lucrarea obiectivă a lui V. Frunză apărută în 1985 din această cauză recenzia mea, ce se vrea la fel de obiectivă, poartă data de Dec. 1985.

 

Dar cum Ştefan Baciu confundă noţiunea de Memorii cu cea de "dulci amintiri", mai ades retrăite la un pahar de Maitai havaian, el se opreşte nu numai la şefii săi social-democraţi dar şi la o serie de prieteni de altă dată, din care face din punct de vedere ideologic un ghiveci, bineînţeles menţionând că nu are nicio legătură nici cu N. Crainic, nici atât cu Radu Gyr căruia îi face un portret cubist cu pete goale, văzute din proprie perspectivă mioapă. De altfel, aplică reţeta lui Dada, îşi scoate pentru fiecare, cuvintele din pălărie în care adună la, întâmplare noţiunile tăiate din ziar, de unde rezultatul că descrierile ne apar bete, de-abinelea, sau nici atât cum e fiecare vers, lipsit de orice sens, iscălit de Tr. Tzara. De aici şi semnificaţia lui Mele titlul modestei sale fiţuici, ar trebui să însemne în greceşte cântec dar până la urmă i se potriveşte mai bine înţelesul francez de amestec pestriţ, talmeş-balmeş dadaist.

 

Deci, din amintirile lui Şt. Baciu, l-aşi cita pe Eugen Jebeleanu din goghist, devine omul regelui de la România frontului Renaşterii lui Cezar Petrescu, ca însfârşit ultima antişambră spre comunism să-i fi slujit frontul Plugarilor al lui Petre Groza. Sub comunişti va fi poetul lor de casă, academician şi membru supleant al Comitelului Central al PCR-ului. Împreună cu C. Theodorescu şi Radu Boureanu au format un trio de muşchetari ai regimului, după ce Arghezi a fost reoficializat, să joace pe lângă el rolul de politruci, termen îndulcit de bătrânul poet care le spunea "copiii mei". Nu e dat uitării un alt goghist Zaharia Stancu, autor în 1946 de poezii dedicate Maicii Domnului, va deveni cel mai bun păstrător al principiilor comuniste nu numai în romanul său Desculţ dar mai ales ca preşedinte al Academiei române.

 

Şi să-i dau un loc de onoare bunului prieten al dlui Şt. Baciu, Nicu Carandino, împreună puteau să-şi depene amintirile de pe vremea când erau tineri şi devotaţi aceluiaşi partid socialist dar şi ai Faclăi lui N.D. Cocea; Nicu va deveni ceL mai îndrăgit colaborator al Meléului din Havai, iar cu ocazia apariţiei cărtii acestuia "De pe o zi pe alta", ca să se constate nivelul politic şi patriotic ai scriitorilor din exil, toţi au aplaudat recenzia prietenului Şt. Baciu care a declarat cartea lui Carandino cea mai valoroasă carte de memorii scrisă în România, în ultimii zeci de ani, şi nimănui nu i-a trecut prin minte că noul favorit al editorului V. Râpeanu e una şi acceaşi persoană cu fostul director al ziarului Dreptatea, organ al PNŢ-ului, de care socialistul de întotdeauna susţinea că scria să câştige ceva bani, neluând la socoteală că mulţi români citindu-i articolele de fond din Dreptatea au plătit scump uneori cu viaţa, balivernele veşnicului Carandino. În cartea lui Nicu Carandino scriitorii din exil erau flataţi că se pomenea numele lor alături de cei pe care Baciu îi pomenise de mult în Melčul său dar acuma apăreau într'o carte din ţara comunistă. Iată nivelul eminenţelor cednuşii ale exilului care toate aşteptau să o ieie pe drumul de învidiat al lui Mircea Eliade, adică să se publice în România lui Ceauşescu.

 

Fără îndoială, predilecţia lui Ştefan Baciu pentru trădători este calitatea principală a scrisului său, se simte bine în bolgiile cu foc, rezervate de Dante vânzătorilor de ţară.

Personal cred că această categorie specifică pentru creaţia lui Şt. Baciu i-a influenţat în mod negativ însăşi evoluţia literară. A început-o frumos, sub conducerea tatălui său ca şi copilul minune al poeziei româneşti, - nu altfel ca Horia Stamate, sprijinit de N. Crainic e primit la Gândirea chiar dacă nu sub auspiciile megalomanului de astăzi. Dar în loc să meargă pe calea luminoasă a gândirismului, Şt. Baciu nu se simte bine pe ea şi începe să participe la şedinţele social-democraţilor conduşi de tovul Ştefan Voitec. Desigur că aflând N. Crainic îl dă afară din redacţia revistei, lucru ce astăzi Şt. Baciu nu vrea să-l recunoască, face pe naivul, acuzându-l pe şeful său de totală neînţelegere pentru ideile unui copil de 23 ani, numai că acest tânăr şi la 70 de ani tot socialista-comunist a rămas, de unde gestul maestrului a fost mai mult decât drept. Nu mai că noi suntem siguri, cu acea ocazie Ştefan Baciu a fost dat afară pentru totdeauna din literatura română, înclinarea sa spre dadaism e o probă sigură pentru acest  eşec total, în loc să se adape din nectarul cresc al îngerilor Gândirii a preferat, cum o scrie chiar el într'un vers, scuipatul acestora, de origine modernisto-dadaist. Sincer îl compătimesc pe Ştefan Baciu că din tânărul plin de speranţe. Nu a mai rămas din talentul său decât un simplu praf pe tobă, cum singur ni-o mărturiseşte.

 

Dar după atâtea surprize Ştefan Baciu ne va mai aduce încă una când după laudele total nemeritate închinate social-democraţilor şi unor poetaştri ai zilei, nu-i scapă aluzia versurilor lui M. Beniuc, un fel de motto bun de a fi pus la capitolul de literară română de toţi cei ce au vândut prin scrisul lor ţara, comuniştilor, şi fiindcă sunt atât de mulţi nu-i pot cita aici, dar i-am dori chiar memoriei lui Şt. Baciu să nu fie pomenit vreodată printre ei, aşa ca dintr'un sentiment de prietenie:

 

Dragostea şi cartea

poate şi politica

mi-au făcut harcea-parcea

Inima.

 

Vor fi râs cândva Octav Şuluţiu şi Emil Cioran, de aceste versuri, dar astăzi le-aş găsi humorul cam negru.

 

Consider că cel mai mare duşman al pretinsului poet Ştefan Baciu i-a fost şi îi este neseriozitatea cu care şi-a tratat talentul şi arta, prin respectivul caracter îi face concurenţă lui Tristian Tzara, fără să poată prinde consistenţă - este neserios şi în neseriozitate - regelui Ubu de Jarry.

 

Epilogul cărţii Praful de pe tobă cu elogiul dedicat unui anume Gârcean, poet după el, mare, mi-a inspirat, împrumutându-i întocmai cuvintele, următorul Microportret:

 

Ştefan Baciu din Havai

Ne trimite, vezi, Tai, Tai.

Şi-un post-scriptum, socoteală

Pentru un pahar Maitai:

Neavând la el în City

Călimară şi cerneală

Să-l iertăm de, ca'n Tahiti

Scris-a cu Melé de ... pipi.

1985

 

 

 

Scrisoarea (46) din 8 Iunie 1980 de la Pamfil Şeicaru

 

Dragă Ovidiu îţi răspund cu întârziere deoarece am fost prins să termin un nou articol pentru Curentul. S'a început expediţia articolului întitulat "Tito", şi ieri a trebuit să termin un alt articol pentru numărul din Curentul care se va da la tipar peste câteva zile. Precum vezi Curentul va apărea regulat. Şi acum lucrez la alt articol "Impasul tragic al Statelor Unite". Mă concentrez la aceste articole dat fiind intenţia ca să le public într'un volum spre a reda această fază a situaţiei internaţionale în care surprizele se succed uluitor când nu te-ai concentrat să le identifici geneza.

 

In ce priveşte articolul lui Ion Ursu Soricu eu am decis publicarea. Pe Ion Ursu Soricu l-am cunoscut în 1914 când terminasem liceul şi am început anii universitari. Ţin să-ţi atrag atenţia că nu şi-a strâns în volum poeziile pe care le-a publicat în diverse reviste între care Ramuri unde colabora regulat. Nu odată l-am auzit pe Făgeţel, directorul revistei care avea şi o tipografie cerându-i să-i publice în volum, poeziile. Invariabil spunea le voi publica după ce voi termina traducerea lui Faust la care lucrez. Cum să-şi speculeze elevii cerându-le să-i cumpere volumul când el nu publicase nici un volum. Informaţia este falsă pe cât de idioată. El era profesor de germană şi latină la liceul din Câmpulung Muscel. Când a fost numit la acest liceu bucuria lui, că comandantul regimentelor de infanterie era coloneul Traian Moşoiu, camaradul lui de la liceul din Braşov. Şi acolo a rămas până în 1916 când regimentul era comandat de Traian Moşoiu. Soricu era tare miop şi nu nu putea fi soldat, el a plecat cu regimentul pe care îl comanda Traian Moşoiu. În cursul războiului el a cules poeziile făcute de soldaţi.

 

Eram un grup de tineri centraţi în jurul lui D. Tomescu de la Ramuri şi ne strângeam pe la restaurantul Presei de pe str. Academiei. Când venea din Câmpulung la Bucureşti ştia că ne găseşte la acest modest restaurant unde făceam puţină consumaţie de vin, dar mare risipă de controverse literare. Soricu când era prezent tăcea şi asculta atent la discuţiile noastre. Odată însă venind în discuţie influenţa romantismului german asupra lui Eminescu, Ion Ursu Soricu a vorbit mai bine de o oră punând în lumină diferenţa dintre romantismul francez şi german. El semna I.U. Soricu. Pe mama lui când era copilă în familie i se zicea mângăetor Sorica. La fel, Bucuţa semna cu acel nume ce i se dase când era copil. Încă amintesc de versurile lui Topârceanu: Cu o strofă de Bucuţă, mai slăbuţă / când e tare inspirată: Îl chema Panaitescu şi era profesor de geografie şi proza lui era frumoasă.

 

Soricu când mi-a adus articolul mi-a lăsat şi volumaşul cu poeziile cehului apărute în editura Reclam de la Leipzig. Am dat la doi traducători din redacţie care făcură studii la Berlin. Mi-au confirmat exacitatea traducerilor făcute de Soricu. Nu m'am mulţumit cu atâta şi am cerut părerea lui Ion Sângiorgiu, germanist fără egal. După ce a citit mi-a spus "regret că nu l-am descoperit eu că aş fi fost mai asupru în comentar". Cum la acea dată Lucian Blaga nu avea situaţia pe care a avut-o mai târziu, articolul nu a depăşit comentariile de cafenea. Puteam eu să refuz publicarea articolului dat de Ion Ursu Soricu, când mă lega o veche prietenie şi traducerile făcute de el erau exacte? M'am întâlnit cu Blaga şi m'a întrebat: "De ce ai publicat articolul?". I-am răspuns dându-i justificările ce ţi le-am dat. "Îţi rezerv exact tot atâtea pagini din Curentul ca să-i dai replica oricât de violentă ar fi". Răspunsul lui Lucian Blaga cu un accent de dispreţ: "Eu să-i răspund lui Soricu? Cum îţi poţi închipui?". Am dat din umeri şi ne-am despărţit. Mărturiesc că nu m'a cucerit lirica lui Blaga. La Madrid am avut îndelungate controverse cu Al. Busuioceanu, prieten ca şi Crainic din anii când studiau la Viena. Le vei găsi în portretul pe care i l-am făcut lui Busuioceanu "Alchimia exilului" apărut în almanahul pribegilor. În poezie aprecierile sunt în funcţie de sensibilitatea fiecăruia ca şi în muzică. Poate vei fi scandalizat că nu m'a cucerit Richard Wagner deşi am fost şi sunt sensibil la Berlioz. Voi căuta între cărţi volumul de poezii ale filozofului Guyau şi voi fotocopia poezia "Analyse Spectrale" scrisă în 1883 când omul nu călcase în lună şi vei fi cucerit şi tu cum am fost şi eu cucerit.

 

Formaţia sensibilităţii mele este din lectura asiduă a lui Eminescu. Începută când aveam 15 ani. Şi azi, după câţi ani socoteşte, mă pomenesc recitând în singurătate versuri din frânturile ce le mai păstrează memoria mea.

 

Lună, tu, stăpâna mării, pe l lumii boltă luneci

Şi gândirilor dând viaţă suferinţele întuneci ...

Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate

Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate".

 

      Greu să se ajungă la atâta concentrată evocare:

 

"La ce simţirea crudă a stinsului noroc

Să nu se stingă-asemeni ci'n veci să stea pe loc?

Tot alte unde-şi sună aceluiaşi pârău;

La ce statornica părerilor de rău

Când prin această lume să trecem ne e scris

Ca visul unei umbre ca umbra unui vis?"

 

Regret că nu am volumul lui Eminescu să-l recitesc ca să mă regăsesc în cel de acum aţâţia ani.

 

Că am fost înjurat nu mă miră este un mijloc de a se pune în valoare la controlul partidului. Eu am publicat un text semnat, text verificat deci eram obligat să-i refuz publicarea fiindcă era în joc geniul lui Lucian Blaga? este ridicol pe cât este de idiot. Cred că sunt mereu prezent în această formă în ţară dar straniu tocmai aceste insulte au un efect contrar de cât cel dorit.

 

     Eu continu să exist şi să lucrez.

     Vei fi indulgent cu lungimea scriisorii.

               Cu dragoste al tău

                                                                      Pamfil Şeicaru

 

 

Note şi Comentarii

 

Înainte de toate marele ziarist mă roagă să-i scuz întârzierea dar a fost prins cu terminarea unui nou articol pentru Curentul despre Tito, ieri a încheiat un altul pentru a-l da pentru publicare tot în Curentul, peste câteva zile. Mă asigură că ziarul va apărea de-acum înainte regulat şi că se concentrează asupra unui nou articol întitulat "Impasul tragic al Statelor Unite".

 

După cum putem constata maestrul află în plină activitate publicistică sau cum va scrie chiar el în finalul scrisorii "Cred că sunt mereu prezent în această formă în ţară dar straniu tocmai aceste insulte au un efect contrar decât cel dorit. Eu continu să exist şi să lucrez".

 

Privitor la cazul poetului Lucian Blaga, prezentarea lui Pamfil Şeicaru este a unui maestru ale cărui argumente sunt fiecare o pledoarie pentru dreptatea avută.

 

Începe cu descrierea omului şi prietenului Ion Ursu Soricu şi nu este greu să constatăm că are dreptul să se bucure nu numai de admiraţia autorului dar, cu prisosinţă, şi a noastră. După această introducere de filipică ciceroniană, intrăm în subiect şi anume într'o zi acest respectat Soricu se prezintă la el cu un articol în care demonstrează că poezia blagiană în marea leor parte este plagiată după un autor ceh, al cărui volumaş publicat în limba germană în editura Reclam, îl ataşează contribuţiei sale pentru a nu exista niciun dubiu asupra obiectivului tratat. Deşi I.U. Soricu era profesor de germană, maestrul a consultat pe lângă traducatorii ziarului, cei doi şi-au făcut studiile la Berlin, dar cere părerea şi a germanistului Ion Sângiorgiu, cel mai bun specialist al vremii în problemele de germanistică din România. (Cum reese dintr'un poem ce i l-am dedicat I. Sângiorgiu îşi doarme somnul de veci într'un cimitir orăşelul german Uedem, situat în apropiere de Xanten, unde se află cetatea eroului Siegfried ca şi rămăşiţele unei antice Ulpia traiană, ziceam eu, soră cu Sarmisegetuza romano-dacă, "loc sacru al poemelor transilvănene").

 

Toţi cei consultaţi l-au confirmat pe I.U. Soricu încât, cum Şeicaru nu cunoştea limba germană, era mai mult decât obligat să publice articolul în care Blaga era denunţat pentru delictul plagierii: "Eu am publicat 'Îmi scrie maestrul' un text semnat, text verificat, deci eram obligat să-i refuz publicarea fiindcă era în joc geniul lui Lucian Blaga? Este ridicol pe cât este de idiot".

 

Desigur marele ziarist avea perfectă dreptate. Din păcate nu aflăm de care volume de poezie era vorba dar o deducem din observaţia că pe acea vreme Blaga nu era atât de cunoscut deci articolul lui Soricu nu a depăşit comentariile de cafenea, dar şi prin cele scrise de Ov. Cotruş putem deduce că e vorba de poetul croat Miroslav Krleža cu volumul Pan apărut în 1917 de unde şi admiratorul absolut al poetului de la Lancrăm admite că nu e lipsită de interes analogia cu Lucian Blaga, dar se grăbeşte să adaoge că sursa amândorura a fost expresionismul lui Nietzsche, deci deducem că probabil plagiatul se referă la primele volume blagiene Poemele luminii şi Paşii Profetului.

 

După cum ni se relatează, Blaga a refuzat să răspundă învinuirii lui Soricu şi astfel a lăsat cazul deschis până astăzi, când urmaşii lui nu vor să reia chestinuea de teamă să nu întunece prestigiul celui ridicat pe tronul nemuritorilor, după unii întrecându-l chiar şi pe Eminescu.

 

Este locul să o scriem că totuşi Blaga era preocupat de învinuirea ce i s'a fost adus, dovadă că aşa cum reese din Corespondenţa lui B. Munteanu, Blaga i-a rugat pe prietenii săi P. Chinezu, N. Băncilă şi chiar Bazil Munteanu să se ocupe cu această problemă, deci să-l apere dar a fost refuzat deoarece niciunul nu poseda limba germană într'aşa măsură ca să poată da un verdict într'o problemă atât de spinoasă cum era un plagiat.

 

Sub comunişti, în Manuscriptum a apărut o notă privitor la asemănarea ce poate fi pusă în evidenţă între poeziile traduse în germană de croatul Miroslav Krleža şi cele ale lui Blaga, dar ea se datorează unei surse comune în expresionismul german.

 

Cu afirmaţii de acest gen, chestiunea rămâne, în continuare deschisă şi asta în detrimentul creaţiei blagiene. Se cuvine, pentru clasarea definitivă a dosarului Blaga-Soricu publicarea poeziilor din limba germană ale lui Miroslav Krleža cu o traducere fidelă a textelor pentru ca orice om cinstit să se poată convinge cu propria sa inţelegere şi să rămâie lămurit că Lucian Blaga a fost doar influenţat şi n'a trecut limita imitării până la înfăptuirea plagiatului, e vorba de începuturile sale, marea lui poezie îi rămâne intactă, mai ales că poetul român şi-a menţinut puterea de creaţie până la moarte, nu i se pot evidenţia niciun fel de slăbiciuni, Lucian Blaga rămâne unul din marii poeţi ai literaturii române şi nu numai al ei. Şi scriu toate acestea cunoscând bine formele adoptate de marele poet pentru a-şi schimba zodia trecând de partea cealaltă, a comuniştilor. Deci divorţul cu Gândirea a fost pricinuit de spectrul pierderii războiului, incontestabil Blaga se pregătea pentru această societate nouă mai potrivită sensibilităţii şi gândirii sale. În acest sens, a dus o polemică total nelalocul ei cu părintele Stăniloaie şi la Saeculum avea ca primi colaboratori pe comuniştii Mihai Beniuc şi Barbu Zevedei pe care i-a salvat de la condamnarea pentru spionaj, fapte pe care L. Blaga le mărturiseşte în raportul său trimis Comitetului Central Comunist când Beniuc îl denunţa ca pe un duşman al regimului pe Marele Anonim în cartea sa Pe muche de cuţit. Dovadă că marele poet şi-a găsit drumul îl aduce fenomenul că el şi-a putut continua nestingherit creaţia, nu a trecut prin neîmplinirile unui Sadoveanu, Cezar Petrescu şi în parte şi Tudor Arghezi. Partidul şi-a ţinut promisiunea şi l-a publicat pe poetul său favorit, mort chiar pe când se pregătea să încheie şi oficial aderarea la idealurile comuniste, de unde fiica sa în a sociaţie cu G. Ivaşcu au putut publica totul, eventual poezii pe care autorul poate nu le-ar fi publicat dar în mare putem afirma că Lucian Blaga a murit în plină glorie încununat cu laurii lui Petrarca de mâini comuniste. Avea şi are dreptate profesorul Liviu Rusu când vorbeşte de aventura faustică a lui Lucian Blaga şi aceasta exprimă metaforic tribulaţiile omului pentru a fi primit de noii stăpâni aşa cum a fost cultivat el mereu. Şi această transfigurare, de fapt un Nostos la vatra spiritului de totdeauna va mai scandaliza tot mai puţin, încât ca icoană a viitorului va fi tot mai real marele poet Lucian Blaga şi oamenii vor uita înclinaţiile sale marxiste (declarate în Aspecte antropoligice cursul său universitar din 1946-1947, republicat) căci oare pe cine mai înteresează admirând un tablou de Courbet că pictorul a fost unul din conducătorii Comunei din Paris, ulterior, imputându-i-se dărâmarea celebrei coloane din Place Vendôme pe care ne fiind în stare s'o finanţeze a murit în exil, în Elveţia.

 

Cu opera filosofică, la care ţinea foarte mult, Lucian Blaga va rămâne ca un iconoclast, orgoliul său a fost ca ideile sale să înlocuiască dogmele creştinismului, mai precis ale religiei neamului său, ortodoxismul. Influenţat de teologia dialectică a protestantismului reprezentată printre alţii de Karl Barth, bine cunoscută din timpul studenţiei de la Viena, va lansa teoria Marelui Anonim în care zisul Dumnezeu are puncte de contact cu învăţătura misticului Dionisie Areopagitul şi el îl numeşte pe Dumnezeu cel fără nume, dar imediat filozoful subliniază că teoria lui nu are nimic în comun cu învăţătura misticului. Marele Anonim prin cenzura transcendentă impiedecă pe om, care trăieşte în orizontul misterului, să deslege taina absolută a vieţii sale, şi asta o face pentru a păstra în echilibru legile universului. Deci, Marele Anonim trăieşte ascuns de ochii oamenilor, de unde nu se arată niciodată împiedecând omul de la orice revelaţie pe care ar putea-o săvârşi prin forţele proprii. Pe această cale, părintele Stăniloaie are dreptate, neagă existenţa lui Dumnezeu cel creştin şi pe Isus Cristos, deci ne miră acţiunea unor preoţi ortodocşi din Sebeş conduşi de călugărul Nicolae şi încă vreo câţiva intelectuali, de a împăca pe filosoful Blaga cu biserica ortodoxă. În continuare, cenzura transcendentă are rostul să împingă omul la o continuă creaţie deşi nu poate atinge absolutul. Filozoful îl exprimă în gândirea sa pe poet, acesta îşi simte destinul ca existent în orizontul misterului, metafora sa nu îl dezleagă ci chiar din contră îi măreşte taina, se înţelege, poetică.

 

Deci, cultura se naşte datorită unei situaţii metafizice de unde se observă că rolul Marelui anonim e redus la un accesor al omului, şi nu cum vede raportul chiar invers, Biserica, în primul rând, ortodoxă.

 

În acest cadru Blaga are meritul de a fi descris două coordonate ale spiritualităţii româneşti, spaţiul mioritic şi sofianismul ortodox, şi introduce în filozofia noastră, noţiunea de apriorismul românesc. Despre sofianismul ortodox, din nou Blaga ţine să sublinieze că descrierea acestui specific mai mult popular decât bisericesc, nu înseamnă că el ar admite multe dintre dogmele ortodoxismului, întărindu-şi poziţia de-adreptul atee. Definirea acelui "transcendent care coboară" îi apare sărac lui N. Crainic şi acesta îl completează cu frumuseţea divină pe care o are acest fenomen când el coboară pe pământ. Din această cauză când vorbim de sofianismul ortodox, el este în descrierea lui Blaga schematic, pentru înţelegerea fenomenului va trebui să recurgem la completările lui Nichifor Crainic, de oarece transcendentul nu poate coborâ fără să nu-şi arate desăvârşirile frumuseţii sale divine.

 

În ce privşte Spaţiul mioritic, plecând de la versurile, Pe-un picior de plai / pe-o gură de rai", defineşte plaiul ca spaţiul matrice, înalt şi inlefinit ondulat şi înzestrat cu specifice accente ale unui sentiment al destinului.

 

Deci, ar avea elementele de a declara spaţiul mioritic ca unul specific al spiritualităţii româneşti dar ţine neapărat să complice lucrurile. Astfel, dacă intervenţia respectivilor factori este inconştienţă, totul se poate rezolva prin prezentarea unei aşa zise memorii ereditare de care se ocupă Jung, fără să fie vorba de acţiunea unui inconştient situat în afara conştiinţei umane. Dar, marele filozof fiind convins că imaginaţia cu plăsmuirile ei e instrumentul cel mai eficare al gândirii, complică lucrurile introducând noţiuni total nepotrivite. Astfel, inconştientul ca şi conştientul inteligenţei e înzestrat cu categorii numite abisale, pentru a le defini adâncimea la care pot pătrunde. Ori analogia nu se poate face. Categoriile cunoaşterii sunt apriorice, nu sunt date de experienţă şi formează aşa zisa conştiinţă în genere, la fel la toţi oamenii, de unde ei se pot înţelege şi organiza fenomenele, ştiinţific. Ori categoriile inconştientului constituind matricea stilistică a fiecărui popor, specifică în esenţa ei, e variabilă, diferenţiază oamenii, nu-i duc la numitor comun. Dar decisiv este că deşi pot influenţa genomul unui colectiv, ele sunt supuse modificărilor, în acest sens un român emigrat în Statele Unite, dar situaţia e valabilă şi pentru alte etnii, în câteva generaţii caracterele spiritualităţii sale se vor modifica, aşa zise le categorii abisale mai păstreaza amintirile spaţiului mioritic, dar acestuia i se adaugă elemente care încetul cu incetul vor înlocui caracterele de de bază cu altele noi, deci respectivul inconştient nu are rolul de a fixa caracterele unui colectiv pentru totdeauna ci de a le forma şi adapta la noi condiţii. Fixitatea acordată de L. Blaga categoriilor inconştientului nu se verifică în practică.

 

La fel, noţiunea de matrice stilistică e improprie odată ce pe lângă caracterele sale specifice spirituale creaţia trebuie pusă în legatură cu geniul artistului, acesta îi dă operei sale un anumit stil, ce iese mai mult sau mai puţin din cadrul creatorului, inconştient, ca şi spirit individual. Şi se mai ridică o problemă: se ştie că specificul spiritual etnic, se pune în evidenţă numai la anumiţi creatori adică la cei ce produc cultura, uneori fiind o deosebită diferenţă între Fiinţă marelui gânditor, aparţinând elitei şi de fiinţarea "dusmanulului" anonim,  fără nicio personalitate. La noi se poate susţine, pe drept, că Eminescu este omul cel mai specific român, de unde afirmaţia lui M. Eliade că dacă ar pieri neamul românesc de pe suprafaţa pământului, cei ce ar avea la dispoziţie operele sale ar putea reconstitui întocmai sufletul acestui popor.

 

Desigur, consider că filosoful nostru, cu toate complectările sale pur speculative a dus o reală contribuţie la cunoaşterea "Spaţilui mioritic" adică o minunată introducere ce urmează, cum mărturiseşte chiar el, să mai fie aprofundată. De pildă, i-aş imputa filozofului că a trecut uşor pe lângă moartea ca taină a nunţii, ceea ce duce la un ritual, în primul rând religios. Plaiul luminat e locul unde românul îl întâlneşte pe Dumnezeu şi pe el se construiesc lăcaşele sfinte. Consider că dacă L. Blaga l-ar fi cunoscut mai bine pe Eminescu şi ar fi văzut că tipul Voevodului e tot atât de des întrebuinţat ca cel al călugărului, ar fi ieşit una din încurcăturile pe care el singur şi le-a provocat.

 

Desigur, spaţiul mioritic e un orizont sufletesc, specific, prin care, tot bine o scrie, Eminescu e în stare să treacă pe tărâmul de dincolo, stare când vizualizarea naturii este absolut necesară, opera de artă pe lângă altele exprimă concret sentimentul din suflet deci însuşi peisajul în creaţia unui artist are specificitatea lui, la păstorul mioritic el arată cu tot ceea ce îl confundă pe acesta de aic, cu cel de dincolo. Şi astfel ne lămurim faptul, că plaiul este un element important dar nu exclusiv mai ales când se caută trecerea către un alt tărâm, marea devine un mijloc mult mai potrivit decât plaiul, care oricum e un capăt de drum. Să ne gândim la Cezara şi la felul cum e constuită Insula lui Euthanasius ca un adevărat paradis terestru. Oare stelele nu erau pentru Eminescu tot atâtea căi, pentru a-şi găsi sufletele umane împlinirea lor cea de pe urmă?

 

Filozoful nu ştie cum să explice prezenţa mării şi apei în cosmosul eminescian şi recurge la un motiv ce l-ar fi ridiculizat ca şi pe Călinescu, dar a ştiut să se oprească la timp chiar şi dacă atât cât a spus îl pune într'o postură nu prea fericită: adică Eminescu căuta marea pentru valurile prin care îşi satisfăcea chemarea sa mioritică, legănarea lor era vraja supremă înlocuind ondularea de deal-vale a plaiului ipoteză, inacceptabilă, prefăcând pe marele filozof într'un copil care nu mai înţelege jocul tainelor.

 

La fel de puerilă, e şi notaţia prin care ajunge la concluzia că dacă ţăranul român preferă ritmul iambului şi troheului în locul dactilului e semn ca îi aminteşte legănarea cea primitivă a plaiului. Dar cum s'ar înterpreta, la întrebunţarea în literatura italiană, aproape exclusiv, a iambului endecasilabiel şi asta de la primii poeţi, prin Dante şi Petrarca până la Carducci, aproape şase secole, deci ne determină să nu nu mai gândim la sindromul legănării.

 

Dezlegarea ne-o dă poezia Mai am un singur dor de Eminescu: în ea marele poet adună la un loc toate elementele ce i-au fost dragi pe pământ, din perspectiva de a le avea lângă sufletul său pe acea margine de mare asezată cu siguranţă pe tărâmul de dincolo. În liniştea de început de veac, ar fi vrut să le ridice, pe toate, la cer.

 

În Geneza Metaforei şi sensul culturii la pagina 332 L. Blaga dă o schemă prin care ne descrie reprezentarea sa în legătură cu existenţă categoriilor conştiinţei şi categoriile abisale în relaţie primele, cu conştientul, celelalte abisale cu inconştientul:

 

Într'un cerc mai mic reprezentat de Spiritul uman (s) în interiorul său se află două patrăţele unul notat cu A = conştiinţă şi al doilea B = inconştientul. De la pătrăţelul A pleacă săgeţi notate cu (C) şi se opresc într'un arc de cerc corespondent al lumii date, concret (C). Din pătrăţelul B, pleacă alte săgeţi mai lungi (D) care se opresc intr'un arc de cerc aşezat, mai înafară notat cu M. Explicaţia legendei: în spiritul uman se oberservă două sectoare, patrăţelele A şi B, conştiinţa şi inconştientul. De la A pleacă săgeţile până la lumea dată, concret (L) iar de la inconştient, B săgeţile ce depăşesc pe L şi prin categoriilei D, ating cel mai depărtat mister.

 

Noi contestăm valabilitatea acestei reprezentări fundamentale pentru filozofia culturii blagiene pein faptul că în spiritul uman nu există până astăzi un loc anume anatomic în care sa fie localizat inconştientul, să nu se confunde cu partea din hipotalamus unde sunt localizaţi centrii vegetativi fără nicio legătură cu teoria inconştientului. Fără îndoială însă observaţiile lui Freud sau Jung nu pot fi contestate şi nici nu o vom face, numai că mai ales primul a dat impresia că acest inconştient ar urma schema filozofului L. Blaga, şi s'ar afla în doua regiuni anatomice diferite, cu atât mai mult cu cât Freud a fost anatomist, specialitate în care şi-a luat doctoratul, aceasta era mutual acceptată dar ea de fapt, nu există separat de conştiinţa dată de creerul mare cu preponderenţă. Mă bazez şi pe o observaţie a lui Jung care la un moment dat susţine că arhetipurile se nasc în memoria depusă a creerului. Deci, avem explicarea de ce zisul inconştient nu are o structură specială în creer ci el se află tot ca o facultate a conştiinţei inactive, doar în aparenţă. E uşor să ne explicăm acest fenomen dacă ne gândim că de multe ori amintirile noastre se pierd sau revin în cunoştiinţă, doar în ocazii foarte rare. În acest mod se pot întâmpla refulările freudine şi apoi sublimarea unei trăiri cu efecte fatale. Toate aceste stări se desfăşoară în zisul inconştient care de fapt stă la subsolul conştiinţei, cum zice L. Blaga dar nu într'un alt organ.

 

Deci în viziunea noastră A, conştiinţa are o circonferinţă mai mare şi înglobează în interiorul ei, inconştientul, în fond silenţios ca o mare de totdeauna liniştită.

 

Mai departe categoriile conştiinţei care se întind până la marginea Lumii date (L), concrete, acoperă pe cele abisale, în lumea fenomenală prin spontaneitatea plăsmuirilor noastre nu se pot naşte categorii noi prin simplul fapt că noi nu suntem înzestraţi cu alte facultăţi de cunoaştere decât cele pentru a percepe lumea dată şi niciodată pe cea numenală, în sine, distanţă nu poate varia după închipuiriile noastre, ea este mereu aceiaşi. (Kant)

 

Tânărul Eminescu era convins că depăşind timpul va reuşi să treacă dincolo pe care-l descrie ca pe o lume pământească, doar în Archaeus îşi pune problema dăcă poezia şi toate basmele nu oferă omului posibilităţi mai optime de cunoaştere decât întreaga filozofie a lui Kant? Ori la rândul său, L. Blaga trebuia să ştie că omului nu-i stă la dispoziţie alte categorii de cunoaştere decât cele ale intelectului său, pe când plăsmuirile umane oricât de spontane ar fi nu sunt decât producţii ale eului, şi nu pot fi alcătuite decât de obiectele cunoaşterii noastre, nu există un animal oricât de fantastic ar arăta să nu fie rezultatul unor combinaţii de aspecte fizice existente. Drept urmare, conştiinţa îşi produce categoriile cât zisul inconştient iar în ce priveşte caracterele specifice spirituale ale unui popor sau ale unei colectivităţi sau a unei mari personalităţi, se cer studiate în alte domenii mult mai accesibile decât cele ale ziselor categorii abisale, inexistente de-altfel.

 

Faptul că unui artist îi rămân inconştiente caracterele specifice ale apartenenţei sale la o etnie, e un fenomen obişnuit ceeace nu înseamnă că inconştientul e un factor genetic al operei de artă, care se regăseşte în alte elemente ale matricei sale creatoare.

 

Este interesantă încercarea filozofului de a sparge lanţurile lumii fenomenale din jurul său, puse de lumea dată concretă, acest caracter îl leagă de specificul gândirii româneşti, aşa cum l-am văzut la Mihai Eminescu, în primul rând, dar prin el putem ajunge la Nae Ionescu şi elevul tău Mircea Vulcănescu.

 

Faptul că schema ce ne-o dă L. Blaga esta a unui ateu, ne închide strict în lumea timpului şi spaţiului Kantian, în timp ce pentru Luceafărul culturii noastre există un drum care poate duce la Dumnezeu, de unde Roza del Conte se revoltă împotriva lui Schopenhauer când neagă extazului poetic sau religios orice rol pozitiv, fiind un simplu capriciu al plăsmuirilor imaginaţiei. Ci în spiritualitatea italiană ca şi în cea românească mai există o posibilitate de a ajunge la Dumnezeu, pe calea iubirii pe care ne-am însuşit-o împreună cu Michelangelo de la Sf. Pavel, cum că acolo unde nu e dragoste nimica nu e. (Marin Preda în Cel mai iubit dintre pamânteni, şi nu departe îl putem întâlni dpe Sfântul Sfinţilor Francisc zis şi Il Poverello). Regretăm că marele poet şi filozof Lucian Blaga nu s'a simţit atras spre aceea pe care o preaslăveşte, tot Michelangelo, într'un Sonet compus în anul 1554: "Nici pictura, nici sculptura nu pot să-mi aline mai mult / Înima, înclinată spre această iubire divină / Care pentru a ne primi, îşi deschide, în cruce, braţele sale".

 

 

Scrisoarea (47) din 25 Iulie 1980 de la Pamfil Şeicaru

 

Dragă Vuia, am citit "Vacanţele Destinului", este un act de pietate faţă de tatăl tău. Evocarea lui Avram Iancu mi-a amintit de o evocare similară făcută de Constanţa Hodoş. Tot tragismul sfârşitului acestui erou al munţilor îl evocă în legătură cu mârşava purtare a "drăguţului de împărat" şi în spiritul lui de dreptate credeau românii. Dacă intervenţia armatei ruseşti a izbutit se datoreşte rezistenţii lui Avram Iancu în munţii Apuseni. Aşa o recunoaşte comandantul forţelor ruseşti în raportul făcut ţarului Nicolaie I. Decoraţiile destinate lui Iancu şi prefecţilor lui au fost socotite prea mari şi le atribuia titluri de nobleţe. Drăguţul de împărat le-a diminuat.

 

Aflu că la întâi septembrie ungurii pregătesc o manifestare revendicând Transilvania sub conducerea lui Bethlen. Otto de Habsburg a devenit cetăţean german şi a fost ales în parlamentul de la Strassburg. O abilă manevră, Bethlen este amicul lui. Emigraţia română îşi descoperă în eroul capitulării fără condiţii din 23 August portdrapelul spiritual. Este dezoronant.

 

Cartea ne-a făcut o frumoasă şi dreaptă evocare a preoteselor şi preoţilor transilvăneni. Cele două capitole "Sfârşit de război" şi "1918-1919" constituie un preţios document istoric.

                                 Cu o caldă îmbrăţişăre

                                                     Pamfil Şeicaru

 

Note şi Comentarii

 

Medalionul închinat de Pamfil Şeicaru cărţii tatălui meu Tiberiu, "Vacanţele destinului" mi-a produs o vie emoţie şi mi-a răscolit unele dulci altele mai puţin dulci, amintiri. De multe ori în zilele mele de vacanţă împreună cu tatăl meu am vizitat satul Semlac, odată am călătorit singur până la Secusigiu şi de-acolo peste câmp până la Semlac. Mureşul l-am trecut cu un pod plutitor, şi în acea zi de vară călduroasă, aşa cum nu mai la şes o poţi trăi, l-am cunoscut pe moş Pavel, un ţăran sfătos, mustea de înţelepciune, îmi părea coborât de lângă Unchieşii din celebrul pentru mine, tablou, al lui Şt. Dimitrescu. Figura lui o port şi astăzi în inimă, ca pe simbolul cel mai curat al neamului, sânge din sângele bunului Dumnezeu.

 

În jurul bisericii ortodoxe pe un câmp de-acum liber, în ceeace cândva a trebuit să fie o grădină în liniştile căreia puteai să retrăieşti un Noli me tangere mistic, se afla un colţ de cimitir, pe crucile de lemn şi câteva de piatră se citeau numele celor morţi, pentru noi sfinte deoarece erau ale neamurilor noastre, în bună parte cunoscute de tata, de unde rezonanţele mai profunde avute asupra lui. Şi cum locul arăta părăsit, înecat în bălării, ades păşteau animalele pe el, tatăl  meu se hotărâse să ridice un mic mausoleu, îl numea Osuarul de pe Mureş, în care pe un frumos monument funerar urma să se înscrise numele celor ce se odihneau în acest pământ, proect de care tata îmi vorbise nu odată, cu multă emoţie în glas, hotărât să-l şi realizeze. Dar oamenii răi, în frunte cu văduva unchiului meu, odinioară preot în Semlac, având de partea ei pe actualul paroh, au respins cu violenţă un asemenea plan, pe motiv ca după datina nescrisă a ortodoxiei, se interzice deshumarea morţilor ceea ce nici nu s'ar fi întâmplat dar reaua voinţă întrecea orice măsură.

 

Trecuseră anii, tatăl meu mutat la Bucureşti murise şi imediat după revoluţia din Dec. 1989, când am putut să călătoresc în România, primul meu gând a fost să vizitez morminţii din jurul Bisericii din Semlac. Dar surpriză, acolo s'a făcut o curăţenie generală, locul de veci al lor mei şi crucile au dispărut, dovadă că au stat în calea cuiva, terenul a fost îngrijit şi înconjurat cu un gard înalt de piatră. Durerea mi-a fost mare şi numai după insistenţele mele mi s'a dat sfatul să caut mormintele în cimitir, unde probabil că au fost mutate. După lungi căutări am dat peste crucea de piatră a preotului Petre Ionescu şi al soţiei sale, unii din îndepărtaţii mei strâmoşi, pe când celelalte nu mai erau niciunde, făptaşii, susţinuţi de organele de partid locale, "respectaseră legea" ortodoxă, nu au mutat morţii din locul lor, dar, în mod barbar, le-au distrus crucile şi le-au desfiinţat mormintele, ori asta ar fi conform cu ortodoxismul nostru cel de toate zilele. Scârbit de cele văzute nu am facut nicio plângere, gândindu-mă că alături de mormintele fără cruce, lăsate în urma tăvălugului comunist trecut peste ţară, la loc de cinste se vor afla şi înaintaşii mei, batjocoriţi de nişte indivizi lipsiţi de cea mai elementară omenie.

 

Cum am moştenit de la tata, ca pe un act sacru, necrologul părintelui Petre Ionescu, repausat la 23 Februarie 1871, în anul 64 al vieţii şi al 35-lea al preoţiei sale, ţinut de părintele Ioan Rusu din Arad, - cumnatul repausatului - sub titlul de Cuvântare funerală, din care în cele următoare am să redau câteva fragmente pentru bună înţelegere şi tot atâta cunoaştere. Se mai menţionează că timpul a fost favorabil, căci era o zi caldă şi senină iar la înmormântare au au funcţionat 5 preoţi.

 

Se insistă înainte de toate asupra zadărniciei vieţii omului, ceea ce a determinat-o pe distinsa Rosa del Conte, să susţie, pe drept, că zisul pesimism al lui Eminescu îşi are izvorul înainte de orice în învăţătura religiei sale ortodoxe, cu care fiul credincioasei

Raluca a venit mult mai de vreme în contact, decât cu lectura filozofiei lui Schopenhauer sau a altui autor apusean. Iată o mostră de jelanie la căpătâiul mortului, făcând parte din ritualul de înmormântare ortodox: "O! Cât de nestatornică este viaţa omului pre pământ! Trece ca fumul, piere ca ceaţa, se stinge ca lumina; astăzi este om şi mâine se coboară în mormânt; astăzi înfloreşte şi mâine e palid şi veşted. La această tristă nestatomicie a vieţii omeneşti pre pământ cugetând oarecând prorocul - împăratul David - astfel cânta: "Omul, ca iarba sunt zilele lui, înfloreşte ca floarea din câmpie; când vântul trece peste ea nu mai este, nici o mai cunoaşte locul ei". (Psalm 102, v. 15.) Iar în Psalmul 89, v. 4, aşa cânta "... ei sunt un vis, dimineaţa sunt ca iarba ce creşte, ce înfloreşte dimineaţa şi creşte dar seara se veştejesc şi seacă."

 

Şi o dureroasă presimţire, traită chiar cu urmaşii repausatului Petre Ionescu: "Aşa pierim şi noi iubiţi ascultători de pe pământul acesta fără urmă ca floarea din câmpie. O cruce singuratecă plantană la fruntea mormântului, arată trecătorilor, că în mormântul acela odihnesc osemintele unui creştin. Dar zilele trec, anii vin şi anii trec; crucea a pierit de la mormântul acela. Încetul, încet se şterge şi pomenirea repauzatului dintre oameni. Căci o generaţie urmează după altă generaţie, întocmai ca unda apei, care curge una după alta; şi cei care vin mai târziu, nici nu-şi mai aduc aminte de cei ce-au fost mai înainte de ei."

 

Cu atât mai mult ne interesează pomelnicul Bisericii înălţat de strămoşii noştri care stă ctitorit de o sută de ani: "Între numele scrise în pomelnicul Bisericii se află şi numele preotului Simeon, strămoşul repauzatului confrate al nostru, care a fost cel dintâi preot din familia Ioneştilor în satul Semlac. Venise ca prunc micuţel cu mama sa văduvă din Ardeal, şi un locuitor de aici, de o stare mai bună, din viţa Grozienilor, îuând pe văduvă de soţie, a aflat multă plăcere în pruncul Simeon şi l-a dat să înveţe carte. Învăţând tânărul cu propăşire şi având purtare bună, s'a învrednicit la timpul său a fi hirotonisit de preot pe una din parohiile comunei acesteia. După trecerea din viaţă a preotului Simeon a stat paroh în locul lui, fiul său Petru, moşul repauzatului, al cărui nume şi l-a dobândit când a primit sfântul botez. Mutându-se la anul 1812, preotul Petru la locaşurile cele de sus a urmat de paroh în parohia lui, preotul Teodor fiul lui, tatăl repauzatului confrate şi socrul meu, care după o călătorie de 75 ani pe pământ a trecut la o viaţă mai ferice în anul 1854, lăsând pe cei doi fii ai săi, preoţi în comuna aceasta, pe Petru la a cărui înmormântare ne-am adunat şi pe părintele Nicolau.

 

Fericitul preot Teodor a avut mai mulţi fii şi fiice, între care în domnul adormit Petru a fost cel mai în vârstă. Şi fiindcă preotul Teodor, tatăl repausatului, se hirotonisise numai cu ştiinţă cărţii româneşti, i-a părut rău că tatăl său nu l-a trimis la şcoale mai înalte, ca să-şi câştige mai multe cunoştiinţe şi în învaţătură şi în limbile străine. Căci - zicea adeseori - este de trebuinţă pentru preot ca să fie luminat şi cu învăţătură şi cu cunoştiinţa limbilor străine;  cu învăţătură pentru ca să poată lumina turma cea încredinţată păstoriei lui; cu cunoştiinţa limbilor străine pentru că devenind în coatingere cu patrioţi de diterite naţionalităţi şi ne cade cu greu când nu ne putem înţelege; şi pentru aceea mi-am fost propus, pe cei doi fii ai mei pe Petru şi pe Mitru a-i trimite la invaţătură cu orice preţ."Şi precum şi-a propus aşa a făcut, şi deşi era greu a ţine în acelaşi timp doi fii la şcoliile din Berlin, Arad şi Pesta totuşi n'a slăbit ci ca un părinte bun, care voieşte luminarea fiilor săi s'a trudit şi i-a luminat încât numai l-a iertat împrejurările stării sale celei înguste. Şi după ce repauzatul confrate a finit gimnaziul şi cursurile clericale, căsătorindu-se sa hirotonisit la anul 1835 de preot pe lângă tatăl său, curând însă a mers ca şi capelan în Nădlac, pe parohia repauzatului de acolo Petru Varga, care era totodată şi profesor la institutul clerical din Arad. După trei ani a capelăniei din Nadlac unde şi-a câştigat complăcerea tuturor creştinilor, s'a reîntors iarăşi aicia şi a fost aşezat de paroh în care slujbă slujind lui Dumnezeu şi oamenilor într'un răstimp de 32 de ani a repauzat în anul 64-lea al vieţii sale".

 

Petre Ionescu şi-a împlinit cu credinţă "datorinţele chemării" la care a fost ales de Dzeu, astfel că pentru însuşirile sale preoţeşti a fost distint de sfântul părinte episcop Procopiu Ivaşcoviciu fiind numit asesor consistorial şi condecorat cu brâu roşu.

 

"... a fost soţ credincios, căci dânsul a petrecut 40 de ani cu soţia sa Iulia din nobila familie a Caracionilor din Pecica, în dragoste şi în deplină coînţelegere: a chivernisit cu ea bine şi s'a silit a da pruncilor pe care i-a primit de la bunul Dumnezeu, o creştere, încât nu se poate mai bună, şi încât nu mai se poate cere de la un preot românesc, ale cărui mijloace sunt foarte subţiri. Căci pe cei doi fii ai săi, pe Lazăr şi pe Teodor după ce au finit gimnaziul i-a trimis la studierea ştiinţelor juridice şi astfel cel mai bătrân este avocat în Arad şi ablegat la dieta Ungariei, iar cel mai tânăr se află ca jurasor al comitatului Arad, cu locuinţă în Boroş-Sebeş; despre fiicele sale încă a purtat grijă, ca părintele cel mai bun căsătorind 4 dintre dânsele cu oameni onoraţi, însă cea mai tânără dintre cele căsătorite a fost de slabă norocire, căci repausându-i bârbatul, s'a reîntors iarăşi la casa părintească...".

 

Ne oprim aici, menţionând că în timpul datinei la îngropăciune, când preotul cere iertăciune la cei rămaşi în urma mortului, alături de Lazăr şi Teodor, sunt pomenite şi cele trei fete nemăritate, Cristina, Elena şi Persida, nu şi cele patru căsătorite.

 

Mai adaogăm faptul că fata întoară la casa părintească era Marta, bunica tatălui meu, care fusese căsătorită cu notarul Chevereşan, din Baia de Criş, ocazie cu care l-a cunoscut pe Crăişorul Munţilor, avram Iancum, ades oprit în curtea ei, refuzând să intre în casa omului. Era liniştit, din când în când se mai auzea fluierul său executând o melodie de doină tristă, pe care tradiţia populară i-o atribuia, compusă de el. Odată l-au dus la molărit adică l-au fotografiat, eveniment cinstit cu o haina nouă, dar seara apăru iar în veşmintele lui ponosite, pe cele primite le împărţea moţilor săi. eroul neamului nostru, Avram Iancu, a murit cu fluierul la piept, cum povestea maica Marta tatălui meu, în vecini de ei, culcat afară, pe o laviţă. Cum bunicul lui tata, soţul Martei a murit nu peste mult, probabil de o raceală la plămâni, Marta s'a întors la Semlac, însoţită de fetiţa ei Georgina. A adus cu ea şi fotografia Iancului, păstrată mai târziu de bunica mea, în lădiţa cu amintiri, astfel că am văzut-o şi eu, o revăd şi acuma înaintea mea "eroul nostru" era îmbrăcat îngrijit, de circumstanţă, părul îi era uşor ravăşit, nu s'a supus întreg piaptănului dar ceea ce cutremura la el erau privirile scăldate de o tristeţe fară margini. Citeam în ei toată jalea neamului său robit, pe care el o închidea în inima lui cu o luciditate atât de clară încât îi înconjura fruntea un nevăzut  nimb al martirajului, exprimat celor ce erau capabili să descifreze tăcerile lui interioare. Plecând de la acele priviri netulburate de ratăcirile nebuniei cu aspectul ei de absenteism, la care am adăogat şi studiul acrib al documentelor, am putut să demonstrez că Avram Iancu, purta cu toată luciditatea unei minţi normale chinul urcării crucii destinului său, până la capătul cel mai de sus al Golgothei.

 

În ce priveşte pe Lazăr Ionescu fiul repeusatului Petre Ionescu în calitatea sa de avocat a fost numit jurisconsultul judeţului Arad, post pe care l-a urmat peste ani, tatăl meu Tiberiu Vuia, lucru semnalat de istoricul şi prietenul lui, Oct. Lupaş, atunci când a trecut în revistă pe foştii avocaţi jurisconsulţi ai Aradului, apărându-i această punte aruncată peste vremuri de la un avocat la urmaşul său, ultimul însă îşi exercita meseria în România mare, ideal pentru care şi el luptase ca şi ablegat al dietei maghiare.

 

Tot unchiul Lazăr Ionescu o înzestrase şi o căsători pe mama Georgina cu preotul ortodox Filip Vuia, datorită săraciei nu putuse obţine decât dreptul de a primi o parohie de gradul al treilea, cum sigur era Brestovăţul, un sat pierdut undeva prin codrii Banatului, iar în caz de schimbare nu putea căpăta decât tot o atare aşezare omenească, din care există destule în bogata regiune. "Mezalianţa" putuse avea loc deoarece bunica Georgina era infirmă, suferea de o luxaţie congenitală coxo-femurală, şi o purtase ca pe o nenorocire o viaţă întreagă, atunci când astăzi printr'o operaţie chirurgicală, făcută la timp, boala se vindecă, fără nicio problemă.

 

Din toate punctele de vedere căsnicia lor nu era potrivită dar fiecare se trudea să o suporte, în aşa fel încât copiii să nu o simtă. Bunica mea Georgina, cred că nu numai datorită infirmităţii sale era personificarea demnităţii umane, doar câte-un oftat mai adânc, scos din nebăgare de seamă, îi trăda suferinţa ce-i îndolia sufletul. De multe ori îmi arăta mândria de a fi prin mamă-sa Iulia o nobilă de Caracioni, înălţarea respectivă pentru un moment îi alina ca un balsam toate umilinţele. Pe patul de moarte a făcut o gravă hemoragie cerebrală cu paralizia dreaptă însoţită de o comă profundă. Doctorul renunţase la orice ajutor, pentru el pacienta era ca şi moartă. Şi atunci s'a întâmplat un lucru extraordinar. Bunica mea, în comă profundă şi cu paralizia vorbirii, începe să rostească un clar Tatăl nostru, fără nicio tresărire de la început până la sfârşit. Desigur, nu avea nimic teatral în ea, cum îşi rostea rugăciunea Ştefan cel Mare la sfârşitul unui act din Apus de soare de mare efect public. Ceea ce auzeam corespundea unui Tatăl nostru pe care-l spui atunci când îl simţi pe undeva, aproape de tine, pe Dumnezeu. Era profund şi evlavios ca şi când ştii că a doua oară nu-l mai poţi repeta. Puţin după încheierea rugăciunii bunica mea murise.

 

Ca specialist în bolile creerului am ajuns la concluzia că pentru bunica mea ca preoteasă, nu numai că Tatăl nostru îl zicea în fiecare Duminecă, dar tot de atâtea ori şi în timpul zilei şi seara la culcare. Ori prin acest exerciţiu repetat zilnic, rostirea rugăciunii se poate automatiza şi deci funcţia vorbirii, nu numai în acest caz, să fie preluată de nucleii de la bază, nealteraţi. Argumentaţia mea era susţinută şi de faptul că în momentul în care căzuse în comă, bunica era preocupată să-şi acopere piciorul infirm cu fusta deci reuşea să se slujească de anumite acte automate ce le avea de mult săpate în conştiinţă. Se putea răspunde că în primele minute coma nu era atât de profundă, probabil că se manifesta doar prezenţa unui mare hamatom intracerebral care nu peste mult, prin inundaţie ventriculară, dădea tabloului clinic o tragică ireversibilitate.

 

Cum aş fi fost eu în stare, ca şi convins om de ştiinţă, să susţin că bunica mea văzând lumina de la capătul tunelului a ţinut să ne dea un semn de dincolo?

 

Tata îşi admira părintele, acesta ca preot nu credea în existenţa diavolului şi refuza pe cei ce îi cereau exorcizarea lui. Popa Vuia Filip, deşi nu prea instruit, era un înţelept, îşi iubea menirea de credincios al lui Isus, din aceasta cauză cartea lui preferată era Quo Vadis de Sinkiewici şi avea o repulsie pentru Voltaire. Cu timpul, copiii s'au despărţit, Cornel cel mai mare era copilul mamei şi aşa va rămâne şi faţă de nepoţii ce acesta i i-a dăruit, pe când Tiberiu cel mai mic avea manifeste înclinaţii spre tatăl său, pe care îl diviniza, aproape. Nu l-a dezamăgit nici atunci când i-a explicat că nu mai poate să-l dea, în plin război, la teologie, căci după ce a făcut asta cu băiatul cel mai mare, nu i s'ar admite acest lucru, i-ar fi interpretat ca un act de sabotaj al statului austro-ungar şi ar putea avea mari neplăceri, nu numai el.

 

Prima mare durere i-a pricinuit-o lui Tiberiu moartea tatălui său Filip Vuia în anul 1918, venită tocmai când tânărul avea mai mare nevoie de ajutorul său. Mult timp după respectivul eveniment, cel mic s'a simţit aruncat în viaţă total fără rost, ratăcit pe drumurile destinului, nimeni nu avea nevoie de el, nimeni nu-i întindea o mână caldă de prieten, poate de atunci şi-a pierdut încrederea în el, şi dacă n'a devenit un ratat l-a ajutat dragostea lui pentru lectura lui Epiclet, Marc Aureliu, Pascal şi Hegel, în ea şi-a descoperit nişte false rădăcini livreşti, prin care, cu siguranţă, nu s'a împlinit.

 

Pentru a încheia acest capitol aş mai da informaţia că Necrologul de faţă a fost publicat în Revista: Speranţă, Arad, Anul II, nr. 7, 26 Martie 1871, p. 50-53

 

Dintre prietenii lui tata, m'aş referi în primul rând la Aron Cotruş, pe care deşi nu l-am cunoscut, l-am pomenit între noi de-atâtea ori, încât mi-a devenit mai apropiat inimi mele decât oricare altul, prin prezenţa sa fizică.

 

Îmi amintesc din frageda mea copilărie că se ţinea cenaclu în casa lui Popescu-Negură, acesta ca funcţionar la Căile ferate române avea un apartement în clădirea etajată cam solitară din piaţă gării, pe latura opusă intrării principale. Pe acea vreme Aradul era un oraş liniştit, pitorescul său îl constituiau birjele, zgomotul uşor ritmat pe care îl provocau copitele cailor din cale afară de obosiţi, mai scotea din amorţeală toropeala citadină, dar care după ce-şi da seama că nu există niciun pericol din nici o parte îşi continua siesta, ca un bătrân ce visează că bea vin de Porto şi trage dintr'o pipă umplută cu tutun parfumat, de Java. De fapt, nu se poate susţine că e vorba de un oraş în care nu se întâmplă nimica, numai că oamenii erau atât de indiferenţi, încât nu s'ar fi tulburat nici dacă într'o noapte, le-ar fi căzut luna, în braţe. Deci, arătau mulţumiţi în mediocritatea lor, nu aveau alt scop decât a o satisface pe ea, în primul rând printr'o înactiviate totală, din care nici musca tse-tse dacă s'ar fi abătut pe la ei, n'ar fi reuşit să-i, pună în mişcare.

 

Curiosul de astăzi, întrun Arad devenit de o agitaţie nemaipomenită dar lipsită de sens, nebună ca inactivitatea indiferentă de ieri, constată că oraşul a luat alte forme dar esenţa totuşi durează neschimbată. Şi dacă pe trecătorul contemporan nu-l înteresează decât cursul valutei americane, o să-mi continui drumul de unul singur, eu fiindu-mi călauză mie însumi. Înainte de toate voi avertizea pe insul din mine că n'are rost să caute clădirea în care stătea Popescu-Negură, ea s'a spulberat la primul bombardement anglo-american din 3 Julie 1944. De altfel, nu am multe de povestit. Pe mine mă ducea tata dar nu la cenaclu ci să mă joc în camera vecină cu Simina, până îşi vor termina lucrul. Eu nu îmi mai aduc aminte de ei dar se cuvine să-l ascult pe tata când îmi spune ca la cenaclu nu lipseau Ladea, el, amfitrionul şi însfârşit Aron Cotruş întâmpinat de mucalitul Ladea cu "Arune, Arune / Fă versuri mai bune /."

 

Pe Aron Cotruş tata l-a cunoscut după ce terminase facultatea şi se întoarse pentru prima oară acasă, învins la Arad. De fapt, îl căutase pe Vasile Goldiş, căruia cei apropiaţi îi spuneau tot Laczi Baci, cu deosebita rugăminte să-i publice un articol în Românul. Marele politician îi aduse la cunoştiinţă, foarte aferat, ca el nu mai are nicio legătură cu ziarul Românul, să-i caute pe băieţii care se ocupau cu respectiva publicare. Aşa printere băeţii ziarişti îl cunoscuse şi pe Aron Cotruş care nici nu mai era aşa de "băet" trecuse de 30 de ani  şi războiul la care participase îl maturizase deşi fizic nu-i purta deloc urmele. Între ei se injghebă o sinceră prietenie, timp în care Arune observase că amicului său îi plăcea să scrie şi avea, în materie, o uşurinţă de invidiat, astfel îl degreva pe el de o misiune ce nu-i făcea deloc plăcere, de unde puţinătatea scrisului în proză la Cotruş, cu mici excepţii poate în scrisori, dar şi ele în general nu depăşesc materialul bun de a fi expus în muzee, pentru alţi scriitori mult mai prolifici.

 

Se mai ştie că în acei ani în România mare, Cotruş o ducea foarte greu, la un moment dat, stătea într'o cameră - pivniţă împărţită cu Romul Ladea, sculptorul.

 

Dar, fără îndoială, Cotruş nu-l amăgea pe tata, căruia îi lăuda talentul dar îi imputa că nu-l ştie administra, astăzi se spune că nu-i un bun manager al scrisului său.

 

În acea perioadă, dovada preţuirii prieteneşti pe care i-o purta, Arune întrerupse o călătorie la Arad, pentru a discuta o noapte întreagă (restaurantul gării Mohor era deschis toată noaptea) dar tata îşi aminteşte de cerul înstelat al acelei nopţi de unică întâlnire, în care Arune vroia să afle părerea prietenului său în legătură cu proectata sa căsătorie cu pianista Szanto Erszebet-Elisabeta, şi concluziile nu puteau arăta decât încururajatoare tata nu putea să fie decât de partea dragostei, mărturisită de cel în cauză, obstacolele veneau de la o serie de cunoscuţi de-ai săi care prevedeau, catastrofa finală. Fără îndoială după discuţia cu tata, hotărârea era luată, în scurt timp dna Szanto devenea dna Cotruş.

 

Fac o parantează oarecum, - pusă de acord cu ideea lui Arune că Tiberiu nu-i bun administrator al talentului său -, se întâmplă ca tata în calitatea sa de director al Teatrului din Arad că lege prietenie cu marele artist G. Calboreanu, de care se zicea ca acolo unde el calcă se scutură pamântul. Odată vizitându-l la Bucureşti marele artist îşi arată îngrijorarea că tatăl meu se va rata în Arad, lipsit de orice perspectivă de afirmare. Şi atunci din prietenie îi propune următorul târg. Tata să-i dee o sumă destul de respectabilă, dar nu pentru el ci pentru a-i veni în ajutor şi să-l scoată din cloaca Aradului; şi anume cu ea, şi îi garantează că va mai pune de la sine, va aranja o întrunire literară la el acasă, unde va urma să cunoască pe toate somităţile literare cu un oarecare nume în cultura românească iar el prin intermediul lor va pătrunde între cei ce altfel sunt mai mult decât inaccesibili. De la început cinstea lui Caloboreanu nici nu intra în discuţie, de asta şi tatăl meu era convins. În ce priveşte suma nu era chiar devastatoare, putea sa facă faţă cheltuielilor cerute, dar pe tata îl muncea un alt gând: cum adică, el să câştige lumea literară nu prin talentul său ci prin a plăti, adică să-i cumpere în ultimă analiză pe cel ce ar trebui sa o facă dezinteresat, slujind un ideal artistic? Şi tata refuzase propunerea binevoitoare a lui G. Calboreanu. Convins că avea dreptate nu mi-a vorbit de ea decât mult mai târziu, sub comunişti, când cel puţin formal lucrurile se schimbaseră, scriitorii cu talent sau fără, se îmbulzeau la masa cu aur împarţită de partidul cel iubit. În acest iureş dement tata îmi mărturisea că a greşit odinioară când a refuzat tranzacţia lui Calboreanu deoarece el nu pierdea nimica, era un prilej de a cunoaşte unele eminenţe cenuşii la care, altfel nu putea să ajungă. Era, desigur, prea târziu dar tatăl meu poate abea acum îşi dădea seama că avea dreptate Arune, că nu a fost un manager bun al talentului său.

 

Îmi este în minte întâmplarea unui bun poet care în adolescenţa sa l-a căutat pe marele Lovinescu şi i-a întins caetul său de poezii rugându-l să-şi dea părerea critică asupra lui. Din întâmplare Lovinescu pusese caetul într'un sertar al mesei sale şi cu un semn a cărei poziţie i-a rămas în minte. A revenit peste o saptămână, Lovinescu uitase de el, dar deschide sertarul cu pricina, în care caetul era neatins în acelaşi echilibru instabil cu acelaşi semn pus de el. Deci dovadă sigură că "marele critic" nici nu deschise caetul său deşi îşi permitea să-i caracterizeze poezia ca pe un amestec violent din Bacovia, Minulescu şi L. Blaga, autori pe care însă tânărul poet nici nu-i citise.

 

Dar să ne întoarcem la Aron Cotruş cu care mai am o amintire indirectă, din anii lui '50 la sfârşit, foarte importantă. Mă aflam pe strada principală a Aradului, nu pe Corso ci ne pregăteam să trecem pe celălalt trotuar, dar când ajungem la jumătatea drumului pe linia tramvaiului aproape, îl opreşte pe tata un domn şi eu îmi continui drumul. După ce se despart îl văd pe tata foarte tulburat încât fără să-l solicit îmi spune: "Acesta a fost fratele lui Arunică. Mi-a spus că i-a scris Cotruş, că se afla în Canada unde se simte foarte bine, într'o vilă a scriitorilor. (Dacă a scris aşa ceva Cotruş căuta să exegereze lucrurile pentru a atenua, nu chiar zvonurile că nu îi merge prea bine în Statele Unite). Dar ceea ce-i zguduitor e faptul că el e bolnav, are diabet, şi îl chinuie dorul de ţară, încât tare ar vrea să se întoarcă în România. Ca orice români aflaţi sub jugul cel mai greu al comunismului, când viaţa noastră ne era ameninţată, nu ştiai dacă te culci în patul tău seara, nu cumva te scoli dimineaţa la închisoare sau în cămările de schinjuit ale securităţii, o atare nostalgie cum o exprima Aron Cotruş ne apărea o adevărată nebunie, cutremurătoare pentru cei ce o aud.

 

Dar înţelesul acestui dor simţit şi de marele poet Aron Cotruş era cu totul altul în exil unde puteam să-l pronunţăm de nenumărate ori pe zi, însoţit de platonica dorinţă de a ne întoarce în ţara noastră natală, se pierdea într'un ideal virtual ce nu se realiza niciodată şi eram conştienţi de acest lucru. Deci afirmarea celor din ţară, când iau foarte în serios intenţia exprimată într'o scrisoare adresată fratelui lui, nu are niciun substrat real, doar dovedeşte că cei din ţară şi când au gânduri din cele mai bune, nu sunt în stare să-l pătrundă pe poet şi poezia sa, pur şi simplu fiindcă nu au trăit fenomenul exilului şi Aron Cotruş aparţinea întreg lui.

 

 

Dar sigur, cel mai bun prieten al lui tata, de-alungul unei vieţi a fost sculptorul Romul Ladea. S'au cunoscut de pe vremea studenţei, locatari ai căminului de pe Sfinţii Voievozi şi ceva mai târziu s'au raîntâlnit la Arad tata avocat, Ladea nu vroia să ajungă nimic altceva decât sculptor. În acei ani, îmi povestea tata că prietenul său primise comanda pentru un bust al lui Avram Iancu, urmând să fie inaugurat la Baia de Criş, înaintea regelui însoţit de câţiva miniştri iar Ladea pe lângă toţi prietenii săi inclusiv tata, o adusese şi pe bătrâna sa mamă, Eva. Dar ceea ce urma să fie o sărbătoare cu o consacrare a tânărului sculptor a fost un eşec lamentabil, deoarece la desvelirea monumentului era o lipsă de armonie între statuia eroului naţional şi coloana prelungă pe care ea stătea cocoţată încât aproape că nu se distingea, ce vrea să reprezinte. Oficialităţile în frunte cu regele au părăsit imediat adunarea şi după el mai toţi invitaţii fără ca unul să se fi adresat artistului. Acesta nu s'a simţit prin nimic vizat, oricare altul ar fi înregistrat ca pe o catastrofă insuccesul dar nu şi Ladea ferm de a merge înainte pe drumul artei sale. Tatăl meu întotdeauna îmi dădea ca exemplu atitdinea sculptorului hotarât de a nu ceda unor eşecuri de care nu era el vinovat ci acei care au sabotat această lucrare şi au aşezat-o într'un mod anume, disgraţios. Întresant ca unii critici de artă ai Aradului, încurajaţi şi de I. Frunzetti au reluat studiul acestei statui a lui Avram Iancu şi i-au găsit multe calităţi de unde în mare sculptorul avusese dreptate, erau în culpă acei ce nu s'au priceput să-i prezinte opera.

 

Peste ani, i se dădea dreptate şi sculptorului numit profesor la institutul de arte de la Timişoara şi Cluj, făcea naveta între aceste două oraşe, pe când la Arad îl aştepta Tiberică - aşa-i spunea lui tata - cu multă caldură prietenească, neuitând kilul de vin pe care de-acum maestrul îl consuma între două trenuri.

 

Într'o zi venirea lui a fost mai viforoasă şi a început cu o trântire dispuată pe canapeaua nosastră, asigurându-l pe tata că se va sinucide dacă Luţ nu-l va lua de soţ şi tot aşa până tata se arătă dispus sa facă orice pentru a-şi salva prietenul de la aşa o situaţie. Rolul fiind jucat în actul întâi, urmează cel de al doilea, trimiţându-l pe dată la Bucureşti de unde să se întoarcă, dacă vrea să-l mai ţie în viaţă, doar cu un răspuns pozitiv. Actul trei se va petrece în expresul de la Arad la Bucureşti unde tata îşi făcea diferite planuri de stratagemă, ca să o convigă pe soara Luţ să spună cuvântul fatific de "da". După o noapte de nesomn primul drum la Bucureşti a fost la căminul de fete unde a chemat-o la vorbitor pe Lucia Piso. Şi spre marea surprindere a lui tata, actul a decurs în cele mai optime condiţii, fata fără nicio altă introducere l-a liniştit că şi-a dat deja cuvântul profesorului ei Ladea, deci totul era aranjat încât Tiberică îşi punea întrebarea de ce a fost nevoie să-l coste atâţi nervi şi o noapte albă, nedormită? Era vorba de lăudăroşenio bănăţeanului, care era foarte mândru de meseria prietenului, pe care-l preţuia pentru seriozitatea lui, că pe colegii de breaslă, după părerea lui nu te poţi baza, ei nu-s buni decât la beţie şi la intrigi. Deşi tatăl meu nu a fost lămurit ceu ce rost a trebuit să se călătorească până la Bucureşti a acceptat din partea amândurora distincţia că datorită intervenţiei lui, ei s'au căsătorit, până la urmă. Ori poate că femeia s'a hotărât chiar în momentul sosirii lui tata, deci necazurile lui Ladea nu erau chiar prefăcătorii. De altfel, Luţ întotdeauna l-a făcut pe soţul ei mult prea bătrân pentru ea, şi am rămas surprins când am aflat că obiectiv între ei era o diferenţă de numai 14 ani, vârstă pe care eu am considerat-o încă acceptabilă pentru doi partneri care se iubesc.

 

În orice caz, prima vară am fost invitaţi la Zărneşti unde s'au instalat tinerii căsătoriţi şi deşi  bătrânului Piso nu-i plăceau artiştii le-a făcut un atelier, nu de toate zilele. Atunci am cunoscut, în două excursii de neuitat, Bucegii şi Piatra Craiului, munţi ce mi-au vorbit sufletului, i-am purtat în mine o viaţă întreagă şi nu ştiam ce ar fi trebuit să iubesc mai mult, altarele albe ale Pietrei Craiului sau înălţările Bucegilor spre cer. Cred că am rămas cucerit de amândoi munţii, în egală măsură.

 

Apoi a urmat războiul şi odată cu instalarea comuniştilor la putere a început calvarul familiei, tata socrul închis, iar sculptorul pus pe liber dacă Luţ arătase o putere de rezistenţă excepţională, se transformase în femeia ce ducea totul în spatele ei, o a doua Mară de Slavici. Îmi amintesc de scrisoarea ce i-a scris-o lui tata, în care Ladea îşi simţea apropiata moarte, şi exprimată atât de sincer încât ne-a smuls lacrimi, atât mie cât şi lui Tiberică. Îi cerea lui tata pe Mommsen pe care pentru a nu  muri de foame avea intenţia să-l vândă. Ca întoteauna Ladea exagera situaţia dar nu era prea departe de adevăr. Prietenii de chefuri deci de pahar, l-au readus între ei deci şi la muncă, dar partidul îi ceruse să divorţeze de chiaburoaică, adică de mme Luţ Piso. Au făcut-o formal deşi locuiau sub acelaşi acoperiş. Dar de pe acum pot să afirm că toată ascensiunea lui Ladea se datora minunatei femei, prin care se manifesta spiritul practic al tatălui bătrânul, Piso. Pusese la punct casa şi grădina de la Suciag, reşedinţa mai nouă a familiei, căci din casa de pe Calea Turzii din Cluj nu aveau decât o cameră şi aceea destul de neîncăpătoare. Şi în mod paradoxal, deşi cultiva fiecare cunoştiinţă cu gândul la afirmarea soţului ei, Romică, se  îngrijea de desăvârşirea lui spirituală, în timp ce căminul lor nu mai era tocmai în regulă. De altfel ca mod de a fi cei doi nu se potriveau deloc, pe când Ladea era gălăgios şi predispus la glume, îndeosebi dacă era băut, Luţ era o fiinîţă gingaşă, sentimentală, în orice caz ştia sa-şi ascundă eventualele înclinaţii nelalocul lor.

 

Cu timpul în arta lui nea Romică avusese loc o schimbare evidentă, or aceste note atât de neobişnuite în creaţia sa, noi ca şi apropiaţii lui, o puneam pe seama unei influenţe asupra lui a soţiei, pictorită de real talent. Desigur, atunci când amândoi soţii erau artişti între ei se da de obicei un război crâncen, sfârşit cu dominaţia unuia, cel de-acum cunoscându-i caracterul, tare în fond, al femeii, noi ă consideram pe ea învingătoare. Şi totuş uitam că de la început eleva îşi admirase profesorul, că altfel nu s'ar fi căsătorit cu el, şi în continuare se declara covârşită de talentul său, de unde propriu zis trăia în umbra lui, picta toţi spuneau în maniera lui Tonitza, şi treceau peste profundul ei dar pictural. Când am fost la Zărneşti în noul atelier, dna Luţ m'a chinuit ore întregi stându-i model pentru a-mi realiza portretul în cărbune, pe care îl am şi azi la mine. Artista a ştiut să-mi citească profund în inimă, unde mi-a descoperit exprimată în ochi o dulce tristeţe cu împăcări melancolice, simţită de mine o viaţa întreagă, o purtam ca pe cel mai neaoş caracter al fiinţei mele ori să ajungi la el îţi trebuie ţie însuţi ca artist o unică profunzime sufletească. Marele pictor Tonitza, colorist de seamă se opera la ochii punctaţi în negru ai copilului cu intenţia să-l redea gingăşia, ca pe un caracter general al subiectului său, deci privit dinafară, nu-l înteresa destinul individual înscris în apele adânci ale sufletului său. Cu toate acestea Luţ, ca o vrednică Ana lui Manole, şi-a sacriticat drumul propriu pentru a-l asigura pe cel al sculptorului, astfel că influenţa de care vorbesc, dacă a existat nu a putut să se exercite decât prin intermediul inconştientului mut pentru graiul zilnic al omului.

 

În prima perioadă, pe care o consideram autentică, Ladea crease pe Iorgu Iorgovan şi alte fiinţe ca plante ale pământului banăţean, în stilul propriu al unui expresionism apropiat de al germanului Barlach, dar prins mai în lumina lui Apolo, meşterul asistând la prima zi a Facerii divine, a surprins momentul când Dumnezeu a început să pună la o laltă bucăţile de piatră şi să-l conceapă pe om. Deci expresionismul lui Ladea te impresiona prin formele lui originare, de dinainte de creaţie, era religie şi meşteşug în acelaşi timp, ritual şi canon primar. Ca timp eroii lui coborau din vechea mitologie iar ca spaţiu determinau autohtonismul moţului descins pe meleaguri bănăţene din altarele roşii ale bazaltului de Detunata: Sarmisegetuză fără moarte. Când eram copil, aveam la picioarele patului meu un tondo în gips de Ladea reprezentând chipul din profil al lui Cloşca, numele şi data revoluţiei îi inconjura capul, ca un adevărat nimb alb. Am avut ocazia să privesc aproape în fiecare seară la această lucrare şi să-i ghicesc permanenţele, astfel noi îl vedeam pe Ladea ca pe un artist al pământului nostru, un Aron Cotruş cioplind pietrele munţilor în loc de cuvinte, fraţi cu Blajinii din legendă, cântecele lor ropotele turmelor de zimbrii urcând la ceruri:

 

                                                 de jos                           

                                       te-ai ridicat drept, pietros, viforos

                                                 pentru moţi,         

                                       pentru cei săraci, şi goi, pentru toţi ....

                                       şi-ai despicat în două istoria,

                                                 ţăran de cremene

                                       cum n'a fost altul să-ţi semene,

                                                 Horia! ...

 

Să fim drepţi, transformarea lui Ladea a fost determinată şi de puternicii zilei, care vroiau să-l vadă portretistul epocii, gen pentru care nu avea o înclinare specială, mă refer la cel cu tentă realistă.

 

Instalat în vila de vânătoare a regelui Carol al doilea de la Arcuda cu maşină şi şofer la scară, înafară de Petre Groza nu a mai lăsat nemuritori alţi boşi comunişti, totuşi, cele trecătoare nu l-au putut amăgi, încât înainte cu căteva săptămâni de moarte ne spunea: "În curând mă voi pensiona, şi-atunci voi putea sculpta aşa cum vreau eu".

 

Vis desigur nerealizat, Ladea va muri, răpus la 69 de ani de diabetul de care suferea de ani de zile, dar de-acum am putea susţine că durerea blândă din înfăţişarea unor portrete-statui de-ale sale, aparţin desrădăcinatului care a fost Romul Ladea, lumea sa adevărată se afla la Ţicvanii mari, satul natal şi al copilăriei sale din ţara Banatului.

 

Sculptorul nostru avea încă o mare durere, fiul său Ion, Boţâcu, precum îl alinta, făcuse de copil mic, stagiu în temniţele comuniste ca după eliberare la scurt timp să intre iar la răcoare de-acum om aproape în toată firea. Cu siguranţă, de vină era şi falsa educaţie a părintelui care nu putea să aibe decât un copil minune, în devenire geniu, în acest sens ni-l prezenta la o vârstă când s'ar fi cerut să se ocupe de jucăriile sale şi îi pretindea mândru să ne recite, de la un capăt la altul, lunga poezie a lui Rimbaud, Bateau ivre. În atare condiţii Ion intrase total nepregătit în viaţă, de unde păţaniile sale aproape de necrezut ca un copil de nici zece ani să fie pedepsit cu ani grei de închisoare, dar asta poate fi considerată o măsură total în acord cu morala proletariatului.

 

Într'o zi îl întâlnesc pe Ladea ieşind din clinica lui Danielopolu şi văzându-l cam tras la faţă îl întreb dacă nu cumva e bolnav. Dar amăraciunea lui venea din altă parte: pentru a-l putea vizita pe copilul său în inchisoare - în timp ce el era distins cu titlul de artist emerit - se gândise să se adreseze profesorului Gr. Benedato, căruia îi făcuse de-altfel portretul în piatră, să-l roage pe ambasadorul sovietic la Bucureşti cu care ştia că este prieten - şi cu care adăoga pentru mine, trage chefuri aproape zilnice cu votkă a întâia - să intervină, pe lângă autorităţile române să-l lase să-şi vadă fiul, dar din păcate nu putea da de marele academician român, care pur şi simplu se ascundea de el şi refuza să-l primească.

 

Eu ţineam mult la Ladea deşi el mă mustra că nu l-am vizitat prea des la Suciag şi o fac acuma când era un artist ajuns cu atelier în cartierul Grigorescu al Clujului. Mai ales când era bine dispus, sub influenţa licorii lui Bachus, mult înainte de a behăi pur şi simplu cum îl descriau prietenii lui de beţie timişoreană, când bagau în sperieţi pe cetăţenii paşnici mai ales pe cei cu brâu roşu peste pântecul mult prea rotunjit, dar eu mă refer la faza când maestrul se afla sub efectul magic al băuturii, trecând peste unele obscenităţi mult prea pe şleauă spuse, limbajul său avea deodată prospeţimea în replici şi savoarea unui Rabelais ieşit dintr'o bortă cu vinuri de Chinon, tradus pe româneşte de un Creangă bănăţean. Cuvintele curgeau din el, parcă ar fi fost ale unui inspirat al zeului Dionisos, şi am curajul s'o spun că dacă unul din belferii săi ascultători, printre care mă înscriu şi eu, le-ar fi pus pe hârtie, redate fără nici un retuş, ar fi îmbogăţit literatura română cu incă o capodoperă pe care specialiştii s'ar fi grăbit să constate cât e influenţă rabelaisiană, câtă din alţi autori români, dar teamă mi-este că în acest caz oralitatea discursurilor ne o platonice (în sensul că n'au nicio legătură cu marele filozof elen) şi-ar pierde pe loc mirosul de iasomie de câmp tocmai înverzit şi s'ar fi transformat în lugere uscate de seră care puteau înflori frumos dar niciodată nu vor împrăştia esenţa plantei şi a florii, adică parfumul ei originar. Altfel zis, personal am considerat întotdeauna ca nea Romică aşa ca Oscar Wilde - dar în cu totul alte coordonate - şi-a consumat geniul în viaţă pe când în artă şi-a exprimat numai talentul. Asta desigur, va trebui să o menţionăm necondiţionat în imprejurările nefaste ale regimului comunist care vroia să cumpere cu bani ceea ce nu are valoare decât spirituală, e vorba de libertatea de creaţie, de care se vede că astfel de specimene nu au auzit.

 

Şi aş mai adăoga faptul că beţiile lui Ladea ca tot ce i se întâmpla în viaţă, avea un anume tâlc.

 

Se ştie ca la puţin timp după plecarea sculptorului spre alte meleaguri mai bune, Luţ a organizat o retrospectivă la Bucureşti, închinată lui Romulus Ladea. A fost o mare reuşită laudată în cor atât de specialiştii în artele plastice cât şi de prietenii de inimă ai decedatului, toţi au fost mulţumiţi ceea ce la noi se întâmplă destul de rar. Maestrul de-acolo de unde se afla, putea să mulţumească tuturor dar în primul rând ca întotdeauna lui Luţ, eterna lui soţie. Dar după întoarcerea femeii la Cluj are loc o tragedie greu de descris. Luţ e ucisă prin loviturie de cuţit, se spune că mai mult de o sută, pe care i le-a administrat pietrarul lui Ladea, distrus că iubita lui urma să-l părăsească, i-a pus în vedere că ea se mută la Bucureşti deci despărţirea lor era iminentă. Bătrânul Piso aproape orb, a încercat s'o apere, dar a fost prea slab să reuşească în acţiunea lui, s'a ales cu câteva tăieturi de cuţit la mâini, fără urmări grave.

 

Comentatorii acestei crime au fost de părere că în loc să accepte compromisul, cei doi ar fi trebuit să se despartă, fiindcă divorţaţi erau de mult.

 

Dar e cazul să ne reamintim de piesa lui August Strindberg "Dansul morţii" în care aniversându-şi nunta de argint, doi soţi trecuţi de vârsta mijlocie, îşi deapănă amintirile cu atâta ură în sufletul lor încât recunosc că au toate motivele să se despartă, ceea ce şi hotărăsc, până la urmă, să o şi facă. Dar când sunt gata să-şi ducă la împlinire fapta, ajung la concluzia că nu pot trăi fără să-şi exprime zilnic ura faţă de celălalt, aşa că nu au altă şanşă decât să-şi continue danţul împreună, acesta va fi al celor doi morţi, robi ai unei legături pe care nu sunt în stare să o rupă.

 

Desigur, cuplul respectiv putea corespunde, în bună parte soţilor Ladea, numai că ei nu erau doi morţi ca eroii lui Strindberg ci oameni activi în plină putere, dar legaţi de o ură indiferentă, ce nu putea fi exteriorizată decât cu marele risc de a-şi renega idealurile, ele, pentru a nu-şi pierde sensul vieţii, îi impiedecau să se despartă.

 

Altfel zis, femeia fizic era mereu a altuia, pe când spiritual es rămânea credincioasă artistului, de fapt soţul ei morganatic. Şi după cum bine se ştia, nea Romică recunoştea deschis deficienţele sale casnice. În acest sens îmi apare o amintire pe care s'o relatez aici, am nevoie de tot curjul meu. Mă aflam în apropierea bisericii foste greco-catolice, în centrul Clujului, când îmi apare în faţă ca ieşit din pământ, nea Romică, după un popas făcut la Pelişor, se îndrepta spre casă, locuia pe Calea Turzii, afumat dar nu beat.

 

Din vorbă în vorbă începuse să mă mustre că nu-i vizitez la Suciag şi fiindcă eu abuzam de scuzele mele, tam-nesam îmi propune, nici mai mult nici mai puţin, să mă culc cu nevastă-sa Luţ, pentru care personal aveam un deosebit respect, vedeam în ea pe soţia prietenului bun al tatălui meu. Luasem totul ca pe o glumă şi cum tocmai începusem să mă îndepărtez de el, m'am întors aruncându-i o privire plină de reproş, dar el stăruia pe aceeaşi linie, în râspunsul său: "Nu glumesc, măgarule", (asta era vorba lui de alint) şi în ochii săi putusem să citesc mirarea sinceră a omului ce spune un adevăr şi nu e crezut. Cam aşa erau raporturile dintre Ladea şi soţia sa, nici el nu putea fi absolvit de vina de a-şi fi oferit nevasta ca pe un dar, nu prea valoros şi nu-şi dădea seama că totul conducea spre catastrofa finală, întâmplată însă după decesul lui. Cu toate păcatele sale, Romul Ladea, pentru noi nea Romică, poseda o anumită inocenţă, dulcea mirare naivă a omului înaintea unor lucruri considerate de el extraordinare. Astfel îi povestea lui tata că la un ceas de amiază intrând la Pelişor, să-şi sporească pofta de mâncare cu un pahar de palincă luat la botul calului, nu mai că mă vede pe mine la o masă cu câţiva colegi şi în timp ce aceştia făceau gălăgie şi râdeau zgomotos, în faţa unei halbe de bere, eu citeam liniştit dintr'o carte groasă, deschisă pe masă. Ori asta pentru nea Romică era ceva fantastic: auzi, dle, într'un loc de petrecere, fiul lui Tiberică studia nestingherit, parcă s'ar fi aflat în cine ştie ce altar al cărţii. Era de reţinut sentimentul de admiraţie iscat la nea Romică, atunci când se ştie ca pentru beţivi cea mai mare jignire era să te aşezi la masa lor şi să refuzi să bei cot la cot cu ei, dar să ajungi să citeşti o carte, ar fi provocat înlăturarea violentă a impricinatului care nu putea fi decât un înfumurat scârbos. Ci, pe nea Romică, ceea ce a văzut l-a încântat, pur şi simplu, de altfel cum am mai spus-o şi pe tata îl respecta în mod special pentru diploma sa de advocat şi, în consecinţă îl ţinea departe de tagma chefliilor, adică de prietenii săi artiştii; doar când Tiberică protesta vehement pentru un atare tratament discriminatoriu, îi mai dădea câte un bilet de trecere, aşa cum s'a întâmplat destul de des la Timişoara, unde a participat şi el la libaţiile încununate de behăitul celebru al lui Ladea, scandalizând pe unii cetăţeni onorabili ai urbei.

 

În ce mă priveşte căutam, în zadar, să-i mai potolesc entuziasmul destul de puţin justificat, atunci când îl asiguram că în acea zi fatidică avusesem o fereastră adică a oră liberă între două de curs şi fiindcă locuiam departe şi afară era o iarnă frigurioasă, m'am refugiat la Pelişor, unde am cerut permisunea unor domni să iau loc la masa lor încăpătoare şi după ce m'am instalat mi-am amintit de cartea de literatură franceză tocmai împrumutată de la bibliotecă şi astfel nu am rezistat ispitei de a o răsfoi şi, mai mult ca sigur, nea Romică m'a surprins atunci când mă adâncisem în lectura unui capitol înteresant.

 

Ce vedea Ladea fenomenal în toată întâmplarea asta, eu nu am izbutit să înţelege niciodată, dar pe el nu l-am putut convinge de dreptatea mea. În continuare mă considera un caz de excepţie având parte de un mare viitor, mare şi astăzi îmi pare tare rău că nu i-am putut împlini previziunile.

 

Prin toate amintirile şi descrierile mele, nu am dorit să diminuiez din valoarea actuală a operei sculptorului Romulus Ladea, din contra consider că ea merită cu prisosinţă aşa cum şi cât este, să-şi primească locul printre marele creaţii ale neamului românesc. Nu mai că sunt sigur dacă nu ar fi trecut peste noi tăvălugul comunismului, creaţia lui ar fi fost cu totul alta şi poate mai sinceră, mai conformă cu ceea ce artistul purta ca scânteie divină în spiritul său creator.

 

Pentru mine lui Romului Ladea astăzi i se potrivesc cele două versuri finale din poezia lui Oct. Goga, Cântă moartea: "Nu câte-au fost îmi vin în minte, / Ci câte-ar fi putut să fie."

 

Ridicat în iureşul său expresionist, aşa cum lui Barlach este unul nordic german, la lui Ladea se prezintă ca sigur bănăţean - s'a revoltat împotriva lui Brâncuşi, când venit la Paris, cu multe sacrificii, în atelierul acestuia, în loc să-l înveţe sculptură, îl trimitea să-i cumpere ţigări sau îl punea să măture pe jos, astfel că în cele din urmă îl părăseşte, preferându-l pe marele sculptor A. Bourdelle, mai potrivit matricei sale creatoare. Păţania cu Brâncuşi e bine cunoscută, Ladea a povestit-o, în timp, tuturor cunoştiinţelor sale înteresate în problemă, dar a susţinut-o şi la postul de televiziune naţional românesc, deci ofizializarea, a fost oricum făcută, şi nimeni nu a îndrăznit să-l combată.

 

Mai pe urmă instalarea comunismului i-a frânt activitatea în două, căci oricine poate percepe distanţă stilistică dintre Iovan Iorgovan şi portretele dulcege ale lui Benedato sau Agârbiceanu şi nu sunt singurele.

 

Câderea maestrului în mocirla comunistă, pentru mine, a constituit-o lucrarea reprezentându-l pe Petre Groza, ulterior aşezată în faţa prefecturii din Deva. L-am atacat pe sculptor cu ocazia primei noastre întâlniri, dar el mi-a răspuns cu o seninătate de invidiat. Am vorbit cu altă ocazie despre părerea artistului asupra principiilor, nu mă mai repet, acum insă aşi dori sa descriu câteva scene avându-l ca protagonist, pe impostorul impostorilor Petre Groza, eroul sulptorului nostru, Romul Ladea.

 

Am asistat la o şedinţă cu scop electoral ţinută în Cluj, la tribună vorbea Petre Groza în felul lui de un comic penibil, de pseodobulbar sufocat de un râs spasmodic, iar la un moment dat lângă el Romulus Zăroni, începuse parcă să prindă muştele adunate în jurul şefului său politic cel ce l-a făcut ministrul agriculturii, şi la un moment dat evident agasat s'a răstit la colegul său de alegeri: Ce faci mă Zăroni? Şi-apoi câtre public: "Bietul, prinde muşte. A fost lăptarul meu". A venit şi un răspuns pe care nu l-am mai reţinut, dar în comparaţie cu cei doi oameni importanţi ai noului regim comunist, sunt sigur că şi celebrii Stan şi Bran ar fi bătut în retragere.

 

Sărim, în epoca interbelică, pe când Petrică al nostru, dacă nu umbla cu racheta subsuoară deci nu juca tenis, vorbea ţăranilor amintindu-şi că partidul pe care-l conduce poartă numele de Frontul plugarilor. La un moment dat, Petrică demagogul, arată spre ultra sa casă modernă, şi le spune: "Vedeţi oameni buni, ce sărac am fost, nici bani să-mi pun ţigle la casă nu am avut". De fapt, pe aciperişul realizat în cele mai luxoase condiţii avea un bazin de înot şi alte ustensile de acest gen.

 

Eram tot la Cluj, P. Groza era aşteptat cu ocazia întroducerii gazului metan, şi era evident că în vitrinele oraşului erau expuse doar portretele lui Ana Pauker şi Vasile Luca, lipseau chiar ale lui Groza şi Gh. Gheorghiu-Dej. Eu am ajuns, ca simplu trecător în momentul când Groza să fie aplaudat, dar cum au fost instruiţi majoritatea strigau, total nepotrivit, trăiască Ana Pauker şi Vasile Luca, ceea ce devenise penibil şi pretindea intervenţia celui ostracizat. Astfel că Groza a adus la cunoştiinţa mulţimii ca cei ce striga "Trăiasca Ana Pauker şi Vasile Luca" strigau şi trăiască Petre Groza, astfel că demagogul câştigase partida, majoritatea oamenilor au început să-l aclame pe el, toate dispoziţiile de la centru se spulberaseră ca frunzele în vânt.

 

Ce se întâmplase? Aripa Ana Pauker, Vasile Luca deveniseră oamenii zilei gata să pună mâna pe putere, dar în ultimă clipă Stalin a hotărât să menţie aripa românească avându-l în frunte pe Dej şi Petre Groza. Se spune că ultimul îl distra pe marele dictator cu bancurile sale şi îi plăcea că nu manifesta teama atât de proprie majorităţii colaboratorilor săi.

 

Acesta era Petru Groza căruia Romulus Ladea i-a ridicat o statuie impozantă, pe care revoluţionarii din 1989, au dat-o jos de pe soclul ei şi i-au zdrobit nasul de bronz aşa cum o merita, acest clovn al României comuniste.

 

Probabil că în noile condiţii de văduvă stimată Luţ vroia să-l scoată din joc şi e cel ce se afla în relaţiile ei pe locul al treilea dar marea ei eroare a fost aceea că l-a considerat tot timpul ca pe o figură pe care o poţi înlătura oricând. Nu i-a luat în considerare propriul sentiment atât de puternic încât a fost în stare să comită o crimă pasională, şi să recunoaştem că atunci când pe scenă îl vedem pe don José ucigând-o pe Carmen, îi trăim cu toată înţelegerea sublimul act, de ce să ne îndepărtăm de nenorocitul făptaş atunci când a schimbat scena cu realitatea cea de toate zilele?

 

Pentru a nu o considera pe Ea ca singura vinovată, aş mărturisi că l-am auzit pe Ladea în după amiaza zilei când seara urma să se căsătorească, spunând tatălui meu că tocmai se întorcea de la bordel unde a iubit o prostituată. Lucrul, la prima vedere pare îngrozitor, le nejustificat din punct de vedere moral, chiar dacă ar fi recunoscut că tot teatrul făcut cu tata trimis la Bucureşti, nu era din iubire ci din interesul de a pune mâna pe averea popii Piso. Dar şi atunci exista o pudoare şi un respect din partea unui om ce urma să participe la taina cununiei, cum o consideră, Biserica.

 

Dar să presupunem că Ladea minţea, se grozăvea, mai precis ca orice bărbat avea şi el emotiile sale pentru noaptea nunţii.

 

Dar şi într'un caz şi în altul reeşea ceva ce nu poate fi tăgăduit. Pentru ţăranul bănăţean din firea lui Ladea, femeia în timpul dragostei sexuale, constituia un simplu obiect de plăcere de care te foloseşti numai tu ca bărbat şi nimic mai mult. O atare dragoste putea să o cumpere şi să o trateze în modul cel mai dur posibil, ori acum acest procedeu nu mai putea fi aplicat lui Luţ, es urma să fie mângăiată aşa cum îi impunea barbatului gingăşia unei femei ori asta ajunses e să-l plictisescă, în curând pe artist, din această cauză a preferat să se întorcă la femeile lui de stradă mai puţin pretenţioase iar lui Luţ să-i dee deplină libertate, atunci când tot ea încă din primele zile l-a socotit prea bătrân, pentru dânsa.

 

Să-mi fie iertată digresiunea, în care mi-am permis să lansez o ipoteză, poate valabilă pentru Romică, mult mai apropiat de mine decât Luţ care oricât de prietenoasă tot ascunsă îmi rămânea, eu ziceam că-i cam prefacută.

 

Dar pentru a întări acest capitol îmi amintesc cum într'o zi Ladea îi spune lui tata:  "... Şi i-am spus Evei să-şi mai ţină gura dar ea vorbea înainte. Şi când i-am dat, mă Tiberică, o palmă, Eva deodată a tăcut ...". Şi fiindcă Eva era mama lui, îşi poate închipui oricine cât ne-a infiorat gândul că am putea da mamei, pe care, Românul o asemuieşte cu Icoana Maicii Domnului, o palmă. Dar aşa ceva nu-şi tulbura gândurile lui Ladea rămas - şi o spun cu mare admiraţie - la concepţia sa de-acasă, a ţăranului bănăţean.

 

Şi ar mai fi să-mi aduc aminte de unchiul Milu, descendent al familiei Veliciu, tatăl său a fost numit ca luptător pentru drepturile românilor în Ardeal, leul de la Chişineu-Criş, pe care l-a vizitat în 1913 C. Stere, venit la Arad să împace pe Vasile Goldiş şi Maniu de la Românul cu oţeliţii de la tribuna lui Octavian Goga, pe atunci M. Veliciu era bolnav îşi trăia ultimii ani de viaţă.

 

Fiul său era ceea ce s'ar putea chema un om al păcii, oponent oricărei lupte ce l-ar putea scoate din ritmul obişnuit al vieţii sale, în monotonia căreia nu se întâmpla nimic deosebit. Cu toate că fratele său, Romul Veliciu, a fost primul prefect al României mari, în timp ce mai cunoscutul Justin Mărşeu ocupa postul de primar, pe Milu nu îl ispiteau asemenea funcţii "stresante" cum le spunem noi astăzi. Cum descrierile mele sunt ale unui copil abea de zece ani, îmi revine în minte ca un om scund, destul de gras, cu un chip luminat de o chelie pe lături cu o coroană rarefiată de păr mai mult sur. Ochii negri, vioi aparţineau unui suflet care nu părea chiar mort, sprinteneala la mers îl arăta mult mai tânăr decât vârsta ce i-o dădeau oamenii.

 

Fiind avocat, pe tata l-a cunoscut la Tribunal, şi au legat un fel de prietenie deşi între ei exista o diferenţă de vârstă respectabilă, tata se apropia de 40 de ani, când şi-a luat o carte scrisă de un american cu titlul sugestiv "Viaţa de la 40 de ani începe", ori cum mă încurc  în ani, dacă tata abea trecuse de 30 de ani eu nu-l puteam cunoaşte pe unchiul Milu, înseamnă că-l ştiu din ce mi-a povestit despre el tata şi îl vedeam din fotografiile tatalui meu. Dar mare importanţă nu ar trebui să aibe, şi aş mai adăoga faptul sigur că tata cumpărase cartea respectivă la 46 de ani, deci după ce depăşise vârsta pe care se mândrea că a trecut-o cu succes, de parcă ar fi fost vorba cel putin de 100 de ani.

 

Se plimbau rar pe Corso, sub salcâmii înfloriţi primăvara dar cel mai adeseori se mutau pe Malul Mureşului unde era mai multă linişte şi bănci pe care se puteau aşeza.

 

Deşi, astăzi, unchiu Milu era cumpătat şi la gestul de a-şi mişca braţele, bujorii din obraji stăteau mărturia unei vieţie mai agitate, şi rareori mai vorbea de ea ca de păcatele tinereţii sale, când ca student îşi petrecea nopţile prin Montmartre pe urmele lui Toulouse-Lautrec şi ale altora mai puţin cunoscuţi.

 

Discuţiile între tat şi unchiul Milu decurgeau ca un adagio armonic executat de un subiect plăcut, niciodată de ordin politic fie şi internaţional. Partnerul său de discuţie de cele mai multe ori îl asculta povestind nişte întâmplări neînsemnate, mai palpitantă a fost vizita lui Coco porumbelui cu aripi arginţii, care însă l-a părăsit peste câteva zile după ce se întremase luând forţe pentru un nou zbor. Dar de cele mai adeseori stăteau unul lângă altul privind la undele râului încărcate de albastrul unui cer de August senin, şi când îl întrebaie răspundea întocmai ca şi păstorul lui Vasile Părvan. "La ce te gândeşti? - Absolut la nimic", răspundea unchiul Milu, parcă zgârcit şi cu visările sale.

 

Legături cu literatura nu prea avea, deşi părea că ţine ascunse bine multe taine, ar fi corespuns unui Silvestre Bonnard al lui Anatole France, retras la pensie, nu-l mai ispitea furtul cărţilor, nici cititul lor la lupă, cum preţindeau documentele cele de totului vechi. După plimbare se mai opreau la canefeaua Dacia pentru un şchwarz, timp în care tata mai citea câte un jurnal din Bucureşti unde mai afla câte o veste înteresantă şi aştepta să mai descopere un mare, poet cum i s'a întâmplat cu câţiva ani, mai devreme cu poetul Bacovia a cărui Havuz antic i-a stors sincere lacrimi de admiraţie.

 

Şi apoi se despărţeau dându-şi întâlnire pentru a doua zi la tribunal. Acasă la el nu-l prea chema că trebuia sa-şi pună în ordine lucrurile şi asta nu-i era deloc pe plac.

 

De multe ori tata se întreba ce găseşte la acest bătrân anost, care parcă se află în posesia unui Peau de Chagrin balzacian şi numărându-i zilele până îşi încheie traseul, are grijă sa-şi reducă batăile inimii ca nu cumva să-l prindă finalul, ce nu poate fi evitat, dar cu siguranţă amânat.

 

Nu l-a impresionat nici când i-a vorbit de un funcţionar la primăria Aradului, care petrecuse cu Ady Endre sub podurile Budapestei, picând în nesimţire de atâta băutură. Atacase un subiect de literatură cu intenţia de a-i face pe voie tatălui meu, dar el îi răspunse că el caută poezia lui A. Endre şi nu-l opresc din drumul lui bachanalele acestui mare poet.

 

Simţind că-l pierde, scăpându-l ca un pumn de nisip printre degete, unchiul Milu îi propuse ca peste luni să facă o excursie în Retezat ceea ce pe tata, amator de aventuri turistice, îl mai învioră, socotind că din timp vor trebui să o pregătească.

 

Iată cum o fotografie îi arată pe cei doi, în costume de baie, în mijlocul unui pârâu, de munte, tare rece. Acolo, într'un mediu total nou pentru el, unchiul Milu se simţea în largul său, mult mai volubil parcă şi-ar fi găsit patria sa ancestrală. Eliberat de toate complexele sale, s'a hotărât ca tot urcând pe bolovanii albi ai Retezatului să-şi desvăluie şi unul din secretele vieţii sale şi când au coborât l-a dus la cabana lui Brătescu-Voineşti unde gazda, vechea lui cunoştiinţă i-a servit cu păstrăvii prinşi chiar în dimineaţa respetivă de marele scriitor, iscusit pescuitor, în apele unui rău de munte din apropiere.

 

Deci am aflat şi taina unchiului Milu, era nu prietenul lui Brătescu-Voineşti ci unul din eroii săi preferaţi, din persoana căruia îi învia pe toţi ceilalţi.

 

Nu peste mult unchiul Milu murise la tribunal, în timp ce scria o petiţie la pupitrul înalt al unei mese aşezate pe coridor. 

 

Gurile rele ale oraşului susţineau că a fost sifilitic, boala i-ar fi atacat aorta, care a pleznit şi i-a provocat moartea fulgerătoare. Tot necazul i s'ar fi tras din vremea studenţiei petrecută la Paris. Nici nu împlinise 50 de ani.

 

Pentru tatăl meu oraşul de pe Mureş cu atâtea clădiri clasice nu mai era cel de pe vremea anonimului său locuitor, Unchiu Milu, Emil Veliciu, îşi pierduse ceva din strălucirea sa, el o purta, în toată existenţa lui, printre oameni, învăţându-i rostul a ceea ce ei vor uita curând că ar putea să-şi trăiască propria lor clasicitate.

 

Şi mărturisesc deschis ca unu ştiu nici astăzi dacă l-am cunoscut personal pe unchiu Milu sau l-am reconstituit din fotografiile tatălui meu, totul fiind însă adevărat, mai ales întâlnirea cu Brătescu-Voineşti şi păstrăvii lui.

 

Scrisoarea (48) din 29 Iulie 1980 de la Pamfil Şeicaru

 

Dragă Ovidiu îţi datorez o replică şi o informaţie. Ai pomenit de Tristan şi Isolda de Wagner.Ţi-am răspuns grăbit uitând să-ţi spun că aveam o placă de patefon cu actul 2 din această operă, un imn iubirii de un lirism care te cucereşte.

 

Informaţia privind Ideia Europeană: s'ar putea să fie Beldie cel care o scotea. Ştiu că era un laborant al încercărilor lui Radulescu-Motru de a face unele lucrări timide, încercări de psihologie experimentală. Categoric C.R. Motru nu a fost directorul acestei publicaţii care a avut un moment de atenţie în lumea presei. În 1920 la guvern generalul Averescu, ministru de interne C. Argetoianu a arestat congresul comunist şi Ideia Europeană a protestat. Straniu, între cei care au semnat protestul figurează şi Nae Ionescu asistent al lui C.R. Motru care în 1912 când şi-a dat licenţa a avut o bursă în Germania unde a rămas pâna în 1918 când s'a întors după zisa pace din mai. Era ofiţer de rezervă şi în Aprilie 1916 toţi studenţii aflaţi în străinătate au primit ordin să se întoarcă. Nae a rămas. Straniu, n'a fost pus într'un lagăr ci a avut un post la editura Reclam din Leipzig. A fost protejat de catolicii germani. Nu mă miră că a semnat manifestul protest din Ideia Europeană dat fiind că atunci când Gusti a organizat seria de conferinţe aupra doctrinelor politice, Nae a ales doctrina anarhiei.

 

Voi căuta să-ţi procur numărul din Curentul în care am publicat articolul lui Ion Vinea  "Geneza unei gazete: Curentul". Legionarii au fost supăraţi dat fiindcă ideologul apărea într'o postură prea puţin măgulitoare. Eu împreună cu inginerul Enacovici am înfiinţat ziarul Cuvântul ziar de reacţiune împotriva comunismului. Când Crainic a izbutit să fie secretar general la Culte şi Arte am socotit să caut un teolog să scrie rubrica. Crainic mi-a recomandat pe Nae Ionescu ca să înţelegi situaţia, Nae a trecut licenţa în 1912 şi eu am venit la universitate în 1916 când împlinisem 20 de ani. Erau în 1916 câteva nume din generaţiile anterioare între care Speranţă şi Dem. Theodorescu. Acesta din urmă în 1912 îşi trecuse licenţa cu o lucrare asupra lui Spinoza elogiată de C. Răduleascu Motru. În aceeaşi promoţie cu Nae. În loc să accepte şi el o bursă în Germania, Dem. Theodorescu a acceptat să conducă ziarul Dreptatea retribuit cu 800 de mii pe lună. Un salariu exepţional dat fiind că în 1912 leul era egal francului elveţian. Era îndrăgostit de o colegă pe cât de frumoasă pe atât de remarcabilă ca inteligenţă şi serioasă pregătire. Când în 1918 Al. Marghiloman a format guvernul, Dem. Theodorescu a fost numit şeful cenzurii. Cu această ocazie l-am cunoscut când a venit la Iaşi. Bineînţeles am avut un conflict cum era firesc. M'a impresionat eleganta lui ironie în faţa vijelioasei şi impetuoasei mele atitudini. Dar am rămas prieteni până la plecarea mea din ţară, la 10 August 1944. Pe Nae l-am cunoscut întâmplător la Centrala Cărţii, o societate care avea ca preşedinte pe Vasile Pârvan şi ca administratori delegaţi, Gusti şi Simionescu-Râmniceanu, prieteni de la Berlin ai lui Aristide Blank care finanţa afacerea. Eu eram cititor al ziarului monarhic "L'action francaise".

 

Sub pseudonimul Orion se menţionau cărţile care se cuveneau citite. Aşa am descoperit o lucrare consacrată discursului asupra metodei lui Descartes când m'am dus să comand şi alte cărţi a venit directorul de la centrala cărţii şi mi s'a recomandat: "Numele meu este Nae Ionescu". Eu i-am replicat "Mein Name ist Nae Ionescu". El a râs "Nu ştiam că dv. aţi făcut filozofia, căci aşa mi-aţi reţinut atenţia asupra remarcabilului studiu asupra lui Descartes". "Nu am făcut filozofia, am audiat doar prelegerile lui P.P. Negulescu, mă pasionează istoria şi în deosebi istoria Europei de la Revoluţia franceză până la Lenin şi după. Cum sunt şi voi continua să fiu gazetar, Istoria Europei este absolut necesară profesiei. Abia am terminat pe Albert Sorel cu "Europe et la Revolution francaise", bineînţeles nu ignor pe Taine". Pe urmă nu ne-am mai văzut. El n'a mai fost director la centrala cărţii. Mai târziu am aflat penibila cauză. Recomandarea lui Nae de câtre Crainic am acceptat-o. Ion Vinea descrie procedeele lui Nae Ionescu de a cuceri încrederea lui Enacovici în aşa măsură încât să mă elimine. Pentru un filozof, Dinu Păturică nu se putea lua model. De nu venea Nae la Cuvântul eu nu aş fi creiat Curentul. Deci ar trebui să-i fiu recunoscător. Dar citind pe Ion Vinea îţi vei da seama ce strident a fost cuvântul "Patron" în climatul camaraderesc al Cuvântului. Eu nu i-am spus lui Enacovici niciodată "patroane".

 

Intenţionez să public o carte "Pamfil Şeicaru şi contemporanii" în care voi reproduce tot ce-au scris cei care m'au cunoscut din liceu, din armată, din profesie ca să înţelegi oroarea mea de cuvântul "patroane". Voi publica un articol întitulat "O falsă istorie a literaturii române de Călinescu".

 

Atât Arghezi cât şi N.D. Cocea vor fi mai bine cunoscuţi când voi izbuti să am răfuiala dintre ei din 1916. Au lucrat împreună la Facla, revistă săptămânală care avea drept obiectiv atacul concentric al lui Iorga şi A.C. Cuza care creiau climatul antievreiesc. Arghezi semna exieromonalul Teodorescu specializat în atacul episcopilor, a mitropoliţilor etc., N.D. Cocea sarja personagiile politice. A apărut acuzaţia de plagiat a lui A.C. Cuza "Despre poporaţie" teza lui de doctorat în care demonstra creşterea populaţiei evreieşti. Cel care semna acuzaţia era Emanuel Socor căsătorit cu sora lui C. Graur. Acuzaţia era lucrată de Graur şi alţi evrei care stăpâneau limba germană şi nu erau străini de problemele economice. S'a propus ca expert Dobrogeanu Gherea care publicase "Neoiobăgia" o serioasă lucrare de economist. A.C. Cuza l-a contestat neacceptând pe Solomon Solomonov Katz = care ar fi numele adevărat al cunoscutului "critic literar". Înainte de contestarea lui A.C. Cuza, Dobrogeanu Gherea refuzase. Între alte acuzaţii aduse în ce priveşte originalitatea lucrării lui A.C. Cuza era şi aceasta: a luat argumentele de la un autor şi forma de la alţii. Calm, A.C. Cuza a dat textul german să-l traducă Socor. Era în mare încurcătură să traducă textul. Atunci Cuza a întrebat cina a ajutat traducerii din germană? "Soţia mea: este specialistă în problemele social economice?". Tăcere. Şi deodată A.C. Cuza a lovit în plin, spui că fondul l-am luat de la acest autor şi forma de la altul? Bine, fond şi formă: când zic perciuni înseamnă un smoc de păr in formă de tirbuşon. Mă rog, când trag de formă, nu trag şi de fond?

 

Obiectivul era ca A.C. Cuza să fie scos de la catedra de economie politică de la Universitatea din Iaşi.

 

În tot acest timp binomul Theodorescu-Cocea a rămas intact când în 1916 a izbucnit primul război mondial unitatea s'a rupt. Theodorescu-Arghezi a scos "Cronica" şi Cocea a continuat Facla, prima era integrată propagandei progermane şi N.D. Cocea era pentru Franţa. Legaţia franceză i-a pus la dispoziţie suma necesară să cumpere o tipografie. Au apărut traduceri din Anatole France. O lucrare a lui Vandervelde, şeful socialiştilor belgieni în care denunţa violarea neutralităţii acestui stat. Cel căruia Cocea i-a încredinţat traducerea era Nichifor Crainic care a realizat o frumoasă traducere. Tudor Arghezi lucra şi la ziarul Seara al lui Bogdan Piteşti, agent german. Cum a izbucnit conflictul nu ştiu, fapt este că a fost cel mai penibil spectacol de denunţuri dezonorante. Nu mai era o polemică, ci o dezgustătoare spălare de rufe murdare şi căldări de lături asvârlite cu o violenţă ce îi clasa pe combatanţi. Când voi izbuti să am fotocopia acestei dezonorante răfueli o, voi publica cu comentarul cuvenit.

 

"Curentul" este cules şi urmează sa fie în zece zile tras la maşină când lucrătorii îşi termină vacanţa. Ghinion. Noul număr se va pune imediat la tipar, ca pentru 23 August să fie cules şi tipărit. Voi da replica manifestului lansat la 1 Ianuarie acest an de exregele capitulării fără condiţii, pentru care Moscova i-a dat decoraţia "Victoria": aceeaşi ca şi aceea dată lui Churchill. Şi acest cretin şi-a amintit de România, vaca de muls. La ce corespunde această operaţie? Chiar aşa de jos nu a căzut poporul român, să uite actul trădării de la 23 August.

 

Chiar azi am primit un volum de C. Dobrogeanu Gherea în care am găsit articolul "Poetul ţărănimii, G. Coşbuc". Am să caut să fac o fotocopie a acestui studiu care îţi va aminti de acest poet al Transilvaniei care a adus un suflu nou în climatul de după Eminescu. Nu mă pot stăpâni ca să nu-ţi trimit înainte de a fotocopia întregul studiu "Noi vrem pământ":

 

Voi ce-aveţi îngropat aici?

Voi grâu! Dar noi strămoşi şi taţi!

Noi mame şi surori şi fraţi

În lături venetici!

Pământul nostru-i scump şi sfânt,

Că el ni-e leagăn şi mormânt:

Cu sânge cald l-am apărat,

Şi câte ape l-au udat

Sunt numai lacrimi ce-am vărsat -

Noi vrem pământ! ...

 

Aţi pus cu toţii jurământ

Să n'avem drepturi şi cuvânt;

Batăi şi chinuri, când ţipăm,

Obezi şi lanţ, când ne mişcăm,

Şi plumb, când istoviţi strigăm

Că vrem pământ! ...

Să nu dea Dumnezeu cel sfânt

Să vrem noi sânge, nu pământ!

Când nu vom mai putea răbda,

Când foamea ne va răscula,

Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa

Nici în mormânt!

 

Comentează Gherea: "E energia sălbatecă, suflul puternic care dă acestei poezii un adevărat caracter epic. Poezia aceasta nu e socialistă dar e una din cele mai revoluţionare din toate timpurile."

 

Voi grăbi să-ţi trimit întreg studiul consacrat lui Coşbuc, ca să vezi de ce nu accept pe Arghezi, ca mare poet. Eu i-am publicat în Hiena: "Flori de mucigai" care nu-mi plăceau dar nu mă împăcam cu gândul că nu le publica nimeni.

 

                                                  Îmbrăţişări

                                                               Pamfil Şeicaru

 

p.s. În viitorea scrisoare îţi voi vorbi de metafizica fabricii de bere de la Băneasa a lui Nae Ionescu. Vei rămâne uimit.

 

Note şi Comentarii

 

La începutul scrisorii de faţă, maestrul revine asupra unei afirmaţii făcută în epistola sa anterioară că îl preferă mai mult pe Berlioz decât pe R. Wagner (desigur se referea la muzica lor.) Îşi da seama că a greşit, atunci când nu s'a gândit la Tristan şi Isolda - de care i-am vorbit ulterior eu - grăbindu-se să-mi răspundă a uitat să-mi scrie că avea o placă de patefon cu actul al doilea din această operă, de fapt un imn iubirii de un lirism care te cucereşte.

 

Rândurile respective m'au bucurat deoarece ele înseamnă că marele ziarist întradevăr dădea o atenţie deosebită corespondenţei noastre, şi după cum se vede se corectează atunci când în răspunsul său a uitat ceva esenţial, nu se sfieşte sa revină asupra lui.

 

Cum se ştie opera i-a fost inspirată lui R. Wagner de dragostea lui pentru Matilda Wesendonck, trecută prin lectura lui Schopenhauer şi a dramelor lui Calderon de la Barca, l-a ridicat până la crearea unei muzici închinatea iubirii cereşti, bazată pe finele arcorduri şi tonuri de trecere ce ar putea concura muzica ştiută şi dusă la perfectă desăvârşire doar de îngerii din paradis. Într'o scrisoare adresată mamei sale, tânărul Schopenhauer descrie întocmai existenţa unei atari muzici îngereşti, de parcă l-ar fi presimţit cu mulţi ani înainte pe R. Wagner compunând pe Tristan şi Isolda.

 

Afinitatea lui P. Şeicaru pentru trăirea unei nobile iubiri de origine cerească, a surprins-o Liviu Rebreanu la Pahonţu din Gorila, alterego-ul marelui ziarist, pentru Christina Tomşa, de altfel o simte cum îl stăpâneşte tot mai puternic, umplându-l de o beatitudine, niciodată până atunci percepută de fiinţa sa. În realitate, această dragoste fiind de natură, omul Şeicaru a împărţit-o între soţia lui, o jertfitoare Ana lui Manole, şi iubirea lui pentru scris şi majora creaţie. Aşa se manifestă lupta pentru un ideal pe care-l va sluji o viaţă întreagă, fără să-l trădeze, nici chiar în somn. Ascultând muzica lui Wagner din Tristan şi Isolda, iubirea se identifică integral cu o înălţare la cer, aşa cum în final compozitorul îi ridică pe cei doi, imbrăţişaţi spre zenit, indicaţie pe care regizorii, şi cei mai buni, nu o respectă socotind că viziunea lui R. Wagner nu mai e la modă, o înlocuiesc cu un drum ce trece pe sub o poartă triumfală dar să recunoaştem că nu e acelaşi lucru, rămâne mărturisirea din inima autorului la inima ascultătorului, în acest raport urcarea înseamnă trecerea de la starea pământească, profană la cea cerească divină, de unde şi armoniile îşi schimbă natura, din trecătoare devin eterne.

 

Mai e de amintit că ceea ce la Dante, ca în întreaga filozofie italiană se realizează prin credinţa îndrăgostiţilor, femeia Beatrice reprezintă iubirea cerească pe când la Wagner să ajungi la dragostea cerească ai nevoie de ajutorul unui filtru, noi îi spunem drog, pentru a simţi efectele noii stări de iubire. Deci, e nevoie de intervenţia unui factor extern ca şi vinul lui Dionisos în declanşarea orgiilor la care asistă Bacantele lui Euripide una Agaue, îşi omoară fiul Pentheu, pe când toate pe vestitul Orfeu, fiindcă le refuză se plăcerile vrăjii.

 

La neamţ e vorba de neîncrederea lui în tăria sentimentelor, acestea mai devreme sau mai târziu se schimbă, se pot transforma în ură, deci în opusul primului. Din această cauză marii filozofi germani nu se sprijină niciodată pe efectul simţirii din om, prin ea se produc efecte magice pe care niciodată nu poţi să clădeşti sisteme filotofice de durată.

 

Total contrar, pentru italian iubirea celestă e modalitatea cea mai pură de cunoaştere a divinităţii şi a lumii, pentru a o realiza nu-i nevoie decât de o strângere de mână cum şi-au pecetluit dragostea alţi eroi ai lui Dante, ajunşi însă în infern, Paolo Malatesta şi Francesca da Rimini, tocmai fiindcă iubirea lor nu s'a curăţit total de ispitele amorului profan.

 

În continuare, maestrul vorbind despre Ideea Europeană a cărui director probabil a fost C. Beldie, în niciun caz nu C. Rădulescu Motru, abordeată iar cazul Nae Ionescu de care ne vom ocupa în comentariile scrisorii viitorare publicând în cadrul lor articolul lui Ion Vinea, Geneza unei Gazete "Curentul", apărut în 1943 în Curentul, la care marele ziarist se referă în mod stăruitor când tratează problema conflictului de la Cuvântul, rolul principal deţinându-l mult discutatul Nae Ionescu.

 

Surprinde redarea discuţiei duse cu directorul Centralei cărţii, de unde se vede că atât acest conflict cât şi Falsa istorie a literaturii române de G. Călinescu, l-au urmărit o viaţă întreagă, odată ce peste câteva luni iubitul maestru se va stinge din viaţă, şi tot nu i-a uitat, îi lasă testamentar pentru definitiva rezolvare, urmaşilor lui.

 

Revenirea aproape obsesivă la acelaşi subiect, mă face să fiu astăzi sigur că maestrul reacţiona la articolele mele pozitive încchinate filozofiei lui Nae Ionescu, astfel că nu putea admite ca după atâtea fapte necinstite comise de Nae Ionescu, eu aşi mai putea să-i arăt aşa o consideraţie.

 

În continuare, maestrul schimbă subiectul, şi se ocupă de binomul Arghezi - N.D. Cocea, amândoi lucrau la revista săptămânală Facla care avea drept obiectiv să atace concentric pe N. Iorga şi A.C. Cuza care creiau, la noi, climatul antievreiesc. Cum e vorba de un personaj căruia P. Şeicaru i-a dedicat un studiu, credem noi demn de reţinut, întitulat "Un junimist antisemit A.C. Cuza" vom zăbovi, în continuare asupra lui. De la început tinde la lămurirea fenomenolui care a contribuit la fixarea lui A.C. Cuza ca promotorul şi doctrinarul antisemitismului în România şi în acet sens cercetându-se ideile social-politice din gândirea românească face o surprinzătoare constatare, de fapt A.C. Cuza e doar un reprezentant al unei concepţii politice apărute în jurul anului 1858 când antisemitismul s'a conturat ca urmare a unor studii economice, primul care a denunţat pericolul evreiesc a fost ardeleanul Dionisie Pop Marţian. Acest cercetător, de care am mai vorbit, a adunat un bogat material privind structura societăţii româneşti şi ajunge la o concluzie politică de apărare naţională. Căci, în ce priveşte viitorul de vom scăpa de dependenţa politică vom cădea în alta economică. Să înlăturăm aservirea economică faţă de străinătate, acapararea bogăţiilor ţarii de către străini şi exploatarea prin negoţ şi cămătărie, consecinţe ale liberalismului economic în forma lui clasică. Pe lângă un protecţionism economic, se propune interzicerea dreptului străinilor de a cumpăra pământuri în România şi să se lupte pe orice cale împotriva Evreilor negustori, bancheri exploatatori ai claselor producătoare.

 

COLECTIA   * CARPATII *

Nr. 4

 

 

 

PAMFIL SEICARU

 

 

UN JUNIMIST

ANTISEMIT A.C. CUZA

 

 

 

EDITURA "CARPAŢII"

MADRID

1 9 5 6

 

 

În ce-l priveşte pe A.C. Cuza el merge pe aceeaşi direcţie strict economică şi statistică în spiritul căreia concepuse lucrarea sa de bază, "Despre poporaţie". Semnalează o creştere a populaţiei evreeşti în Moldova şi o descreştere în acelaşi timp a populaţei româneşti, demonstrată statistic. Critică statul liberal şi formulează temele naţionalismului antisemit. În 1902 anul apariţiei cărţii, ea a trecut neobservată.

 

Activitatea politică antisemită a lui A.C. Cuza a început după 1907 când a început colaborarea la "Neamul românesc" întemeiat de N. Iorga, iar în 1909 tot cu marele istoric pun bazele partidului naţionalist democrat, primul partid politic având un program antisemit. Totuşi ţinta lui A.C. Cuza, ca a tuturor junimiştiior era partidul conservator-democrat condus de Take Ionescu.

 

Fără îndoială, cum nici Cuza nici Iorga nu erau propriuzis oameni politici, curentul antisemit n'a crescut în popularitate, dovadă că partidul naţionalist-democrat nu a avut decât doi deputaţi în persoana conducătorilor partidului. Agitaţia antisemită i-a ingrijorat pe evrei şi au început prin revista Facla să denunţe lucrarea "Despre poporaţie" drept un plagiat acuzaţie azvârlită de Em. Socor, pe care A.C. Cuza îl dă în judecaţă, deoarece cele susţinute îi periclitau poziţia sa de profesor universitar la Iaşi, numit tocmai pe baza respectivei teze de doctorat. De altfel, deşi broşura era opera lui Graur cumnatul lui E. Socor şi probabil şi alţi specialişti, ca şi Graur stăpânind limba germană au muncit la ea, denunţul nu avea şansă de a convinge pe judecători, lucru de care şi-a dat seama în primul rând Dobrogeanu-Gherea care s'a retras din afacere unde figura ca expert în economie politică, după ce publicase "Neoiobăgia" o lucrare de prim oridin.

 

Confuzia lui Socor era manifestă când confunda lipsa de originalitate a lucrării lui Cuza cu un plagiat ceea ce nu-i acelaşi lucru. Pentru a fixa existenţa celui de-al doilea procedeu nu ai nevoie de niciun specialist, identitatea conceptelor apare la simpla alăturare a textelor, care nu au nevoie de un studiu mai aparte. În cazul dat era nevoie de cunoaşterea limbii germane, ori şi în acest domeniu Socor era deficitar, deoarece întrebat de A.C. Cuza a trebuit să recunoască faptul că el nu cunoaşte limba lui Goethe, traducerea i-a fost făcută de nevastă-sa care ştie germana dar nu era specialistă în ştiinţele economice.

 

Din aceste deficienţe copilăreşti se poate trage concluzia ca Em. Socor a fost atras în cursă de cei doi polemişti, Arghezi şi N.D. Cocea, dornici de senzaţii tari, important era sa arunce cu venin în cei doi naţionalişti, la urmări nu se mai gândeau, pe primul plan stătea bomba ce urma să fie lansată, spre chiverniseala buzunarului lor propriu. În caz că evreii ar fi plănuit să-l atace pe A.C. Cuza, totul ar fi fost pus la punct în mod impecabil, încât profesorului antisemit i-ar fi trecut pofta să mai facă glume galante.

 

În ce priveşte, originalitatea unei lucrări ea poate fi un subiect de discuţii înterminabile, în cazul lui Cuza s'ar fi înterpretat adaptarea statistică la situaţia României, o contribuţie originală. Mai departe, evreii din România nu puteau fi prea înspăimântaţi de activitatea lui A.C. Cuza, atâta timp cât partidul său, indiferent cum se chema, ducea o politică la vederea tuturor, mai mult, funcţia de deputat le garanta că antisemiţii respectivi nu vor întreprinde nimic împotriva legilor statului lor.

 

Pamfil Şeicaru critică tendinţa lui A.C. Cuza de simplificare a doctrinei sale naţionaliste, nu s'a abătut de la ea, demonstrând o lipsă de nerv şi de inventivitate, impresiona prin tenacitatea cu care repeta aceeaşi temă. Consecvent cu el însuşi articolele sale de ziar nu erau decât zeci de variante pe aceeaşi temă. Indiferent de valabilitatea ideilor sale, comparat de pildă cu scriitorul antisemit Edouard Drumond, agitatorul antisemit român apare în evidentă inferioritate.

 

Şi continua marele ziarist: "I-a lipsit voinţa de a adânci problemele sociale, i-a lipsit seriozitatea, acel dramatism interior cu care un scriitor stăpânit de o convingere ataca problemele sociale. Vioiciunea spiritului, acel spirit zeflemist spcific cercului "Junimea" îl determina să bagatelizeze totul ... . A.C. Cuza a scris şi versuri, unele romanţe realemente frumoase, de o delicată factură, dar ceea ce este surprinzător, în nici una din scrierile lui nu vom găsi o frază în care să vibreze o emoţie autentică ... . Vioiciunea spiritului de factură epigramiatică îl înclina să dea o exagerată atenţie amănuntului, să folosească actul ironiei, mulţumindu-se cu succesul imediat al unei răsuciri caricaturale a unei probleme, fără să o adâncească, aşa cum ar fi fost firesc să ne aşteptăm de la cineva care îşi concentrase toata puterea de investigaţie asupra unei probleme. Un critic social nu poate rezuma complexul sociologic la fenomenul evreesc, judecându-l izolat. A.C. Cuza nu a avut nici talentul şi nici seriozitatea, în sensul ştiinţific, de a face inventarul societăţii româneşti, fără îndoială din punct de vedere antisemit, dar cu simţul sociologic al unui Drumond din "La fin d'un monde". S'a risipit în nimicuri, şi-a cheltuit inteligenţa, spiritul, fără să fi fecundat o operă care să sintetizeze gândirea lui politică."

 

În aceste câteva rânduri Pamfil Şeicaru ne dă portretul complet, şi interior şi cel exterior al lui A.C. Cuza, intuiţia autorului îi inspiră pana genială cu care zugrăveşte în cuvinte, săpate în munţii de Carrara ai Veşniciei, de unde l-am numit, în altă parte, un Plutarh în versiune românească.

 

De-acum vom percepe deficienţele lucrărilor sale după "Despre poporaţie" lipsite de adâncirea problemelor sociale, de acel dramatism interior cu care un scriitor ca stăpânit de foc sacru atacă probleme de care e sigur că le va demonstra valabilitatea.

 

O editură din Iaşi, prin 1912, îi dă sarcina să editeze opera completă a lui Eminescu. Pentru strângerea materialului l-a avut la dispoziţie pe Octav Minar, care s'a achitat conştiincios de misiunea primită. Acum urma contribuţia critică a lui A.C. Cuza, să claseze materialul, să dea notele explicative asupra ambianţei momentului istoric în care s'a publicat un articol, înlesnind înţelegerea filiaţiei ideilor. Dar A.C. Cuza s'a mulţumit să scrie o prefaţă anunţând un studiu, ce nu va mai apare niciodată. Orânduirea materialului făcută de Octav Minar a fost aranjat la întâmplare.

 

Personal, am găsit aceste Opere complete de M. Eminescu, în biblioteca unui cunoscut român din Frankfurt, în această ediţie am dat de piesa Le joueur de flűte de E. Augier tradusă în germană de K. Saar, în româneşte într'o formă prozodică nouă de M. Eminescu. Traducerea realizată în cursul anului 1888, demonstrează păstrarea puterii creatoare, poetice la marele poet  român, în al 6-lea an de boală, ceea ce exclude o paralizie gen, progresivă (G. Călinescu) sau zisa mare întunecime (Perpessicius).

 

Cât despre A.C. Cauza, dreptate are Pamfil Şeicaru, nu a avut o asemenea concentrare intelectuală care să-i permită o analiză ştiinţifică a Operei zise complete a lui M. Eminescu.

 

În schimb, i-au mai rămas anumite calităţi, fie şi minore, le-am citat mai sus nu le mai repet, prin care A.C. Cuza s'a remarcat în Parlament, unde încurând va fi pe cât de temut pe atât de respectat de ceilalţi colegi.

 

Prin darul sau de a-şi păstra calmul în orice situaţii, oricând fiind gata să dea o replică ironică pe limbajul cel mai civilizat posibil, a reuşit să contribuie la nivelul mai ridicat al membrilor Camerei din punctul de vedere al demnităţii celor ce reprezentau poporul de acasă într'un cuvânt, A.C. Cuza ajunsese să imprumute ceva din personalitatea sa parlamentului şi mai ales parlamentarilor.

 

N'am să mai insist asupra schimburilor de focuri între oamenii puterii dar e destul să spun că mai întotdeauna ieşea la suprafaţă vioiciunea spiritului şi inteligenţa epigramatică a lui Cuza, asta fie că se chema liberalul Ferekide, fie Ion Mihalache sau dr. Lupu. În ce-l priveşte pe N. Iorga el mai întotdeauna după ce ţinea o cuvântare de nimeni înţeleasă, îşi lua geanta şi părăsea Parlamentul, fără să mai privească înapoi.

 

Prin 1921 A.C. Cuza făcea o curte asiduă dnei Cosma, fosta soţie a lui Octavian Goga: "O femeie frumoasă, de o rară delicateţă sufletească: ochii ei mari, negri, aveau o melancolie de madonă. Octavian Goga se lăsase prins în mrejele Veturiei Triteanu, expertă în manevrarea bărbaţilor şi divorţase de o femeie şi mai tânără şi de o rară nobleţă; adesea băbaţii au ispita noroiului". (Cum în vara lui 1954 vizitasem casa memorială din str. Popilor din Răşinari pe când marele poet era interzis de partidul comunist, după ce am stat de vorbă ceva mai mult cu sora poetului, Claudia Bucşan, şi am auzit ce părere are familia Goga de Veturia, informat că pe lângă doamna de onoare a soţiei mareşalului Ion Antonescu, juca rolul de spioană pusă în slujba aliaţilor deci şi a ruşilor, am fost stapânit de un resentiment faţă de o atare fiinţă ce semăna în jurul ei atâta rău. Într'o dimineaţă în anii lui '60 profesorul ne anunţă că dna Veturia Goga va vizita un bolnav din secţia de bărbaţi unde lucram. Şi fiindcă pica pe mine "norocul" să o primesc pe respectiva doamnă, devenită o prietenă bună a noilor ocupanţi, nu am vrut să dau ochii cu ea şi l-am rugat pe colegul meu de secţie să-mi, ţină locul, pentru două după amieze ce le voi face în schimb pentru el. Şi astfel am scăpat de onoarea de a o cunoaşte pe dna Goga fost Veturia Triteanu).

 

Într'o zi povesteşte Pamfil Şeicaru dna Cosma ca să scape de insistenţele lui Cuza, îl roagă s'o vizitese, la Hotelul Highlife, dar să nu bată în uşa camerei al cărui număr i-l dă. La ora fixată, A.C. Cuza intra în camera indicată fără să bată în uşă ca să deie de episcopul Ciorogaru, bolnav în pat după atentatul de la Senat a cărui victimă a fost. Cuza nu-şi pierde cumpătul şi-l asigură că a venit să se intereseze cum îi merge şi să-i dorească marelui prelat grabnică însănătoşire.

 

Antisemitismul lui A.C. Cuza nu avea nimic comun cu rasismul german, ca de pildă grupul Thule fondat în 1912 sau cu ordinul Noului Templu întemeiat de către Lang, fost preot cistercian, în 1900 când a adoptat svastica drept emblemă. Folosirea svasticei, A.C. Cuza a adoptat-o atunci când a intrat în conflict cu Biserica ortodoxă, cerându-i să se lapede de vechiul Testament, creştin fiind doar noul Testament.

 

Când Carol al doilea desfinţase Parlamentul pentru A.C. Cuza a fost o adevărată zi de doliu căci el ca naţionalist antisemit era creştin şi democrat, deci se opunea oricărei politici dusă înafara regimului parlamentar. "Era un monarhist convins dar socotea periculos angajarea regelui în lupta dintre diversele curente ale opiniei publice, care indiferent de rezultate, dăunează instituţiei monarhice. O alterare a principului monarhiei constituţionale separa pe monarh de popor, îl pune de-asupra Statului şi îl face o putere antisocială".

 

Marele ziarist îşi cunoştea bine personajul descris, printre alte întâlniri cu el îşi aminteşte că student a trecut economia politică, cu A.C. Cuza.

 

Îată încheierea: "Abrogarea Constituţiei de la 1938" şi instaurarea dictaturii regale a lipsit pe A.C. Cuza de tribuna parlamentară; activitatea lui politică se încheiase ...".

 

"Îmi pot imagina ce a însemnat pentru bătrânul A.C. Cuza cotropirea ţării de câtre hoardele roşii. Bătrân avea în 1944 peste 80 de ani - orb, agoniza într'un sat de lângă Sibiu, până ce moartea a pus capăt tregicei lui agonii".

 

Şi acum ceea ce oamenii vor trebui să păstreze în inimile lor:

 

"În viaţa politică a României, A.C. Cuza reprezenta imobilitatea într'o idee unită cu o imperceptibilă rectitudine morală. Desinteresarea în viaţa publică a fost pentru el o dogmă şi nici chiar cel mai înverşunat adversar nu i-ar putea contesta un nedesminţit idealism politic.

 

Junimistul antisemit a păstrat tradiţia eleganţei morale în viaţa publică; discutabile ideile pe care le-a militat, dar nu mai puţin, omul rămâne un exemplar care face cinste neamului românesc."

 

Să fie scris cu aurul stelelor care cad din cer: A.C. Cuza "Omul rămâne un exemplar care face cinste neamului românesc."

 

Şi un P.S. Într'o lucrare asupra familiei domnitorului Cuza, profesorul Ghibănescu a stabilit că A.C. Cuza era înrudit direct cu domnul unirii. Cu atât mai demnă de încredere este monografia lui Ghibănescu, cu cât acesta era un partizan al lui Take Ionescu iar A.C. Cuza a fost unul din cei mai înverşunaţi adversari ai takismului.

 

Ultima pagină a scrisorii de faţă e dedicată lui C. Dobrogeanu Gherea autorul articolului "Poetul ţărănimii, G. Coşbuc".

 

De câte ori citesc poezia "Noi vrem pământ" mă simt profund răscolit, retrăiesc acea energie sălbatecă, suflul puternic ce mişcă munţii, de care vorbeşte Dobrogeanu-Gherea şi sustine că ea este una din cele mai revoluţionare din toate timpurile. Mă mir că nici unul din compozitorii noştri nu s'au gândit să-i dea răsunetul unei Marseilleze ţărăneşti prinzând clipa când lirismul Cântecului Mioriţa se transformă din naiul scăldat prin lacrimile Doinei, în alămurile ce anunţă epicul dur, Geneza unei Apocalipse de sfârşit de veac, rostul bolo-vanilor, bucăţi de cer, care-şi caută impărăţia sub giulgiuri de sânge pământesc:

Să nu dea Dumnezeu cel sfânt

Să vrem noi sânge nu pământ

Când foamea ne va răscula

Hristoşi să fiţi nu veţi scăpa

Nici în mormânt!

 

 

Scrisoarea (49) din 9 August 1980 de la Pamfil Şeicaru

 

Dragă Vuia îţi satisfac curiozitatea. În timpul războiului Nae Ionescu a lucrat la o editurţă germană din Leipzig, se numea Reclam şi între altele edita şi o ediţie populară. Librăria Alcalay a imitat pe Reclam scoţând Biblioteca pentru toţi. Nae a cules nemulţumirile editorilor străini care se plângeau că librarii din România primesc cărţi dar nu plătesc nicio centimă, Nae a avut o idee foarte valabilă: să se creeze o Societate "Centrala cărţii" care să primească de la editurile străine, aducând garanţia (de platăn.n.)  unei bănci. S'a prezentat în 1919 lui Aristide Blanc desvoltând proectul care a fost acceptat, creind societatea "Centrala cărţii" având de preşedinte al consilului de administraţie pe Vasile Pârvan, şi ca administratori delegaţi pe prof. Gusti şi Simionescu Râmniceanu (vărul primar al scriitorului Duiliu Zamfirescu). Nae Ionescu, cum era firesc a devenit directorul societăţii. Pârvan, Gusti şi Simionescu erau prietenii lui Aristide Blanc din epoca studenţiei. În fiecare săptămână se întâlneau la masă la Aristide. Somionescu Râmniceanu era directorul editurii Cultura  Naţională. Nae Ionescu captivase încrederea lui Aristide Blank care vroia să-l facă secretarul general al Băncii Blanc. Fireşte, că vechii colaboratori ai lui Aristide nu vedeau cu ochi buni această perspectivă. Trebue să ştii că Aristide Blanc avea o occidentală perspectivă a rolului unei întreprinderi bancare în viaţa unui Stat. A cumpărat nişte terenuri nisipoase le-a parcelat şi a retribuit fiecărui director sau vechi funcţionar al băncii câte o parcelă şi le-a deschis un credit spre a-şi construi casă. Este parcul Filipescu de mai târziu. Când şi-a inaugurat casa (a vândut-o mai târziu lui Mihai Popovici) Nae a ţinut să fie sărbătorirea cât mai fastuoasă; serviciu de la Capşa, şampanie etc. Soţia şi-a cumpărat o rochie de la Dior. Între directorii care asistau era un vechi prieten al lui Aristide, i-am uitat numele şi ca toţi care au ulcer la stomac sunt răi, i-a atras atenţia asupra fastului. La puţin timp după inaugurarea casei, în cursul întâlnirii cu cei trei, Vasile Pârvan, Gusti şi Simionescu Râmniceanu, Aristide le-a comunicat că a văzut bilanţul Centralei cărţii şi este încântat. Cei trei s'au arătat uimiţi. Nici Pârvan ca preşedinte, nici Gusti şi Simionescu Râmniceanu, nu semnaseră cum erau obligaţi, bilanţul. S'a făcut verficarea se delapidase 700 mii de lei. Furia lui Aristide era nu atât pierderea banilor cât faptul că se lăsase cucerit de Nae. A convocat pe toţi directorii şi implicit şi pe Nae. Simionescu Râmniceanu care avea o antipatie pentru directorul Centralei cărţii a redactat o declarţie care - citez din memorie - subsemnatul Nae Ionescu declar ca mi-am însuşit suma de ... etc. Nae nu ştia nimic şi a venit voios salutând ca de obicei "bonjour patroane". Replica lui Aristide - dle. prof. Nae Ionescu dta ai falsificat iscăliturile preşedintelui Centralei cărţii şi ale celor doi administratori delegaţi. Iscăleşte această declaraţie. - "Nu o semnez". Aristide a pus mâna pe telefon - "nu semnezi chem procurorul să te aresteze". Şi-a dat seama că va trebui să semneze. Când a semnat declaraţia pentru Aristide, Simionescu-Râmniceanu i-a întins aceaşi declaraţie -  "eşti obligat să semnezi şi pentru unul dintre administratorii delegaţi". S'a executat. Aristide nu a vorbit de acest fapt. Dar vechiul colaborator cu ulcer la stomac mi-a dat şi mie o fotocopie. Simionescu-Râmniceanu lui Theodorescu Branişte. În succesiunea anilor chestia se uitase. Întretimp Nae după moartea lui Enacovici, luând conducerea Cuvântului îşi crease o situaţie la Carol iar prin Wider care fusese marea pasiune a Elenii Lupescu s'a apropiat de Puiu Dumitrescu şi evident de metresa regelui. El a găsit titulatura potrivită: Duduia. Când în 1932 s'a făcut guvernul N. Iorga-Argetoianu, Carol II le-a recomandat pentru ministerul de interne pe Nae Ionescu. Cum ştia de chestia cu Centrala cărţii, i-a cerut lui Blanc o copie a declaraţiei. N. Iorga n'a făcut nicio obiecţie regelui, Argetoianu s'a dus la Carol şi i-a arătat declaraţia. Regele i-a răspuns că ai dreptate nu i se poate da un post de răspundere, cum a putut să fie aşa de prost.

 

Trebuia găsită o compensaţie lui Nae şi i s'a dat. Inventiv, Nae a făcut o propunere ministerului de agricultură prin care cerea 20 de hectare la Băneasa spre a face o fabrică de bere. Bragadiru, Azuga, Luther, celor trei fabrici nu le convenea o concurenţă şi i-au propus lui Nae să-i dea lunar cât ar evalua el să piardă, renunţând să facă o nouă fabrică.

 

În cererea către ministerul de Domenii se prevedea că după 30 de ani fabrica de bere va reveni Statului. Fabrica a devenit metafizica berei. Terenul? Zece hectare le-a vândut lui Malaxa care a făcut biroul lui, unde nu putea fi tulburat şi un manej care avea oglinzi ca să-şi poată corecta călăreţul ţinuta. M'au surprins aceste preocupări juvenile şi mondene la un om de afaceri care trecuse de 50 de ani.

 

Cu banii luaţi de la Malaxa, Nae şi-a construit palatul după planurile arhitectului Cantacuzino, căruia dta i-ai consacrat un articol. Nu am folosit acea recunoaştere penibilă nici chiar în momentele în care Nae nu se purta corect. Când Vinea în Geneza unei gazete, aminteşte în treacăt de unele încercări comerciale neizbutite, era o vagă, foarte aluzie la Centrala cărţii de care el ştie de la Theodorescu Branişte. Nae Ionescu este un admirabil subiect de roman. Sunt prea bătrân şi am precum vezi alte probleme. Curentul reapare pe 15 August şi lucrez la un articol asupra farsei: Mihai redevenind factor Constituţional? Nu se poate o năuceală mai degradantă: capitularea fără condiţii este oare ratificată de emigraţie şi că 70 mii de ostaşi predaţi Rusiei sovietice, morţi, cea mai mare parte în Siberia, fapt divers? Incerc o mare tristeţe.

 

Acum te supăr cu o rugăminte. Cum dr. Iliescu a plecat în concediu şi nu se întoarce decât pe la 15 Septembrie, nu pot să-mi procur Prostatin ungvent fiindcă nu se dă la farmacie decât cu precripţie medicală. Fac apel la dta şi sunt constrâns dat fiind situaţia să te pun la cheltuieli când eşti şi dta strâmtorat.

 

În ce priveşte Dobrogeanu Gherea trec peste refuzul dtale. Ar fi păcat să nu cunoşti analiza pe care o face atât bladei Nunta Zamfirei cât şi poeziilor Moartea lui Fulger sau Trei, Doamne, şi toţi trei. Este adevărat că nu este un mânuitor al limbii româneşti, dar cum nu cunoşteam ceea ce am găsit în acest volum, mi-am completat cunoaşterea lui Gherea.

 

Adaog şi pentru fratele meu acel unguent DDD vasilină şi lichid. L-am folosit şi eu, am verificat eficacitatea.

 

Şi totuşi sper că într'o zi vei trece prin Dachau

                                                     Îmbrăţişări

                                                                     Pamfil Şeicaru

 

În loc de Note şi Comentarii

 

Geneza unei gazete: Curentul

de Ion Vinea

 

"Curentul" n'a fost dela început. La început a fost "Cuvântul". Din iniţiativa lui Şeicaru, un grup de scriitori şi de gazetari fundaseră această gazetă. Era în 1925. Titus Enacovici, directorul ziarului pusese la dispoziţia noii întreprinderi de presă, cele necesare. Adică vreo douăsprezece milioane riscate a fond perdu, în această aventură de idealism, socotit până atunci retrograd, şi care îşi propusese să o ia în răspăr peste curentele extremiste, la modă. Vremurile nu se potoliseră încă. Ecourile revoluţiei ruse răscoleau masele de lucrători întorşi de pe fronturi şi milioanele de plugari chemaţi prin lot de împroprietărire şi vot universal la viaţa politică. Circulau pretutindeni lozinci de desbinare. Demagogi de răspântie făgăduiau desfiinţarea impozitelor, salarizarea tuturor românilor, exproprierea totală şi împărţirea bunurilor.

 

Toate instituţiile, tradiţiile, trecutul, reputaţiile şi valorile stabilite alcătuiau ţinta unor campanii înverşunate. O critică violentă şi sumară se însărcinase cu executarea pe loc a deprinderilor şi a convingerilor cele mai sacre. Corupţia generală şi slăbiciunea clasei conducătoare încuraja progresele fulgurante ale anarhiei. Se părea că societatea românească era atât de putredă încât nu mai suporta nici viciile, nici remediile.

 

A fost meritul tânărului ziarist Pamfil Şeicaru, de a-şi fi dat seama de necesitatea unei reacţiuni care să frâneze acea vertiginoasă lunecare spre abis. Îi trebuia un ziar. Un ziar care să pună ordine în idei, să spulbere zăpăceala iscusit intreţinută, să ralieze energiile celor limpezi la minte dar răzleţi, un ziar care să înfrunte opinia publică şi erorile ei adorabile ... . Să o înfrunte cu riscul, la început, al unui total insucces. Alt merit al lui Şeicaru: a fi găsit omul unei asemena întreprinderi, capitalistul capabil de o astfel de naivitate şi a-l fi convins să-şi sacrifice capitalurile pe altarul unei cauze atât de anevoioase şi în neantul unei afaceri care părea de mai înainte sortită dezastrului.

 

Titus Enacovici, primul director al ziarului "Cuvântul" avu cel dintâi îndrăzneala de a scrie: sunt şi rămân burghez ... sunt şi rămân patriot şi conservator, şi reacţionar, partizan al proprietăţii sacre şi inviolabile şi al ierarhiei sociale în sistemul capitalist de producţie. Reformele, îmbunătăţirile, iniţiativele pe toate planurile, trebue să pornească de sus în jos şi nu altminteri. Linguşirea vulgului, specularea lipsurilor şi a nemulţumirilor, incitarea la dezordine şi la revoltă trebuie să înceteze! ... .

 

Toate acestea nu erau decât ecoul unor convorbiri în cari Şeicaru pusese la punct cu viitorul său director, atitudinea şi programul gazetei. Echipa "Cuvântului" înfrunta cu plăcere certitudinea de a fi odioasă într'o lume obişnuită să i se vorbească altfel. Cuminţenia pe atunci, era un act temerar. Sobrietatea ţinutei echivala cu o renunţare în faţă unui public cetitor desprins cu literile de dimensiuni alarmante cari prezentau, într'o desordine savantă un text bulevardier. Prin cele şapte coloane ale primei sale pagini, "Cuvântul" protesta contra dezintelectualizării sistematice a presei, împotriva reportajului vulgar, împotriva comentariului superficial şi anonim prin care cele mai multe gazete se desbărau de datoria lor de "culturalitate". Şeicaru a reintrodus articolul îngrijit, studiul serios, reportajul viu, totul pus sub garanţia semnăturii ziaristului.

 

Diferite rubrici ale primei pagini au fost repartizate colaboratorilor potrivit temperamentului şi specialităţii lor. Locul lui Pamfil Şeicaru era fixat în mijlocul jumătăţii de jos a acestei pagini, pe trei coloane mici deasupra foiletonului. Dăm acest amănunt, fiindcă îşi are rostul lui. Pe Cezar Petrescu de pildă, îl găseai aproape întotdeauna, în marginea din dreapta, pe a şasea şi a şaptea coloană, foarte potrivit spaţiu pentru temele, deobiceiu literare, ale viitorului romancier. Titus Enacovici îşi rezervase cele dintâi două coloane, ale editorialului. Dar la început nu prea uza de ele. Acest om sensibil şi inteligent era totuşi convins că aruncase banii pe fereastră.

 

Gazeta se tipărea la "Eminescu" o tipografie pe atunci foarte îngrijită şi modern utilată: încă un omagiu calculat, adus textului şi cetitorului.

 

De la primele numere "Cuvântul" s'a situat, calitativ, în fruntea presei româneşti. Era în mijlocul acesteia, o apariţie occidentală. Priceperea, cultura, seriozitatea şi talentul echipei nu-şi găsiau în nicio altă redacţie, echivalentul.

 

Au scris la "Cuvântul" sub direcţia formală a lui Enacovici, sub impulsul real al lui Şeicaru, ziarişti care şi-au făcut aci un nume şi au stabilit legături durabile cu publicul cititor ... Au scris şi C. Gongopol, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, Ion Dragu, Alecu Radian, Dem. Theodorescu, Isaia Tolan, Titu Devechi, Gib Mihăescu, Lorin Popescu, G. Manta, Paul Costin, G. Mitache.

 

Tuturora li s'a fixat un salariu mai mult decât onorabil pentru ca ziaristul să poată trăi cu demnitate din munca lui, o muncă de zilnică reînoire şi zilnică reîncepere, ceea mai anevoioasă şi mai istovitoare dintre toate muncile gândului, chiar atunci când natura te-a înzestrat cu inteligenţă şi talent.

 

Succesul totuşi n'a dat buzna să întâmpine pe Şeicaru şi camarazii săi. Corabia şi echipajul au fost prinse în calm plat, luni de zile, tirajul nu s'a urnit peste mai mult de şapte-opt mii de foi, ceea ce era dezolant pentru cine se gândia la mijloacele şi sacrificiile de tot felul, puse la contribuţie.

 

Bineînţeles, succesul de prestigiu fusese imediat. Ziarul obţinuse aprecierea elogioasă a profesioniştilor gazetari, cea mai grea de obţinut cu putinţă. Fireşte însă, nu pe calea publicităţii ci printr'o ploaie de felicitări verbale, sincere dar fără efect practic: patronii de ziare printr'un consens spontan instituiseră conspiraţia tăcerii. "Cuvântul" era gazeta unei elite intelectuale, care se complecta cu lumea politică şi cercurile parlamentare. Se socotea o cinste, în presă şi chiar o consacrare, să faci parte din echipa "Cuvântului".

 

Aşa începu ascensiunea treptată a gazetei. Pe nesimţite şi fără oprire tirajul creştea. E semnul succesului temeinic şi care se menţine. Un succes impus şi propagat de părerea celor câteva mii de cetitori cultivaţi cari alcătuiesc opinia publică a unei naţii. Neastâmpărul pasionat al lui Şeicaru, curajul şi sinceritatea lui adesea brutală, au grăbit ca nişte plesnituri de bici, înaintarea "Cuvântului" în masele largi ale publicului. Au fost zile de salturi bruscate pricinuite de campanii drepte, curajoase şi vehemente sau de câte un pamflet de o violenţă. Nu vreau să micşorez meritul celorlalţi colaboratori. Dar reuşita "Cuvântului" se datoreşte verbului cu rezonanţe profunde, al lui Şeicaru. Fără accentul lui fulgurant şi patetic orchestra de gazetari şi de scriitori de seamă ai noului ziar n'ar fi obţinut ascultarea mulţimilor indiferente.

 

Deci în al treilea an al apariţiei sale "Cuvântul" devenise un ziar de tiraj. Se situa al treilea în ţară. Dar publicul său nu era tocmai acelaşi cu al marilor cotidiene. Şeicaru izbutise să adune în jurul ziarului pe cele câteva zeci de mii de cărturari care se desobişnuiseră de a mai vedea în presă un mijloc de cultură şi pentru cari o gazetă era un simplu buletin de informaţiuni.

 

"Cuvântul" exercita un fel de dictatură intelectuală asupra ţării. Era organul vieţii parlamentare şi politice, partidele se străduiau să şi-l apropie, tineretul îşi căuta lozimcile în coloanele lui. Repet toate acestea pentru a sublinia caracterul aristocratic şi totuşi demofil al "Cuvântului". Echipa se odihnea ca după un lung suiş, în trei ani izbutise, în primul rând să restaureze legile ordinei, ale ierarhiei, ale bunului simţ şi primatul inteligenţei într'o lume care păruse sortită nivelării în confuzie şi promiscuitate.

 

Apatia şi nepăsarea mulţimii fusese învinsă, ziarul se afla în toate mâinile, nume noi treceau pragul celebrităţii. Guvernele solicitau colaborarea redactorilor "Cuvântului" înlăuntrul cabinetului şi al parlamentului. Titus Enacovici trata cu guvernele şi partidele ca de la putere la putere. Îşi vedea salvate milioanele cărora, cu o lăudabilă dezinvoltura le pusese cruce şi se gândia ce să facă cu beneficiile la cari nici nu îndrăznise să se aştepte.

 

Dacă lucrurile ar fi rămas pe linia aceasta, Şeicaru n'ar fi ajuns niciodată directorul "Curentului", proprietarul a trei gazete de tiraj şi al celei mai moderne uzine tipografice din ţară. Rezultatele obţinute satisfăceau pe deplin firea lui boemă. Fiindcă toată viaţa a dus o luptă îndârjită îndinările sale la contemplaţie şi lene. Succesul de atunci, victoria de mai târziu n'au fost decât urmarea unei autoconstrângeri a cărei victimă a fost Şeicaru însuşi. Acel Şeicaru pe care-l cunosc doar câţiva prieteni. Privia cu o mulţumire intensă cum camarazii de luptă trăgeau foloasele bine meritate ale biruinţei comune. Cum plecau unul câte unul, în politică, în diplomaţie, spre alte destine. Lirismul lui îşi găsea un exerciţiu suficient în redactarea zilnicului articol.

 

Răsunetul mereu verîficat şi tot mai amplu al activităţii lui gazetăreşti îi împlinea dorinţa lui de popularitate, îi dădea sentimentul de plenitudine şi putere absolută în imperilui dificil al opiniunii. Se ţinea foarte departe de calcule administrative, de chestinuile de rentabilitate ale gazetei. Ştia că, una peste alte, totul merge din bine în mai bine. Cifrele nu-l înteresau niciodată. Chiar şi astăzi când avântul formidabil al "Curentului" îl constrânge să urmărească preţul hârtiei şi al cernelei, cota salariilor, tarifele de transport şi de publicitate, bănuim că nu se coboară până la amănuntele cari singure alcătuiesc solidatea unul calcul. Se mulţumeşte cu liniile mari, cu aproximaţia largă, ceea ce e ciudat e că nu se înşeală niciodată. Restul e treaba contabililor şi mai ales, a administratorului delegat. Succesul deci, al ziarului şi al echipei ar fi fost o soluţie de tout repos pentru Pamfil Şeicaru. S'ar fi mulţumit cu viaţa de " boemă aurită" pe care i-o oferia rezultatul obţinut. Veni un moment în viaţa "Cuvântului" când au trebuit completate rândurile redacţiei, pustiite de "prelevările" pentru diplomaţie şi politică. Se căuta un condei pentru rubrica teologală care apărea din Duminecă în Duminecă şi întreţinea pe cetitor despre cele sfinte. După câteva căutări, Şeicaru alese şi recomandă pe profesorul Nae Ionescu. Îl aduse la redacţie. "Nae" cum îi spuneau prietenii nu era pe atunci decât o celebritate de cenaclu, îl stimau cu toţii pentru inteligenţa lui ascuţită şi dissociatorie. Nu era cunoscut ca scriitor. Opera lui se reducea la câteva opuscule de filozofie şi la o puzderie de recenzii şi mici esseuri ocazionale în aceeaşi materie. Din toate se desprindea dovada unei agerimi de spirit sigură de sine şi a unei culturi aprofundate. Se adăoga, acestor cunoştiine şi o aspră experienţă. Nae Ionescu avea o viaţă împovărată şi grea. Mai mult pe drumuri decât acasă. Nae alerga între Bucureşti şi Mănastirea Dealului, împărţindu-se pe la catedre şi între lecţii şi slujbe mai mărunte. Era în luptă istovitoare cu piaza rea. Încercase să devină om de finanţe şi editor. Eşec. Acum prietenii îl aduceau în gazetărie. Sosi într'un pardesiu de culoarea vântului. Slab ca un ogar în faţa lui îngustă şi brună, ochii verzi, sub sprâncenele groase, îmbinate şi demonice, aveau scăpărări albe, cari impresionau. O voce profundă, cavernoasă. Fu primit în atmosfera de camaraderie voioasă şi nepărăsătoare a "Cuvântului". Nae Ionescu se apucă de lucru, ca un personaj de tragedie. Nu cred să fi avut vreo vină. Era legea tiranică a firii lui să tindă, irezistibil, la dominaţia sufletelor şi a lucrurilor. Dar îşi calcula sorţii, îşi alegea mijloacele şi procedeele cu sânge rece, îşi fixa, îşi urmăria scopul cu o perseverenţă atentă şi lucidă. Totul la început, în tăcere. Fără confidenţi, fără complici. Nae Ionescu era o fire de conspirator, cum a descris-o Bakunin, dar fără fanatismul care pune stăpânire pe întreaga fiinţă.

 

Începu deci lupta pentru cucerirea "Cuvântului" din prima clipă a instalării lui în redacţie. Nimeni nu bănuia nimic. Nimeni nu se aştepta. Nae Ionescu era prezent la masa lui de scris din zori şi până noaptea. Sosia cel dintâi şi pleca cel din urmă. N'avea de scris decât articolul de Duminecă. Dar secretariul de redacţie are totdeauna nevoie de o mână de ajutor. Cu prezenţa lui neîntreruptă la gazetă, cu bunăvoinţa lui neobosită. Nae Ionescu se introduse în toate amănuntele, nevoile şi tainele ziarului. Ajunse în scurt timp omul de a cărui părere se ţinea seama. Omul a cărui intervenţie e totdeauna promptă, oportună şi necesară. Cu firea specifică gazetarului, toţi ceilalţi se desbărau cu plăcere de partea lor de griji în legătură cu redacţia, pe seama lui Nae Ionescu, cel care ţinea seama de toţi şi de toate. Prin telefon, Enacovici obişnuia să facă odată, de două ori pe zi, act de participare la conducerea gazetei, i se întîmplase adesea să nu găsească pe nimeni. Acum de la celălalt capăt al firului îi răspunde negreşit invariabil vocea cantabilă şi profundă a lui Nae Ionescu. Mai mult încă. De două-trei ori pe săptămână în toiul nopţii, soneria telefonului îl smulgea, cu tresărire din somn-aci redacţia ... mă scuzaţi domnule director ... vorbeşte Nae Ionescu ... a sosit o telegramă foarte importantă ... ştiţi ... în chestia reviszionismului ... a vorbit Titulescu la Geneva ... magistral ... n'am vrut, nu puteam să-i dau drumul până nu-mi daţi dvoastră câteva directive.

 

Cu un suspin adânc, Titus Enacovici, care îşi dedica nopţile unor conversaţiuni mai egoiste şi mai plăcute, se resemna să consacre câteva clipe grijilor patriotice şi redacţionale. Se desprindea în chipul acesta cu rolul de director efectiv al gazetei. Treptat, Nae Ionescu îl pregătea pentru acest rol. Îl silia să-şi scrie din ce în ce mai des articolele. Il scotea cu încetul din temele economico-financiare, în care Titus. Enacovici se considera poate pe drept cuvânt specialist şi-i da ghies în politica internă şi mai ales în marile desbateri ale politicei străine. Cultiva în Enacovici vanitatea firească a acestuia şi-i întăria odată cu sentimentul de încredere în sine, convingerea în devotamentul plin de admiraţie al lui Nae Ionescu. De la o vreme, toate discuţiile din redacţie, la care lua parte şi Enacovici se terminau cu această concluzie a lui Nae: - cel mai mare gazetar al ţării, e patronul nostru.

 

Titus Enacovici căpatase aripi. Ne amintim că se avânta în prorociri de ordin internaţional pe cari le demonstra în maniera logică-geometrică a lui Spinoza. Într'o zi a publicat un astfel de lung articol în care preciza, cu o siguranţă orgolioasă că viitorul război mondial va izbucni în mod inevitabil în 1933. N'a apucat, din nefericire, să-şi vadă teza desminţită de evenimente.

 

Între acestea redacţia întreagă îşi dădea seama că Titus Enacovici luase în mod efectiv conducerea "Cuvântului" şi că în servicilie redacţionale se introduceau moravuri aproape birocratice. Toată lumea observa că din umbră în chip de sufleur discret, pândeau ochii fantastici ai lui Nae Ionescu. Se pricepea cu o desăvârşită artă, să-şi strecoare propriile sale concluziuni, în raţionamentele patronului încântat de noua sa persoană. Era prea târziu ca Nae să fie impiedicat în ofensiva lui insidioasă. Şi în realitate nimeni din echipă nu era în stare să se ia la întrecere în materie de răbdare şi de acţiune înceată, dusă ceas cu ceas, cu Nae Ionescu. Îşi desvoltase facultăţile de atenţie, de concentrare şi voinţă la maximum, printr'o educaţie îndelungă şi specială. Vom avea poate prilejul să revenim asupra acestui subiect. E cu neputinţă să înfăţişăm toate cele petrecute, cu bogăţie de amănunte vii, pline de semnificaţie, ale acestei lupte surde şi piezişe în câteva însemnări grăbite şi sumare. Nae Ionescu avea să apară în curând, în ierarhia interioară a gazetei. Titus Enacovici îi dădu misiunea să reorganizeze redacţia. Era pentru Nae un mare succes, pe care-l explica astfel: - "când pătrund undeva, eu mă situez din punctul de vedere al intereselor acestei întreprinderi ... Egoismul nu serveşte la nimic. Trebuie să te integrezi unei colectivităţi ca să fi scos la suprafaţă".

 

Reorganizarea proiectată şi realizată de Nae Ionescu era simplă şi trebuia în proiectele sale să fie descisivă. El sparse tiparul zilnic al primei pagini al gazetei. Vă amintiţi că în acest tipar, fiece colaborator îşi avea locul designat dela început. Nae Ionescu hotărî ca toate locurile în pagină, deci toate genurile de articol să fie ocupate prin rotaţie, de fiecare scriitor în parte. Rotaţia fu consemnată întrun fel de "ţintar" săptămânal, afişat la secretariat. O privire pe acel ţintar îţi indica "genul" ce ţi-era hărăzit în acea zi de muncă. Rând pe rând erai polemist, economist, doctrinar, literat, umorist, fantezist, după rubrica pe care trebuia să o deserveşti. În felul acesta, lămurise Nae Ionescu, talentul fiecărui redactor va putea să se recreeze, va fi ferit de repetiţie şi de epuizare.

 

In felul acesta, în realitate, cel ce fusese promovat la şefia de redacţie, izbutia să disloce pe Pamfil Şeicaru de la redactarea aşazisului "mijloc" de pe cele trei jumătăţi din centrul paginei. Totodată Nae Ionescu se afla în măsură să scrie în fiece zi articolul care-i convine, potrivit cu evenimentele zilei. Nu avea decât să se înţeleagă cu vreun coleg totdeauna serviabil şi să facă schimb de locuri, pe acea zi. Toate acestea pot să pară mărunţişuri în realitate însă importanţa lor era mare.

 

Pamfil Şeicaru primi cu linişte lovitura. Ştia la ce trebuia să se aştepte. Instrumentul de afirmare şi de luptă creiat după o muncă de an după an avea să cadă în mâinile altuia, ale unuiă mai abil decât el. Arta de a cultiva pe un om, de a-l seduce şi de a-l călăuzi pe nesimţite, nu-i era familiară lui Pamfil Şeicaru. Terenul era cotropit de adversar. Nae Ionescu aşeză pretutindeni străjile sale. Aceasta nu înseamnă că în redacţie domnia o atmosferă de vrajbă şi scandal. Totul se desfăşura în amabilitate şi linişte. Mai ales că prin imense sforţări, Pamfil Şeicaru, purtat de temperamentul său către explicaţiuni deschise, câtre răfuieli neîntârziate, izbutise să se domine şi să tacă. Luase hotărâri. Să nu dea lupta pe terenul ales de adversar. Să nu încerce să-i smulgă din mâni arma lor comună. Această armă valora în aprecierile lui Pamfil Şeicaru, preţul celor ce o mânuiesc. El va continua să-şi scrie cu aceeaşi pasiune ca mai înainte, articolul cotidian care făcea succesul gazetei. Dar în acelaş timp va pregăti retragerea. Va reîncepe totul dela început. Va parcurge încăodată drumul întreg, fără capitalişti, fără patroni. Totul cu propriile mijloace, adică aproape fără mijloace. Avea o vorbă: cel mai bun capital e încrederea cetitorului ... cea mai bună subvenţie sunt cei trei lei, de fiece zi, ai cetitorului ... .

 

Pentru a câştiga această încredere, această subvenţie, trebuia să-şi regrupeze din vreme, echipa în tăcere, cu răbdare, exact după metodele adversarului, "La conspirator, conspirator şi jumătate". Pamfil vorbi cu fiecare dintre colaboratorii pe care şi-i simţia prieteni. Simţul nu l-a înşelat. Toţi îi făgăduiră că-l vor urma şi că până în ziua hotărâtă îi vor păstra secretul. Urmară luni de zile de pregătiri minuţioase. În tot acest timp în care se şi începuse corespondenţa cu depozitarii din provincie, alegerea redactorilor provinciali, contractul cu o tipografie, achiziţionarea unor stocuri de hârtie, secretul a fost cu grijă păstrar absolut de toată lumea. Şeicaru vorbise separat cu fiecare prieten. Toţi au tăcut în sinea lor şi  deşi ştiau cine mai sunt părtaşii, n'au deschis vorba cu nimeni. Taina sa a fost păstrată din Octombrie până în Ianuarie!

 

Lucrul în redacţia "Cuvântul" continua ca şi cum nu se patrecea nimic. Cu un entuziasm reînnoit zilnic. Şeicaru îşi scria disciplinat articolul conform cu "ţintarul" din perete. Vremea trecea. Într'o zi veni la ziar cu o servietă. Trecu pe la masa fiecăruia şi i-o întredeschise. Teancuri de bancrote. Vânduse terenurile petrolifere pe cari le cumpărase, pe preţ, de nimic, cu vreo câţiva ani mai înainte. Curând pe zidurile Capitalei se văzură afişe mari. Pretutindeni se citea: Apare "Curentul". Obsedant, afişul aţinea calea tuturora. Şi nu se ştia cine scoate şi când apare "Curentul".

 

Şeicaru avu o ultimă convorbire cu fiecare dintre colaboratorii săi. Spuse: eu plec de la gazetă mâine la amiază. Tu demisionezi peste o săptămână (sau două, trei). Apărem la ... Vei fi prezent la "Curentul" în seara de ... Despărţirea de Enacovici şi de statul său major avu loc a doua zi la amiază. S'au păstrat toate formele civilităţii: "Cu părere de rău, vă anunţ că vă părăsesc pentru a înfiinţa "Curentul". Vă mulţumesc şi rămâneţi cu bine!". O strângere de mână cu fiecare. Când ajunse la uşă Nae Ionescu îi zise: " - Cum rămâne, Şeicarule, cu preavizul legal?" Şeicaru tresări. Îşi simţi sângele în tâmple. Vru să replice brutal dar se stăpâni şi răspunse: - "Adresaţi-vă ministerului Muncii". Salută încăodată, surâzătător şi plecă. La diferite date, de mai înainte ştiute, foştii colaboratori ai lui Titus Enacovici se prezentau la "Curentul", la sediul provizoriu in str. Regală şi cu o precizie militară luau cunoştinţă de ordinele care-i priviau, întocmai ca la un birou de mobilizare. Plecarea lor de la "Cuvântul" nu s'a petrecut deodată cu a lui Şeicaru. A fost poate o eleganţă a tuturora să nu descompleteze brusc o redacţie la care au lucrat ani de-arândul. De altfel, adversarul luase toate măsurile ca să reconstituie o echipă. Dar mai ales în presă oamenii se grupează după afinităţi. La "Cuvântul" continuau sa scrie ziarişti de seamă. De la primele numere ale "Curentului" publicul avea să constate în ce anume constă deosebirea dintre cele două grupuri. Ele s'au diferenţiat potrivindu-se fiecare şefului de echipă. La "Cuvântul" au rămas scepticii. La "Curentul" s'au adunat pasionaţii, în literatură, e cu putinţă ca scepticismul să fie mai potrivit, în gazetărie nu valorează decât pasiunea. Nae Ionescu apelase totuşi la prietenii săi şi le recomandase tonul vehement şi pasionat ca să umple în special golul lăsat de demisia lui Şeicaru. Mi-aduc aminte că rolul fusese atribuit talentatului ziarist şi dramaturg A.K. Nu-i lipsia amabilului nostru prieten, nici curajul, nici cultura cea mai aleasă, nici chiar convingerea. Atacurile sale acerbe, necruţătoare, erau scrise cu o artă verbală incontestabilă. Lipsea însă acel ton al sincerităţii care porneşte din adâncurile temperamentului. Nu era indignarea veritabilă a unui violent, a unui coleric. Se simţea contrafacerea. Dacă A.K. ar fi fost lăsat în elementul său, care este umorul, ironia, verva scânteietoare altul ar fi fost succesul. Reţetele cerebrale ale lui Nae Ionescu erau, ca să folosim o expresie pe care o întâlnim des în vorbirea şi în scrierea lui, inoperante.

 

Din primele zile ale apariţiei: Curentului, masa cetitorilor se împărţi egal între cele două gazete. Apreciabil succes dar nu deplin. Şeicaru era nemulţumit. Se plimba înfrigurat prin noua lui redacţie şi spunea - "ne trebuie un eveniment! Ceva care să pasionaze publicul. O temă pe care să ne sprijinim, să ne desfăşurăm, să ne dăm drumul".

 

Când a izbucnit celebrul scandal al comerţului clandestin de stupefiante şi crima neizbutită şi ciudată a lui Găetan, condeiele se aprinseră în redacţia "Curentului" şi se aşternură pe hârtie cu litere de foc. Aci începu a doua şi adevărata întrecere între redacţiile rivale. Acum se vădi în chip hotărâtor, deosebirea de temperamente, deci de criterii, de apreciere, de ton. Cei de la "Cuvântul" nu vedeau în ultimele evenimente un motiv de alarmă şi de indignare. Scepticismul lor discret căuta, dimpotrivă, să treacă lucrurile sub tăcere, pentru a nu da la iveală moravuri urâte şi rău pilduitoare. "Curentul" dimpotrivă, prin articole de fond, printr'o campanie temerară, printr'o anchetă necruţătoare şi împinsă la extrem, denunţă primejdia care pândia societatea românească, veşteji decadenţă în care se complăceau falsele elite. Publicul îl urmă cu pasiune. Tirajul crescând vertiginos zi cu zi ajunse la cifre pe cari, în zilele lui cele mai bune, "Cuvântul" nu le atinese niciodată. Când m'am întors din străinătate să-mi iau postul în primire, l-am întrebat pe Şeicaru - cum stăm? - "Cuvântul" e o gazetă lichidată, îmi răspunse. Textual.

 

De atunci, şi pentru că e vorba de un veritabil mic război, purtat cu arme şi sub legi elegante între două tabere se pot utiliza aceşti termeni; - totul se rezumă la exploatarea unei biruinţe, la urmărirea celor scoşi din poziţiile lor. "Cuvântul" din ce în ce mai şovăitor începu să-şi plătească factura tipografică târzielnic. Am spus că tipografia Eminescu era pe atunci cea mai bună din Bucureşti, în afară bineînţeles de "Adevărul" şi de "Universul" rezervate exclusiv propriilor ziare. A te face imprimat la Eminescu era pe atunci o atenţie faţă de cetitor. Şeicaru trimite o ofertă de tipărire întreprinderii. Oferta fu acceptată şi "Curentul" luă în rotative locul de ani şi ani al "Cuvântului". Era a doua fază a acestui duel american. A treia şi ultima e marcată prin evacuarea "Cuvântului" din vechiul local de redacţie şi administraţie în care se afla instalat încă de la apariţie şi mutarea triumfală a "Curentului" în casa de unde echipa Şeicaru fusese ca şi izgonită. (Duelul acesta, trebuie sa o spunem s'a sfârşit printr'un gentleman-agrement) - "Cuvântul" a ajuns o gazetă confidenţială, "a încheiat directorul "Curentului" nu mai merită să ne ocupăm de el." (Ne aflam reuniţi în jurul unei mese colegiale).

 

"... E momentul să ne gândim la o casă proprie, care să cuprindă totul, tot ce trebuie apariţiei unui ziar, ...".

 

Nimeni nu luase în serios aceste cuvinte. Nici chiar doamna Tantzi Şeicaru, singura care cunoştea bine resursele imaginative şi avântul de "casse-cou" ale soţului ei şi care s'a străduit o viaţă întreagă să le tempereze. A fost şi a rămas soarta acestei inteligente şi energice femei de a instala şi de a menţine, fără întrerupere, ecluze în şuvoaiele Niagarei. Nici astăzi, ştim bine, nu e izbăvită de grijile ei. Atenţiune! Şeicaru e tocmai din nou în faza în care proictează imagini constructive într'un spaţiu abstract. Ce-o mai fi pregătind? Deocamdată vede ceea ce alţii nici nu întrezăresc. Mai târziu visurile acestea se vor materializa în machete. E interesant de ştiut că palatul şi instalaţiile actuale ale "Curentului" au luat fiinţă mai întâi sub forma de jucărioare de carton pe masa de scris din biroul directorial. Un fel de practică de magie albă. Poate că doamna Tantzi Şeicaru ar face bine să distrugă nouile machete, atunci când ele se vor ivi şi denunţ aci că apariţia lor e iminentă. (Dar sunt un confident ideal: nu-i pot spune mai mult). Distrugând macheta care va să vie poate că se nimiceşte visul şi Pamfil se va putea bucura ca oamenii de propria lui existenţă şi nu va intra iarăşi "rob pe viaţă" (cum spune soţia lui) robul unui vis. Atenţiune! Caracteristica lui Şeicaru e că nu disociază visul de acţiune. E un realist în lumea visurilor, un halucinant lucid în lumea realităţilor, violentând rezistenţa prezentului pentru a creia formele viitoare pe care le intuieşte imaginaţia, el o socoate ca un material de pre-construcţie, explozibilul care sparge materia inertă şi opacă, obligând-o la supunere docilă. Acesta e şi secretul indrăznelii lui temerare. Poate că maşinile pe care le-a strâns ca pe nişte monştrii in jurul lui, au partea lor de vină în această necontenită înaintare pe calea realizărilor. Fiindcă maşina e o fiară flămândă, a spus el, o fiară căreia dacă nu-i dai să mănânce, te mănâncă ea".

 

                                 Ion Vinea (acest articol a apărut în 1943)

 

Post Scriptum

Am citit cu multă participaţie articolul Geneza unei gazete Curentul de Ion Vinea, publicat în Curentul din 1943, reeditat în Curentul cel nou, din exil.

 

În el autorul, descrie, cu multă obiectivitate conflictul provocat de Nae Ionescu la Cuvântul obligându-l pe Pamfil Şeicaru, după ce l-a introdus în redacţie ca şi colaborator la pagina religioasă de Duminecă, să părăsească ziarul şi să pună bazele cotidianului "Curentul" marele succes al vieţii sale. Lucrurile sunt cu toată claritatea descrise de Ion Vinea, martorul acestui mic război purtat însă cu toată eleganţa, deci nu voi insista asupra lui.

 

Înainte de toate subliniez că după propriile declaraţii ale lui Ion Vinea - poet şi scriitor pe care îl preţuiesc în mod deosebit - a lucrat din 1925 ca şi colaborator apropiat al lui Pamfil Şeicaru, pe care îl urmează la Curentul cel puţin până în 1930 când va conduce ziarul Facla înlocuindu-l pe N.D. Cocea. Oricum relaţiile lui Vinea cu Pamfil Şeicaru rămân în continuare, la fel de strânse dovadă că în 1943 primul, cu ocazia împlinirii a 15 ani de la apariţia Curentului, a scris memorabilul său articol, la care maestrul ţinea mult de tot, Genza unei gazete: Curentul.

 

Meritul respectivului articol se datorează şi talentului cu care autorul ne prezintă personajele principale ale confruntării.

 

Cel dintâi este Nae Ionescu, faţă de viaţa chinuită dusă de acesta în trecut avea tot respectul. În Lunatecii eroul principal Lucu Silion îl are drept pedagog de casă pe Fane Chiriac alias Nae Ionescu, de unde se poate presupune că avea anumite informaţii chiar de la sursă. Aminteşte de încercarea, de data aceasta a lui Nae Ionescu, de a deveni om de finanţe şi editor fără reuşită. Nu se pomeneşte de delapidarea de bani de la banca Blank,  dar să fim sinceri, aspectul său exterior îmbrăcat cu un pardesiu de culoarea vântului, nu vorbeşte de o eventuală bună stare, întrucât, recunoştea şi marele ziarist, suma însuşită nu era cine ştie ce mare, pe bancher l-a supărat faptul că filozoful i-a înşelat încrederea ce a învestit-o în el: "Slab ca un ogar, în faţa lui îngustă şi brună ochii verzi, sub sprâncenele groase, îmbinate şi demonice, aveau scăpărări albe cari impresionau. O voce profundă cavernoasă". Este redat şi modul său de a fi, fără îndoială redacţia Cuvântului devenise ţinta reuşitei lui în viaţă, prilej ce nu i se va mai arăta a doua oară: "Nae Ionescu se apucă de lucru ca un personaj de tragedie. Nu cred să fi avut vreo vină. Era legea tiranică a firii lui să tindă irezistibil la dominaţia sufletelor şi a lucrurilor. Dar îşi calcula sorţii ... în tăcere, fără confidenţi, fără complici. Nae Ionescu era o fire de conspirator cum a descris-o Bakunin, dar fără fanatismul care pune stăpânire pe întreaga fiinţă". Şi ar mai fi de adăogat reprobabila faptă a filozofului de a-l câştiga de partea sa pe directorul "capitalist" Titus Enacovici pe care ajunsese să-l declare cel mai mare gazetar al nostru, subliniind cu multă făţărnicie pe cuvântul, patron.

 

În schimb, Pamfil Şeicaru avusese firea ziaristului care a asigurat succesul Cuvântului: "Neastâmpărul pasionat, curajul şi sinceritatea lui adesea brutală, au grăbit ca nişte plesnituri de bici înaintarea "Cuvântului" în masele largi ale publicului ... . Dar reuşita "Cuvântului" se datoreşte verbului de rezonanţe profunde, al lui Şeicaru. Fără accentul fulgurant şi patetic orchestra de gazetari şi de scriitori de seamă ai noului ziar n'ar fi obţinut ascultarea mulţimilor indiferente".

 

Şi aş mai adăoga încă două aspecte: "Răsunetul mereu verificat şi tot mai amplu al activităţii lui gazetăreşti îi împlinea dorinţa lui de popularitate, îi dădea sentimentul de plenitudine şi putere absolută în imperiul dificil ai opiniunii". În lumina acestei dorinţi de plenitudini vom inţelege de ce complotul tăcerii aruncat asuora activităţii sale de către un exil lipsit de orice nivel de pregătire politică, îl va indrepta pe Pamfil Şeicaru spre ţara unde de fapt se află poporul român şi va incerca să ajungă la el, chiar şi prin intermediul trimişilor partidului, singurii cu care putea ajunge în contact, şi accepta această mezalianţă până i se va respecta totala libertate de creaţie.

 

Şi al doilea: "Se ţinea departe de calcule administrative, de chestiunile de rentabilitate ale gazetei. Ştia că una peste alta, totul merge din bine, mai bine. Cifrele nu-l interesau niciodată. Restul e treaba contabililor şi mai ales a administratorului delegat".

 

E curioasă o atare insuşire tocmai la un om atât de lacom după bani cum e considerat de unii dintre mulţii săi adversari, marele nostru ziarist. Noi credem că el se conducea mult după impresiile intuiţei sale, din acesteă cauză nu l-a iertat pe Nae Ionescu până a trăit, era printre puţinii oameni care l-au înşelat în intuiţile sale. Şi am mai putea adăoga că pentru a părăsi Cuvântul a fost obligat sa aplice metodele lui Nae, conspiraţia, adică celor ce-l vor urma la Curentul să nu divulge acest secret decât atunci când le va spune el. Desigur a fost încă un procedeu neconform cu firea lui, care ar fi preferat o înfruntare publică fie şi brutală prin sinceritatea ei, spunându-şi tot ce au pe suflet, decât strângerile de mână mai mult decât făţarnice, la despărţire. Toate victorilie repurtate de Pamfil Şeicaru asupra Cuvântului nu au putut compensa umilinţele sale terminate cu părăsirea ziarului pe care el adus-o la buna împlinire, oricâte succese i-au putut dărui Curentul.

 

Nu putem să nu cităm din finalul articolului în care nu scapă ne elogiată nici doamna Tantzi Şeicaru cea care cunoscând resursele imaginative ale soţului şi avântul său imprudent "s'a străduit o viaţă întreagă să le tempereze. A fost şi a rămas soarta acestei inteligente şi energice femei de a instala şi de a menţine, fără întrerupere, ecluze în şuvoaiele Niagarei".

 

Şi prin aparentul constrast, autorul scoate în evidenţă firea pe care eu am numit-o balzaciană, recurgând la graiul, atât de îndrăgit şi de marele ziarist, al Poeziei: "Distrugând macheta care va să vie, poate că se nimiceşte visul şi Pamfil se va putea bucura cea oamenii de propria existenţă şi nu va intra iarăşi "rob de viaţă" (cum spune soţia lui) robul unui vis. Atenţiune! Caracteristica lui Şeicaru e că nu disociază vizul de acţiune. E un realist în lumea visurilor, un halucinant lucid în lumea realităţilor, violentând rezistenţa prezentului pentru a creia formele viitoare pe cari le intuieşte. Imaginaţia el o socoateşte ca un material de preconstrucţie, explozibilul care sparge materia inertă şi opacă, obligând-o la supunere docilă. Acesta e şi secretul îndrăznelii lui temerare".

 

Curios, forte curios, biografii lui Ion Vinea, Marian Popa: Dictionar de literatură română contemporană, ed. II-a, ed. Albatros, Buc. 1977, pg. 610 şi M. Papahagi în Scriitori români, ed. ştiinţică şi enciclopedică Buc. 1978, pg. 471, nu pomenesc de colaborarea lui Ion Vinea la Cuvântul şi mai apoi la Curentul, deci se pune întrebarea, ori nu ştiau de ea, ceea ce ar constitui o lipsă de pregătire blamabilă pentru ei, ori au urmat ordinul partidului, totalitar în structura sa privind anumiţi proscrişi de care nu se putea vorbi decât defăimător, şi marele ziarist Pamfil Şeicaru făcea parte dintre ei.

 

Oricum, astăzi, bazaţi şi pe articolul lui Ion Vinea "Geneza unei gazete: Curentul", la care alătur un bogat material documentar, a venit vremea să încetăm a vorbi de Pamfil Şeicaru ca de un personaj, venal, dornic sa se îmbogăţească prin afacerile dubioase ce le încheia, şantajist şi multe alte calomnii pe care i le-au atribuit falsa elită dintre celel două războaie mondiale, reluate cu mai multă amploare în josnicia lor de slugile regimului comunist, toate acestea urmează să fie aruncate peste bord fiindcă nu au nicio justificare logică, ele sunt simple minciuni, defăimându-se, un om deoarece a îndrăznit să exprime adevăruri supărătoare pentru cei ce se considerau conducători ai unei ţări pe care de fapt o împingeau spre prăpăstii.

 

Actualilor oameni de cultură, dintre cei ce se închină unor alte idealuri ca cele de ieri, comuniste, le revine merituoasa sarcină să urce drumul Canosei în locul părinţilor lor, şi să ceară iertare memoriei atât de ultragiate a marelui ziarist, istoric şi scriitor, pentru toată dureroasa nedreptate ce i s'a făcut, deschizându-i porţile Panteonului românesc unde se cuvine să ocupe între nemuritorii neamului, un loc de unică cinstire

 

[Manuscrisul original O. Vuia pentru Editura:

Fig. 13 prima pagina scrisoarea 30. Aug. 1980; de la Pamfil Şeicaru

Fig. 14 ultima pagina scrisoarea 30 Aug. 1980, de la Pamfil Şeicaru

Editura Almarom numai tipărit prima pagina de scrisoarea 30. Aug. 1980 !!

Toate originale scrisoarea de la Pamfil Şeicaru delapida Editura ALMAROM !!!

- observatie Rita Vuia]

 

Scrisoarea (50) din 30 August 1980 de la Pamfil Şeicaru

 

Iubite Vuia, am primit medicamentele şi îţi mulţumesc. Eu lucrez la un mic studiu aproximativ de 120 pagini: "Dinastia Hohenzollern Sigmaringen în România 1866-1948."

 

Schema: doi regi au pus temeinice baze monarhiei in România: Carol I cu războiul Independeţei şi Ferdinand cu războiul din 1916-1918 realizând România mare. Doi regi  Carol II şi Mihai Viteză sau Mihai pripitul cum l-a calificat ironia populară după ce s'au publicat comunicate oficiale emise de specialişti universitari că deşi născut la 6 Iuni este totuşi posibil să trăiască deşi înainte de termen. Elena de Sparta trecuse Rubiconul ... Carol II a fost ca un blestem asupra României, iar cretinul pripit a terminat opera de ingropare a monarhiei în ţara noastră. Este în bună parte şi vina clasei politice. Cutezanţa cretinului pripit îşi va primi documentarea necesară. Dacă ai Istoria Partidelor volum 2 citeşte dosarul Carol II şi ceea ce priveşte pe Elena de Sparta, cu fotocopii după documente oficiale. Vei fi satisfăcut. Public în Curentul un portret al lui I.G. Duca sub titlul "Un necunoscut". Nu-mi amintesc de articolul "Scrisoare deschisă lui M. Sadoveanu". În aceşti ani de pribegie am scris enorm ca să nu pierd uşurinţa ideaţiei. Ştiu că a fost francmason. Era un mare iubitor de arginţi şi cu toate că era gras era sprinţar la degustări. Mare talent descriptiv al naturii ca nuvelist şi romancier Cezar Petrescu îi era cu mult superior. Să compari Floare ofilită şi Însemnările lui Niculae Manea care vor sa redeee viată orăşelor de provincie cu Oraş patriarhal şi Cariera lui Vidran ca să vezi strivitoarea superioritate a lui Cezar Petrescu. Cele trei volume consacrate răscoalei ţăranilor din 1907 redau realităţile economiei rurale din vechlui regat. Nu mai amintesc romanul "Întunecare" .... Observ că regimul din ţară organizează conspiraţia tăcerii în jurul lui Cezar Petrescu. Nu i se acceptă viziunea şi sensibilitatea de răzeş. Un critic Crohmălniceanu în prefaţa la Comoara regelui Dromihete şi Aurul negru îi reproşează apologia răzeşului. Eu, când demonul din călimară îmi va da răgaz voi scrie un studiu asupra acestui Balzac al Românilor. În chestia Drăgan. Poate nu ştii ce sunt negrii în literatură; adica oameni dotaţi care scriu plătiţi pentru alţii. Drăgan şi Tracii mă fac să râd, cum râd când se invocă lucrarea de chimie a Elenei Ceauşescu. Cartea lui Călinescu "Istoria literaturii române" este o cutezătoare lucrare a unui sabăţ goi. Îşi bate joc de filozoful Conta şi declară câ cel mai mare filozof român pe Cilibi Moise un vânzător ambulant de şirete, nasturi etc. Îi dă şi fotografia lui Cilibi Moisi. Vasile Conta a ţinut în camera deputaţilor două discursuri în care a combătut încercarea de a se modifica articolul 7 din Constituţie spre a se înlesni cetăţenirea în masâ a evreilor, care ni s'a impus prin conferinţa de la Berlin în 1878. Vei înţelege obrăznicia lui Călinescu. Când vei veni îţi voi da să citeşti "O falsă istorie a literaturii române" la care jigodia n'a îndrăznit să răspundă. Şi istoria aceasta s'a editat în condiţii grafice exepţionale la Fundaţiile regale, Carol al II-lea.

 

Carol Davila a fost adus în ţară de Cuza Vodă, el a întemeiat factultatea de medicină din Bucureşti. S'a căsătorit cu domnişoara Golescu. Aşa se admisese că acest Carol Davila este fiul doamnei d'Agoult şi Liszt. Este probabil, dar ceea ce ştiu este că fiul lui Davila avea un păr roşcat. In Spania sunt spanioli care poartă numele Davila. Un general care a fost alături de Franco în lupta comuniştilor se chema Davila. Numele Spinola al unei familii nobile de origine evreu comarsos adică convertit la creştinism. Nu uita că Torquemada era un rabin convertit ca şi toţi din aparatul inchiziţiei. Alt fiu al lui Davila, cita când a îmbătrânit îndepărtatele ascendenţe de arabi. Evreii spanioli nu au nimic comun cu evrei din Rusia sau Polonia. Aschinazii care sunt descendenţii unui trib Hazari asiatici care au trecut în masă la mozaism. Cunoşti legile eredităţii - 30 de generaţii păstrează ceva din originile de-alungul atâtor succesiuni şi când nu te aştepti apar stigmatul originar. În 1900 a fost scandal în Germania: doi tineri germani, amândoi blonzi, fata virgină şi dă naştere unui copil negru. Îmi amintesc că s'a jucat o piesă "Punctul negru"; făcându-se cercetări s'a constatat că un german cu o sută de ani înainte avusese soţie o negresă şi unul dintre descendenţi era tânărul german. La noi au fost puţini evrei spanioli, au fost în imensa lor majoritate evrei aschinazi adică cei care veneau din Polonia şi Rusia.

 

Marin Preda pe cât am aflat a fost la începuturile lui între reporterii la unul din cele trei ziare Curentul, Evenimentul zilei şi Rapid. Intre atâţia care au lucrat este firesc să nu-mi amintesc. Scena pe care o descrie Marin Preda este totalmente inventată. La data acea eu eram la Roma. Un prieten mi-a trimis fotografia pe care am făcut-o când străbăteam o stradă din Roma şi am dat-o. Este ierăşi adevărat că dacă aşi fi fost în ţară, în România aş fi fost suprimat de legionari. Aveam în redacţie colaboratorie care erau legionari deci nu aveam motive să mă tem.

 

Un articol "Insula şerpilor" strecurat de Ionel Dumitrescu şi nesemnat a fost publicat în lipsa mea, care eram la Cluj unde ţineam o conferinţă, mi s'a atribuit mie. Când s'a căutat manuscrisul, dispăruse. Când voi izbuti să am o fotocopie a articolului îl voi publica. Este un monument de idioţenie, conţinut şi stil. A fost o lovitură a palatului care a încercat să aţâţe pe legionari împotriva mea şi a Curentului. Inspiraţia a venit de la colonelul Rusescu din cavalerie, pe care îl frecventa Ionel Dumitrescu. Rusescu era directorul de cabinet al lui Urdăreanu. Îţi dau aceste precizări cu condiţia să nu le foloseşti. Totul este rezervat cărţii "Memorile unui gazetar". Este cred că înţelegi, un semn cât de aproape te simt.

 

Zarifopol nu m'a cucerit niciodată. Nu cunosc cartea lui Sevastos. Fiul unei institutoare şi a poetului Arthur Stavri, prefect de Botoşani şi deputat liberal în opoziţie. Poetul nu şi-a recunsocut odrasla care îi semăna fizic ca o impecabilă copie. Sevastos nu era lipsit de talent.

 

                               Cu prietenească îmbrăţişăre

                                                         Pamfil Şeicaru

 

Post Scriptum

 

Aceasta este scrisoarea ultimă pe care am primit-o de la maestrul Pamfil Şeicaru. Deşi e scrisă cu mai bine de o lună jumătate înaintea de moartea sa, din 12 Septembrie am plecat în concediu şi maestrul nu-mi scria până nu primea o scrisoare că sunt din nou acasă.

 

Totuşi am fost mai mult ca în orice alt concediu, cu marele ziarist alături de mine, deoarece mi l-am petrecut în Spania, şi cele mai multe zile am stat la Madrid.

 

În acestă metropolă am avut timp să vizitez Prado, unicul muzeu de o inestimabilă valoare, sunt prezenţi toţi marii artişti ai Omenirii, dar în special pot fi văzuţi în toată grandoarea lor un El Greco, Velasques şi Goya pe când Murillo artistul cu ai săi copiii ai străzii e mai bine reprezentat în Pinacoteca din Muenchen, fiindcă în Sevilla nu erau preţuite decât operele lui cu subiect religios, le-au cu vândut pe cele considerate astăzi capodoperele sale unui colecţionar german, devenite astfel, mandria muzeului din Muenchen.

 

Dar am stat mai mult la Govora, care împreună cu soţia sa Eugenia, venită din România după o despărţire de 30 de ani, locuiau în fostul apartement al lui Pamfil Şeicaru de pe Avenida Reina Victoria, format din două camere şi toate dependinţele, ar fi arătat mult mai onorabil dacă Govora ar fi putut să mai facă anumite amenajări, necesare, după atâta vreme.

 

Dar noi eram preocupaţi de biblioteca, atâta cât a rămas de la "tata Pamfil" cum îi zicea Govora şi pe mine m'a surprins colecţia de picturi de autori români în legătură cu care îi scriam în epistola ce am dat-o cu 14 Octombrie din Giessen: "Am admirat picturile pe care le aveţi (se înţelege expuse pe pereţii locuinţei sale de pe Av. Reina Victoria): Şirato, Tonitza, Dărăscu, Şt. Dimitrescu şi dacă bine am descifrat semnătura şi Teodorescu-Sion. Este un mic muzeu Zambaccian în inima Madridului, lucrările fiind caracteristice pentru fiecare artist în perioda lui de maturitate. Pentru Şirato am o adevărată slăbiciune, iar Marina lui este un vis muiat în albul argintat al unei neguri sub care se ascund tăcerile ca taine". (Aşa cum am mai scris-o din păcate lucrările pictorilor români, nu au nicio trecere pe piaţa speculanţilor dar şi o colecţionarilor de arta, apuseni aşa că maestrul nu putea fi legat de ele decât sentimental, în fond preţuind ceea ce se cheamă autentică artă!)

 

Am citit atunci la Govora articole mai vechi ale maestrului publicate in Carpaţii, ca de pildă unul despre Argetoianu, altul despre fraţii Teoderanu, Ionel şi Păstorel şi mai recente despre Duca şi Un învins: Ion Mihalache. Oare cine se va ocupa cu studiul şi publicarea acestor articol fiecare purtând pecetea marelui talent al lui Pamfil Şeicaru, cu scântei nu rar geniale? Sau vor pieri în neant duse de pustia vremilor, ca de vânt frunzele toamnei?

 

În ultima scrisoarea Pamfil Şeicaru abordează o problemă ce se cere lămurită. Şi anume Marin Preda şi-a permis să introducă în Delirul o scenă în care marele ziarist Gr. Patriciu cu biografia lui Pamfil Şeicaru este căutat acasă de o echipă legionară pe care cel dintâi o întâmpină cu focuri de armă, ceea ce nu s'a putut întâmpla fiindcă maestrul la acea dată era la Roma, cum o poate demonstra cu o fotografie datată chiar acolo, cu ziua respectivă şi dacă ar fi fost în Bucureşti poate legionarii l-ar fi suprimat.

 

Desigur scena e invantată, şi aceasta ţine de dreptul autorului să o facă, dar tânărul care-şi iubea şeful a observat când legionarii au intrat în casa lui Patriciu şi fiindcă a chemat în ajutor armata, el salvează viaţă idolului său. Marin Preda nu a vrut să-şi piardă sentimentul ca în viaţă, necunoscut de şeful, sau, ori în acest mod, el nu va putea spune că al lui Parizianu i-ar rămas un anonim. E un artificiu la care fantezia romancierului frecvent recurge, cu multă mărinimie.

 

După cum mi s'a transmis, Pamfil Şeicaru a murit în dimineaţa zilei de 21 Octombrie ca şi acei pe care Dumnezeu îi iubeşte. A urcat în maşină, s'a aşezat şi în clipa următoare i-a căzut capul pe umăr, şi totul a fost consumat, mai uşor ca într'un vis.

 

Urmează

1. Scrisori din emigraţie de Pamfil Şeicaru Europress, Bucureşti, 1992â

2. Din corespondenţa cu dna dr. Virginia Munteanu Şeicaru (Veguţa)

3. Discursul ţinut de d-l V.V. Stanciu

(Sfârşit Vol. II)

 

Vol. III

4. Unde sunt manuscrisele lui Pamfil Şeicaru ?

5. Studii literare

şi mai multe (peste 370 pagină)