1. Scrisoari din emigraţie de la Pamfil Şeicaru Europress, Bucureşti, 1992

 

Din corespondenţa dusă de Pamfil Şeicaru, în ce priveşte aşa zisa colaborare cu ţara pot reeşi câteva lucruri ce nu pot fi tăgăduite.

 

În primul rând va trebui să ţinem seama că în România condusă de N. Ceauşescu, cel puţin aparent, s'au schimbat anumite relaţii, ne înteresează acum, cele privind pe cei aflaţi dincolo de hotarele ţării, rezultate din faptul că noul dictator pregătindu-şi intrarea triumfală în Europa apuseană, ţinea foarte mult să aibe exilul de partea sa, dacă nu tocmai să-l ovaţionaze, pentru aceasta avea miile de agenţi trimişi peste graniţă, cel puţin să nu-şi arate nemulţumirea prin diferite manifestaţii publice. Să recunoaştem unele reuşite pozitive în acest sens ale regimuli din ţară, de pildă Viena devenea o citadelă supusă Bucureştiului, datorită activităţii fratelui patriarhului Moisescu, pe când această unire nu a putut fi realizată în Germania, dar la fiecare vizită e celui mai iubit fiu al poporului, poliţia germană avea grijă să-i readucă la tăcere pe cei mai rezistenţi români cerându-le să se prezinte la sediul ei, de unde aveau siguranţa că nu vor pune în pericol viaţa marelui lor aliat comunist.

 

Oricât ar părea de absurd, oamenii partidului comunist, la ordinele şefului suprem, cheltuiau sume enorme din visteria Stutului numai ca să satisfacă dorinţa aproape obsesivă a marelui comandant, cel ce vroia să aibe pe toţi românii, răspândiţi pe tot mapamondul, sub comanda sa.

 

În acest cadru captarea lui Pamfil Şeicaru printre partizanii săi era un mare câştig pentru regimul din ţară, cunoscându-i-se spiritul critic, uneori de totului sălbatec, cum reeşea chiar din unele articole de-ale sale publicate în exil. Am putut constata că reprezentanta României la Madrid în timpul gravei îmbolnăviri a dnei Tantzi, soţia maestrului, a arătat o apropiere uimitoare faţă de marele ziarist, intervenind pentru eliberarea în ţară a unui paşaport surorii sale dna Veguţă, care a şi sosit urgent în Spania, lucru ce nu putea decât să-l impresioneze pe cel vizat.

 

Pentru a înţelege drept, atitudinea maestrului, vom accepta că deşi lăuda binefacerile singurăţăţii, suferea mult din cauză că nu mai avea cu cine dialoga, exilul politic după cum ştim, conform obiceiului de a ucide oamenii, ce nu-i agreează, încă din viaţă, au declarat împotriva lui umilitoarea conspiraţie a tăcerii egală cu o moarte spirituală. Pe de altă parte primind cărţi din ţară şi-a putut da seama de activitatea prodigioasă a unor tineri istorici, români, pe care ajunsese să-i preţuiască şi să dorească să stea de vorbă mai de aproape cu ei. Intervenea nu numai dorul marelui ziarist după cititorii lui de odinioară, dar ajuns la o vârstă înaintată simţea nevoia să lase în urma lui un mesaj care să fie ascultat de întreaga ţară, cum am văzut, Monica Lovinescu nu i-a transmis testamentul pe calea undelor aşa cum i-a promis.

 

În lumina acestor date, noi nu considerăm ca întâmplătoare, sau că a stat sub semnul Providenţei, întâlnirea dintre istoricul Radu Valentin cu Pamfil Şeicaru în vara lui 1974 la Madrid ci a fost dirijată de la centru, intermediarul putând fi Traian Popescu, acesta îşi mărturisia public relaţiile cu ambasada rpr-ului din Madrid, pe care o vizita cât se poate de des, în colaborare au editat o carte despre "Transilvania" împotriva revizionismului maghiar. Textul românesc tradus în englezeşte aparţinea lui Govora, pe această cale, autorul plătea obţinerea unui paşaport de către Eugenia, soţia sa, de care era despărţit de aproape 30 de ani. Bineînţeles, de unde regimul comunist era înjurat, peisajul respectiv era schimbat în favoarea domniei binefăcătoare a comunismului, astfel naţionaliştii "intransigenţi" dădeau mâna cu stăpânii roşii ai României şi se cuvine să mai adaog că lucrurile se petreceau ceva mai târziu, sunt pomenite şi de Pamfil Şeicaru într'o scrisoare adresată lui Radu Valentin prin anul 1979, deci pe când maestrul mai trăia.

 

Fără să împietez asupra memoriei tânărului pe atunci istoric, Radu Valentin, se poate deduce că propunerea sa în numele partidului era clara de tot, Madridul era prea departe, deci pentru o colaborare fructuosă P. Şeicaru se impunea să se mute în Germania, mai precis la Muenchen unde avea câteva lucrări în curs de editare. Având în vedere, că Franco murise întretimp, perspectiva îi surâde maestrului, de unde amesteca el rolul Providenţei într'o afacere ce se anunţă atât de rodnică pentru activitatea sa viitoare.

 

Trebuie să facem legătura între vizita istoricului Valentin şi mutarea maestrul la Muenchen odată ce ea urmează imediat după întâlnirea lor de dinainte de luna Inuie când maestrul îi trimite pe ziua de 4, 1974, prima scrisoare. Să reţinem că istoricul era o bunâ cunoştiinţă cu familia Şeicaru, de unde simpatia dnei. Veguţa pentru acţiunea pornită de el, şi pe lângă toate avea cunoştiinţe suspuse care-l puteau ajuta în activitatea sa pe marele ziarist. Nu pun la îndoială buna credinţă a istoricului, nici chiar al superiorului în grad, vom vorbi de el mai încolo, numai că erau şi ei manipulaţi de oamenii partidului, aceştia ca nişte adevărate eminenţe cenuşii dădeau din culise ordine, rămănând până la urmă anonimi. De altfel se poate evidenţia o răceală progresivă între cele două tabere, de unde până în anul 1977 ritmul epistolar din partea maestrului este alert şi entuziast, survenit cu cel puţin o scrisoare pe lună, numărul lor scade vertiginos şi atoate grăitor, în 1978 trimite doar două scrisori în întreg anul, trei pe 1979, iar în 1980 în cele nouă luni până la moartea maestrului la 20 Oct. 1980, n'a expediat decât o singură epistolă pe data de 23 Martie al aceluiaşi an.

 

În ce priveşte activitatea editorilor, le-am imputa rândurile amogiale adresate prietenului de nădeje Vasile C. Dumitrescu şi dacă ne punem întrebarea de unde sunt aşa de bune cunoştiinţe Rodica Şerbănescu şi Nicolae Copoiu cu acest domn, nu putem răspunde decât că îi leagă probabil aceleaşi state de serviciu avute pe când erau fii credincioşi ai clasei muncitoare şi partidului comunist, aşa, cum se înâmplă şi în alte cazuri în România de astăzi, postcomunistă.

 

Pe această linie tovărăşească le-aş imputa unele servicii făcute aceluiaşi Vasile Dumitrescu, atunci când el afirmă că l-a cunoscut pe marele ziarist pe la sfârşitul anului 1975 când chiar maestrul îl corectează: "Mă întreb cum aşi fi străbătut aceşti ani, de când sunt în Germania, fără devotamentul, filial aş zice, al lui Vasile Dumitrescu". Deci V. Dumitrescu caută să ne înducă în eroare fiindcă atunci când maestrul a plecat în 13 Nov. în Germania federală, Traian Popescu la Madrid i-a plătit costul biletului de avion şi i-a mai dat ceva bani de buzunar ce nu i-ar ajuns nici să plătească pentru o noapte camera de hotel. Aşa dar la Muenchen maestrul urma să fie aşteptat de persoane bine cunoscute şi nu avem nici un motiv să credem că printre acesta nu figura şi Vasile Dumitrescu. Dar pentru a ascunde un adevăr, iată că după scrisoarea din 5 Octombrie 1974 în plină corespondenţă cu Radu Valentin ea se o întrerupe pentru 3 luni, practic până la 9 Ianuarie 1975, dacă trecem peste rândurile de felicitare de Anul nou, maestrul îi scrie, precizând că îi răspunde la aceea din 22 Decembrie, ori dacă ar fi urmat după o pauză atât de îndelungată după cum îi era obiceiul maestrul s'ar fi scuzat pentru nedorita întârziere. Ori fiindcă nu o face, înseamnă că mai multe scrisori au fost scoase din această corespondenţă, cu aprobarea editorilor, se înţelege. Motivul nu e greu de priceput. Vasile Dumitrescu nu vrea să se ştie că el l-a cunoscut pe P. Şeicaru în Nov. 1974 fiindcă în acest caz apartenenţa sa la cei conduşi de Bucureşti ar fi reeşit fără niciun dubiu în evidenţă, ori ca să ascundă această realitate a recurs la un act reprobabil, scoţând scrisorile în care maestrul îl numea cel puţin pe el că l-a aşteptat la Muenchen în Nov. 1974.

 

De-aici putem deduce că maestrul şi dna Veguţa greşeau când îi preţuiau sentimentele filiale şi sacrificiile depuse pentru a-i ajuta deşi nu erau deloc bogaţi, nici el nici soţia lui. De fapt, Vasile transmitea nişte bani veniţi din altă parte, iar în ce-l priveşte pe marele ziarist slăbiciunea sa a fost aceea de a nu-l întreba pe "fiul" său, de unde avea banii prin care îi plătea chiria şi îi cumpăra mobilă pentru noua locuinţă, pe lâgă cheltuielile făcute pentru apariţia Curentului şi publicarea "Articolelor de fond", cu care se laudă fără să ştie că se reeditau cele publicate în anul 1944 fără numerele însă din Martie care nu au fost găsite.

 

Şi mai învinum pe editori atunci când vorbesc de necunoscutul deţinător al celoralte manuscrise dispărute după moartea maestrului, când Vasile C. Dumitrescu în calitatea sa de reprezentant al maestrului trebuia să fi cunoscut pe cei ce au în posesie manuscrisul "Finlandizării Europei" alături de toate celealte, şi deci în 1992, pe când încă mai trăia, să fi fost tras la răspundere în loc să i se dea onoarea să redacteze în postfaţă o Schiţă de portret, Pamfil Şeicaru, la fel de slabă ca tot ce a scris acest om, în viaţa lui, inclusiv la Curentul.

 

Desigur procesul dispariţiei manuscriselor lui Pamfil Şeicaru nu poate fi făcut cu adevărat decât de organele de conducere ale vechiului regim, singurele în posesia documentelor necesare pentru elucidarea respectivului jaf spiritual, căci altfel nu poate fi numit.

 

Desigur, după umila mea părere ar trebui să fie cercetate şi Arhivele Statului din Bucureşti.

 

Nouă ne stă la dispoziţie aceste Scrisori din emigraţie de Pamfil Şeicaru, după ele ne vom conduce. Cartea conţine 51 de scrisori trimise de Pamfil Şeicaru lui Radu Valentin, de la 1-4 emise din Madrid, de la 5 la 43 din Muenchen (Karlsfeld) şi de la 44 la 51 din Dachau.

 

Ca tot ce scrie Pamfil Şeicaru, scrisorile de faţă cuprind un bogat material istoric şi politic tratat cu pana unui mare maestru. Din păcate, spaţiul nu ne permite să ne ocupăm de această parte, vom lua în discuţie doar aspectele ce pot fi puse în raport direct cu noua orientare a marelui ziarist şi cu împrejurările în care noii săi colaboratori şi-au ţinut promisiunile sau şi le-au călcat, după cel mai sacru obicei al lor.

 

De la începutul corespondenţei maestrul îşi manifestă bucuria de a avea o legătură epistolară cu R. Valentin, deoarece el face parte dintr'o generaţie ce urcă spre posturile de comandă ale destinului neamului românesc. Este un izolat al exilului deoarece are oroare de falsul patriotism situat în afara procesului de dezvoltare a ţării, "nu cred că formele şi conţinutul spiritual al ţării se elaborează în exil, sunt cei care lucrează în cuprinsul patriei, în contact permanent cu realităţile în mutaţie ale unei societăţi, calificaţi să înlesnească interesele social-politice ale viitorului". Şi mai departe: "Un exil în care diversele imposturi, să le zicem politice, nu au autenticitatea unor convingeri, nici acel sentiment de răspundere obligator în orice poziţie opozantă, la care se adaogă un refuz stupid de a lua contact cu unele realităţi din mers din ţară, nu poate decât să desamăgească". Un om care vorbeşte aşa şi este bine intenţionat, nu cunoaşte adevărurile triste ce domnesc în ţară, trece printr'un vis din care însă se va trezi în curând.

 

Mai scrie că aşteaptă traducerea în germană a lucrării sale "Conferinţa de la Helsinki-Yalta Nr. 2". În scrisoarea din 26 Sept. 1974 confirmă primirea traducerii textului "Conferinţa de la Yalta Nr. 2, totalizează 479 de pagini dactilografiate.

 

În scrisoarea din 5 Februarie anunţă viitoarea apariţie a broşurii "Dunărea - fluviu a cinci mări", urmată de "Conferinţa de la Helsinki-Yalta nr. 2" tradusă în germană fiindcă în scrisoarea nedată notată cu IX aminteşte că va rămâne la Muenchen, până ce vor apare în limba germană "Mica Romă" "Dunărea - fluviu a 5 mări" şi "Finlandizarea Europei", totul va fi terminat până la 20 Iunie. În scrisoarea din 10 Iulie vrea să-i trimită un exemplar lui Dan Berindei din "Dunărea - fluviu a cinci mări", şi tare ar dori să-l cunoască, în misivele anterioare i-a elogiat cartea despre N. Bălcescu. Doreşte ca în August să înterne la tipar "Finlandizarea Europei" pentru ca la sfârşitul lui Septembrie să apară exact când în Octombrie va avea loc conferinţa.

 

E foarte înteresant şi instructiv ceea ce îi scrie după ce a lecturat romanul Delirul să îi transmită lui Marin Preda că dacă vrea să creeze un roman cronică reuşit şi nu simplu reportaj cu turnură de roman îi recomandă să citească romanele lui Maurice Barrčs, "L'appel au soldat" şi "Lewis Figures" cele mai bune din operele lui, ceea ce înseamnă că P. Şeicaru cu simţul său de critic literar a perceput, fără greutate, calitatea minoră a Delirului nedepăşind nivelul unui reportaj, departe fiind de ceea ce trebuie să fie o adevărată cronică-roman. Mai specifică faptul că la noi excelează în acest gen de cronică, romanele lui Cezar Petrescu "Întunecare" şi cele trei volume ale revoluţiei de la 1907.

 

În epistola din 4 August 1975, se plânge că mănăstirea Ana de la Orşova ctitorită de el întru pomenirea camarazilor săi morţi în primul război mondial, a trecut sub oblăduirea mitropoliei din Oltenia, deşi el făcuse donaţia Patriarhiei. El şi-a tradus actul de donaţie în limba germană şi l-a autentificat la Tribunalul din Muenchen pentru a i se respecta calitatea de ctitor. În aceeaşi scrisoare e supărat că "Dunărea - fluviu a cinci mări" va apare în August când lumea e în vacanţă iar "Finlandizarea Europei" nu va putea apărea decât în 15 Noembrie şi adaogă: "Greu să fi singur şi să lupţi în condiţii descujarante".

 

În 24 August 1975 consideră că primirea favorabilă a broşurii "Dunărea - fluviu a cinci mări" va decide şi tipărirea "Finlandizării Europei", al cărei volum de 550 de pagini implică un risc mai mare. A scris această carte în cursul anului 1973 şi a terminat-o în 18 Oct. acelaşi an, pe când traducerea a avut-o abia în 1974, la 18 Octombrie. Va scrie şi o scurtă introducere, de 20-30 de pagini întitulată: Conferinţa a avut loc. În 22 Oct. 1975 scrie că sunt tratative cu trei case de editură, toate interesate să publice "Finlandizarea Europei". "În cartea mea fac cea mai clară critică a politicii americane şi, în chip egal Europei libere, fără mincinoase menajamente. Am adăogat ca introducere 60 de pagini "Conferinţa a avut loc" în care fac bilanţul zisei conferinţe de securitate a Europei, cartea va fi dată la tipar prin Noembrie şi va apărea în Decembrie în preajma Crăciunului. Va cuprinde 600 de pagini, menite să provoace multe comentarii. "Antagonismul ruso-chinez şi Europa" în Martie sau Aprilie. Bineînţeles că activitatea mea nu se va termina". Să reţinem, îşi dă seama tot mai mult că îi va fi tot mai greu să reuşească în condiţii materiale greu de imaginat şi într'o ţară a cărei limbă n'o cunoaşte: "Adesea mă uimeşte şi pe mine această cutezătoare aventură tinerească la 81 de ani. Şi şase luni, nu uită Veguţa să adauge. Este foarte posibil că o adâncă credinţă în cauza pe care o aperi îţi dă un fel de Don Quijotism, la care vârsta şi îndelungata mea experienţă elimină morile de vânt".

 

În 30 Oct. 1975 îl informează pe Radu Valentin că şi-a adus aminte de proectul lui I.L. Caragiale de a realiza o piesă cu eroii din Scrisoasea pierdută, după 20 de ani. Deşi vorbise multora de această piesă, după moartea lui s'a constatat că marele comediant nu a realizat nicio comedie cu acest subiect. Şi-atunci s'a gândit el să scrie o atare piesă, drept calmant enervării cauzate de negocierile cu casele de editură, a scris  în zece zile piesa "Excelenţa sa Rică". Rică Venturiano a ajuns ministru dar erau mai toţi eroii Scrisorii pierdite şi din "O noapte furtunoasă" şi poate spune că a izbutit. În acelaşi timp sprijinit de doi goldmani, în ce priveşte Finlandizarea Europei duce lupta decisivă a vieţii sale.

 

În 19 Nov. 1975, se ocupă pe mai departe de Finlandizarea Europei şi cu piesa sa "Excelenţa sa Rică" şi ajunge la Gândirea întemeiată la Cluj de Cezar Petrescu pe care o aduce în 1922 la Bucureşti unde împreună cu Hiena apare într'o haină nouă, ca în 1927 să o cedeze lui N. Crainic, acesta a vrut prin ortodoxism să înfinţeze un partid similar cu partidele catolice democrate: "Eroarea lui Nichifor Crainic, surprinzătoare la un licenţiat în teologie, e de a atribui ortodoxiei o concepţie similară celei catolice. Zadarnic vei căuta la şefii bisericii ortodoxe o cristalizare a gândirii asupra problemlor social-economice similare cuprinsului enciclicei "De rerum novarum" a lui Leon al XIII-lea, publicată în 1892".

 

Ca bun cunoscător al Gândirii, cred că P. Şeicaru dă un răspuns potrivit aceluia ce se întreabă de ce o mişcare atât de ortodoxă ca cea iniţiată de N. Crainic se situază în afara religiei ortodoxe, cei mai mulţi preoţi ortodocşi se simt sufleteşte străini de ea, aşa se explică faptul că cei mai străluciţi gândirişti, încadrându-l aici chiar şi pe părintele Stăniloaie, nu au fost preoţi ci intelectuali de seamă, oricum laici în gândirea lor.

 

Manifestându-şi dorinţa de a-l cunoaşte pe Dan Berindei se opereşte iar la "Finlandizarea Europei" care-l va scoate din starea de proletar al călimării şi calvarul acesta durează mai bine de 30 de ani: "La 81 şi 7 luni îmi voi permite luxul de a tulbura momentul de la Teheran, Yalta şi Potsdam. Nu am nimic de pierdut şi am o plăcere diabolică de a prezenta pe Roosevelt şi Churchill aşa cum au fost, biete paiaţe cărora le-a cântat Stalin din balalaică şi ei au ţopăit învioraţi de vodkă."

 

La 30 Dec. 1975, în legătură cu o eventuală vizită a lui în ţară, acesta îi pare exclusă şi adaogă: "Eu publicând "Finlandizarea Europei - Conferinţa de la Helsinki-Yalta nr. 2" mi se interzice să accept o "scurtă şedere" când prepar "Antagonismul ruso-chinez şi Europa". Îmi domin apriga dorinţă de a-mi revedea ţara, cu acţiunile mele antiruse. Şi pe de altă parte, eu aş apărea că scriu la sugestia Bucureştiului, ceea ce ar constitui pentru mine o ofensă: scriu cum gândesc de la Aprilie 1918 până azi, denunţând pericolul rusesc încă din vremea când actualii conducători nici nu erau născuţi."

 

În continuare, pe pagini întregi, maestrul critică politica partidului comunist în ce priveşte accelarea industrializării ţării şi întărirea comerţului de stat a cărui influenţă se arată dezastuoasă, mai ales în sectorul agricol şi alimentar. Criticile sunt fundamentale, ele fac să se clatine Golemul statului comunist, astfel că autorul nostru se grăbeşte să tragă concluzia: "Eu îmi interzic orice comentar asupra actualei economii impuse ţării, fiind conştient de decisiva importanţă a problemei externe". Să recunoaştem suntem departe de încrederea arătată realizărilor regimului comunist român din prima lui scrisoare din Junie 1974.

 

Pe ziua de 11 Febr. l-a vizitat Virgil Cândea, prietenul istoricului Radu Valentin, acesta i-a făcut o puternică impresie. Este inteligent, de solidă formaţie, documentat şi totul fără ostentaţie, cu un seducător natural în dialog. "I-a produs o imensă plăcere, confirmându-i convingerea pe care o am că în ultimii 20 de ani s'a format o elită intelectuală în România de cea mai aleasă calitate". Cât de mult se înşela maestrul în aprecierile lui asupra acestui personaj, nu altfel de cum o făcuse şi în legătură cu însuşirile filiale şi sacrificiile depuse de alde Vasile Dumitrescu. Să recunoaştem Pamfil Şeicaru se afla înconjurat de nişte oemeni care au aruncat peste el otrăvita cămaşă a lui Nessus.

 

Însfârşit îi cere lui Valentin să caute în colecţia Curentului din anii 1938-1942, un articol al lui I.U. Soricu despre plagiatul lui Lucian Blaga.

 

Se plânge de E. Micu, presupus profesor universitar, care total nefondat îl declară un rechin al presei şi un şantajist şi trece peste faptul că datorită lui P. Şeicaru s'a mutat "Gândirea" de la Cluj la Bucureşti, prezentarea grafică a revistei ca şi a Hienei se făcea la Cultura naţională condusă de vărul lui Duiliu Zamfirescu, Simionescu Râmniceanu. E. Micu nu aminteşte turneul de şezători al Gândirii organizat în 1923 cu participarea, merită să-i cităm, a lui Mihail Sadoveanu, G. Tutoveanu, Topârceanu, Demostene Botez, N. Crainic, Ion MarinSadoveanu, Bacovia, Păstorel Teodoreanu, Ionel Teodoreanu, Ion Minulescu etc. turneu încheiat la Râmnicul Vâlcii. Se înţelege că la toate şedinţele a participat ca director şi Cezar Petrescu. La Fălticeni maestrul a ţinut o cuvântare  cu prilejul împlinirii a 60 de ani, a lui Mihail Sadoveanu.

 

Marele ziarişt se mai înteresează de cartea: "Moartea unui istoric: N. Iorga" de M. Stoian cu prefaţă de Macovescu, o prezentare, cum aveam cartea puteam să-mi dau seama de asta, în care uciderea marelui N. Iorga e manevrată în interesul propagancei comuniste, în timp ce reprezentanţii aceluiaşi regim din ţară făceau afaceri cu principalul criminal al profesorului stabilit după război la Muenchen, Boeru.

 

Speranţa marelui ziarist era Virgil Cândea despre care scrie la 12 Februarie: "După convorbirea avută cu Virgil, în care sinceritatea a fost regula, ca şi grija de a discerne interesele vitalale oropsitei noastre naţii, după despărţire nu m'am simţit singur, un biet bătrân Don Quijote care călăreşte pe o iluzie (pentru proşti, pentru mine o certidudine) în pustiul moral al exilului. Oricum este inviorător să nu te simţi singur să constaţi că în ţară s'a format o nouă generaţie care se preocupă de aceleaşi probleme ca şi tine, singuratecul de 30 de ani şi te înţelege. "Gravă eroare! Virgil Cândea - dacă acesta e adevăratul său nume - este un produs de ultimă oră a regimului comunist, mereu cu o faţă binefăcătoare, zâmbindă, prin care se îngrijeşte ca dispoziţiile partidului să fie ireproşabil aplicate, fără ca cel vizat să se simtă prea lovit, nu i se distruge totala încredere, dar în acelaşi timp unul ca Virgil are grijă ca să-şi cultive interesele proprii prin galoanele noi ce i se pun pe umeri, asigurându-i mult visata ascensiune.

 

Psihologia unui atare personaj, e aproape de nepătruns pentru un om cu principii sănătoase căci reacţionează după propriile sale legi, ce-şi scot sabia din teacă şi-l execută pe cel ce îndrăzneşte să i se aşeze în calea parvenirii sale. Un atare individ, mare boss comunist e descris de Marin Preda în Cel mai iubit dintre pământeni, în soţul Matildei. Acesta introducând-o în cercul noii clase muncitoreşti cum o numeşte Djilas, după ce femeia face câteva gafe de neiertat se trezeşte abandonată, fără să ştie dece, în urma unui simplu bilet pe care-l lasă Matildei, urmând ca odată cu poşta viitoare să i se trimită şi sentinţa de divorţ.

 

Desigur, Pamfil Şeicaru nu impunea astfel de măsuri, el era un biet bătrân Don Quijote - chiar aşa se autocaracteriza el însuşi - pradă unor idealuri ca Patrie şi neam, în care indivizi ca Virgil de mult nu mai credeau, ei se conduceau după zicala "Acolo unde e bine, mi-e şi patria" (Ubi bene, ibi Patria), deviză tot mai însuşită şi de tinerii de astăzi educaţi în spiritul României postcomuniste.

 

E înteresant că Radu Valentin nu-i trimite maestrul cărţile de care are nevoie, să dăm ca exemplu cartea "Rusia la Dunăre" publicată de Leon Casso în 1912 cu prilejul a 100 de ani de la anexarea Basarabiei, autorul fiind la acea dată ministrul şcoalelor, al ţarului Nicolae al II-lea.

 

În timp ce Virgil ca bun comunist îi trimitea două volume consacrate lui Eminescu de Călinescu şi Enigma Otiliei de acelaşi autor. Cu toate acestea Pamfil Şeicaru îl invitase pe Radu Valentin împreună cu soţia sa la Muenchen şi se arăta îngrijorat când Virgil nu-i mai da niciun semn de viaţă şi adaogă faptul că s'ar cuveni ca prietenul lor comun să se oprească la Muenchen când pleacă peste hotare. Maestrul nu vrea să înţeleagă situaţia sa că cei din ţară l-au părăsit, de unde greutăţile materiale prin care trece, încurându-l costul traducerii fiind de 12 mărci pagina. Mărturiseşte că foarte cu greu a izbutit să-şi asigure costul biletelor de avion pentru 2 persoane la Madrid fiind de 1.500 mărci, dar trebuie să-şi reînnoiască le titre de voyage lichidându-şi căminul din Spania. Cu toată precara sa situaţie financiară, eternul nervus rerum gerendarum, este străin scepticismului şi crede cu tărie în linia ascendentă a neamului său. La 12 Aprilie 1976 face bilanţul ultimului an: patru lucrări şi o piesă de teatru. Dacă am lua în considerare şi pe cele traduse în limba germană ne-am referi la "Finlandizarea Europei", declarată unul din apogeele sale creatorare, "Antagonismul ruso-chinez şi Europa", "Mica Romă" pe când piesa de teatru este Excelenţa sa Rică pe care a trimis-o pentru a fi dactilografiată lui Radu Valentin, la Bucureşti, deci ar putea fi găsită în arhiva acestuia lăsată în custodia urmaşilor săi.

 

Vorbind de cele trei lucrări ale sale e conştient că ele vor putea să-l fixese ca o ţintă demnă de doborât de cei de dincolo de Nistru, dar acest risc l-a cunoscut dealungul lungii sale cariere de exercitare a profesiei. Ceea ce urmează trebuie citat, (5 Mai 1976) fiind de o deosebită importanţă: "Revin la Iaşi, când a fost la 9 Februarie la mine prietenul nostru comun (Virgil Cândea n.n.) am pus problema traducătorului de limba engleza şi l-am intrebat ce bursă i s'ar putea acorda. Mi-a spus că nu este o problemă indisolubilă. Deci la bursă adăogând casa şi masa plus 1.000 de mărci pe lună ar fi pentru traducătoare un paradis, deşi va avea de lucru. Teza ei de doctorat de literaură comparată am conceput-o pentru viitoarea utilizare ca o conferinţă în ţările de limbă engleză, având ca o carte de vizită teza de doctorat privind literatura din ţările de limbă engleză: Statele Unite, Canada, Australia, Noua Zelandă etc. Că persoana în chestie a înţeles greşit şi a dat drumul unei imaginaţii ce constrasta cu ceea ce am sugerat, regret. Pe mine mă înteresează traducerea din limba engleză pentru informaţia directă, nu a travers "Le Monde". Nepoata mea îmi va fi de folos ca medic, nu uita că am 82 de ani. Îmi pare rău că ai înterpretat afectiv ca un interes ceea ce este un pur interes profesional, care pentru mine are o importanţă majoră. Lângă mine nu stă nimeni fără să fie contaminat de intensitatea muncii mele. Nu confund interesele mele, către sfârşitul vieţii, aşa de precise cu vagul divagaţiilor romantice. Ştiu eu dacă ursitoarele îmi vor da încă 6-7 ani de viaţă - în sensul de viată activă! Constat că nu ai ajuns să mă cunoşti suficient, de aici unele concluzii eronate."

 

De-acum maestrul începe să-şi dea seama de preţul colaboratorilor săi, de unde amarnicele concluzii ce le poate trage din unele evenimentele mai mult decât reale: "I-am scris lui Zub şi scrisoarea a rămas fără răspuns. I-am scris lui Virgil şi iarăşi tăcere. Dar de ce să mai vorbeşti de contacte chiar atunci când cel care caută contacte este prea cunoscut în ceea ce priveşte convingerile lui şi nu află răspuns? Am sentimentul că sunt un invid care nu inspiră încredere şi determină retranşeri în tăceri semnificative."

 

Ceea ce se conturează ca o amăgire tot mai mare pentru P. Şeicaru, va corespunde unei evoluţii bine precizate a celor de dincolo, reprezentanţii partidului, deoarece era o iluzie a maestrului că va putea ajunge, prin legăturile respective la sufletul poporului român. Zidul cortinei de fer de arăta de nepătruns. La început, comuniştii s'au declarat mulţumiţi că l-au redus la tăcere pe furiosul polemist, în orice caz cu toate criticile imputate regimului impus la guvernare de ruşi, deschidea o portiţă şi spre realizările, fie şi constatate ca ridicate pe nisip mişcător, preşedintele nu era atacat, mai ales prin colaboratorii săi de la Curentul, era pur şi simplu preaslăvit, Vasile Dimitrescu declara în aceeaşi foaie că e mândru când vede ce vrednic preşedinte are România, în persoana lui N. Ceauşescu. Să recunoaştem că P. Şeicaru nu a atins nivelul unor atare aberaţii, în fond referindu-se la preşedintele ţării afirma o realitate nu mai că pentru exilaţii români, doar pronunţarea corectă a numelui acestui om însemna că eşti cu el, cum de altfel i s'a spus fără menajamente chiar şi maestrului. Dar, desigur prin înfluenţele celor din jur, şi a unor schimbări ce nu pot fi contestate, marele ziarist a ajuns la convingerea că prin antirusismul său va putea ajuta poporul român să scape de robia rusească a unei gubernii, în care urmăreau sovieticii să o transforme. Deci, fără să-şi trădeze idealurile sale cum le purta în conştiinţă, de pe vremea când conducătorii de azi ai României nici nu se născuseră încă.

 

Astfel s'a trecut la a doua etapă, ca regimul comunist să sprijine editarea unor lucrări ale maestrului, nu cu gândul cel mai din urmă ca prin numele lui ar fi putut să aibe nişte căştiguri apreciabile din care profita desigur elita comunistă. Astfel, a avut loc publicarea primelor două broşuri mai ales "Dunărea - fluviu a cinci mări" apărută în ţară fără să poarte numele autorului, putea să slujească în primul rând interesele regimului din ţara noastră. În acelaşi context se încadra şi Karl Marx şi românii, carte tradusă în germană de cineva din ţară, şi i s'a impus lui P. Şeicaru să se respecte textul german al lui Oţetea, făcându-i-se şicane maestrului şi în legătură cu comentarul său de către un profesor din ţară, ce avea interesul să întârzie "sine die" apariţia lucrării. Fără îndoială acel institut de studii istorice şi politice, cum a fost prezentat maestrului nu exista în Germania sub această formă îi se chema editura de studii istorice şi politice, unde se publicau texte de a căror valabilitate era responsabil autorul. Chiar faptul de a reţine 2.000 de exemplare nu putea aparţine editurii germane ci a celor ce aveau dreptul s'o facă, alături de autor.

 

Desigur că bilanţul a fost dezastruos şi asta fiindcă în Germania nu există un public larg înteresat de asemenea subiecte, pe când specialiştii se numărau pe degete şi mare parte dintre ei aşteptau să primească lucrarea ca pe un omagiu din partea autorului. Deci, nu din cauza lipsei de valoare a lucrărilor vânzarea lor a lăsat de dorit, nu eram în România unde fiecare instituţie şi bibliotecă erau obligate să cumpere cel puţin un exemplar, şi prin intervenţia statului totalitar în republica română socialistă se crease un public larg de cititori care garanta vânzarea a zeci de mii de exemplare, cum s'a întâmplat cu aceeaşi carte apărută în româneşte, pregătindu-se a doua ediţie.

 

Noi avem o suspiciune nu chiar utopică: după cum bine ştim, cam în aceeaşi epocă, chiar puţin mai târzie, Vasile Dumitrescu anunţa printr'o scrisoare publică datoria sa pentru publicarea Curentului şi a Articolelor de fond din anul 1944 ale maestrului, şi susţinea că ea se ridica la 37.000 de mărci ori după cea mai mărinimoasă socoteală nu se putea ajunge la o asemenea sumă decât dacă s'ar fi referit şi la banii cheltuiţi la tipărirea broşurelor maestrului, dovadă că toate aveau aceeaşi sursă de origine bine stabilită, din ţară. Pentru asta mai pledează apariţia în continuare a Curentului, V. Dumitrescu a găsit nişte sponsori gata să ajute Curentul, fără să ajungă la enorma sumă de 37.000 DM care astăzi ar fi de cel puţin 60.000 de mărci-valută cum le numeau cei străini de aceşti bani germani.

 

Dacă mai punem în discuţie şi eventuala intervenţie a ambasadei ruse din Bucureşti, informată asupra noii colaborări a unui fost condamnat la moarte in 1946 pe lângă autorităţile româneşti, toţi aceşti factori au contribuit la sistarea sprijinului financiar dat lui P. Şeicaru, mai ales că o carte de 450 de pagini tipărită în Germania cum se prezenta "Finlandizarea Euopei", costa pur şi simplu o avere. Desigur, ea ar fi putut fi publicată dacă ar fi fost dedicată marelui fiu al poporului N. Ceauşescu, dar nu putea fi cheltuită pentru cărţile lui Şeicaru, bazata pe idei neconforme cu ale comuniştilor, de pildă contestă valabilitatea actului de la 23 Aug. 1944, socotit sfânt pentru cotropitorii ţării, chiar şi peste ani preşedintele Iliescu îl omagiază pe fostul rege Mihai I pentru înţeleptul său act de curaj, căci dacă nu ar fi fost realizat actul de trădare al capitulării de la 23 August, adică pentru venirea la putere a partidului comunist al celor o mie de membrii, noi sigur ne-am fi prăpădit ca neam.

 

În consecinţă prietenul comun al lui Radu Valentin, Virgil Cândea a primit misiunea să-i aducă la cunoştiinţă maestrului că i se retrag toate subvenţiile editoriale, ultima broşură editată fiind cea despre Karl Marx şi Românii, cum s'a şi întâmplat. Dar cum comuniştii nu puteau să rostească un fapt în toată lumina adevărului gol-goluţ, Virgil, dragul de el, a recurs la stratagema că secretara pentru traducerea în engleză nu ar fi o problemă să fie numită dacă nu ar fi nepoata marelui ziarist de unde se bănuiesc alte interese decât cele de interes naţional.

 

Deci maestrul cu toată trista realitate, va fi în continuare minţit ca nu cumva să se întoarcă impotriva lor, pe când marele ziarist avea tot interesul să menţină statusul quo pentru a nu-l pierde pe V. Dumitrescu pe care continua să-l laude pentru fidelitatea lui: "Crede-mă că nu este chiar uşor la 83 de ani şi şase luni să-ţi menţii intactă încrederea în tine. A fost un miracol apariţia lui Vasile Dumitrescu, el îmi rezolvă toate problemele, face sacrificii de timp şi bani, convins că eu pot servi interesele României, aşa de nedrept proiectată în opinia publică germană şi cu atât mai mult americană. Fireşte că nu-mi fac iluzii asupra efectului pe care-l produce în bine scrisul meu, dar puţinul ce l-ar putea realiza este oricum un bine decât nimic. El este însă convins şi entuziast."

 

Maestrul se exprimă în acest fel, deoarece fără ajutorul acestui Dumitrescu ar fi fost pus pe drumuri, şi după cele ce i-am scris eu nu sunt chiar convins că n'ar fi vrut să scape de sub tutela lui, tiranică. Dar ceea ce putem constata fără drept de apel, acest Dumitrescu îi rezolva toate problemele ori în această calitate, pe care am subliniat-o şi eu incă de mult, el să nu fi ştiut unde şi la cine se află manuscrislele maestrului, odată ce ele nu-i puteau părăsi locuinţa fără ca el să nu le aibe în mâini şi putea să le expedieze la o adresă pe care numai el o cunoştea. Este dovada peremptorie că acest Vasile Dumitrescu juca pe lângă maestrul rolul ce îi era încredinţat de oamenii regimului din Bucureşti, pe marele lor conducător îl lăuda fără a clipi din ochi, în noul Curentul al cărui director era, post cumpărat pe bani de unde se vede că nu era chiar aşa de dezinteresat cum, constrâns de împrejurări, îl descria maestrul. Nu m'a contrazis şi nici nu s'a supărat atunci când îi demonstram că am toate motivele să nu am încredere în respectivul om, a cărui adeziune la politica ceauşistă se putea citi de la distanţă, şi ar fi de condamnat dacă ar fi intrat în datorii pentru a ridica în slăvi pe un N. Ceauşescu, înconjurat de oamenii săi care pentru aceleaşi laudaţii primeau posturi grase şi vile la şosea, cheltuind 37.000 lei (original manuscrisul, corectat de mărci ?, R. Vuia) într'o noapte de chef petrecută la Maxim sau alt loc de petrecere parizian.

 

Dar tocmai prost nu-l consideram pe aceste Vasile C. Dumitrescu!

 

Însfârşit, discută posibitatea de a veni în ţară pentru a face o cură la băile Slănicul Moldovei pentru răguşeala sa cronică. S'a gândit să meargă în luna Septembrie când va termina de publicat ultima carte din cele patru. A întervenit un fapt în sine lămuritor. Când a primit lucrarea lui Al.  Zub, "Kogălniceanu istoric" o monografie monumentală, fiindcă i-a plăcut modul de prezentare a editurii Junimea din Iaşi, i-a propus directorului editurii pentru publicare în limba română a carţii lui "Roumanie dans la grande guerre" la care a răspuns să-i trimită lucrarea pentru a se putea pronunţa. I-a expediat-o prin avion recomandat, dar spre uimirea lui n'a căpărat niciun răspuns. Deci nu i-a confirmat primirea şi asta deoarece numele său "este pentru toţi al unui ostracizat, stigmatizat în curs de 27 de ani prin toate insultele care s'au repetat cu o insistemţă semnificativă. Citează şi cartea "Gândirea şi gândirismul" de E. Micu în care e făcut, cum am mai scris-o, rechin al presei, mare şantajist. Ori ce să spună cititorii de persoana lui când e pecetluită ca odioasă şi se duce o acţiune metodică de defăimare a numelui său. Desigur editarea cărţii sale "România în marele război" ar fi anulat toate insultele, toate calomniile ce i s'au dus. În legatură cu cartea lui, a citit o lucrare a lui Dan Berindei "La Roumanie, 1877" în care ţarismul era zugrăvit în toată felonia sa, deci şi-a putut da seama că nu pentru asta nu putea fi publicată în româneşte "La Roumanie dans la grande guerre" ci din cauza numelui autorului: "Stigmatizat, ca ostracizat, eu nu sunt dispus să vin în ţară ca prietenii să mă ocolească de teama securităţii". Cu acesta se închie legenda defăimătoare că marele ziarist Pamfil Şeicaru ar fi vizitat România, ori documentele arată că l-a oprit jocul dublu al regimului comunist care peste hohare recurgea la serviciile sale de ziarist şi scriitor, ca în ţară să menţie cu obstinaţie acţiunea de defăimare a numelui său.

 

Fără îndoială, P. Şeicaru, şi-a păstrat demnitatea sa de om al idealului ce nu putea fi trădat, în niciun moment al vieţii lui, n'a fost un colaborator al unui regim dement, a căutat chiar alăturea de el să slujească interesele neamului românesc şi ale Patriei subjugate.

 

"Oricât de mare mi-ar fi dorul de ţară şi utilă o îngrijire medicală în ţară, refuz să vin" şi nu uita să mulţumească lui şi prietenului fără egal (Virgil Cândea n.n.) că au reuşit împreună să aranjeze chestiunile editoriale ca şi posibilităţile de a da o altă imagine ţării şi poporului român. (6 Aprilie 1977)

 

Totuşi nu-l părăseşte voinţa de a publica celelalte lucrări, pe lângă Karl Marx despre români în 30 Martie, Finlandizarea Europei la 1 Mai şi Naţionalităţile în Rusia Sovietică la 1 Junie. Din păcate nu a apărut decât prima, celelalte două au rămas în manuscris. (5 Martie 1977)

 

În legătură cu mareşalul Ion Antonescu, ştim că l-a văzut la Olăneşti în Aug. 1944, cerându-i să plece de urgenţă în Spania. La Madrid, unde ca om de meserie, gazetar şi tipograf, va căuta colaboratori pentru o revistă franceză şi engleză, amândouă săptămânale. După se aranjează totul se va întoarce pentru a stabili împreună, programul de acţiune: "Vei avea semnat de Ică (Antonescu) un ordin să ţi se pună suma necesară, la dispoziţie, arvună". Dar că, omul regelui, îi adusese la cunoştiinţă lui Niculescu-Buzeşti, şeful cifrului, că Şeicaru a plecat cu misiune la Madrid, şi ei au comunicat legaţiei germane că el nu pleacă la Madrid ci la Lisabona pentru a semna armistiţiul. Nemţii sezizaţi de Niculescu-Buzeşti nu i-au dat viza decât de intrare, cum va declara mai târziu într'o carte a sa ministerul de externe al României la Berlin, Ion Gheorghe. Maestrul rămâne blocat în Berlin de unde nu-i eliberat decât la 12 Septembrie, deci întreg planul de a pune bazele unei tipografii unde să se editeze două ziare, francez şi englez, cu scopul de a continua lupta împotriva Rusiei Sovietice, cotropitoarea României, nu a reuşit, din cauza unor politiceni români, neincrezători în proprii săi oameni.

 

În ziua de 7 Aug. 1944 mareşalul Antonescu, i-a spus lui P. Şeicaru că prin ministrul său la Stockholm a obţinut de la ruşi trei puncte mai are două, Ruşii nu vor să-i apuce iarna în Carpaţi.

 

La 21 Iunie 1977 marele ziarist şi istoric îl vede pe Al. Zub, sfios şi delicat ca o domnişoară. Curiozitatea, spiritul critic, vioiciunea spiritului, scrie maestrul îl fac să fie o încântare.

 

La 10 Octombrie 1977, maestrul se consideră în posesia tristului destin al Casandrei, care fusese dăruită de zei să prevadă viitorul şi în acelaşi timp să nu fie crezută. Biata fiică a regelui Troiei, Priam!

 

Îl supără faptul că Radu Valentin a renunţat la proectul de a vizita Bavaria ca şi promisiunea lui Virgil, ca în drum spre Geneva să se oprească pe la el: "Zub a trecut să mă vadă împreună cu Paul Miron, dar au sat doar câteva ore şi s'au întors la domiciliu. Bucuria a fost de scurtă durată. Ce tânăr este Zub, pare un adolescent, privirea iscoditoare să vadă cărţile mele. Le răzfoia grăbit să facă un popas la pagina unde văzuse o subliniere pe care o citea atent, ca să descopere ce m'a interesat. Ceva similar am văzut la N. Iorga. Din nefericire, nu am putut să menţinem măcar un contact epistolar. La adresa pe care mi-a indicat-o, scrisoarea trimisă s'a întors "necunoscut la adresă".

 

Ce magnific îmi pare maestrul în caracterizările ce le atribuie tânărului istoric Al. Zub comparându-l chiar cu inegalabiul Nicolae Iorga, pe când el se prezintă cu măruntul Paul Miron, cunoscut ca omul Bucureştiului strămutat pe meleagurile Freiburgului. Obsedat ca nu cumva întâlnirea cu marele ziarist să-i întunece ascensiunea în carieră, s'a pretat la cele mai josnice atitudini culminând cu adresa pe care nu i-a dat-o din teama ca maestrul să nu-i facă o vizită neaşteptată, ceea ce ar fi fost imposibil datorită distanţei ce îi despărţea.

 

Întretimp celălalt tânăr istoric apreciat de maestru, Dan Berindei dacă bine îmi aduc aminte a "emigrat" în Franţa de unde s'a întors după Dec. 1989, în noul regim e profesor, academician ori având în vedere nivelul de pregătire inflaţionist al academicienilor de astăzi parcă mi-aş spune că bunele speranţe ale marelui ziarist au fost încăodată înşelate.

 

În Dec. 1977 maestrul îşi anunţă mutarea dintr'o cameră de hotel din Karlsfeld unde a locuit trei ani şi 15 zile într'un mic apartement din oraşul Dachau, capitală de judeţ şi pitoresc prin abundenţa grădinilor.

 

La 10 Ianuarie 1978 se împlinesc exact 50 de ani de la apariţia Curentului.

 

Tot în acest început de Decembrie a apărut în editura de studii politice şi istorice (titlu just) Însemnările lui Karl Marx despre români.

 

Veguţa, sora maestrului cu o răbdare de călugăr benedictin a căutat să pună ordine în corespondenţa maestrului şi în manuscrisele nepublicate care nu sunt puţine.

 

Află de moartea prof. Giurescu şi recomandă să-i procure "În război" de Duiliu Zamfirescu unde este evocată înmormântarea maiorului Giurescu.

 

Nu uită să-l roage pe Virgil să grăbească paşaportul lui Costache şi vrea să obţină şi prin proces, dintre lucrurile Veguţei bustul său realizat de Oscar Han pe care fiul surorii lui, Marica vrea să-l înstrăineze. Unde poate să fie astăzi acest bust care nu mă îndoiesc îşi are desăvârşirile sale?

 

Iată că şi lipsit de mijloace de a publica o lucrare mai voluminoasă, în scrisoarea din 23 Dec. 1978 maestrul aşteaptă la 20 Ianuarie apariţia în limba germană a unei lucrări de 450 de pagini care urma să aibe titlul de "Finlandizarea Europei" dar Institutul de studii istorice şi politice, de fapt editura i-a găsit un titlu mai adecvat "Dimensiunile politicii Rusiei ţariste şi sovietice în Balcani", care corespunde mai exact conţinutului cărţii. Dacă va primi un verdict favorabil va fi editată în limba engleză, în America. Dar cum ştim că în această formă nu va putea să apară, oare nu constituie un simplu vis care încă îl mai ţine în viaţă pe marele nostru ziarist şi îl determină să-şi imagineze ceea ce nu are şansă să se rezolve în realitate, exact iarăşi ca un erou de Balzac sau însuşi Balzac. Nu vrea să se lase învins atâta timp cât simte atâta energie tinerească în spiritul său. Prietenii cei buni, cum îi crede maestrul îi scriu tot mai rar. În Nov. 1979 visează că la 15 Dec. îi va apărea "Weg nach Helsinki" (Drumul la Helsinki în loc de Finlandizarea Europei) şi la 1 Ianuarie va apărea Curentul cu sperenţa să-i poată adăoga 4 pagini în germană. Curios că nu de mult colegiul de redacţie a hotărât să scadă numărul paginilor româneşti de la 8 la 4, deci unde ar mai avea loc şi cele germane. Ne face impresia că marele ziarist cu toată luciditatea minţii sale, vrea să arate zişilor săi prieteni - Radu Valentin şi Virgil Cândea - că şi fără ajutorul lor drumul său spre succes e larg deschis. De altfel cei doi, unul l-a uitat total, pe când Radu Valentin îi scrie foarte rar.

 

În ultima sa scrisoare din 23 Martie îi scrie mai tânărului istoric: "nu te preocupa de data de 18 Aprilie când voi împlini 86 de ani. Au mai puţină importanţă decât luna Mai când îmi va apărea în traducere lucrarea consacrată Papei şi insfârşit "Weg nach Helsinki" cu prefaţa lui Franz Josef Strauss. Este o victorie la 86 de ani."

 

Sigur, visul său suprem Finlandizarea Europei nu a apărut până astăzi, nici lucrarea consacrată Papei Giovanni Paolo II, la care ţinea foarte mult.

 

După ce-şi aminteşte de felul de a crea a lui Cezar Petrescu, Balzacul românilor, va încheia corespondenţa cu un citat din Chateaubriand: "sunt la vârsta când omul speranţă dar timpul lipseşte speranţei. Şi eu voi avea la 18 Aprilie 86 de ani. Precum vezi, ce puţin timp de lucru au speranţele mele. Grăbesc deci să dau fiecărei zile o bună folosire."

 

2 a.)  Din corespondenţa cu dna dr. Virginia Munteanu Şeicaru (Veguţa)

 

Karlsfeld 20 Decembrie 1976

 

Stimate Domnule Doctor

 

Este o zicală populară: "de-i întinzi un deget, el îţi ia mâna toată". Aşa ar putea înterpreta oricine afară de Dv. care cu atâta înţelegere şi spontaneitate -  nu numai de om şi doctor - dar şi de român - aţi venit în ajutorul fratelui meu în suferinţă. Deşi nu vă cunosc personal, totuşi mi-am dat seama că sunteţi medicul pentru care nu buletinul de identitate şi nici ce hram porţi, ci numai suferinţa bolnavului înteresează. Efortul, perseverenţă şi mai ales sufletul ce-l dăruiţi, este tratamentul pe care bolnavul îl simte în prezenta Dv. Nu este o introducere ce o fac ci motivul care mă determină să solicit ce urmează.

 

Am primit ieri - 18 XII - o scrisoare de la draga şi neuitata mea colaboratoare inegalabilă - sora Valerica Rusu - ardeleancă din regiunea moţilor, aceasta spune mai mult decât aş scrie pagini. Mi-a fost nelipsită în viaţa mea de medic din 1941, când am numit-o soră, pănă în 1948 când - nu Ministerul unde lucram, n'aş putea să spun căci nu ştiu, am fost pastilată - termenul este "comprimată", revine la acelaşi numitor. Dar din ziua aceea şi până astăzi, chiar  şi în timpul anilor (cinci la număr) când am absentat, copila aceasta a mea, născută sufleteşte, este nelipsită. Oriunde eu aş fi ea este prezentă la sora mea, unde e şi locuinţa mea. Poate voi avea ocazia să ne vedem, când vă voi da momente din viaţa ei, strâns legată de a mea.

 

În scrisoare, între altele îmi scrie, redau textual: "Doamnă Doctor, vă rog mult de tot, ajutaţi-mă în legătură cu boala mamei mele. Domnul doctor mi-a spus să-i fac rost de singurul medicament care-i va da o aneliorare şi deci puţină linişte celor de acasă. Medicamentul se numeşte "Carbonat de Lithiu", tablete, o cutie, care nu se găseşte la noi, numai la nemţi. Acesta o va mai linişti că mult se chinuiesc ai mei, când pleacă şi nimeni nu ştie pe unde o ia. Eu şi sora mea şi pe de-asupra drumurile ce le facem din Bucureşti până la noi acasă, ca să-i mai ajutăm pe ai noştri. La Dv. alerg Doamnă Doctor, la cine aş putea merge. Vă mulţumesc din toată inima. Vă doresc multă sănătate, Valerica".

 

Sigur m'am dus imediat la farmacie. În primul rând mi-a cerut reţeta, foarte natural şi al doilea costul, 20 de mărci. Vă închipuiţi câtă tristeţe în mine, că acestui copil al meu nu pot să-i vin în ajutor. Alerg la cel care am înţeles, este pătruns de cel mai ales dar ce-l poate avea omul - virtutea - ce nu se moşteneşte ci este în tine şi cu tine părăseşte viaţa, când sorocul a sunat. Dacă scrisoarea mea vă răpeşte din timpul Dv. atât de preţios, treceţi cu vederea şi faceţi cum vă va fi cu putinţă. Îndată ce fratele meu va putea, el va fi cel care se va executa în locul meu.

 

Sfintele Sărbători şi Noul An 1977 să vă dăruiască din plin tot ce meritaţi pe lângă sănătate şi să ne aducă Pacea mult dorită! La mulţi Ani!

 

Dr. V. Şeicaru Munteanu        

 

 

12  I  1977

 

 

Stimate Domnul Doctor

Nevoia mea şi înţelegerea ce aţi arătat-o pentru fratele meu, mă determină să apelez la Dv. în legătură cu sănătatea fratelui meu. Iată despre ce este vorba. Activitatea lui depăşeşte măsura, atât ziua cât şi noaptea. Mai ales noaptea mă face să fiu şi mai plină de grije. Orele îi sunt nelimitate, tot timpul lui se petrece numai în citire şi scris. După miezul nopţii este o mică pauză în care timp plecăm pe cărările vieţii noastre, toată în ţară. Fiecare colţ străbate, cu memoria inegalabilă pentru vârsta lui, figuri şi întâmplări sunt readuse în acestă cameră de hotel, unde îşi petrece de doi ani trecuţi, viaţa. Sigur că alături de bătrâna lui soră îşi plimbă amintirile - nu de plimbări - de alinător al suferinţelor trupeşti şi sufleteşti. Aceasta ne este singura desfătare, deci o odihnă bună a dânsului, alteori o revoltă, venită din cunoaşterea în adâncime a învinurilor pentru cei care au avut în mâinile lor destinul Patriei. Rezultatul, imposibilitatea de a se lăsa în voia somnului, marele întăritor al sistemului nervos, odihna binefăcătoare. Nu îndrăznesc să-i dau nici un medicament fără să-mi fie prescris. Nu cunosc ceea ce se numeşte mândrie, ci cum gândesc şi  cum mă cunosc aşa-mi este vorbirea. Vă dau un exemplu, care poate mai bine dovedi gija mea. În noaptea aceasta, este aproape 5 dim., a fost imposibilă adormirea. Noua carte pe care o va scrie se află în epoca de "zămislire" deci îndelungată muncă a bietului creier pentru dreapta documentare a tezelor aduse. Aceasta l-a adus în culmea imposibilităţii de a dormi. I-am dat două valeriane (acume se numesc extraveral) şi o dulceaţă, zahărul fiind şi el un calmant. Acum a aţipit, îi aştept respiraţia care-mi dovedeşte că a adormit. Sigur că mult mă îngrijorează. La vârsta lui, după o viaţă întreagă de luptă pentru adevărul istoric, precum şi al bietului om, ca individ în societate, deci nedreptăţit, are absolută nevoe de odihnă. În timpul zilei se odihneşte, chiar foarte bine, cu mici tresăriri, dar noaptea constituie o problemă. Voi face numai ce veţi hotărî, să-i putem da o tonificare sistemului nervos, pus la atâtea şi îndelungate încercări; precum şi posibilitatea de a dormi, fără frământări, ceea ce vine la acelaşi numitor.

 

O altă problemă este şi aceea a răguşelii în timpul vorbirei. Siropul trimis este minunat, dar vreau să ştiu ce determină această stare. Dus în timpul verii la radiolog pentru examenul pulmonar, a văzut o zonă umbrită, nu pot eu preciza în ce zonă, cred că la laringe. Acum şase zile a fost dus la un medic laringolog, de către cel ce se poartă mai mult decât de i-ar fi propriul lui copil. Şi acesta a văzut zona umbrită. I-a prescris următoarele medicamente: Bisolvonamid (60 tablete) trei pe zi, să fie repetată reţete de trei ori şi altul Transbronchin 30 capsule 3 pe zi. Dar după câteva zile m'am întors la siropul cu acelaş nume ca şi capsulele. Formulele sunt apropiate de cel al siropului, dar rezultatul bun îl dă siropul. Situaţia la ora actuală este următoarea: Nu tuşeşte ca să mă îngrijoreze - mai ales cât ia siropul. Dar vorbirea cu tendinţa de intensă răguşeală, mă determină să fiu îngrijorată, gândindu-mă la acea umbră văzută radiologic, deşi laringologul a spus că nu-i motiv de îngrijorare.

 

Atât mă doare, că nu pot face - fiind în imposibilitate - să fac ceea ce am făcut o viaţă întreagă celor greu încercaţi în viaţă, indiferent de vârstă, dar mereu în lumea celor năpăstuiţi, chiar când am fost îndepărtată din serviciu.

 

Stimate Domnule Doctor, poate vă răpesc din timpul Dv. preţios, dar iubirea ce aţi arătat fratelui meu, mă determină să vă scriu. Este ora 6 dim. trecut. Dânsul doarme liniştit, mă voi culca şi eu. Vă aştept hotărârea şi vă asigur că nu voi ieşi din cele ce veţi dispune. Am uitat şi este necesar să spun - tensiunea e normală (16/9) la vărsta dânsului găsesc că este bună.

 

Cu cele mai adevărate mulţumiri şi recunoştiinţă

                                                          dr. Virginia Şeicaru

 

28 III 1977

 

Stimate Domnule Doctor,

 

Răspunsul la scrisoarea mea venit, atât de repede este însăşi dovada, nu numai al doctorului ci a omului în formaţia lui sufletească. De-alungul anilor, şi sunt din mila Domnului mulţi, 78 de ani în Noembrie, mi-a fost dat să înţeleg, unde-l aflu pe cel care Natura Creatoare l-a adus pe pământ. Şi ceea ce mi-a fost adevăratul îndreptar a fost însăşi viaţa, nu în huzur cî în mulţimea suferinţelor. Cu cât mi-au fost mai multe cu atât şi îmbogăţirea sufletului meu a fost mai mare. În faţa suferinţei a stat ceea ce am adunat, nu cu noţiunile primite prin învăţătură ci cu toţi cei care s'au îndreptat spre mine, un biet om ca oricare altul, ale căror dureri au aflat ecou în sufletul meu. Ce curios, în special la femei, cercetarea trebuia să o fac în însăşi viaţă lor, acolo aflam deseori dezlegarea suferinţelor de care sărmanele, se plângeau. Am lucrat în lumea muncitorilor, la spitale şi dispensare de la ţară şi în ce condiţii de lipsuri în organizare, plus deplasările. Pentru mine, mersul cu căruţa, era o plăcere. De! tinereţea în plinul ei, plus noutatea vieţii, aflai şi poezia ei! Erau începuturile male, în cea mai grea profesie de vindecător al durerilor fizice, înălţate pe suferinţele închise în om, în taina de nepătruns a sufletului. În 1930 am fost mutată în Bucureşti. Aici au fost anii mei cei mai frumoşi în lumea copiilor şi începutul adolescenţei când înmugureşte viaţa şi aşteaptă mângăierea unei lumi, care greu îl va înţelege şi-l va închide în ea. O! tinere coleg, ce frumoasă poate fi viaţa, dacă ştii şi vrei să le deschizi sufletul tău, lăsat la vârsta lor! Dacă te desprinzi de ceea ce îţi poate da bogăţia materială şi laşi lumina tainică să pătrundă în el, în om! Am avut fericirea, să pot avea colaboratori, toţi porniţi cu entuziasm în cariera aleasă. Sunt copiii mei, familia sufletul meu, domnule doctor, pe care şi astăzi îi port în tainiţa vieţii mele. Ei mi-au dăruit fericirea adevărată şi culmea şi azi la orice chemare a mea răspund, ca o continuare a celor petrecute în lumea copiilor şi a celor porniţi spre porţile necunoscute ale tinereţii. Deşi eram "pastilată" cum numesc eu noţiunea de comprimată adică dată afară, ei au continuat să ducă mai departe ceea ce noi lucrasem, dar acum pentru cei ieşiţi din închisori, cei întorşi din ţara tuturor nemerniciilor, a crimelor după zeci de ani (1955-1966) şi pdentru toţi cei care nu aveau cum să-şi amelioreze suferinţele fisice, întemeiate pe cele sufleteşti. A fost o echipă de opt medici de specialitate care s'ar dărui şi astăzi, chiar un telefon numai şi în miez de noapte sunt gata să alerge.

 

Au venit apoi anii de izolare în lumea celor ce nu pot cuvânta, lumea suferinţei Neamului nostru, de totdeauna. Ce înaltă Universitate a fost. Tot timpul s'o ai, ca să te descoperi pe tine în toată goliciunea ta, precum şi ale altora înlăuntru sau în afară, omul este acelaşi ce caracterul l-a format. Întoar-ceeae m'a dus iarăşi la învăţăturile necesare, ca să meriţi marea noţiune de Om. Fie femeie de serviciu, fie muncitoare la ferma Pipera, fie la Fruct-export, tot muncitoare şi ... la cei bătrâni, lipsiţi de orice ajutor, să-mi încălzesc sufletul şi să mulţumesc Domnului pentru mila şi iubirea Lui.

 

De ce am scris aceste rânduri? Simplu. Prezenţa arătată fără să cunoaşteţi, la suferinţa unui om în situaţia fratelui meu, cu atâta iubire, v'a trecut în sufletul meu alăturii de copiii, pentru care iubirea mea va până ce firul vieţii îmi va fi tăiat. Vă păstrez odată cu respectul şi sentimentul asemănător celor ce mi-au dăruit adevărata fericire a vieţii mele - iubirea şi mângăierea aproapelui. Să-mi iertaţi timpul ce vi-l răpesc, dar mi-aţi dat ceea ce caută bietul om.

 

Ar fi trebuit să încep cu grija de care sunteţi cuprins, în legătură cu suferinţa copilului pentru care rogu-vă să mă ţineţi la curent. Îmi veţi da bucurie şi mie şi fratelui că în căminul dvoastră s'a întors sănătos lumina părinţilor. Câtă suferinţă trebue să fi fost, şi poate mai este, pe măicuţa copilului: Femeia e adusă pe pământ să poarte toate durerile, pentru numai o rază de fericire şi aceea uneori iluzorie! Cu atât mai mult înţeleg grija dvoastră cu cât în acest timp de suferinţe şi mai ales de cutremurătoare nenorocire venită asupra bietei noastre ţări, am răsturnat ulei foarte fierbinte, luat de pe foc, pe picior. Ştiu să rabd, de-aceea s'a îngrămădit calendarul asupra mea! Vă rog să aveţi bunătatea şi să ne scrieţi că s'a întors copilaşul acasă şi că fericirea familiei şi-a reluat drumul. Alături vom fi şi noi, cei doi bătrâni, care vă păstrează o neştirbită iubire şi recunoştiinţă.

 

În legătură cu afecţiunea fratelui, dau următoarele amănunte: la 21 II - 22 II o stare de oboseală de somnolenţă şi nervoasă. 23 II, fiind la masă îmi spune: "Veguţa, nu pot mânca, mi-e frig şi nu ştiu de ce am un frison ce nu-l pot stăpâni. Temperatura 40 de grade. Chemat Vasile marele binefăcător, fără egal, anunţat aduce un doctor. Doctorul îi face o examinare pulmonară şi al cordului, spunându-mi că "nu se prezintă bine, cordul". I-a prescris următoarele medicamente: 1.) Gladiscol impreună cu Aldactone 50. Timp de 5 zile 2 digit. plus Aldactone de 3 ori pe zi. A şaşea zi 1 plus unu de 3 ori pe zi ... 2.) Bisolvonamid de 3 ori pe zi, 3.) Neuralgin N de 2 ori pe zi, dimineaţa şi seara. Nici n'am dat decât o zi. Temperatura se menţinea ridicată, oscila între 38 şi 39 grade. Medicamentele le-a adus băiatul Vasile şi tot el a chemat din nou pe medic, deoarece situaţia gambei, pe care nu o văzuse, m'a alarmat. Toată roşie aprins, dureroasă la palpare, m'am gândit - vă spun drept la erizipel, dar doctorul mi-a răspuns că în Germania nu mai există. Atunci am rămas cu gândul la tromboflebită. Am început să-i pun comprese reci, des schimbate. După 2 zile adus din nou, doctorul a prescris 1.) Traumanase-cyclin  de trei ori pe zi câte o capsulă şi 2.) Trombosanol - soluţie, comprese zi şi noapte. Sub influenţa antibioticului, febra a început sa scadă între 36,9 - 37,6, uneori seara 38 grade. Compresiile au ajutat destul de bine, dar imediat ce piciorul era lăsat în jos se forma ca un păianjeniş uşor roşu-violaceu, începând să se micşoreze, precum şi cedarea zonelor dureroase. Am dorit să vină din nou, ca să vadă mersul afecţiunii. Plecat în concediu Vasile a adus pe o doamnă doctor care i-a examinat piciorul, nimic încolo, şi a prescris: 1.) Ossidal 3 ori pe zi câte o linguriţă şi 2.) Hepathrombin 30.000 Salbe - unsă gamba dimineaţa şi seara.

 

Ce m'a mirat, - Domnule doctor - puţina atenţie dată cordului, centrul real al afecţiunii. Apoi eu nu am mai continuat cu Gladiscol, până nu reuşeşte Vasile să-i facem un real control al cordului: electrocardiograma, profilul cordului, examene de laborator şi nu mai ştiu ce, sunt prea de mult ruptă din lumea Dv. Eu ştiu ce făceam odinioară. Deci iertaţi neştiinţă mea şi hotărâţi. A trecut pe la fratele meu un domn doctor Vasile Vasilache, venit să-l cunoască pe fratele meu. Discuţiile au fost de altă natură încât am răms la ceea ce s'a prescris. La ora actuală, nu urmează nimic. Îi aplic bandaje elastice, a început să meargă, ba a facut cu maşina, un drum de 200 km, în jurul Muenchen-ului. Ce prezintă el acum: o uşoară paliditate, nu-i ascult cordul ca să nu-l alarmez şi apoi nu mă încumet să pun un diagnostic al cordului. Piciorul se prezintă normal, dar totuşi stând în picioare tot se colorează uşor, deci circulaţia nu este perfect restabilită. La drumul făcut, a fost şi pe jos. Rezultatul: paliditate, oboseală, piciorul bandajat normal. Este fericit că după o lună de absenţă la masa "iubirei lui" şi a reluat viaţa, cerneala, condeiul, hârtie şi cartea. De-altcum în tot timpul boalei a citit ca un "înfometat" să-şi răscumpere durerea produsă de lipsa condeiului.

 

Hotel, boală şi ... Bunul Dumnezeu i-a trimis Mila şi iubirea Lui, prin cei care l-au înţeles şi cu toată înţelegerea au fost lâgă el!

 

Acum, că am încheiat această lungă scrisoare, vă cer scuze că n'am fost în stare să dau mai multe amănunte. Grija mea? Cordul şi nervii lui obosiţi de cei 33 de ani departe de Ţara lui şi în vărstă de 83 de ani la 18 Aprilie.

 

Toată stima pentru familia Dv, sănătate copilului şi tot ce drept vă doreşte inima să vi se împlinească.

                                          Dr. V. Şeicaru

 

 

1 Mai 1977

 

Stimate Domnule Doctor

 

Am primit rezultatul analizelor şi vi-l înaintez, ca să am avizul Dv. Eu nu cunosc această nomenclatură. Prezenţa eozinofilelor, foarte ridicată arată prezenţa în formula leucocitară a unui focar de infecţie. Nu? Sigur că prezenţa valorilor normale ar fi un mijloc să-mi dau seama, dar nu corespunde cu denumirile noastre. Dealtcum tot la Dv. aş alerga să pot şti rezultatul. Regretul meu este că nu mi s'a dat electrocardiograma şi nici cel putin tensiunea arterială, deci nu cunosc diagnosticul drilor. La întrebarea mea făcută la telefon, - când l-am rugat să-mi dea şi mie rezultatele, ca să pot avea un control în mersul situaţiei, părerea ce o are, mi-a răspuns să nu uit vârsta ce o are şi să am grijă de bronşită. Dar inima? Nici nu îndrăznesc să-l ascult, căci mă întreabă dacă eu cred că inima lui este bolnavă. Uneori - aşa în glumă - îl ascult. Şi ce tulburată sunt şi ce spaimă în sufletul meu! Aş fi vrut să-mi fixeze un tratament, să-i spună lui să-şi înfrâneze orice supărare şi etc. ... tot ce dânsul ar fi crezut că este mai bine pentru el. A fost foarte gentil i-a făcut examinările necesare, a dat o serie de medicamente şi  ... 50 de mărci pentru maşină! Ce tulburat a fost el, nu pot să-ţi spun! Omul acesta, fratele meu, care o viaţă întreagă a dus o luptă adevărată de adevărat  român, în ani el a creiat o serie de mânuitori ai gândului, ai criticii analizelor în gazetărie, atât de cuminte şi înţelept a fost, când viaţa i-a arătat şi altă formă a trecerii prin ea. Sunt momente când el dinamicul arată o oboseală, o paliditate a feţei, o somnolenţă care pe mine atât mă îngrijorează. Cui să spun, la cine să alerg? Bietul Vasile, plecat zilele acestea din Muenchen, pentru el absenţa l-a făcut să îi fie mai accentuate aceste stări. Este ecoul sufletului, aşteptarea cărţii care zilele acestea o va avea în mâna lui. Aceasta îi va aduce din nou o stare mai bună şi o linişte pentru biaţa făptură a mea! De-aceea pe mine mult mă supără neatenţia pe care colegii noştri o dau sistemului nervos al omului. Eu nu mă pot împăca deloc cu metoda examinării unui pacient mai ales că fratele meu trăieşte intens problemele ce-l preocupă. Ori aceasta constituie baza examenului medical, intrarea indirectă în viaţă celui ce ţi se încredinţează. Şi ce mare importanţă are în legătură cu acest conducător al tuturor preocupărilor! Şi ce multe sunt la unii!! Omul în sine, săracul, este absent în timpul examinării. Şi tocmai acolo afli, atât de des, originea răului ce-l sapă necruţător. Pentru prima oară în viaţa lui şi-a făcut un examen ca acesta de acum, fiind mereu în plină sănătate şi de o putere de muncă cerebrală cum rar am văzut. E suficient să-mi vadă faţa, să-mi prindă o urmă de grije şi numai ce-l aud: "Veguţa nu trebuie să ai nici un fel de griji. Eu trebuie să-mi execut programul vieţii mele. Am memoriile. Ce vrei, de la 18 ani până acum, trebue să las pentru istria neamului, tot ce am trăit, am analizat, nu preocupări personale. Rangurile politice nu m'au preocupat, de-aceea analiza mea va fi dreaptă! ..."

 

Vineri 29 IV, toată ziua a fost obosit, fără vlagă, o stare de somnolenţă şi tare plictisit! Noroc pe la 10 1/2 seara a venit cel de al doilea al nostru băiat - René cu ultimele ziare, ca să aibe ştirile la zi, el placând pentru câteva zile. Ce fericit a putut să fie şi până la miezul nopţii nu au făcut altceva decât analiza ultimelor ştiri, în legătură cu problema  epocii noastre, atât de dureroase pe întreg pământu-l. Sunt sigură că vă va scrie. Pentru el, a-ţi devenit băiatul lui şi toată pasinuea o pune să vă răspundă la tot ce Dv. doriţi şi vă preocupă. Dincolo de condei şi carte, pentru el nu există nimic. Aşa a fost toată viaţa. Acum când vă scriu este la birou, înconjurat de sumedenie de ziare şi diverse tratate, trebuind să fie gata cu cele 50 de pagini, adaus la cartea care urmează: "Problema naţionalităţilor". Cartea este tradusă - adică manuscrisul - dar evenimentele îl determină să adauge tot ce este în ultima vreme. Trebue să apară înaintea zilei de 15 Inuie. Cum îi va apare-zilele acestea, cartea de la editură, o veţi primi. Cum regret că nu sunteţi aproape! Mult aş fi dorit ca dl. Doctor care l-a văzut, să fi avut o picătură din inima dânsului pentru un român în străini, la hotel şi sărac cum este de 32 de ani. Norocul lui, acest Vasile, căruia nu i-a aflat asemănare. Mâine 2 Mai va fi la noi, pentru fratele meu mare bucurie. Poate îi aduce cartea, dacă a apărut la editură. Aceasta-î este viaţa. Dar inima? Aştept sfaturile matale, tânărul meu coleg, cu suflet ales şi înţelegător al nevoilor omeneşti. Modestul meu diagnostic, să nu uitaţi anii care m'au făcut să fiu absentă şi plus preocuparea pe care am avut-o în profesia mea, este stenoza miocardului. N'o luaţi în seamă şi scrieţi-mi din ce v'am putut reda. Ce să fac. Vă alătur rezultatul dat precum şi medicamentele ce la-am primit şi cum mi s'au prescris.

 

Acum mă depărtez de ceea ce este pentru mine principala mea preocupare: sănătatea lui, singura fericire a familiei, care n'a fost scutită de nimic, în de-alundil anilor. Mă întotc la cele scrise de matale în legătură cu Ţara noastră. Nu aţi cunoscut în adâncul ei viaţa acestui popor al nostru. Sunt în muncă din anul III de medicină. Toată viaţa mi-a fost o luptă dusă pentru această mulţime anonimă, pe spinarea căreia s'au făcut toate experienţele. El ştie şă primească şi tot această cuminţenie îl ţine pe aceste meleaguri. Vă sfătuiesc să citiţi tragedia Ţărilor Baltice: Lituania, Letonia, Estonia. Veţi zice poate au luptat cu intransigenţă - şi urmarea? Popoare dispărute, sub ochii nepăsători ai celor mari. Toţi au fost trimişi pe drumul infinitului, în cele mai crunte chinuri iar alţii au umplut ţinuturile îndepărtate, din cei care, poate au mai scăpat. Nu, dragul meu, rasa noastră îşi are rădăcinile în răbdarea îndelungată, nu cârteşte ci aşteaptă. Matale - ardelean - cunoşti tot atât de bine ba mai mult decât mine, înţelepciunea rase, fără certificat de naştere, fiind de totdeauna. Ce s'ar fi petrecut cu noi, de am fi urmat exemplul acestor popoare? Au scăpat? Nu uitaţi că de-alungul vieţii nu întâlnim decât laşitate, miniciună, lepădare, înşelăciune. Din noi iese răul, în noi se întoarce. Dacă toţi în ţară ar fi fost intransigenţi, ce s'ar fi petrecut? Înlocuirea cu duşmanii noştri seculari. Mă întreb, ce aş fi făcut de aveam copii? Îi lăsam să moară? Am fost comodă, doctore! Mi-am ales Crucea dată şi sărăcia totală nu m'a speriat. Dar dacă toţi ar fi făcut aşa? Vin de 10 ani, într'un du-te vino, să fiu lângă bietul meu frate şi am văzut cruda realitate, când mergi pe drumul adevărului. Am văzut ce a întălnit fratele meu! Ce trist, dragul meu!

 

Bogăţia ce o ai în sufletul matale, să aducă fericire familiei. Doresc veşti despre copil.

                            Şi toate omagiile Doamnei.

                                                    Cu drag Dr. Virginia Şeicaru

 

 

21-22 X 1977

Dragul nostru

Ai toată dreptatea că n'am răspuns nici măcar de primirea celor trimise de matale, prin bunăvoinţa unui coleg, căruia îi mulţumesc şi cer şi scuze. Nu-i neatenţie, dar ziua şi noaptea până târziu, uneori până în zori, sunt prinsă de o serie de probleme variate. Tocmai atunci ajung să rămân cu mine însumi. Este timpul de convorbiri cu cei dragi şi sigur, printre toţi eşti şi matale, fiul adoptiv al fratelui şi deci nepot al meu. Şi acum să trec la problema care mă tot frământă, după ce cutioarele le-am luat în primire, pe care era urma unei mâini ce cu caldă mângăiere a trecut tratamentul.

 

Am citit cu atenţie, atât cât pot eu cu noţiunile mele de limba germană şi ajutată de dicţionar, mai bine zis analiza cuvintelor compuse - specifică l. germane - ca să pot avea traducerea. Am constatat că la bază este scoarţa cerebrală cu capacitatea de producţie a celulelor nervoase, deci funcţiunile mintale cele mai înalte (conştiinţă, atenţie, citire, memoria, vorbirea). Niciuna din acestea nu prezintă nici o scădere. Memoria lui şi puterea de creaţie, când începe să scrie ies 10-11 pagini fără nicio ştersătură, pentru mine, care îl urmăresc în activitatea lui de 10 ani - lipsesc doar în lunile când dorul mă face să plec în Ţara mea - cu greu poate să fie egalată. Toată capacitatea lui de creaţie n'a suferit până la această vârstă de 83 ani şi 6 luni, nici o scădere. Deasemeni nu a prezentat niciodată un sindrom psihic şi nu-i nici băutor. Ba da să nu uit mare băutor de cerneală albastră, căci el şi la ora actuală scrie tot cu tocul. De-aci şi greutatea de a avea peniţe bune. Acasă mi-au procurat cei în vârstă, mai având rămăşiţe de pe vremea când nu întrebuinţau stiloul.

 

Sigur mă vei întreba, dragul şi tânărul meu coleg, precum şi colegul care a arătat toată bunăvoinţa, vrând să urmărească - de la doleanţă - rezultatele. Greşala vine de la mine. Nu m'am învrednicit să dau câteva amănunte - absolut necesare - din viaţa lui şi pe care eu le găsesc producătoare de această oboseală a lui - aş spune mai simplu-oboseală sufletească. Se împlinesc acum în Noembrie trei ani de când viaţa lui trece, într'o cameră de hotel, împreună cu mine, sau cu fratele cel mic, când mă întorc în ţară. Sunt numai trei persoane, care au un sentiment adânc pentru el, puţinul timp ce-l pot avea liber, îl dăruiese lui, nu zilnic ci când este posibil. E atât de fericit când poate sta de vorbă, bineînţeles, despre probleme ce îl preocupă, când în liniştea adăii, se lasă odihnei trupeşti dar organul nobil, creerul îşi continuă activitatea. Mai era uneori câte o vizită venită de afară, să-l revadă sau să-l cunoască pe cel ce-l ştiau odinioară, fie personal sau numai din auzite. Plimbări? Nu sunt cu putinţă. Unul din cei trei ne-a dus în împrejurimile oraşului Muenchen, într'o minunată plimbare, o adevărată evadare. Noi nu cunoaştem nici această localitate - Karlsfeld - unde locuim. Eu tot mai ştiu până la magazinul de lângă hotel şi până la poştă, drumul cel mai lung din viaţa mea zilnică. Dar ceea ce este marea lui greutate sufletească între aceşti patru pereţi, este aşteptatrea zilnică a apariţiei muncii dată tocmai de acest organ nobil "Creerul". Sigur, zilnic citeşte, scrie, analizează, stând de vorbă cu mine. Dar viaţa cere şi diversele ei variante - mijloc de odihnă al sistemului nervos. Tăcerea aceasta care se prelungeşte, când părăseşte celelalte forme de activitate - zică-se odihna - este în fond o prelungire a preocupărilor lui. Am cunoscut în viaţa mea diversele forme ale tăcerii: Nu mă pot plânge, viaţă mi le-a dăruit şi lupta înterioară mi-a fost scut să nu mă doboare. Tăcerea gurii, să te abţii de a flecări-har Domnului - am luat examenul acolo unde, câţiva ani mi-au dat-o vremurile, nu este prea greu dacă în tine afli suficient ajutor. Să faci sa-ţi adoarmă memoria şi imaginaţia este mult mai greu; dar să impui tăcerea în calea dorinţelor creatoare şi să înăbuşeşti în taina puterii tale "voinţa" este principala suferinţă, în marele obstacol dintre sufletul omenesc şi viaţa ta.

 

Acum aşteaptă, zi după zi, să-i apară o carte care după ea îi aduce altă bucurie. E munca lui în tăcerea cea grea. Vrea să vadă în mân lui rodul muncii, tocmai a voinţei ce nu se vrea înăbuşită. Aştept cartea mult dorită şi va veni, de la o zi la alta, apoi mutarea din hotel. Vei avea volumul imediat ce va primi câteva exemplare. Aşa-i este de admirat şi de iubit? Sunt momente când nervii lui simt oboseala acestei vieţi de anahoret. Ori rolul meu este de a menţine acest echilibru ca puterea lui de creaţie să-şi păstreze capazitatea. Numai de ai vedea mulţimea manuscrisolor, toate de sute de pagini, sutele de articole scrise în decursul acestor 33 de ani de viaţă, departe de Ţara lui! Cum rog pe Bunul Dumnezeu şi-l întărească, să-i menţină seninătatea sufletească. Uit de toate suferinţele mele, destul de bogate şi sufleteşti şi fizice. În mine-mi este lumea, numai în această regiune, har Domnului, marii cercetători au hotărât să afle infinitul dar nu pot pătrunde până acolo unde se află adevărata putere a omului. Au dreptate, bunii şi înţelegătorii mei colegi? Este o bătrână, după calendar, acum la 16 XI-1977, împlinesc 78 de ani. Viaţa mea ... ? O minune de îndelungată răbdare, fără tristeţe, nici plâns. Voia bună şi cântecul mi-au fost tăria, chiar în cele mai grele momente. Mila şi iubirea mi-au fost căpătâi, pernă moale caldă şi odihnitoare! ...

 

Te-am plictisit, dragul meu, dar să stau de vorbă cu matale este pentru mine o mare plăcere. Acum vă las la amândoi să hotărâţi ce i se poate da. V'am schiţat numai viaţa lui şi a umbrei - eu - ce îl însoţeşte. Nu-mi luaţi în nume de rău ci să vă fie exemplu în viaţa tinereţei ce o aveţi şi .... ce veţi crede singuri.

 

Dar ca să închei, tot ce am scris, vă dau versurile unui poet francez, Raoul Pouchon. Încherea cu aceste versuri, spune mai mult decât tot ce v'am scris:

 

Le passé persiste,

En son vain decor

Comme un son de cor,

Si triste! Si triste! ...

 

Va zic pentru amândoi, în liniştea nopţii, Noapte bună şi o zi senină cât vă doreşte.

 

                                                 Bătrâna colegă!

 

Începută la 18, terminată la 19 XII, 1977

 

Ovidel, dragul meu

 

Scuză-mi absenţa îndelungată dar mutarea şi apoi punerea la punct a întregului material, cărţi, manuscrise, articole (sute sunt), fotocopii, materiale dactilografiate etc, m'au prins în mrejele lor nu-mi dau nici un răgaz. Şi toate - zi de zi - dar mai ales noaptea'nspre ziuă. În timpul zilei sunt şi gospodină şi "secretară" rămânând în timpul nopţii doar în rolul de "secretară". Plec acasă pe ziua de 29 XII la ora 9 dimineaţa cu trenul şi după 24-25 de ore sunt acasă, după doi ani şi ... Nu mai ştiu şi lunile. Sunt tot timpul frământată de grija lui. Aşteptăm să vină fratele-celălalt, să-mi ia locul. El nu trebue să rămână singur. Poate mă vei întreba: "De ce plec?" Ovidel sunt tare prinsă în dureri fac totul, fără nici un răgaz, în virtutea voinţei. Mă supără mult de tot, în ultimele luni, o insuficienţă cardiacă ce nu-mi dă linişte la mers. Trebue să mă opresc în drum până mi se linişteşte respiraţia şi mai ales biata inimă să-şi ia valea liniştită. Nici nu mai vorbesc de reumatismul generalizat. Mult îmi pare rău că am început să-mi iau forma unui semn de întrebare! Dar totuşi merg, nimic nu-mi poate opri această voinţă ce m'a stăpânit toată viaţă. Vin la matale cu o mare rugăminte şi anume: dacă voi mai avea timp să pot primi, mult bine mi-ai face dacă aş putea avea pentru alţii - nu pentru mine -, unele medicamente şi iată care: 1.) Valium, 2.) Calcium Sandoz, 3.) pentru nepotul meu Sposdilot sau Spasdilat - aşa mi-a scris - eu nu cunosc acest preparat; mi s'a scris că este un preparat de găsit numai în Germania, un flacon cu 500 pastile. 4.) Roter pastile, o cutie şi 5.) orice preparat pentru flebită şi reumatism.

 

Toate aceste urmează să le achite Pamfil cum are suma, acum are multe cheltuieli pentru posibilităţile lui. Dacă timpul nu-mi poate fi favorabil, - ca zile de sosire -, atunci nu trimite dragul meu, şi mai ales nu-mi lua în nume de rău, îndrăzneala ce o am cu această cerere. Celor ce le dau sunt atât de nevoiaşi ca şi mine. Eu pot răbda orice suferinţă, dar nu pot s'o prescriu şi altuia.

 

Cât priveşte starea bunului meu frate ar fi foarte bună, îndrâznesc să spun, dar de trei zile iarăşi bronşita şi mai ales laringita şi-au făcut apariţia. Şi era aşa de bine de când ne-am mutat în această locuinţă. Pentru noi după îndelungata şedere în hotel, acum suntem în rai. E linişte, e cald, nu te supără nimeni. Dacă vei putea trimite-i Transbronchin sirop şi Bisolvonamid, pastile. Acestea îi potoleşte răguşeala care-i produce imediat bronşită.

 

Ovidel dragă, plec cu mare regret că nu am ajuns să ne vedem toţi trei şi totuşi plec fericită ştiind că matale îi porţi de grije şi-l iubeşti, ca un copil adevărat.

 

Când îi vei scrie, sfătuieşte-l să evite răceala, să nu bea apă rece şi să nu abuzeze de corzile vocale. Îi spui ca de la matale şi te va asculta te asigur.

 

Să-mi scuzi scrisul, dar este ora 5 dim. Nu-mi este somn căci a fugit supărat pe mine dar sunt ... puţin obosită, după multe ore de lucru. Totuşi îţi voi scrie încă înainte de plecare, în aşa fel ca să fiu prezentă la Sft. Sărbători ale Naşterii Domnului. Să zic Noapte bună? Pe drum a început activitatea deci ... Bună dimineaţa!

 

                                            Virginia Şeicaru

 

 

2 b.) Discurs pronunţat de dl. V.V. Stanciu

 

Avocat al Curţii din Paris

Fost deputat în Parlamentul român

Ambasador al României în Elveţia

 

(tradus din 1. limba franceză, cu ocazia parastasului făcut pentru Pamfil Şeicaru, Duminică 23 Noiembrie 1980, la biserica misiunii catolice române, strada Ribere, Paris)

 

Cuvântul meu este să vă aducă o foarte modestă contribuţie la cunoaşterea unei personalităţi excepţionale. Pamfil Şeicaru, pe care l-am cunoscut într'un mod fragmentar şi foarte distanţat (în timp) în cursul a mai mult de 50 ani. De aceea las altora însărcinarea de a ne da un studiu asupra lui Pamfil Şeicaru.

 

Dacă în frazele mele ar străbate puţină emoţie, este pentru că fiecare membru al aceleiaşi generaţii care se duce, înseamnă tinereţea noastră care moare. Şi când se aude clipocitul valurilor Styxului, emoţia este inevitabilă.

 

Deşi domeniile noastre fură diferite, noi avurăm fugitive întâlniri la Bucureşti şi de asemenea la Paris.

 

Depănând amintirile, constat că noi am făcut debutuirile noastre împreună. Ca avocaţi la curtea de Juraţi de la Bucureşti, noi pledam de aceaşi parte, dar la Camera Deputaţilor din 1929, cu ocazia discutării mesajului, noi aveam poziţii foarte diferite. Debaterea era mai mult academică decât parlamentară. Discursul meu, aşa cum e redat în Monitorul Oficial, avea ca titlu "Contra dictaturii". El fu presărat de întreruperi făcute de Şeicaru care nu aprecia opiniile mele. Intervenţiile sale, politicoase şi documentate transformaseră discuţia politică în dezbatere sociologică. Dacă el ar fi fost aici, acum, în faţa noastră, aş fi putut formula câteva obiecţii critice. Acum este prea tărziu, căci strămoşii mei aveau ca deviză "Despre morţi nu mai bine". Poate că dialogol început în Parlamentul român în urmă cu 51 de ani va continua la viitoarea întâlnire. Ceea ce ştiu despre Pamfil Şeicaru, o ştiţi bine de-asemenea. Deci, vorbesc pentru a vă reaminti anumite trăsături caracteristice şi pentru a prezenta personalelor care nu l-au cunoscut o schiţă de portret.

 

Trebuia să cunoşti acest om ieşit din comun în ţara sa natală, să simţi prestigiul ziarului său, admiraţia cititorilor săi şi teama pe care o inspira politicenilor care se ştiau vulnerabili. De aceea, în afară de prieteni, avea duşmani. Adăugaţi la aceasta gelozia, eterna invidie creată de cea mai strălucită şi cea mai rapidă reuşită profesională. Un proverb persan spune că nimeni nu aruncă cu pietre într'un pom fără fructe. În exil, fie era în Spania, în Franţa sau în Germania, el era Albatrosul lui Baudelaire, aripile sale de gigant împiedicându-l să meargă. Spaţiul este un factor important în destinul unei fiinţe.  În zadar părăsim un spaţiu, el rămâne în noi şi determină anumite gânduri şi un anumit comportament.

 

Şeicaru a rămas român în toate ţările, fidel pământului său natal şi poporului său. Aşa cum o plantă are nevoie de o anumită calitate a pământului pentru a se dezvolta, omul are nevoie de un anumit mediu pentru a se realiza. Aş vrea să răspund la întrebarea pe care mi-am pus-o. Cum se explică miracolul reuşitei acestui om. Mai întâi, violenţa era apreciată într'o ţară tânără. Violenţa verbală. Occidentui este mult prea cuminte. Lui îi este teamă de violenţe chiar şi de cele ale gândirii.

 

Şeicaru era el însuşi în bătălie. Avea toate calităţile pentru a reuşi în acest mediu. Muncitor, dârz, memoria sa ţinea de miracol. Îndrăzneţ, cum trebuia. Căci el nu se mişca într'o lume vătuită pentru a cultiva eufemismele, ci în jungla politică. Calităţile sale erau contradictorii. Violent şi timid, brutal şi tandru. am simţit aceastră tandreţe când vorbea despre România sau despre fiica sa. Era mai degrabă un antidemagog decât un antidemocrat şi un revoltat mai mult decât un revoluţionar. Veritabil iconoclast, toţi idolii partidelor politice fură pentru el totatâtea ţinte.

 

Într'un portret literar românul Cezar Petrescu prezintă insolenţa prietenului său faţă de cei mari şi tandreţea lui pentru cei umili şi pentru ofensaţi. Iată o trăsătură de penel al lui Cezar Petrescu: "Neobosit el trece prin viaţă ca pe Calea Victoriei, cu bastonul şi haina descheiată, împingând trecătorii şi oprindu-se, ratând o întâlnire importantă, pentru a contempla în vitrina unui librar o carte care tocmai a apărut; ireverenţios cu un personaj sus plasat şi croind drumul unui cerşetor orb" (Biblioteca marilor procese, nr. 6-7, ed. Curierul judiciar, Bucureşti 1925). Trebuie să constatăm că într'o lume în care toţi aleargă în ajutorul învingătorilor, această eleganţă morală este rară şi frumoasă. Acest ziarist mira, izbea, şoca cititorul care îl aproba sau îl dezaproba, dar nu rămânea indiferent.

 

Un mare pamfletar, Barbey d'Aurevilly zice "nu scrii istorie decât dacă urăşti sau iubeşti". Marele savant N. Iorga, victima unui asasinat care rămâne imprescriptibil, el însuşi polemist, făcea diferenţa între pamfletul de cuvinte şi pamfletul de idei.

 

Şeicaru fu acest polemist pentru care invectiva era un mijloc, ceea ce culoarea este pentru artistul pictor. Exilul care l-a maturizat, l-a transformat în istoric-grav şi imparţial. De la istoric el avea erudiţia, o memorie care ţinea de miracol şi darul de a sesiza evoluţia şi viitorul evenimentelor.

 

Romanii formulau astfel dorinţa pentru ultimul drum - "Sit tibi terra levis". Voi face aceaşi urare cu cuvintele poporului român - Fie-i ţărâna uşoară.

 

3. Note şi Comentarii

 

Am ales cu bună ştiinţă alăturarea unei bune părţi din corespondenţa dusă cu mine a dnei dr. Virginia Munteanu Şeicaru, sora maestrului căreia el şi cunoscuţii îi spuneau Veguţa şi discursul lui V.V. Stanciu, ţinut la parastasul lui Pamfil Şeicaru, duminecă, 23 Nov. 1980, în biserica misiunii catolice, din simplul motiv ca fiecare dintre cei doi, dintr'un punct de vedere total diferit, ne apropie, de marea personalitate a lui Pamfil Şeicaru.

 

Sora maestrului, doctor în medicină, se îngrijea la vârstă de aproape 77 de ani de sănătatea fratelui ei Pamfil, cu acelaşi mare devotament pe care l-a arătat şi pacienţilor ei, dar nu mai când i s'a permis să-şi exercite meseria ei nobilă. Şi asta fiindcă a cunoscut temniţele comuniste unde a stat cinci ani, şi unde a învăţat să suporte în tăcere suferinţele sale trupeşti dar mai ales pe cele sufleteşti. Cum însăşi ea ne-a mărturisit, a învins toate greutăţile vieţii, descoperindu-şi omul din ea cât şi din semenii săi. Nereuşind să vadă pe cei din jur suferind s'a jertfit pentru ei şi pentru mica fericire ce în multe cazuri le-o putea aduce. Prin urmare a preferat podoabele spirituale, umilinţa şi sărăcia bogăţiilor materiale, virtuţile ascetului, plăcerilor trecătoare şi vane, iar dragostea ca s'o împartă din mana cerească nevoiaşilor, recunoaşte că a învăţat-o de la copiii avuţi sub oblăduirea ei, aceşti îngeri i-au dat tăria s'o ţină săpată, cu cer, în inima sa, slujind-o până ce firul vieţii îl vor tăia nemiloasele parce şi noi credem că îl va duce mai departe, până în limbul divin, descris de Dante.

 

Iubirea împregnată de nevonovăţia albă, cum este puritatea crinului din sufletul pruncilor, ne aminteşte că şi Mântuitorul deşi obosit, după o zi nu tocmai liniştită, i-a rugat pe Apostoli să-i lase pe copii să vina la el. Dar în acest context ne vine în minte prinţul Miuşchin, eroul romanului dostoievscian, Idiotul. Acesta după ce a petrecut mai multe luni, într'un sanatoriu din elveţia revine la viaţă, reînvăţând de la copiii din grădină, pe limbajul îngeresc al jocului, iubirea cea adevărată, singură de origine cerească, mântuitoare pentru om.

 

Se ştie, cum eu însum şi am sris-o de mai multe ori, în ultima scenă din Faust II, copiii nou născuţi morţi îl părăsesc pe Pater seraphicus cu a lui chemare la Domnul, urmând ca să-şi însuşească experinţa pământească şi plină de păcate a lui Faust. Fără îndoială, prin Dostoiewski, ortodoxismul dă şi el o lovitură ereziei faustice şi unei sotereologii, mai mult decât mefistofelice.

 

Am evocat aceste câteva rânduri în memoria dnei Veguţa pe care în scrisul ei, căci personal nu am cunoscut-o, am simţit-o stăpânită de o sfinţenie nu din această lume, una ce te face să vrei să fi mai bun, demn de a iubi pe om ca pe o făptură ce poartă un chip asemănător cu al bunului Dumnezeu.

 

Pamfil Şeicaru împresionat şi el de grija plină de jertfe ce i-o aduca sora lui a promis să scrie despre această femeie neobişnuită, a celor patru Evanghelii cât şi a scrieril stoice a ce lui Marc Aureliu, dar din păcate, n'a mai ajuns să o facă. De unde se adevereşte că bucuriile femeii cum spunea dna Virginia o constituie răbdarea cu care ea poate duce greutăţile vieţii fără să cadă.

 

De la început e cazul să arăt că acestei femei atât de devotate, Viorela fiica maestrului îi făcea o mare nedreptate, apostrofundu-mă într'o epistolă după cum urmează: "Dar unde nu te urmez este în opinia despre Veguţa. Eu ştiu influenţa pe care o luase asupra tatălui meu şi câte lucruri tata mi-a ascuns sub influenţa ei".

 

Dar Viorela, se arăta total obtuză faţă de activitatea tatălui şi nu e prima oară că o va face, cu o naivitate ce nu-ţi poate smulge decât compătimirea. Vroia să-l ducă pe maestru în Franţa unde prin ajutoarele primite de la asociaţile foştilor combatanţi de război să-i asigure o pensie şi o locuintă unde să-şi trăiască traiul ca un pensionar, lipsit de grija zilei de mâine. Dar nu e sigur că Viorela fiind bolnavă iar soţul ei cu un ajutor de şomaj nu nutreau speranţa, de fapt, să trăiască ei după veniturile bătrânului, la care se puteau socoti şi veniturile ce le puteau aduce lucrările marelui ziarist de care Claude, soţul Viorelei tot spunea că până acuma ca zestre a soţiei sale nu a primit decât simple "căcăreze".

 

Atitudinea o plasa pe Viorela în domeniul stupizeniei şi aducea dovada că ea nu cunoştea nimic din activitatea maestrului, nici Curentul nu părea să-l fi răsfoit măcar din curiozitate, dar mite să se întereseze de planurile sale de viitor, socotite drept nişte vise pe care le întreţinea incitat de soră sa, Veguţa. Nu e greu să se demonstreze că raporturile dintre cei doi erau chiar inverse, de cele presupuse de Viorela.

 

P. Şeicaru a fost de totdeauna o fire volunlară, care aşa cum nu s'a lăsat condus de soţia sa Tantzi, cu care a trăit peste 40 de ani, nu putea să se schimbe tocmai la bâtrâneţe şi încă sub influenţa surorii sale, care numai o fiinţă autoritară nu era, viaţa a învăţat-o să rabde, în niciun caz, nu să-şi conducă fratele înfluenţându-l cum presupunea fata maestrului. Fără îndoială între cei doi erau relaţii, nu de ieri, de azi, prin care femeia îşi admira fratele, aşa cum de pildă Laure de Balzac îşi arătase de la începutul carierierii sale încrederea în geniul fratelui său, încă de pe când Balzac scria sub pseudonim, romane de aventuri influenţat de Walter Scott.

 

În consecinţă recunoaşte, cu mândrie, că viaţa ei e a umbrei ce îl însoţeşte pe maestru, rolul său este acel de a-i îngriji sănătate în sensul menţinerii unui echilibru, ca puterea lui de creaţie, să-şi păstreze capacitatea: "Nu mai de a-i vedea mulţimea manuscriselor - toate de sute de pagini - sutele de articole scrise în decursul acestor 33 de ani de viaţă, departe de Ţara lui! Cum rog pe Dumnezeu să-l întărească, să-i menţină seninătatea sufletească". Pe când răspunsul maestrului e mereu acelaşi: "E suficient să-mi vadă faţă, să-mi prindă o urmă de grije şi numai ce-l aud: Veguţa, nu trebuie să ai nici un fel de griji. Eu trebuie să-mi execut programul vieţii mele. Ce vrei, de la 18 ani până acum, trebue să las pentru istoria neamului nostru, tot ce am trăit, am analizat, nu preocupări personale. Rangurile politice nu m'au preocupat, de-aceea analiza mea va fi dreaptă!"

 

Îşi va observa fratele ca nimeni altul, încât va putea afirma cu certidudine: "Niciuna din acestea e vorba de funcţiile mintale cele mai înalte (conştiinţă, atenţie, citire, memorie, vorbire, citate în paragraful de mai sus n.n.) nu prezintă nicio scădere. memoria lui şi puterea de creaţie, când începe să scrie, ies 10-11 pagini fără nici o ştersătură, pentru mine care îl urmăresc în activitatea lui de 10 ani - doar lipsă lunile când dorul mă face să plec în Ţara mea - cu greu de egalat. Toată capacitatea lui de creaţie n'a suferit până la această vârstă de 83 ani şi 6 luni, nici o scădere. De-asemeni nu a prezentat niciodată un sindrom psihic şi nu-i nici băutor. ba da să nu uit, mare băutor de cerneală albastră, căci el şi la ora actuală scrie tot cu tocul. De aici şi greutatea de a avea peniţe bune. Acasă mi-au procurat cei mei în vârstă, mai având rămăşiţe de pe vremea când nu întrebuinţând stiloul". Păstrarea respectivă pe lângă o împărtăşanie tradiţionalistă reprezintă legătura cu o viaţă a idealurilor, prin toc şi peniţă, având drept cerneală seninul albastrului ceresc, omul semnează partea eternă a destinului său astfel că de câteori se ajută de respectivele ustensile de creaţie are impresia că îşi repetă pe limbajul muritorilor tainica destăinuiere a legendei după care în timpul primei geneze, ele s'au nascut pe masa scriitorilor profeţi din bucata de magmă aurită desprinsă din razele unei stele căzătoare. El, artistul rămâne părtaş la masa tăcerii a Spiritului, alături de cei de mai cred şi astăzi, în ritualul originar al scrisului. Pamfil Şeicaru, fidel tocului, peniţei şi cernelei face parte din veşnicia acestor aleşi ai sorţii.

 

Potrivirea dintre cele două spirite, frate şi soră, merge până acolo încât idealurile lui devin şi ale ei, astfel femeia ca o Ană, cu încredere totală în jertfa soţului ei Manole, ne apare orbită de acţiunea sa, nu-l poate bănui de trădare, pe cel mai apropiat om al lor, Vasile Dumitrescu, de unele că scrie convinsă, ca fratele ei, de un fals adevăr următoarele: "Dincolo de carte  şi condei, pentru el nu există nimic. Aşa a fost toată viaţă. Acum când scrie (e vorba de Pamfil Şeicaru n.n.) el este la birou, înconjurat de sumedenie de ziare şi diverse tratate, trebuind să fie gata cu cele 50 de pagini, adaos la cartea care urmează "Problema naţionalităţilor în Uniunea sovietică" (aşa e titlul complet n.n.). "Cartea este tradusă - adică manuscrisul - dar evenimentele îl determină să adauge tot ce este în ultima vreme. Trebuie să apară înaintea zilei de 15 Inuie. Cum îi va apare - zilele acestea - cartea de la editură o veţi primi. cum regret că nu sunteţi aproape! Mult aş fi dorit dl. doctor care l-a văzut să fi avut o picătură din inima dânsului pentru un român în străini, şi în hotel şi sărac cum este de 32 de ani. Norocul lui, acest Vasile, căruia nu i-a aflat asemănare. Măine 2 Mai va fi la noi, pentru fratele meu mare bucurie. Poate îi aduce cartea, dacă a apărut la editură. Aceasta-i este viaţa".  (Din scrisoarea datată cu 1 Mai 1977)

 

În acelaşi timp o miră faptul ca făcându-şi primul examen medical mai serios din viaţă lui el, mereu în plină sănătate şi cu o putere de muncă cerebral cum numai rar se mai vede. Maestru a fost tare tulburat: "omul acesta, fratele meu care o viaţă întreagă a dus lupta adevărată de adevărat român de 33 de ani, el care a creiat o serie de mânuitori ai gândului, ai criticii, ai analizelor în gazetărie, atât de cominte şi înţelept a fost când viaţă i-a arătat şi altă formă a trecerii prin ea. Sunt momente când el dinamicul, arată o oboseală, o paliditate a feţei, o somnolenţă care pe mine atât mă îngrijorează. Cui să spun, la cine să alerg". Şi adaogă semnificativ: "Bietul Vasile, a plecat zilele acestea din Muenchen pentru el ebsenţa l-a făcut să fie mai accentuate aceste stări", şi ne dă răspunsul, neînţelegând că şi dna Veguţa cade în aceeaşi plasă a visului prin influenţa directă a stării sufleteşti a fratelui ei, aşteaptă o carte fără să fi iscălit un contract cu o editură al cărei nume plutea în marele necunoscut, dar acest adevăr niciunul dintre cei doi nu vroia să-l afle. Pentru cine cunoştea firea maestrului, confundând realitatea cu producţiile imaginaţiei sale fără de care nu putea trăi, fiindcă ele îi mânau tot înainte în viaţa sa creatorare, am zice că Vasile D. a intrat în rolul unui om care aduce ploaia, îl amăgea că-i publică manuscrisele în editura lui care de fapt era bună de fier vechi, în zadar se lăudase public că l-ar fi costat 37.000 de mărci; oricum am fi aprobat felul cum îl amâna de pe o zi pe alta cu publicarea unor cărţi ce nu puteau în condiţiile actuale niciodată să fie editate dar Vasile abuza de încrederea maestrului avută în dânsul, şi acceptam că nu se putea altfel. Chiar marele ziarist se lăuda cu un traducător al operelor sale în limba engleză, de fapt inexistent deoarece John Halmaghi nu îşi putea asuma o atare misiune fiind în  primul rând prea comod pentru o astfel de întreprindere, să nu zicem leneş deadreptul. Cât priveşte o prefaţă la Finlandizarea Europei - Der Weg nach Helsinki - semnată de Franz Josef Strauss nu se putea realiza deoarece politicianul practica alianţa ruso-germană sub protecţia căreia a făcut nişte afaceri cu DDR-ul partea de răsărit a Germaniei aflată sub ruşi, încât dacă, ar fi trăit, opoziţia atât de flămândă să compromită pe cei foşti la putere, aşa cu ar fi suferit şi Strauss cel puţin furcile caudine sub care a trecut, total nemeritat fostul cancelar Kohl. Deci colaborarea dintre Strauss şi Pamfil Şeicaru se arăta ca o imposibilitate şi pentru mine personal e o dovadă faptul că nu mi-a scris în acest sens, cu mult înainte încerca să-mi sugereze că s'ar putea apropia de prim-ministrul Bavariei, dar eu cunoscându-i prea bine situaţia şi antirusismul m'am grăbit, ca prieten, să-i tai aripile, ori maestru amintindu-şi de acest lucru nu s'a lăudat cu o faptă sortită să aibe doar direcţia către România adresată celor ce nu au mai dorit să-l publice, cum bine s'a putut deduce din lucrarea Scrisori din Emigraţie.

 

Deci aş, fi salutat iniţiativa acestui V. Dumitrescu despre care dna Veguţa mai aminteşte, revenind asupra subiectului: "Acum aşteaptă (se înţelege Pamfil Şeicaru şi sora lui n.n.) zi după zi să-i apară o carte care după ea îi aduce altă bucurie. E munca lui în tăcerea cea grea. Vrea să-şi vadă în mâna lui rodul muncii, tocmai a voinţei ce nu se vrea înăbuşită. Aştept cartea mult dorită şi va veni de la o zi la alta, apoi mutarea din hotel. Vei avea volumul imediat ce va primi câteva exemplare. Aşa-i că este de admirat şi de iubit? Sunt momente când nervii lui, simt oboseala acestei vieţi de anahoret". (din Scris. 21-22 X 1977)

 

Mai mult ca sigur, de data aceasta intra în joc Finlandizarea Europei, cu titlu schimbat de "nemţi", carte ce-l va scoate din sărăcie pe autor, iar intermediarul era tot bunul Vasile, la care se aflau de-acuma manuscrisele cel puţin în româneşte dar probabil şi în germană, a cărţilor "Finlandizarea Europei" şi "Problema naţionalităţilor în Rusia Sovietică" duse incă din 1974 la sfârşit, şi nu avea de ce în următorii ani să le înapoieze maestrului, deoarece publicarea lor mereu era, în aparenţă, actuală.

 

V. Dumitrescu ar fi fost iertat de toate greşelile sale anterioare, inclusiv panegiricele sale închinate fostului dictator Ceauşescu, dacă în mod cinstit ar fi adus înaintea opiniei publice manuscrisele maestrului, propunând publicarea lor, după cum erau recomandate, de unica valoare pe care o posedau. În loc de asta, fostul pupil al lui Pamfil Şeicaru, le-a predat autorităţilor, din ţară, demonstrândule până la capăt cea mai onorabilă fidelitate. De altfel, prin forţa împrejurărilor, fiind omul de cameră al celor doi bătrâni, cum îi numea chiar dna Veguţa, nu se putea ca ceva să dispară din casa lor, mai ales după moartea maestrului întâmplată pe ziua de 20 Oct. 1980 fără ca el să nu ştie. Din toate punctele de vedere a fost un bine că dna Veguţă a murit înaintea fratelui său, încât a fost scutită să descopere un Iago în cel pe care-l considera cel mai credincios fiu al lui Pamfil şi totodată preţuit şi de ea, în mod deosebit.

 

În scrisoarea din 18-19 XII 1977, dna Veguţa mă anunţă că de Crăciun pleacă acasă, şi maestrul nu ştia că s'a despărţit de la toţi cunoscuţii spunându-le că nu se vor mai vedea niciodată, deci avea presentimentul morţii ei apropiate; în rândurile primite de mine, e drept că se plângea de suferinţele sale trupeşti, dar nu pomeneşte cu nici o vorbă despre o despărţire definitivă, probabil că vroia să mă scutească de vreo declaraţie prea melodramatică, mai ales că epistolar mi s'a prezentat ca o fire stoică, necunoscând teama - angoasa numită de existenţialişti, - faţă de moarte ci împăcarea senină, cu moartea sentiment moştenit de la păstorul Mioriţei: "De ce plec?" Oviedel sunt tare prinsă în dureri, fac totul fără nici un răgaz, în virtuea voinţei. Mă supără mult de tot în ultimele luni, o insuficienţă cardiacă ce nu-mi dă linişte la mers. Trebue să mă opresc în drum, până mi se linişteşte respiraţia şi mai ales biata inimă să-şi ia valea liniştită. Nici nu mai vorbesc de reumatismul generalizat. Mult îmi pare rău că am început să-mi iau forma unui semn de întrebare! Dar totuşi merg, nimic nu-mi poate opri această voinţă ce m'a stăpânit toată viaţa".

 

Dar pleacă fericită ştiind că eu am să-i port de grije şi îl iubesc pe fratele ei, ca un copil adevărat. (Cu această ocazie şi-a amintit, şoptindu-i inima, puţin mai înainte mi-a scris că fratele său, Pamfil, mă consideră fiul său adoptiv deci i-aş fi dânsei nepot).

 

Mai la urmă, m'a rugat să-i transmit fratelui ei următorul sfat: "Când îi vei scrie, sfătuieşte-l să evite răceala, să nu bea apă rece şi să nu abuzeze de coardele vocale. Îi spui ca de la matale, şi te va asculta te asigur".

 

În aceste cuvinte, atât de simple, îşi deschide inima, ca o floare mare a iubirii, o soră dăruită îngrijirii fratelui ei, prin uitare de sine, dă dreptate îngerilor că dragostea adevărată e o creangă înflorită în paradis, unde-i şi cresc mugurii fără să se scuture vreodată.

 

Aşi spune la sfârşit că dna dr. Virginia Şeicaru Munteaunu (Veguţa) a purtat în fiinţa ei harul de a fi Om.

 

Prin discursul său V.V. Stanciu se aşează chiar la polul opus, când întâlnirile lui cu P. Şeicaru au fost, în decursul unei vieţi, destul de rare, întâia oară şi-au susţinut debuturile de advocaţi la Curtea de Juraţi din Bucureşti, deci vom fi obligaţi să notăm încă un început al maestrului pe lângă cel din literatură şi ziaristică, figurând şi avocatura, de care însă s'a despărţit de totului de vreme.

 

În camera Deputaţilor, în care din 1929 au activat amândoi, cu ocazia discutării Mesajului, ei au avut poziţii diferite. Discursul "Contra dictaturii", publicat în Monitorul Oficial, a provocat reacţia lui Şeicaru, acesta l-a şi întrerupt de câteva ori,. De fapt Şeicaru transformase problema politică într'una sociologică şi dacă ar mai fi putut fi de faţă i-ar mai fi formulat câteva obiecţii, oricum asta nu mai e posibil, după obiceiul strămoşilor recurge la dictonil că "Despre morţi numai bine".

 

În continuare V.V. Stanciu doreşte să-i facă o schiţă de portret pentru a reaminti celor care l-au ştiut anumite trăsături caracteristice sau să-l descrie celor ce nu au avut ocazia să-l cunoască.

 

Trebuia să-l cunoşti pe acest om ieşit din comun în ţara sa natală, ca să simţi prestigiul ziarului său, admiraţia cititorilor şi teama politicenilor care se  ştiau vulnerabili. La aceasta se adăoga invidia creată prin reuşita sa rapidă profesională, un proverb persan zice că nimeni nu aruncă cu pietre în pomul fără fructe. Pe aceeaşi tonalitate lirică ni se dă noua situaţie din exil al marelui dispărut: "În exil, fie că era în Spania, în Franţa sau în Germania, el era Albatrosu lui Baudelaire, aripile sale de gigant împiedecându-l să meargă. Spaţiul este un factor important în destinul unei fiinţe. În zadar părăsim un spaţiu, el rămâne în noi şi determină anumite gânduri şi un anumit comportament".

 

Se înţelege că putem trage, bine pregătită, concluzia pe care o urmăreşte autorul, dar ea e mai mult decât obiectivă deoarece se acoperă cu cel mai clar adevăr: "Şeicaru a rămas român în toate ţările; fidel pământului său natal şi poporului său. Aşa cum o plantă are nevoie de o anumită calitate a pământului de a se desvolta, omul are nevoie de un anumit mediu pentru a se realiza".

 

Atunci când vorbeşti de importanţa spaţiului în desvoltatea sentimentului românesc noţiunile sunt depăşite, el nu este unul geografic aşa după cum îl vede Frobenius ci ceva mai evoluat prin Spengler şi Blaga, mai ales ultimul susţinea unul existent spiritual, fără să aibe vreo legătură cu spaţiul geografic, odată ce românii şi saşii au trăit în acelaşi mediu fizic, totuşi ca spiritualitate s'au desvoltat total diferit. Dar advocatul abil, nu se referă la mediu decât ca posibilitate de a permite realizarea unui om, ceea ce este cu totul altceva, deci poate răspunde la întrebarea ce şi-o pune: "Cum se explică miracolul reuşitei acestui om?". Mai întâi, violenţa era apreciată într'o ţară tânără. Violenţa verbală. Occidentul este mult prea cuminte.  Lui îi este teamă de violenţe, chiar şi de cele ale gândirii".

 

Aş adăoga faptul că violenţa verbală desigur, e o formă de a-ţi exprima mânia într'o stare de multe ori vecină cu violenţa. Deci, sunt situaţii în care această violenţă este o formă sinceră a luptei politice şi sociale pe care de pildă Apusul n'o mai recunoaşte, deoarece poporul a devenit cuminte, el nu mai conduce, i-a lual locul clasa politică aceasta aranjează toate pe după culise, de multe ori vorba cuminte este mărturia unei negocieri discutabile. Am dat de exemplu acuzaţia adusă de jurnaliştii nemţi polemicii lui P. Şeicaru când el exprima, fie şi pe un ton mai pasionant, o serie de adevăruri supărătoare, ce trebuiesc înconjurate fiindcă nu e cazul ca ele să fie pronunţate şi deci se cer înlocuite cu minciuni sau mistificări în cel mai bun caz.

 

Deci violenţa nu e însuşirea doar a unui popor tânăr ci în primul rând liber, şi astfel discuţiile atacate cu violenţa, de multe ori barbară, de către revoluţionarii francezi înainte de teroare, nu mărturiseau libertatea oratorilor sau întâlnirile din Hyde Park nu e o dovadă tot în sensul pe care îl susţin, privind libertatea omului de rând?

 

Şeicaru intrat în lupta politică, putea să ţie un discurs liniştit când se confrunta cu nişte abateri flagrante de la lege şi ordinea publică? Prin urmare, în tonul violenţei barbare e important să răsune adevărul şi-atunci orice manifestare polemică e posibilă.

 

În continuare, autorul se contrazice când susţine că Şeicaru a avut toate calităţile să reuşească în respectivul mediu, şi enumeră însuşiri ce nu aveau nicio legătură cu violenţa, care e o culoare a pictorului în vorbe, nu are nicio valoare până nu o arunci pe pânză, în contact cu alte culori (citeşte idei) începe să prindă contururi deci roşul să ajungă unul ce-ţi întunecă privirile de mânie, fără să fie însă singura tonalitate disponiblă: "Muncitor dârz, memoria sa ţine de miracol. Îndrăzneţ cum trebuia. Căci el nu se mişca într'o lume vătuită pentru a cultiva eufemismele ci în jungla politică".

 

V.V. Stanciu vorbeşte de calităţile contradictorii ale firii lui P. Şeicaru şi noi am zice că în ansamblul lor aceste manifestări se completează la o fire vulcanică impulsionată de o voinţă prin care sentimentele şi emoţiile înving, nu rar, raţionamentele reci, deşi de cele mai multe ori juste; ne vom confrunta cu atare treceri de la o stare la alta, marele ziarist poate fi violent şi timid, brutal şi tandru ceea ce într'un tablou ar corespunde unei furtuni pe care când o crezi mai nimicitoare, devine deodată liniştită, iar marea pe care a răscolit-o se face una cu cerul încât dacă nu ar fi prima mai închisă, cu greu le-ai deosebi în infinitul transformat în albastru. Şi-atunci dacă vom admite că trecerile sale de la o stare la alta ţin de exteriorul său, sau mai precis violenţele sale izvorăsc tocmai din înclinările lui, terminate într'un cult al frumosului, adevărului şi binelui, ele, lovite de arme străine determină ceea ce nu-i în firea lui, izbucnirile de mare mânie. Şi aici îi putem da de pildă pe marii părinţi ai Bibliei adeseori pradă mâniei provocate de păcatele oamenilor, însuşi Mântuitorul înfuriat pe zarafii care au făcut piaţă în Casa Domnului a pus mâna pe bici, alungându-i din templu.

 

Adică am vrut să spun că schiţa de portret executată de V.V. Stanciu este excepţională dar numai dacă o privim din exterior, aşa cum ne-a avertizat de la început chiar autorul ei, fără pretenţii de a defini total un om atât de complex cum a fost şi este prin opera sa, un Pamfil Şeicaru.

 

De unde noi credem că pe adevăratul Pamfil Şeicaru îl găsim în scrisorile dnei Veguţa, dedicat ca un anahoret al Sub Zodia cărţii şi a studiului, aflat în febra, aşteptării să-i sosească o carte proaspăt editată.

 

Dar să continuăm descrierea lui V.V. Stanciu, foarte apropiată de chipul maestrului pe care-l văd oamenii prin oglinda propriilor ochi: "Am simţit această tandreţe când vorbea despre România sau despre fiica sa. Era mai degrabă un antidemagog decât un antidemocrat şi un revoltat mai mult decât un revoluţionar. Veritabil iconoclast, toţi idolii partidelor politice fură pentru el tot atâtea ţinte".

 

Fără îndoială a existat şi această faţă a luptătorului politic, Pamfil Şeicaru, neînscris în niciun partid, nu-i plăcea să fie subordonat nimănui, nu a uitat idealul pentru care au murit camarazii lui, în timpul primului război mondial, le-a închinat mănăstirea şi Biserica Sf. Ana de la Orşova unde au căzut la primul atac-al inamicului apărând pământul sacru al Patriei, şi a lovit crunt în cei ce-au devenit exploatatorii, în primul rând, al ţăranului român, pătura socială din care se trăgea şi el. Luând toţi idolii partidelor politice drept ţinte, sigur că aceştia s'au răzbunat pe el, răzpândind anonim, calomnii neverosimile, lupta dreaptă nu corespondea măsurii lor mărunte, şi astfel fără nicio verificare, a devenit popular acel "un etaj, un şantaj", astfel că niciodată nu s'a mânjit cu noroi o faţă mai nevinovată ca cea a marelui ziarist Pamfil Şeicaru. Oricând stau la dispoziţia celor, am mai scris-o, care ar putea demonstra cu documente incontestabile, măcar unul din celebrele şantaje lansate de marele nostru ziarist.

 

În continuare V.V. Stanciu citează un portret literar al lui Pamfil Şeicaru prezentat de romancierul Cezar Petrescu, pe care-l redăm şi noi: "Neobosit, el trece prin viaţă ca pe Calea Victoriei, cu bastonul şi haina descheiată, împingând trecătorii şi oprindu-se, ratând o întâlnire importantă, pentru a contempla în vitrina unui librar o carte, care tocmai a apărut; ireverenţios cu un personaj sus plasat şi croind drumul unui cerşetor orb".

 

Să recunoaştem marele talent al celui pe care maestrul îl considera un Balzac al românilor, Cezar Petrescu, acesta în câteva rânduri reuşeşte să căracterizeze un om pentru-o viaţă, subliniindu-i insolenţa faţă de cei mari şi compasiunea pentru cei umili şi ofensaţi.

 

V.V. Stanciu adaogă: "Trebuie să constatăm că într'o lume în care toţi aleargă în ajutorul învingătorilor, această eleganţă morală este rară şi frumoasă. Acest ziarist mira, izbea, şoca cititorul care îl aproba sau în dezaproba, dar nu rămânea indiferent".

 

Cinste pentru acest domn Stanciu, care deşi nu făcea parte din clasa revoltaţilor lui Pamfil Şeicaru a reuşit să-i aducă un sublim elogiu, închinându-se marelui său talent de ziarist, dar nu se opreşte ci consideră că "exilul l-a maturizat, l-a transformat în istoric-grav şi imparţial. De la istoric el avea erudiţia, o memorie ce ţinea de miracol şi darul de a sesiza evoluţia şi viitorul evenimentelor.

 

Un mare pamfletar Barbey d'Aurevilly spunea că nu scrii istorie decât dacă urăşti sau iubeşti iar marele Iorga, el însuşi polemist, făcea diferenţa dintre pamfletistul de cuvinte şi pamfletismul de idei.

 

"Şeicaru fu acest polemist pentru care invectiva era un mijloc, ceea ce culoarea este pentru artist". Laudaţia priveşte geniul artistului care era, dar nu în culori cu în cuvinte: marele Pamfil Şeicaru.

 

Şi reamintindu-ne, spune dl. V.V. Stanciu,  unde suntem şi ce fel de eveniment cinstim, precum romanii pentru ultimul drum rostim un "Sit tibi terra levis" tradus însă în limba poporului român: "-i fie ţărâna uşoară".

 

 

Sfârşitul cărţii a doua

 

 

 

 

1. Scrisoari din emigraţie de la Pamfil Şeicaru Europress, Bucureşti, 1992

 

Din corespondenţa dusă de Pamfil Şeicaru, în ce priveşte aşa zisa colaborare cu ţara pot reeşi câteva lucruri ce nu pot fi tăgăduite.

 

În primul rând va trebui să ţinem seama că în România condusă de N. Ceauşescu, cel puţin aparent, s'au schimbat anumite relaţii, ne înteresează acum, cele privind pe cei aflaţi dincolo de hotarele ţării, rezultate din faptul că noul dictator pregătindu-şi intrarea triumfală în Europa apuseană, ţinea foarte mult să aibe exilul de partea sa, dacă nu tocmai să-l ovaţionaze, pentru aceasta avea miile de agenţi trimişi peste graniţă, cel puţin să nu-şi arate nemulţumirea prin diferite manifestaţii publice. Să recunoaştem unele reuşite pozitive în acest sens ale regimuli din ţară, de pildă Viena devenea o citadelă supusă Bucureştiului, datorită activităţii fratelui patriarhului Moisescu, pe când această unire nu a putut fi realizată în Germania, dar la fiecare vizită e celui mai iubit fiu al poporului, poliţia germană avea grijă să-i readucă la tăcere pe cei mai rezistenţi români cerându-le să se prezinte la sediul ei, de unde aveau siguranţa că nu vor pune în pericol viaţa marelui lor aliat comunist.

 

Oricât ar părea de absurd, oamenii partidului comunist, la ordinele şefului suprem, cheltuiau sume enorme din visteria Stutului numai ca să satisfacă dorinţa aproape obsesivă a marelui comandant, cel ce vroia să aibe pe toţi românii, răspândiţi pe tot mapamondul, sub comanda sa.

 

În acest cadru captarea lui Pamfil Şeicaru printre partizanii săi era un mare câştig pentru regimul din ţară, cunoscându-i-se spiritul critic, uneori de totului sălbatec, cum reeşea chiar din unele articole de-ale sale publicate în exil. Am putut constata că reprezentanta României la Madrid în timpul gravei îmbolnăviri a dnei Tantzi, soţia maestrului, a arătat o apropiere uimitoare faţă de marele ziarist, intervenind pentru eliberarea în ţară a unui paşaport surorii sale dna Veguţă, care a şi sosit urgent în Spania, lucru ce nu putea decât să-l impresioneze pe cel vizat.

 

Pentru a înţelege drept, atitudinea maestrului, vom accepta că deşi lăuda binefacerile singurăţăţii, suferea mult din cauză că nu mai avea cu cine dialoga, exilul politic după cum ştim, conform obiceiului de a ucide oamenii, ce nu-i agreează, încă din viaţă, au declarat împotriva lui umilitoarea conspiraţie a tăcerii egală cu o moarte spirituală. Pe de altă parte primind cărţi din ţară şi-a putut da seama de activitatea prodigioasă a unor tineri istorici, români, pe care ajunsese să-i preţuiască şi să dorească să stea de vorbă mai de aproape cu ei. Intervenea nu numai dorul marelui ziarist după cititorii lui de odinioară, dar ajuns la o vârstă înaintată simţea nevoia să lase în urma lui un mesaj care să fie ascultat de întreaga ţară, cum am văzut, Monica Lovinescu nu i-a transmis testamentul pe calea undelor aşa cum i-a promis.

 

În lumina acestor date, noi nu considerăm ca întâmplătoare, sau că a stat sub semnul Providenţei, întâlnirea dintre istoricul Radu Valentin cu Pamfil Şeicaru în vara lui 1974 la Madrid ci a fost dirijată de la centru, intermediarul putând fi Traian Popescu, acesta îşi mărturisia public relaţiile cu ambasada rpr-ului din Madrid, pe care o vizita cât se poate de des, în colaborare au editat o carte despre "Transilvania" împotriva revizionismului maghiar. Textul românesc tradus în englezeşte aparţinea lui Govora, pe această cale, autorul plătea obţinerea unui paşaport de către Eugenia, soţia sa, de care era despărţit de aproape 30 de ani. Bineînţeles, de unde regimul comunist era înjurat, peisajul respectiv era schimbat în favoarea domniei binefăcătoare a comunismului, astfel naţionaliştii "intransigenţi" dădeau mâna cu stăpânii roşii ai României şi se cuvine să mai adaog că lucrurile se petreceau ceva mai târziu, sunt pomenite şi de Pamfil Şeicaru într'o scrisoare adresată lui Radu Valentin prin anul 1979, deci pe când maestrul mai trăia.

 

Fără să împietez asupra memoriei tânărului pe atunci istoric, Radu Valentin, se poate deduce că propunerea sa în numele partidului era clara de tot, Madridul era prea departe, deci pentru o colaborare fructuosă P. Şeicaru se impunea să se mute în Germania, mai precis la Muenchen unde avea câteva lucrări în curs de editare. Având în vedere, că Franco murise întretimp, perspectiva îi surâde maestrului, de unde amesteca el rolul Providenţei într'o afacere ce se anunţă atât de rodnică pentru activitatea sa viitoare.

 

Trebuie să facem legătura între vizita istoricului Valentin şi mutarea maestrul la Muenchen odată ce ea urmează imediat după întâlnirea lor de dinainte de luna Inuie când maestrul îi trimite pe ziua de 4, 1974, prima scrisoare. Să reţinem că istoricul era o bunâ cunoştiinţă cu familia Şeicaru, de unde simpatia dnei. Veguţa pentru acţiunea pornită de el, şi pe lângă toate avea cunoştiinţe suspuse care-l puteau ajuta în activitatea sa pe marele ziarist. Nu pun la îndoială buna credinţă a istoricului, nici chiar al superiorului în grad, vom vorbi de el mai încolo, numai că erau şi ei manipulaţi de oamenii partidului, aceştia ca nişte adevărate eminenţe cenuşii dădeau din culise ordine, rămănând până la urmă anonimi. De altfel se poate evidenţia o răceală progresivă între cele două tabere, de unde până în anul 1977 ritmul epistolar din partea maestrului este alert şi entuziast, survenit cu cel puţin o scrisoare pe lună, numărul lor scade vertiginos şi atoate grăitor, în 1978 trimite doar două scrisori în întreg anul, trei pe 1979, iar în 1980 în cele nouă luni până la moartea maestrului la 20 Oct. 1980, n'a expediat decât o singură epistolă pe data de 23 Martie al aceluiaşi an.

 

În ce priveşte activitatea editorilor, le-am imputa rândurile amogiale adresate prietenului de nădeje Vasile C. Dumitrescu şi dacă ne punem întrebarea de unde sunt aşa de bune cunoştiinţe Rodica Şerbănescu şi Nicolae Copoiu cu acest domn, nu putem răspunde decât că îi leagă probabil aceleaşi state de serviciu avute pe când erau fii credincioşi ai clasei muncitoare şi partidului comunist, aşa, cum se înâmplă şi în alte cazuri în România de astăzi, postcomunistă.

 

Pe această linie tovărăşească le-aş imputa unele servicii făcute aceluiaşi Vasile Dumitrescu, atunci când el afirmă că l-a cunoscut pe marele ziarist pe la sfârşitul anului 1975 când chiar maestrul îl corectează: "Mă întreb cum aşi fi străbătut aceşti ani, de când sunt în Germania, fără devotamentul, filial aş zice, al lui Vasile Dumitrescu". Deci V. Dumitrescu caută să ne înducă în eroare fiindcă atunci când maestrul a plecat în 13 Nov. în Germania federală, Traian Popescu la Madrid i-a plătit costul biletului de avion şi i-a mai dat ceva bani de buzunar ce nu i-ar ajuns nici să plătească pentru o noapte camera de hotel. Aşa dar la Muenchen maestrul urma să fie aşteptat de persoane bine cunoscute şi nu avem nici un motiv să credem că printre acesta nu figura şi Vasile Dumitrescu. Dar pentru a ascunde un adevăr, iată că după scrisoarea din 5 Octombrie 1974 în plină corespondenţă cu Radu Valentin ea se o întrerupe pentru 3 luni, practic până la 9 Ianuarie 1975, dacă trecem peste rândurile de felicitare de Anul nou, maestrul îi scrie, precizând că îi răspunde la aceea din 22 Decembrie, ori dacă ar fi urmat după o pauză atât de îndelungată după cum îi era obiceiul maestrul s'ar fi scuzat pentru nedorita întârziere. Ori fiindcă nu o face, înseamnă că mai multe scrisori au fost scoase din această corespondenţă, cu aprobarea editorilor, se înţelege. Motivul nu e greu de priceput. Vasile Dumitrescu nu vrea să se ştie că el l-a cunoscut pe P. Şeicaru în Nov. 1974 fiindcă în acest caz apartenenţa sa la cei conduşi de Bucureşti ar fi reeşit fără niciun dubiu în evidenţă, ori ca să ascundă această realitate a recurs la un act reprobabil, scoţând scrisorile în care maestrul îl numea cel puţin pe el că l-a aşteptat la Muenchen în Nov. 1974.

 

De-aici putem deduce că maestrul şi dna Veguţa greşeau când îi preţuiau sentimentele filiale şi sacrificiile depuse pentru a-i ajuta deşi nu erau deloc bogaţi, nici el nici soţia lui. De fapt, Vasile transmitea nişte bani veniţi din altă parte, iar în ce-l priveşte pe marele ziarist slăbiciunea sa a fost aceea de a nu-l întreba pe "fiul" său, de unde avea banii prin care îi plătea chiria şi îi cumpăra mobilă pentru noua locuinţă, pe lâgă cheltuielile făcute pentru apariţia Curentului şi publicarea "Articolelor de fond", cu care se laudă fără să ştie că se reeditau cele publicate în anul 1944 fără numerele însă din Martie care nu au fost găsite.

 

Şi mai învinum pe editori atunci când vorbesc de necunoscutul deţinător al celoralte manuscrise dispărute după moartea maestrului, când Vasile C. Dumitrescu în calitatea sa de reprezentant al maestrului trebuia să fi cunoscut pe cei ce au în posesie manuscrisul "Finlandizării Europei" alături de toate celealte, şi deci în 1992, pe când încă mai trăia, să fi fost tras la răspundere în loc să i se dea onoarea să redacteze în postfaţă o Schiţă de portret, Pamfil Şeicaru, la fel de slabă ca tot ce a scris acest om, în viaţa lui, inclusiv la Curentul.

 

Desigur procesul dispariţiei manuscriselor lui Pamfil Şeicaru nu poate fi făcut cu adevărat decât de organele de conducere ale vechiului regim, singurele în posesia documentelor necesare pentru elucidarea respectivului jaf spiritual, căci altfel nu poate fi numit.

 

Desigur, după umila mea părere ar trebui să fie cercetate şi Arhivele Statului din Bucureşti.

 

Nouă ne stă la dispoziţie aceste Scrisori din emigraţie de Pamfil Şeicaru, după ele ne vom conduce. Cartea conţine 51 de scrisori trimise de Pamfil Şeicaru lui Radu Valentin, de la 1-4 emise din Madrid, de la 5 la 43 din Muenchen (Karlsfeld) şi de la 44 la 51 din Dachau.

 

Ca tot ce scrie Pamfil Şeicaru, scrisorile de faţă cuprind un bogat material istoric şi politic tratat cu pana unui mare maestru. Din păcate, spaţiul nu ne permite să ne ocupăm de această parte, vom lua în discuţie doar aspectele ce pot fi puse în raport direct cu noua orientare a marelui ziarist şi cu împrejurările în care noii săi colaboratori şi-au ţinut promisiunile sau şi le-au călcat, după cel mai sacru obicei al lor.

 

De la începutul corespondenţei maestrul îşi manifestă bucuria de a avea o legătură epistolară cu R. Valentin, deoarece el face parte dintr'o generaţie ce urcă spre posturile de comandă ale destinului neamului românesc. Este un izolat al exilului deoarece are oroare de falsul patriotism situat în afara procesului de dezvoltare a ţării, "nu cred că formele şi conţinutul spiritual al ţării se elaborează în exil, sunt cei care lucrează în cuprinsul patriei, în contact permanent cu realităţile în mutaţie ale unei societăţi, calificaţi să înlesnească interesele social-politice ale viitorului". Şi mai departe: "Un exil în care diversele imposturi, să le zicem politice, nu au autenticitatea unor convingeri, nici acel sentiment de răspundere obligator în orice poziţie opozantă, la care se adaogă un refuz stupid de a lua contact cu unele realităţi din mers din ţară, nu poate decât să desamăgească". Un om care vorbeşte aşa şi este bine intenţionat, nu cunoaşte adevărurile triste ce domnesc în ţară, trece printr'un vis din care însă se va trezi în curând.

 

Mai scrie că aşteaptă traducerea în germană a lucrării sale "Conferinţa de la Helsinki-Yalta Nr. 2". În scrisoarea din 26 Sept. 1974 confirmă primirea traducerii textului "Conferinţa de la Yalta Nr. 2, totalizează 479 de pagini dactilografiate.

 

În scrisoarea din 5 Februarie anunţă viitoarea apariţie a broşurii "Dunărea - fluviu a cinci mări", urmată de "Conferinţa de la Helsinki-Yalta nr. 2" tradusă în germană fiindcă în scrisoarea nedată notată cu IX aminteşte că va rămâne la Muenchen, până ce vor apare în limba germană "Mica Romă" "Dunărea - fluviu a 5 mări" şi "Finlandizarea Europei", totul va fi terminat până la 20 Iunie. În scrisoarea din 10 Iulie vrea să-i trimită un exemplar lui Dan Berindei din "Dunărea - fluviu a cinci mări", şi tare ar dori să-l cunoască, în misivele anterioare i-a elogiat cartea despre N. Bălcescu. Doreşte ca în August să înterne la tipar "Finlandizarea Europei" pentru ca la sfârşitul lui Septembrie să apară exact când în Octombrie va avea loc conferinţa.

 

E foarte înteresant şi instructiv ceea ce îi scrie după ce a lecturat romanul Delirul să îi transmită lui Marin Preda că dacă vrea să creeze un roman cronică reuşit şi nu simplu reportaj cu turnură de roman îi recomandă să citească romanele lui Maurice Barrčs, "L'appel au soldat" şi "Lewis Figures" cele mai bune din operele lui, ceea ce înseamnă că P. Şeicaru cu simţul său de critic literar a perceput, fără greutate, calitatea minoră a Delirului nedepăşind nivelul unui reportaj, departe fiind de ceea ce trebuie să fie o adevărată cronică-roman. Mai specifică faptul că la noi excelează în acest gen de cronică, romanele lui Cezar Petrescu "Întunecare" şi cele trei volume ale revoluţiei de la 1907.

 

În epistola din 4 August 1975, se plânge că mănăstirea Ana de la Orşova ctitorită de el întru pomenirea camarazilor săi morţi în primul război mondial, a trecut sub oblăduirea mitropoliei din Oltenia, deşi el făcuse donaţia Patriarhiei. El şi-a tradus actul de donaţie în limba germană şi l-a autentificat la Tribunalul din Muenchen pentru a i se respecta calitatea de ctitor. În aceeaşi scrisoare e supărat că "Dunărea - fluviu a cinci mări" va apare în August când lumea e în vacanţă iar "Finlandizarea Europei" nu va putea apărea decât în 15 Noembrie şi adaogă: "Greu să fi singur şi să lupţi în condiţii descujarante".

 

În 24 August 1975 consideră că primirea favorabilă a broşurii "Dunărea - fluviu a cinci mări" va decide şi tipărirea "Finlandizării Europei", al cărei volum de 550 de pagini implică un risc mai mare. A scris această carte în cursul anului 1973 şi a terminat-o în 18 Oct. acelaşi an, pe când traducerea a avut-o abia în 1974, la 18 Octombrie. Va scrie şi o scurtă introducere, de 20-30 de pagini întitulată: Conferinţa a avut loc. În 22 Oct. 1975 scrie că sunt tratative cu trei case de editură, toate interesate să publice "Finlandizarea Europei". "În cartea mea fac cea mai clară critică a politicii americane şi, în chip egal Europei libere, fără mincinoase menajamente. Am adăogat ca introducere 60 de pagini "Conferinţa a avut loc" în care fac bilanţul zisei conferinţe de securitate a Europei, cartea va fi dată la tipar prin Noembrie şi va apărea în Decembrie în preajma Crăciunului. Va cuprinde 600 de pagini, menite să provoace multe comentarii. "Antagonismul ruso-chinez şi Europa" în Martie sau Aprilie. Bineînţeles că activitatea mea nu se va termina". Să reţinem, îşi dă seama tot mai mult că îi va fi tot mai greu să reuşească în condiţii materiale greu de imaginat şi într'o ţară a cărei limbă n'o cunoaşte: "Adesea mă uimeşte şi pe mine această cutezătoare aventură tinerească la 81 de ani. Şi şase luni, nu uită Veguţa să adauge. Este foarte posibil că o adâncă credinţă în cauza pe care o aperi îţi dă un fel de Don Quijotism, la care vârsta şi îndelungata mea experienţă elimină morile de vânt".

 

În 30 Oct. 1975 îl informează pe Radu Valentin că şi-a adus aminte de proectul lui I.L. Caragiale de a realiza o piesă cu eroii din Scrisoasea pierdută, după 20 de ani. Deşi vorbise multora de această piesă, după moartea lui s'a constatat că marele comediant nu a realizat nicio comedie cu acest subiect. Şi-atunci s'a gândit el să scrie o atare piesă, drept calmant enervării cauzate de negocierile cu casele de editură, a scris  în zece zile piesa "Excelenţa sa Rică". Rică Venturiano a ajuns ministru dar erau mai toţi eroii Scrisorii pierdite şi din "O noapte furtunoasă" şi poate spune că a izbutit. În acelaşi timp sprijinit de doi goldmani, în ce priveşte Finlandizarea Europei duce lupta decisivă a vieţii sale.

 

În 19 Nov. 1975, se ocupă pe mai departe de Finlandizarea Europei şi cu piesa sa "Excelenţa sa Rică" şi ajunge la Gândirea întemeiată la Cluj de Cezar Petrescu pe care o aduce în 1922 la Bucureşti unde împreună cu Hiena apare într'o haină nouă, ca în 1927 să o cedeze lui N. Crainic, acesta a vrut prin ortodoxism să înfinţeze un partid similar cu partidele catolice democrate: "Eroarea lui Nichifor Crainic, surprinzătoare la un licenţiat în teologie, e de a atribui ortodoxiei o concepţie similară celei catolice. Zadarnic vei căuta la şefii bisericii ortodoxe o cristalizare a gândirii asupra problemlor social-economice similare cuprinsului enciclicei "De rerum novarum" a lui Leon al XIII-lea, publicată în 1892".

 

Ca bun cunoscător al Gândirii, cred că P. Şeicaru dă un răspuns potrivit aceluia ce se întreabă de ce o mişcare atât de ortodoxă ca cea iniţiată de N. Crainic se situază în afara religiei ortodoxe, cei mai mulţi preoţi ortodocşi se simt sufleteşte străini de ea, aşa se explică faptul că cei mai străluciţi gândirişti, încadrându-l aici chiar şi pe părintele Stăniloaie, nu au fost preoţi ci intelectuali de seamă, oricum laici în gândirea lor.

 

Manifestându-şi dorinţa de a-l cunoaşte pe Dan Berindei se opereşte iar la "Finlandizarea Europei" care-l va scoate din starea de proletar al călimării şi calvarul acesta durează mai bine de 30 de ani: "La 81 şi 7 luni îmi voi permite luxul de a tulbura momentul de la Teheran, Yalta şi Potsdam. Nu am nimic de pierdut şi am o plăcere diabolică de a prezenta pe Roosevelt şi Churchill aşa cum au fost, biete paiaţe cărora le-a cântat Stalin din balalaică şi ei au ţopăit învioraţi de vodkă."

 

La 30 Dec. 1975, în legătură cu o eventuală vizită a lui în ţară, acesta îi pare exclusă şi adaogă: "Eu publicând "Finlandizarea Europei - Conferinţa de la Helsinki-Yalta nr. 2" mi se interzice să accept o "scurtă şedere" când prepar "Antagonismul ruso-chinez şi Europa". Îmi domin apriga dorinţă de a-mi revedea ţara, cu acţiunile mele antiruse. Şi pe de altă parte, eu aş apărea că scriu la sugestia Bucureştiului, ceea ce ar constitui pentru mine o ofensă: scriu cum gândesc de la Aprilie 1918 până azi, denunţând pericolul rusesc încă din vremea când actualii conducători nici nu erau născuţi."

 

În continuare, pe pagini întregi, maestrul critică politica partidului comunist în ce priveşte accelarea industrializării ţării şi întărirea comerţului de stat a cărui influenţă se arată dezastuoasă, mai ales în sectorul agricol şi alimentar. Criticile sunt fundamentale, ele fac să se clatine Golemul statului comunist, astfel că autorul nostru se grăbeşte să tragă concluzia: "Eu îmi interzic orice comentar asupra actualei economii impuse ţării, fiind conştient de decisiva importanţă a problemei externe". Să recunoaştem suntem departe de încrederea arătată realizărilor regimului comunist român din prima lui scrisoare din Junie 1974.

 

Pe ziua de 11 Febr. l-a vizitat Virgil Cândea, prietenul istoricului Radu Valentin, acesta i-a făcut o puternică impresie. Este inteligent, de solidă formaţie, documentat şi totul fără ostentaţie, cu un seducător natural în dialog. "I-a produs o imensă plăcere, confirmându-i convingerea pe care o am că în ultimii 20 de ani s'a format o elită intelectuală în România de cea mai aleasă calitate". Cât de mult se înşela maestrul în aprecierile lui asupra acestui personaj, nu altfel de cum o făcuse şi în legătură cu însuşirile filiale şi sacrificiile depuse de alde Vasile Dumitrescu. Să recunoaştem Pamfil Şeicaru se afla înconjurat de nişte oemeni care au aruncat peste el otrăvita cămaşă a lui Nessus.

 

Însfârşit îi cere lui Valentin să caute în colecţia Curentului din anii 1938-1942, un articol al lui I.U. Soricu despre plagiatul lui Lucian Blaga.

 

Se plânge de E. Micu, presupus profesor universitar, care total nefondat îl declară un rechin al presei şi un şantajist şi trece peste faptul că datorită lui P. Şeicaru s'a mutat "Gândirea" de la Cluj la Bucureşti, prezentarea grafică a revistei ca şi a Hienei se făcea la Cultura naţională condusă de vărul lui Duiliu Zamfirescu, Simionescu Râmniceanu. E. Micu nu aminteşte turneul de şezători al Gândirii organizat în 1923 cu participarea, merită să-i cităm, a lui Mihail Sadoveanu, G. Tutoveanu, Topârceanu, Demostene Botez, N. Crainic, Ion MarinSadoveanu, Bacovia, Păstorel Teodoreanu, Ionel Teodoreanu, Ion Minulescu etc. turneu încheiat la Râmnicul Vâlcii. Se înţelege că la toate şedinţele a participat ca director şi Cezar Petrescu. La Fălticeni maestrul a ţinut o cuvântare  cu prilejul împlinirii a 60 de ani, a lui Mihail Sadoveanu.

 

Marele ziarişt se mai înteresează de cartea: "Moartea unui istoric: N. Iorga" de M. Stoian cu prefaţă de Macovescu, o prezentare, cum aveam cartea puteam să-mi dau seama de asta, în care uciderea marelui N. Iorga e manevrată în interesul propagancei comuniste, în timp ce reprezentanţii aceluiaşi regim din ţară făceau afaceri cu principalul criminal al profesorului stabilit după război la Muenchen, Boeru.

 

Speranţa marelui ziarist era Virgil Cândea despre care scrie la 12 Februarie: "După convorbirea avută cu Virgil, în care sinceritatea a fost regula, ca şi grija de a discerne interesele vitalale oropsitei noastre naţii, după despărţire nu m'am simţit singur, un biet bătrân Don Quijote care călăreşte pe o iluzie (pentru proşti, pentru mine o certidudine) în pustiul moral al exilului. Oricum este inviorător să nu te simţi singur să constaţi că în ţară s'a format o nouă generaţie care se preocupă de aceleaşi probleme ca şi tine, singuratecul de 30 de ani şi te înţelege. "Gravă eroare! Virgil Cândea - dacă acesta e adevăratul său nume - este un produs de ultimă oră a regimului comunist, mereu cu o faţă binefăcătoare, zâmbindă, prin care se îngrijeşte ca dispoziţiile partidului să fie ireproşabil aplicate, fără ca cel vizat să se simtă prea lovit, nu i se distruge totala încredere, dar în acelaşi timp unul ca Virgil are grijă ca să-şi cultive interesele proprii prin galoanele noi ce i se pun pe umeri, asigurându-i mult visata ascensiune.

 

Psihologia unui atare personaj, e aproape de nepătruns pentru un om cu principii sănătoase căci reacţionează după propriile sale legi, ce-şi scot sabia din teacă şi-l execută pe cel ce îndrăzneşte să i se aşeze în calea parvenirii sale. Un atare individ, mare boss comunist e descris de Marin Preda în Cel mai iubit dintre pământeni, în soţul Matildei. Acesta introducând-o în cercul noii clase muncitoreşti cum o numeşte Djilas, după ce femeia face câteva gafe de neiertat se trezeşte abandonată, fără să ştie dece, în urma unui simplu bilet pe care-l lasă Matildei, urmând ca odată cu poşta viitoare să i se trimită şi sentinţa de divorţ.

 

Desigur, Pamfil Şeicaru nu impunea astfel de măsuri, el era un biet bătrân Don Quijote - chiar aşa se autocaracteriza el însuşi - pradă unor idealuri ca Patrie şi neam, în care indivizi ca Virgil de mult nu mai credeau, ei se conduceau după zicala "Acolo unde e bine, mi-e şi patria" (Ubi bene, ibi Patria), deviză tot mai însuşită şi de tinerii de astăzi educaţi în spiritul României postcomuniste.

 

E înteresant că Radu Valentin nu-i trimite maestrul cărţile de care are nevoie, să dăm ca exemplu cartea "Rusia la Dunăre" publicată de Leon Casso în 1912 cu prilejul a 100 de ani de la anexarea Basarabiei, autorul fiind la acea dată ministrul şcoalelor, al ţarului Nicolae al II-lea.

 

În timp ce Virgil ca bun comunist îi trimitea două volume consacrate lui Eminescu de Călinescu şi Enigma Otiliei de acelaşi autor. Cu toate acestea Pamfil Şeicaru îl invitase pe Radu Valentin împreună cu soţia sa la Muenchen şi se arăta îngrijorat când Virgil nu-i mai da niciun semn de viaţă şi adaogă faptul că s'ar cuveni ca prietenul lor comun să se oprească la Muenchen când pleacă peste hotare. Maestrul nu vrea să înţeleagă situaţia sa că cei din ţară l-au părăsit, de unde greutăţile materiale prin care trece, încurându-l costul traducerii fiind de 12 mărci pagina. Mărturiseşte că foarte cu greu a izbutit să-şi asigure costul biletelor de avion pentru 2 persoane la Madrid fiind de 1.500 mărci, dar trebuie să-şi reînnoiască le titre de voyage lichidându-şi căminul din Spania. Cu toată precara sa situaţie financiară, eternul nervus rerum gerendarum, este străin scepticismului şi crede cu tărie în linia ascendentă a neamului său. La 12 Aprilie 1976 face bilanţul ultimului an: patru lucrări şi o piesă de teatru. Dacă am lua în considerare şi pe cele traduse în limba germană ne-am referi la "Finlandizarea Europei", declarată unul din apogeele sale creatorare, "Antagonismul ruso-chinez şi Europa", "Mica Romă" pe când piesa de teatru este Excelenţa sa Rică pe care a trimis-o pentru a fi dactilografiată lui Radu Valentin, la Bucureşti, deci ar putea fi găsită în arhiva acestuia lăsată în custodia urmaşilor săi.

 

Vorbind de cele trei lucrări ale sale e conştient că ele vor putea să-l fixese ca o ţintă demnă de doborât de cei de dincolo de Nistru, dar acest risc l-a cunoscut dealungul lungii sale cariere de exercitare a profesiei. Ceea ce urmează trebuie citat, (5 Mai 1976) fiind de o deosebită importanţă: "Revin la Iaşi, când a fost la 9 Februarie la mine prietenul nostru comun (Virgil Cândea n.n.) am pus problema traducătorului de limba engleza şi l-am intrebat ce bursă i s'ar putea acorda. Mi-a spus că nu este o problemă indisolubilă. Deci la bursă adăogând casa şi masa plus 1.000 de mărci pe lună ar fi pentru traducătoare un paradis, deşi va avea de lucru. Teza ei de doctorat de literaură comparată am conceput-o pentru viitoarea utilizare ca o conferinţă în ţările de limbă engleză, având ca o carte de vizită teza de doctorat privind literatura din ţările de limbă engleză: Statele Unite, Canada, Australia, Noua Zelandă etc. Că persoana în chestie a înţeles greşit şi a dat drumul unei imaginaţii ce constrasta cu ceea ce am sugerat, regret. Pe mine mă înteresează traducerea din limba engleză pentru informaţia directă, nu a travers "Le Monde". Nepoata mea îmi va fi de folos ca medic, nu uita că am 82 de ani. Îmi pare rău că ai înterpretat afectiv ca un interes ceea ce este un pur interes profesional, care pentru mine are o importanţă majoră. Lângă mine nu stă nimeni fără să fie contaminat de intensitatea muncii mele. Nu confund interesele mele, către sfârşitul vieţii, aşa de precise cu vagul divagaţiilor romantice. Ştiu eu dacă ursitoarele îmi vor da încă 6-7 ani de viaţă - în sensul de viată activă! Constat că nu ai ajuns să mă cunoşti suficient, de aici unele concluzii eronate."

 

De-acum maestrul începe să-şi dea seama de preţul colaboratorilor săi, de unde amarnicele concluzii ce le poate trage din unele evenimentele mai mult decât reale: "I-am scris lui Zub şi scrisoarea a rămas fără răspuns. I-am scris lui Virgil şi iarăşi tăcere. Dar de ce să mai vorbeşti de contacte chiar atunci când cel care caută contacte este prea cunoscut în ceea ce priveşte convingerile lui şi nu află răspuns? Am sentimentul că sunt un invid care nu inspiră încredere şi determină retranşeri în tăceri semnificative."

 

Ceea ce se conturează ca o amăgire tot mai mare pentru P. Şeicaru, va corespunde unei evoluţii bine precizate a celor de dincolo, reprezentanţii partidului, deoarece era o iluzie a maestrului că va putea ajunge, prin legăturile respective la sufletul poporului român. Zidul cortinei de fer de arăta de nepătruns. La început, comuniştii s'au declarat mulţumiţi că l-au redus la tăcere pe furiosul polemist, în orice caz cu toate criticile imputate regimului impus la guvernare de ruşi, deschidea o portiţă şi spre realizările, fie şi constatate ca ridicate pe nisip mişcător, preşedintele nu era atacat, mai ales prin colaboratorii săi de la Curentul, era pur şi simplu preaslăvit, Vasile Dimitrescu declara în aceeaşi foaie că e mândru când vede ce vrednic preşedinte are România, în persoana lui N. Ceauşescu. Să recunoaştem că P. Şeicaru nu a atins nivelul unor atare aberaţii, în fond referindu-se la preşedintele ţării afirma o realitate nu mai că pentru exilaţii români, doar pronunţarea corectă a numelui acestui om însemna că eşti cu el, cum de altfel i s'a spus fără menajamente chiar şi maestrului. Dar, desigur prin înfluenţele celor din jur, şi a unor schimbări ce nu pot fi contestate, marele ziarist a ajuns la convingerea că prin antirusismul său va putea ajuta poporul român să scape de robia rusească a unei gubernii, în care urmăreau sovieticii să o transforme. Deci, fără să-şi trădeze idealurile sale cum le purta în conştiinţă, de pe vremea când conducătorii de azi ai României nici nu se născuseră încă.

 

Astfel s'a trecut la a doua etapă, ca regimul comunist să sprijine editarea unor lucrări ale maestrului, nu cu gândul cel mai din urmă ca prin numele lui ar fi putut să aibe nişte căştiguri apreciabile din care profita desigur elita comunistă. Astfel, a avut loc publicarea primelor două broşuri mai ales "Dunărea - fluviu a cinci mări" apărută în ţară fără să poarte numele autorului, putea să slujească în primul rând interesele regimului din ţara noastră. În acelaşi context se încadra şi Karl Marx şi românii, carte tradusă în germană de cineva din ţară, şi i s'a impus lui P. Şeicaru să se respecte textul german al lui Oţetea, făcându-i-se şicane maestrului şi în legătură cu comentarul său de către un profesor din ţară, ce avea interesul să întârzie "sine die" apariţia lucrării. Fără îndoială acel institut de studii istorice şi politice, cum a fost prezentat maestrului nu exista în Germania sub această formă îi se chema editura de studii istorice şi politice, unde se publicau texte de a căror valabilitate era responsabil autorul. Chiar faptul de a reţine 2.000 de exemplare nu putea aparţine editurii germane ci a celor ce aveau dreptul s'o facă, alături de autor.

 

Desigur că bilanţul a fost dezastruos şi asta fiindcă în Germania nu există un public larg înteresat de asemenea subiecte, pe când specialiştii se numărau pe degete şi mare parte dintre ei aşteptau să primească lucrarea ca pe un omagiu din partea autorului. Deci, nu din cauza lipsei de valoare a lucrărilor vânzarea lor a lăsat de dorit, nu eram în România unde fiecare instituţie şi bibliotecă erau obligate să cumpere cel puţin un exemplar, şi prin intervenţia statului totalitar în republica română socialistă se crease un public larg de cititori care garanta vânzarea a zeci de mii de exemplare, cum s'a întâmplat cu aceeaşi carte apărută în româneşte, pregătindu-se a doua ediţie.

 

Noi avem o suspiciune nu chiar utopică: după cum bine ştim, cam în aceeaşi epocă, chiar puţin mai târzie, Vasile Dumitrescu anunţa printr'o scrisoare publică datoria sa pentru publicarea Curentului şi a Articolelor de fond din anul 1944 ale maestrului, şi susţinea că ea se ridica la 37.000 de mărci ori după cea mai mărinimoasă socoteală nu se putea ajunge la o asemenea sumă decât dacă s'ar fi referit şi la banii cheltuiţi la tipărirea broşurelor maestrului, dovadă că toate aveau aceeaşi sursă de origine bine stabilită, din ţară. Pentru asta mai pledează apariţia în continuare a Curentului, V. Dumitrescu a găsit nişte sponsori gata să ajute Curentul, fără să ajungă la enorma sumă de 37.000 DM care astăzi ar fi de cel puţin 60.000 de mărci-valută cum le numeau cei străini de aceşti bani germani.

 

Dacă mai punem în discuţie şi eventuala intervenţie a ambasadei ruse din Bucureşti, informată asupra noii colaborări a unui fost condamnat la moarte in 1946 pe lângă autorităţile româneşti, toţi aceşti factori au contribuit la sistarea sprijinului financiar dat lui P. Şeicaru, mai ales că o carte de 450 de pagini tipărită în Germania cum se prezenta "Finlandizarea Euopei", costa pur şi simplu o avere. Desigur, ea ar fi putut fi publicată dacă ar fi fost dedicată marelui fiu al poporului N. Ceauşescu, dar nu putea fi cheltuită pentru cărţile lui Şeicaru, bazata pe idei neconforme cu ale comuniştilor, de pildă contestă valabilitatea actului de la 23 Aug. 1944, socotit sfânt pentru cotropitorii ţării, chiar şi peste ani preşedintele Iliescu îl omagiază pe fostul rege Mihai I pentru înţeleptul său act de curaj, căci dacă nu ar fi fost realizat actul de trădare al capitulării de la 23 August, adică pentru venirea la putere a partidului comunist al celor o mie de membrii, noi sigur ne-am fi prăpădit ca neam.

 

În consecinţă prietenul comun al lui Radu Valentin, Virgil Cândea a primit misiunea să-i aducă la cunoştiinţă maestrului că i se retrag toate subvenţiile editoriale, ultima broşură editată fiind cea despre Karl Marx şi Românii, cum s'a şi întâmplat. Dar cum comuniştii nu puteau să rostească un fapt în toată lumina adevărului gol-goluţ, Virgil, dragul de el, a recurs la stratagema că secretara pentru traducerea în engleză nu ar fi o problemă să fie numită dacă nu ar fi nepoata marelui ziarist de unde se bănuiesc alte interese decât cele de interes naţional.

 

Deci maestrul cu toată trista realitate, va fi în continuare minţit ca nu cumva să se întoarcă impotriva lor, pe când marele ziarist avea tot interesul să menţină statusul quo pentru a nu-l pierde pe V. Dumitrescu pe care continua să-l laude pentru fidelitatea lui: "Crede-mă că nu este chiar uşor la 83 de ani şi şase luni să-ţi menţii intactă încrederea în tine. A fost un miracol apariţia lui Vasile Dumitrescu, el îmi rezolvă toate problemele, face sacrificii de timp şi bani, convins că eu pot servi interesele României, aşa de nedrept proiectată în opinia publică germană şi cu atât mai mult americană. Fireşte că nu-mi fac iluzii asupra efectului pe care-l produce în bine scrisul meu, dar puţinul ce l-ar putea realiza este oricum un bine decât nimic. El este însă convins şi entuziast."

 

Maestrul se exprimă în acest fel, deoarece fără ajutorul acestui Dumitrescu ar fi fost pus pe drumuri, şi după cele ce i-am scris eu nu sunt chiar convins că n'ar fi vrut să scape de sub tutela lui, tiranică. Dar ceea ce putem constata fără drept de apel, acest Dumitrescu îi rezolva toate problemele ori în această calitate, pe care am subliniat-o şi eu incă de mult, el să nu fi ştiut unde şi la cine se află manuscrislele maestrului, odată ce ele nu-i puteau părăsi locuinţa fără ca el să nu le aibe în mâini şi putea să le expedieze la o adresă pe care numai el o cunoştea. Este dovada peremptorie că acest Vasile Dumitrescu juca pe lângă maestrul rolul ce îi era încredinţat de oamenii regimului din Bucureşti, pe marele lor conducător îl lăuda fără a clipi din ochi, în noul Curentul al cărui director era, post cumpărat pe bani de unde se vede că nu era chiar aşa de dezinteresat cum, constrâns de împrejurări, îl descria maestrul. Nu m'a contrazis şi nici nu s'a supărat atunci când îi demonstram că am toate motivele să nu am încredere în respectivul om, a cărui adeziune la politica ceauşistă se putea citi de la distanţă, şi ar fi de condamnat dacă ar fi intrat în datorii pentru a ridica în slăvi pe un N. Ceauşescu, înconjurat de oamenii săi care pentru aceleaşi laudaţii primeau posturi grase şi vile la şosea, cheltuind 37.000 lei (original manuscrisul, corectat de mărci ?, R. Vuia) într'o noapte de chef petrecută la Maxim sau alt loc de petrecere parizian.

 

Dar tocmai prost nu-l consideram pe aceste Vasile C. Dumitrescu!

 

Însfârşit, discută posibitatea de a veni în ţară pentru a face o cură la băile Slănicul Moldovei pentru răguşeala sa cronică. S'a gândit să meargă în luna Septembrie când va termina de publicat ultima carte din cele patru. A întervenit un fapt în sine lămuritor. Când a primit lucrarea lui Al.  Zub, "Kogălniceanu istoric" o monografie monumentală, fiindcă i-a plăcut modul de prezentare a editurii Junimea din Iaşi, i-a propus directorului editurii pentru publicare în limba română a carţii lui "Roumanie dans la grande guerre" la care a răspuns să-i trimită lucrarea pentru a se putea pronunţa. I-a expediat-o prin avion recomandat, dar spre uimirea lui n'a căpărat niciun răspuns. Deci nu i-a confirmat primirea şi asta deoarece numele său "este pentru toţi al unui ostracizat, stigmatizat în curs de 27 de ani prin toate insultele care s'au repetat cu o insistemţă semnificativă. Citează şi cartea "Gândirea şi gândirismul" de E. Micu în care e făcut, cum am mai scris-o, rechin al presei, mare şantajist. Ori ce să spună cititorii de persoana lui când e pecetluită ca odioasă şi se duce o acţiune metodică de defăimare a numelui său. Desigur editarea cărţii sale "România în marele război" ar fi anulat toate insultele, toate calomniile ce i s'au dus. În legatură cu cartea lui, a citit o lucrare a lui Dan Berindei "La Roumanie, 1877" în care ţarismul era zugrăvit în toată felonia sa, deci şi-a putut da seama că nu pentru asta nu putea fi publicată în româneşte "La Roumanie dans la grande guerre" ci din cauza numelui autorului: "Stigmatizat, ca ostracizat, eu nu sunt dispus să vin în ţară ca prietenii să mă ocolească de teama securităţii". Cu acesta se închie legenda defăimătoare că marele ziarist Pamfil Şeicaru ar fi vizitat România, ori documentele arată că l-a oprit jocul dublu al regimului comunist care peste hohare recurgea la serviciile sale de ziarist şi scriitor, ca în ţară să menţie cu obstinaţie acţiunea de defăimare a numelui său.

 

Fără îndoială, P. Şeicaru, şi-a păstrat demnitatea sa de om al idealului ce nu putea fi trădat, în niciun moment al vieţii lui, n'a fost un colaborator al unui regim dement, a căutat chiar alăturea de el să slujească interesele neamului românesc şi ale Patriei subjugate.

 

"Oricât de mare mi-ar fi dorul de ţară şi utilă o îngrijire medicală în ţară, refuz să vin" şi nu uita să mulţumească lui şi prietenului fără egal (Virgil Cândea n.n.) că au reuşit împreună să aranjeze chestiunile editoriale ca şi posibilităţile de a da o altă imagine ţării şi poporului român. (6 Aprilie 1977)

 

Totuşi nu-l părăseşte voinţa de a publica celelalte lucrări, pe lângă Karl Marx despre români în 30 Martie, Finlandizarea Europei la 1 Mai şi Naţionalităţile în Rusia Sovietică la 1 Junie. Din păcate nu a apărut decât prima, celelalte două au rămas în manuscris. (5 Martie 1977)

 

În legătură cu mareşalul Ion Antonescu, ştim că l-a văzut la Olăneşti în Aug. 1944, cerându-i să plece de urgenţă în Spania. La Madrid, unde ca om de meserie, gazetar şi tipograf, va căuta colaboratori pentru o revistă franceză şi engleză, amândouă săptămânale. După se aranjează totul se va întoarce pentru a stabili împreună, programul de acţiune: "Vei avea semnat de Ică (Antonescu) un ordin să ţi se pună suma necesară, la dispoziţie, arvună". Dar că, omul regelui, îi adusese la cunoştiinţă lui Niculescu-Buzeşti, şeful cifrului, că Şeicaru a plecat cu misiune la Madrid, şi ei au comunicat legaţiei germane că el nu pleacă la Madrid ci la Lisabona pentru a semna armistiţiul. Nemţii sezizaţi de Niculescu-Buzeşti nu i-au dat viza decât de intrare, cum va declara mai târziu într'o carte a sa ministerul de externe al României la Berlin, Ion Gheorghe. Maestrul rămâne blocat în Berlin de unde nu-i eliberat decât la 12 Septembrie, deci întreg planul de a pune bazele unei tipografii unde să se editeze două ziare, francez şi englez, cu scopul de a continua lupta împotriva Rusiei Sovietice, cotropitoarea României, nu a reuşit, din cauza unor politiceni români, neincrezători în proprii săi oameni.

 

În ziua de 7 Aug. 1944 mareşalul Antonescu, i-a spus lui P. Şeicaru că prin ministrul său la Stockholm a obţinut de la ruşi trei puncte mai are două, Ruşii nu vor să-i apuce iarna în Carpaţi.

 

La 21 Iunie 1977 marele ziarist şi istoric îl vede pe Al. Zub, sfios şi delicat ca o domnişoară. Curiozitatea, spiritul critic, vioiciunea spiritului, scrie maestrul îl fac să fie o încântare.

 

La 10 Octombrie 1977, maestrul se consideră în posesia tristului destin al Casandrei, care fusese dăruită de zei să prevadă viitorul şi în acelaşi timp să nu fie crezută. Biata fiică a regelui Troiei, Priam!

 

Îl supără faptul că Radu Valentin a renunţat la proectul de a vizita Bavaria ca şi promisiunea lui Virgil, ca în drum spre Geneva să se oprească pe la el: "Zub a trecut să mă vadă împreună cu Paul Miron, dar au sat doar câteva ore şi s'au întors la domiciliu. Bucuria a fost de scurtă durată. Ce tânăr este Zub, pare un adolescent, privirea iscoditoare să vadă cărţile mele. Le răzfoia grăbit să facă un popas la pagina unde văzuse o subliniere pe care o citea atent, ca să descopere ce m'a interesat. Ceva similar am văzut la N. Iorga. Din nefericire, nu am putut să menţinem măcar un contact epistolar. La adresa pe care mi-a indicat-o, scrisoarea trimisă s'a întors "necunoscut la adresă".

 

Ce magnific îmi pare maestrul în caracterizările ce le atribuie tânărului istoric Al. Zub comparându-l chiar cu inegalabiul Nicolae Iorga, pe când el se prezintă cu măruntul Paul Miron, cunoscut ca omul Bucureştiului strămutat pe meleagurile Freiburgului. Obsedat ca nu cumva întâlnirea cu marele ziarist să-i întunece ascensiunea în carieră, s'a pretat la cele mai josnice atitudini culminând cu adresa pe care nu i-a dat-o din teama ca maestrul să nu-i facă o vizită neaşteptată, ceea ce ar fi fost imposibil datorită distanţei ce îi despărţea.

 

Întretimp celălalt tânăr istoric apreciat de maestru, Dan Berindei dacă bine îmi aduc aminte a "emigrat" în Franţa de unde s'a întors după Dec. 1989, în noul regim e profesor, academician ori având în vedere nivelul de pregătire inflaţionist al academicienilor de astăzi parcă mi-aş spune că bunele speranţe ale marelui ziarist au fost încăodată înşelate.

 

În Dec. 1977 maestrul îşi anunţă mutarea dintr'o cameră de hotel din Karlsfeld unde a locuit trei ani şi 15 zile într'un mic apartement din oraşul Dachau, capitală de judeţ şi pitoresc prin abundenţa grădinilor.

 

La 10 Ianuarie 1978 se împlinesc exact 50 de ani de la apariţia Curentului.

 

Tot în acest început de Decembrie a apărut în editura de studii politice şi istorice (titlu just) Însemnările lui Karl Marx despre români.

 

Veguţa, sora maestrului cu o răbdare de călugăr benedictin a căutat să pună ordine în corespondenţa maestrului şi în manuscrisele nepublicate care nu sunt puţine.

 

Află de moartea prof. Giurescu şi recomandă să-i procure "În război" de Duiliu Zamfirescu unde este evocată înmormântarea maiorului Giurescu.

 

Nu uită să-l roage pe Virgil să grăbească paşaportul lui Costache şi vrea să obţină şi prin proces, dintre lucrurile Veguţei bustul său realizat de Oscar Han pe care fiul surorii lui, Marica vrea să-l înstrăineze. Unde poate să fie astăzi acest bust care nu mă îndoiesc îşi are desăvârşirile sale?

 

Iată că şi lipsit de mijloace de a publica o lucrare mai voluminoasă, în scrisoarea din 23 Dec. 1978 maestrul aşteaptă la 20 Ianuarie apariţia în limba germană a unei lucrări de 450 de pagini care urma să aibe titlul de "Finlandizarea Europei" dar Institutul de studii istorice şi politice, de fapt editura i-a găsit un titlu mai adecvat "Dimensiunile politicii Rusiei ţariste şi sovietice în Balcani", care corespunde mai exact conţinutului cărţii. Dacă va primi un verdict favorabil va fi editată în limba engleză, în America. Dar cum ştim că în această formă nu va putea să apară, oare nu constituie un simplu vis care încă îl mai ţine în viaţă pe marele nostru ziarist şi îl determină să-şi imagineze ceea ce nu are şansă să se rezolve în realitate, exact iarăşi ca un erou de Balzac sau însuşi Balzac. Nu vrea să se lase învins atâta timp cât simte atâta energie tinerească în spiritul său. Prietenii cei buni, cum îi crede maestrul îi scriu tot mai rar. În Nov. 1979 visează că la 15 Dec. îi va apărea "Weg nach Helsinki" (Drumul la Helsinki în loc de Finlandizarea Europei) şi la 1 Ianuarie va apărea Curentul cu sperenţa să-i poată adăoga 4 pagini în germană. Curios că nu de mult colegiul de redacţie a hotărât să scadă numărul paginilor româneşti de la 8 la 4, deci unde ar mai avea loc şi cele germane. Ne face impresia că marele ziarist cu toată luciditatea minţii sale, vrea să arate zişilor săi prieteni - Radu Valentin şi Virgil Cândea - că şi fără ajutorul lor drumul său spre succes e larg deschis. De altfel cei doi, unul l-a uitat total, pe când Radu Valentin îi scrie foarte rar.

 

În ultima sa scrisoare din 23 Martie îi scrie mai tânărului istoric: "nu te preocupa de data de 18 Aprilie când voi împlini 86 de ani. Au mai puţină importanţă decât luna Mai când îmi va apărea în traducere lucrarea consacrată Papei şi insfârşit "Weg nach Helsinki" cu prefaţa lui Franz Josef Strauss. Este o victorie la 86 de ani."

 

Sigur, visul său suprem Finlandizarea Europei nu a apărut până astăzi, nici lucrarea consacrată Papei Giovanni Paolo II, la care ţinea foarte mult.

 

După ce-şi aminteşte de felul de a crea a lui Cezar Petrescu, Balzacul românilor, va încheia corespondenţa cu un citat din Chateaubriand: "sunt la vârsta când omul speranţă dar timpul lipseşte speranţei. Şi eu voi avea la 18 Aprilie 86 de ani. Precum vezi, ce puţin timp de lucru au speranţele mele. Grăbesc deci să dau fiecărei zile o bună folosire."

 

2 a.)  Din corespondenţa cu dna dr. Virginia Munteanu Şeicaru (Veguţa)

 

Karlsfeld 20 Decembrie 1976

 

Stimate Domnule Doctor

 

Este o zicală populară: "de-i întinzi un deget, el îţi ia mâna toată". Aşa ar putea înterpreta oricine afară de Dv. care cu atâta înţelegere şi spontaneitate -  nu numai de om şi doctor - dar şi de român - aţi venit în ajutorul fratelui meu în suferinţă. Deşi nu vă cunosc personal, totuşi mi-am dat seama că sunteţi medicul pentru care nu buletinul de identitate şi nici ce hram porţi, ci numai suferinţa bolnavului înteresează. Efortul, perseverenţă şi mai ales sufletul ce-l dăruiţi, este tratamentul pe care bolnavul îl simte în prezenta Dv. Nu este o introducere ce o fac ci motivul care mă determină să solicit ce urmează.

 

Am primit ieri - 18 XII - o scrisoare de la draga şi neuitata mea colaboratoare inegalabilă - sora Valerica Rusu - ardeleancă din regiunea moţilor, aceasta spune mai mult decât aş scrie pagini. Mi-a fost nelipsită în viaţa mea de medic din 1941, când am numit-o soră, pănă în 1948 când - nu Ministerul unde lucram, n'aş putea să spun căci nu ştiu, am fost pastilată - termenul este "comprimată", revine la acelaşi numitor. Dar din ziua aceea şi până astăzi, chiar  şi în timpul anilor (cinci la număr) când am absentat, copila aceasta a mea, născută sufleteşte, este nelipsită. Oriunde eu aş fi ea este prezentă la sora mea, unde e şi locuinţa mea. Poate voi avea ocazia să ne vedem, când vă voi da momente din viaţa ei, strâns legată de a mea.

 

În scrisoare, între altele îmi scrie, redau textual: "Doamnă Doctor, vă rog mult de tot, ajutaţi-mă în legătură cu boala mamei mele. Domnul doctor mi-a spus să-i fac rost de singurul medicament care-i va da o aneliorare şi deci puţină linişte celor de acasă. Medicamentul se numeşte "Carbonat de Lithiu", tablete, o cutie, care nu se găseşte la noi, numai la nemţi. Acesta o va mai linişti că mult se chinuiesc ai mei, când pleacă şi nimeni nu ştie pe unde o ia. Eu şi sora mea şi pe de-asupra drumurile ce le facem din Bucureşti până la noi acasă, ca să-i mai ajutăm pe ai noştri. La Dv. alerg Doamnă Doctor, la cine aş putea merge. Vă mulţumesc din toată inima. Vă doresc multă sănătate, Valerica".

 

Sigur m'am dus imediat la farmacie. În primul rând mi-a cerut reţeta, foarte natural şi al doilea costul, 20 de mărci. Vă închipuiţi câtă tristeţe în mine, că acestui copil al meu nu pot să-i vin în ajutor. Alerg la cel care am înţeles, este pătruns de cel mai ales dar ce-l poate avea omul - virtutea - ce nu se moşteneşte ci este în tine şi cu tine părăseşte viaţa, când sorocul a sunat. Dacă scrisoarea mea vă răpeşte din timpul Dv. atât de preţios, treceţi cu vederea şi faceţi cum vă va fi cu putinţă. Îndată ce fratele meu va putea, el va fi cel care se va executa în locul meu.

 

Sfintele Sărbători şi Noul An 1977 să vă dăruiască din plin tot ce meritaţi pe lângă sănătate şi să ne aducă Pacea mult dorită! La mulţi Ani!

 

Dr. V. Şeicaru Munteanu        

 

 

12  I  1977

 

 

Stimate Domnul Doctor

Nevoia mea şi înţelegerea ce aţi arătat-o pentru fratele meu, mă determină să apelez la Dv. în legătură cu sănătatea fratelui meu. Iată despre ce este vorba. Activitatea lui depăşeşte măsura, atât ziua cât şi noaptea. Mai ales noaptea mă face să fiu şi mai plină de grije. Orele îi sunt nelimitate, tot timpul lui se petrece numai în citire şi scris. După miezul nopţii este o mică pauză în care timp plecăm pe cărările vieţii noastre, toată în ţară. Fiecare colţ străbate, cu memoria inegalabilă pentru vârsta lui, figuri şi întâmplări sunt readuse în acestă cameră de hotel, unde îşi petrece de doi ani trecuţi, viaţa. Sigur că alături de bătrâna lui soră îşi plimbă amintirile - nu de plimbări - de alinător al suferinţelor trupeşti şi sufleteşti. Aceasta ne este singura desfătare, deci o odihnă bună a dânsului, alteori o revoltă, venită din cunoaşterea în adâncime a învinurilor pentru cei care au avut în mâinile lor destinul Patriei. Rezultatul, imposibilitatea de a se lăsa în voia somnului, marele întăritor al sistemului nervos, odihna binefăcătoare. Nu îndrăznesc să-i dau nici un medicament fără să-mi fie prescris. Nu cunosc ceea ce se numeşte mândrie, ci cum gândesc şi  cum mă cunosc aşa-mi este vorbirea. Vă dau un exemplu, care poate mai bine dovedi gija mea. În noaptea aceasta, este aproape 5 dim., a fost imposibilă adormirea. Noua carte pe care o va scrie se află în epoca de "zămislire" deci îndelungată muncă a bietului creier pentru dreapta documentare a tezelor aduse. Aceasta l-a adus în culmea imposibilităţii de a dormi. I-am dat două valeriane (acume se numesc extraveral) şi o dulceaţă, zahărul fiind şi el un calmant. Acum a aţipit, îi aştept respiraţia care-mi dovedeşte că a adormit. Sigur că mult mă îngrijorează. La vârsta lui, după o viaţă întreagă de luptă pentru adevărul istoric, precum şi al bietului om, ca individ în societate, deci nedreptăţit, are absolută nevoe de odihnă. În timpul zilei se odihneşte, chiar foarte bine, cu mici tresăriri, dar noaptea constituie o problemă. Voi face numai ce veţi hotărî, să-i putem da o tonificare sistemului nervos, pus la atâtea şi îndelungate încercări; precum şi posibilitatea de a dormi, fără frământări, ceea ce vine la acelaşi numitor.

 

O altă problemă este şi aceea a răguşelii în timpul vorbirei. Siropul trimis este minunat, dar vreau să ştiu ce determină această stare. Dus în timpul verii la radiolog pentru examenul pulmonar, a văzut o zonă umbrită, nu pot eu preciza în ce zonă, cred că la laringe. Acum şase zile a fost dus la un medic laringolog, de către cel ce se poartă mai mult decât de i-ar fi propriul lui copil. Şi acesta a văzut zona umbrită. I-a prescris următoarele medicamente: Bisolvonamid (60 tablete) trei pe zi, să fie repetată reţete de trei ori şi altul Transbronchin 30 capsule 3 pe zi. Dar după câteva zile m'am întors la siropul cu acelaş nume ca şi capsulele. Formulele sunt apropiate de cel al siropului, dar rezultatul bun îl dă siropul. Situaţia la ora actuală este următoarea: Nu tuşeşte ca să mă îngrijoreze - mai ales cât ia siropul. Dar vorbirea cu tendinţa de intensă răguşeală, mă determină să fiu îngrijorată, gândindu-mă la acea umbră văzută radiologic, deşi laringologul a spus că nu-i motiv de îngrijorare.

 

Atât mă doare, că nu pot face - fiind în imposibilitate - să fac ceea ce am făcut o viaţă întreagă celor greu încercaţi în viaţă, indiferent de vârstă, dar mereu în lumea celor năpăstuiţi, chiar când am fost îndepărtată din serviciu.

 

Stimate Domnule Doctor, poate vă răpesc din timpul Dv. preţios, dar iubirea ce aţi arătat fratelui meu, mă determină să vă scriu. Este ora 6 dim. trecut. Dânsul doarme liniştit, mă voi culca şi eu. Vă aştept hotărârea şi vă asigur că nu voi ieşi din cele ce veţi dispune. Am uitat şi este necesar să spun - tensiunea e normală (16/9) la vărsta dânsului găsesc că este bună.

 

Cu cele mai adevărate mulţumiri şi recunoştiinţă

                                                          dr. Virginia Şeicaru

 

28 III 1977

 

Stimate Domnule Doctor,

 

Răspunsul la scrisoarea mea venit, atât de repede este însăşi dovada, nu numai al doctorului ci a omului în formaţia lui sufletească. De-alungul anilor, şi sunt din mila Domnului mulţi, 78 de ani în Noembrie, mi-a fost dat să înţeleg, unde-l aflu pe cel care Natura Creatoare l-a adus pe pământ. Şi ceea ce mi-a fost adevăratul îndreptar a fost însăşi viaţa, nu în huzur cî în mulţimea suferinţelor. Cu cât mi-au fost mai multe cu atât şi îmbogăţirea sufletului meu a fost mai mare. În faţa suferinţei a stat ceea ce am adunat, nu cu noţiunile primite prin învăţătură ci cu toţi cei care s'au îndreptat spre mine, un biet om ca oricare altul, ale căror dureri au aflat ecou în sufletul meu. Ce curios, în special la femei, cercetarea trebuia să o fac în însăşi viaţă lor, acolo aflam deseori dezlegarea suferinţelor de care sărmanele, se plângeau. Am lucrat în lumea muncitorilor, la spitale şi dispensare de la ţară şi în ce condiţii de lipsuri în organizare, plus deplasările. Pentru mine, mersul cu căruţa, era o plăcere. De! tinereţea în plinul ei, plus noutatea vieţii, aflai şi poezia ei! Erau începuturile male, în cea mai grea profesie de vindecător al durerilor fizice, înălţate pe suferinţele închise în om, în taina de nepătruns a sufletului. În 1930 am fost mutată în Bucureşti. Aici au fost anii mei cei mai frumoşi în lumea copiilor şi începutul adolescenţei când înmugureşte viaţa şi aşteaptă mângăierea unei lumi, care greu îl va înţelege şi-l va închide în ea. O! tinere coleg, ce frumoasă poate fi viaţa, dacă ştii şi vrei să le deschizi sufletul tău, lăsat la vârsta lor! Dacă te desprinzi de ceea ce îţi poate da bogăţia materială şi laşi lumina tainică să pătrundă în el, în om! Am avut fericirea, să pot avea colaboratori, toţi porniţi cu entuziasm în cariera aleasă. Sunt copiii mei, familia sufletul meu, domnule doctor, pe care şi astăzi îi port în tainiţa vieţii mele. Ei mi-au dăruit fericirea adevărată şi culmea şi azi la orice chemare a mea răspund, ca o continuare a celor petrecute în lumea copiilor şi a celor porniţi spre porţile necunoscute ale tinereţii. Deşi eram "pastilată" cum numesc eu noţiunea de comprimată adică dată afară, ei au continuat să ducă mai departe ceea ce noi lucrasem, dar acum pentru cei ieşiţi din închisori, cei întorşi din ţara tuturor nemerniciilor, a crimelor după zeci de ani (1955-1966) şi pdentru toţi cei care nu aveau cum să-şi amelioreze suferinţele fisice, întemeiate pe cele sufleteşti. A fost o echipă de opt medici de specialitate care s'ar dărui şi astăzi, chiar un telefon numai şi în miez de noapte sunt gata să alerge.

 

Au venit apoi anii de izolare în lumea celor ce nu pot cuvânta, lumea suferinţei Neamului nostru, de totdeauna. Ce înaltă Universitate a fost. Tot timpul s'o ai, ca să te descoperi pe tine în toată goliciunea ta, precum şi ale altora înlăuntru sau în afară, omul este acelaşi ce caracterul l-a format. Întoar-ceeae m'a dus iarăşi la învăţăturile necesare, ca să meriţi marea noţiune de Om. Fie femeie de serviciu, fie muncitoare la ferma Pipera, fie la Fruct-export, tot muncitoare şi ... la cei bătrâni, lipsiţi de orice ajutor, să-mi încălzesc sufletul şi să mulţumesc Domnului pentru mila şi iubirea Lui.

 

De ce am scris aceste rânduri? Simplu. Prezenţa arătată fără să cunoaşteţi, la suferinţa unui om în situaţia fratelui meu, cu atâta iubire, v'a trecut în sufletul meu alăturii de copiii, pentru care iubirea mea va până ce firul vieţii îmi va fi tăiat. Vă păstrez odată cu respectul şi sentimentul asemănător celor ce mi-au dăruit adevărata fericire a vieţii mele - iubirea şi mângăierea aproapelui. Să-mi iertaţi timpul ce vi-l răpesc, dar mi-aţi dat ceea ce caută bietul om.

 

Ar fi trebuit să încep cu grija de care sunteţi cuprins, în legătură cu suferinţa copilului pentru care rogu-vă să mă ţineţi la curent. Îmi veţi da bucurie şi mie şi fratelui că în căminul dvoastră s'a întors sănătos lumina părinţilor. Câtă suferinţă trebue să fi fost, şi poate mai este, pe măicuţa copilului: Femeia e adusă pe pământ să poarte toate durerile, pentru numai o rază de fericire şi aceea uneori iluzorie! Cu atât mai mult înţeleg grija dvoastră cu cât în acest timp de suferinţe şi mai ales de cutremurătoare nenorocire venită asupra bietei noastre ţări, am răsturnat ulei foarte fierbinte, luat de pe foc, pe picior. Ştiu să rabd, de-aceea s'a îngrămădit calendarul asupra mea! Vă rog să aveţi bunătatea şi să ne scrieţi că s'a întors copilaşul acasă şi că fericirea familiei şi-a reluat drumul. Alături vom fi şi noi, cei doi bătrâni, care vă păstrează o neştirbită iubire şi recunoştiinţă.

 

În legătură cu afecţiunea fratelui, dau următoarele amănunte: la 21 II - 22 II o stare de oboseală de somnolenţă şi nervoasă. 23 II, fiind la masă îmi spune: "Veguţa, nu pot mânca, mi-e frig şi nu ştiu de ce am un frison ce nu-l pot stăpâni. Temperatura 40 de grade. Chemat Vasile marele binefăcător, fără egal, anunţat aduce un doctor. Doctorul îi face o examinare pulmonară şi al cordului, spunându-mi că "nu se prezintă bine, cordul". I-a prescris următoarele medicamente: 1.) Gladiscol impreună cu Aldactone 50. Timp de 5 zile 2 digit. plus Aldactone de 3 ori pe zi. A şaşea zi 1 plus unu de 3 ori pe zi ... 2.) Bisolvonamid de 3 ori pe zi, 3.) Neuralgin N de 2 ori pe zi, dimineaţa şi seara. Nici n'am dat decât o zi. Temperatura se menţinea ridicată, oscila între 38 şi 39 grade. Medicamentele le-a adus băiatul Vasile şi tot el a chemat din nou pe medic, deoarece situaţia gambei, pe care nu o văzuse, m'a alarmat. Toată roşie aprins, dureroasă la palpare, m'am gândit - vă spun drept la erizipel, dar doctorul mi-a răspuns că în Germania nu mai există. Atunci am rămas cu gândul la tromboflebită. Am început să-i pun comprese reci, des schimbate. După 2 zile adus din nou, doctorul a prescris 1.) Traumanase-cyclin  de trei ori pe zi câte o capsulă şi 2.) Trombosanol - soluţie, comprese zi şi noapte. Sub influenţa antibioticului, febra a început sa scadă între 36,9 - 37,6, uneori seara 38 grade. Compresiile au ajutat destul de bine, dar imediat ce piciorul era lăsat în jos se forma ca un păianjeniş uşor roşu-violaceu, începând să se micşoreze, precum şi cedarea zonelor dureroase. Am dorit să vină din nou, ca să vadă mersul afecţiunii. Plecat în concediu Vasile a adus pe o doamnă doctor care i-a examinat piciorul, nimic încolo, şi a prescris: 1.) Ossidal 3 ori pe zi câte o linguriţă şi 2.) Hepathrombin 30.000 Salbe - unsă gamba dimineaţa şi seara.

 

Ce m'a mirat, - Domnule doctor - puţina atenţie dată cordului, centrul real al afecţiunii. Apoi eu nu am mai continuat cu Gladiscol, până nu reuşeşte Vasile să-i facem un real control al cordului: electrocardiograma, profilul cordului, examene de laborator şi nu mai ştiu ce, sunt prea de mult ruptă din lumea Dv. Eu ştiu ce făceam odinioară. Deci iertaţi neştiinţă mea şi hotărâţi. A trecut pe la fratele meu un domn doctor Vasile Vasilache, venit să-l cunoască pe fratele meu. Discuţiile au fost de altă natură încât am răms la ceea ce s'a prescris. La ora actuală, nu urmează nimic. Îi aplic bandaje elastice, a început să meargă, ba a facut cu maşina, un drum de 200 km, în jurul Muenchen-ului. Ce prezintă el acum: o uşoară paliditate, nu-i ascult cordul ca să nu-l alarmez şi apoi nu mă încumet să pun un diagnostic al cordului. Piciorul se prezintă normal, dar totuşi stând în picioare tot se colorează uşor, deci circulaţia nu este perfect restabilită. La drumul făcut, a fost şi pe jos. Rezultatul: paliditate, oboseală, piciorul bandajat normal. Este fericit că după o lună de absenţă la masa "iubirei lui" şi a reluat viaţa, cerneala, condeiul, hârtie şi cartea. De-altcum în tot timpul boalei a citit ca un "înfometat" să-şi răscumpere durerea produsă de lipsa condeiului.

 

Hotel, boală şi ... Bunul Dumnezeu i-a trimis Mila şi iubirea Lui, prin cei care l-au înţeles şi cu toată înţelegerea au fost lâgă el!

 

Acum, că am încheiat această lungă scrisoare, vă cer scuze că n'am fost în stare să dau mai multe amănunte. Grija mea? Cordul şi nervii lui obosiţi de cei 33 de ani departe de Ţara lui şi în vărstă de 83 de ani la 18 Aprilie.

 

Toată stima pentru familia Dv, sănătate copilului şi tot ce drept vă doreşte inima să vi se împlinească.

                                          Dr. V. Şeicaru

 

 

1 Mai 1977

 

Stimate Domnule Doctor

 

Am primit rezultatul analizelor şi vi-l înaintez, ca să am avizul Dv. Eu nu cunosc această nomenclatură. Prezenţa eozinofilelor, foarte ridicată arată prezenţa în formula leucocitară a unui focar de infecţie. Nu? Sigur că prezenţa valorilor normale ar fi un mijloc să-mi dau seama, dar nu corespunde cu denumirile noastre. Dealtcum tot la Dv. aş alerga să pot şti rezultatul. Regretul meu este că nu mi s'a dat electrocardiograma şi nici cel putin tensiunea arterială, deci nu cunosc diagnosticul drilor. La întrebarea mea făcută la telefon, - când l-am rugat să-mi dea şi mie rezultatele, ca să pot avea un control în mersul situaţiei, părerea ce o are, mi-a răspuns să nu uit vârsta ce o are şi să am grijă de bronşită. Dar inima? Nici nu îndrăznesc să-l ascult, căci mă întreabă dacă eu cred că inima lui este bolnavă. Uneori - aşa în glumă - îl ascult. Şi ce tulburată sunt şi ce spaimă în sufletul meu! Aş fi vrut să-mi fixeze un tratament, să-i spună lui să-şi înfrâneze orice supărare şi etc. ... tot ce dânsul ar fi crezut că este mai bine pentru el. A fost foarte gentil i-a făcut examinările necesare, a dat o serie de medicamente şi  ... 50 de mărci pentru maşină! Ce tulburat a fost el, nu pot să-ţi spun! Omul acesta, fratele meu, care o viaţă întreagă a dus o luptă adevărată de adevărat  român, în ani el a creiat o serie de mânuitori ai gândului, ai criticii analizelor în gazetărie, atât de cuminte şi înţelept a fost, când viaţa i-a arătat şi altă formă a trecerii prin ea. Sunt momente când el dinamicul arată o oboseală, o paliditate a feţei, o somnolenţă care pe mine atât mă îngrijorează. Cui să spun, la cine să alerg? Bietul Vasile, plecat zilele acestea din Muenchen, pentru el absenţa l-a făcut să îi fie mai accentuate aceste stări. Este ecoul sufletului, aşteptarea cărţii care zilele acestea o va avea în mâna lui. Aceasta îi va aduce din nou o stare mai bună şi o linişte pentru biaţa făptură a mea! De-aceea pe mine mult mă supără neatenţia pe care colegii noştri o dau sistemului nervos al omului. Eu nu mă pot împăca deloc cu metoda examinării unui pacient mai ales că fratele meu trăieşte intens problemele ce-l preocupă. Ori aceasta constituie baza examenului medical, intrarea indirectă în viaţă celui ce ţi se încredinţează. Şi ce mare importanţă are în legătură cu acest conducător al tuturor preocupărilor! Şi ce multe sunt la unii!! Omul în sine, săracul, este absent în timpul examinării. Şi tocmai acolo afli, atât de des, originea răului ce-l sapă necruţător. Pentru prima oară în viaţa lui şi-a făcut un examen ca acesta de acum, fiind mereu în plină sănătate şi de o putere de muncă cerebrală cum rar am văzut. E suficient să-mi vadă faţa, să-mi prindă o urmă de grije şi numai ce-l aud: "Veguţa nu trebuie să ai nici un fel de griji. Eu trebuie să-mi execut programul vieţii mele. Am memoriile. Ce vrei, de la 18 ani până acum, trebue să las pentru istria neamului, tot ce am trăit, am analizat, nu preocupări personale. Rangurile politice nu m'au preocupat, de-aceea analiza mea va fi dreaptă! ..."

 

Vineri 29 IV, toată ziua a fost obosit, fără vlagă, o stare de somnolenţă şi tare plictisit! Noroc pe la 10 1/2 seara a venit cel de al doilea al nostru băiat - René cu ultimele ziare, ca să aibe ştirile la zi, el placând pentru câteva zile. Ce fericit a putut să fie şi până la miezul nopţii nu au făcut altceva decât analiza ultimelor ştiri, în legătură cu problema  epocii noastre, atât de dureroase pe întreg pământu-l. Sunt sigură că vă va scrie. Pentru el, a-ţi devenit băiatul lui şi toată pasinuea o pune să vă răspundă la tot ce Dv. doriţi şi vă preocupă. Dincolo de condei şi carte, pentru el nu există nimic. Aşa a fost toată viaţa. Acum când vă scriu este la birou, înconjurat de sumedenie de ziare şi diverse tratate, trebuind să fie gata cu cele 50 de pagini, adaus la cartea care urmează: "Problema naţionalităţilor". Cartea este tradusă - adică manuscrisul - dar evenimentele îl determină să adauge tot ce este în ultima vreme. Trebue să apară înaintea zilei de 15 Inuie. Cum îi va apare-zilele acestea, cartea de la editură, o veţi primi. Cum regret că nu sunteţi aproape! Mult aş fi dorit ca dl. Doctor care l-a văzut, să fi avut o picătură din inima dânsului pentru un român în străini, la hotel şi sărac cum este de 32 de ani. Norocul lui, acest Vasile, căruia nu i-a aflat asemănare. Mâine 2 Mai va fi la noi, pentru fratele meu mare bucurie. Poate îi aduce cartea, dacă a apărut la editură. Aceasta-î este viaţa. Dar inima? Aştept sfaturile matale, tânărul meu coleg, cu suflet ales şi înţelegător al nevoilor omeneşti. Modestul meu diagnostic, să nu uitaţi anii care m'au făcut să fiu absentă şi plus preocuparea pe care am avut-o în profesia mea, este stenoza miocardului. N'o luaţi în seamă şi scrieţi-mi din ce v'am putut reda. Ce să fac. Vă alătur rezultatul dat precum şi medicamentele ce la-am primit şi cum mi s'au prescris.

 

Acum mă depărtez de ceea ce este pentru mine principala mea preocupare: sănătatea lui, singura fericire a familiei, care n'a fost scutită de nimic, în de-alundil anilor. Mă întotc la cele scrise de matale în legătură cu Ţara noastră. Nu aţi cunoscut în adâncul ei viaţa acestui popor al nostru. Sunt în muncă din anul III de medicină. Toată viaţa mi-a fost o luptă dusă pentru această mulţime anonimă, pe spinarea căreia s'au făcut toate experienţele. El ştie şă primească şi tot această cuminţenie îl ţine pe aceste meleaguri. Vă sfătuiesc să citiţi tragedia Ţărilor Baltice: Lituania, Letonia, Estonia. Veţi zice poate au luptat cu intransigenţă - şi urmarea? Popoare dispărute, sub ochii nepăsători ai celor mari. Toţi au fost trimişi pe drumul infinitului, în cele mai crunte chinuri iar alţii au umplut ţinuturile îndepărtate, din cei care, poate au mai scăpat. Nu, dragul meu, rasa noastră îşi are rădăcinile în răbdarea îndelungată, nu cârteşte ci aşteaptă. Matale - ardelean - cunoşti tot atât de bine ba mai mult decât mine, înţelepciunea rase, fără certificat de naştere, fiind de totdeauna. Ce s'ar fi petrecut cu noi, de am fi urmat exemplul acestor popoare? Au scăpat? Nu uitaţi că de-alungul vieţii nu întâlnim decât laşitate, miniciună, lepădare, înşelăciune. Din noi iese răul, în noi se întoarce. Dacă toţi în ţară ar fi fost intransigenţi, ce s'ar fi petrecut? Înlocuirea cu duşmanii noştri seculari. Mă întreb, ce aş fi făcut de aveam copii? Îi lăsam să moară? Am fost comodă, doctore! Mi-am ales Crucea dată şi sărăcia totală nu m'a speriat. Dar dacă toţi ar fi făcut aşa? Vin de 10 ani, într'un du-te vino, să fiu lângă bietul meu frate şi am văzut cruda realitate, când mergi pe drumul adevărului. Am văzut ce a întălnit fratele meu! Ce trist, dragul meu!

 

Bogăţia ce o ai în sufletul matale, să aducă fericire familiei. Doresc veşti despre copil.

                            Şi toate omagiile Doamnei.

                                                    Cu drag Dr. Virginia Şeicaru

 

 

21-22 X 1977

Dragul nostru

Ai toată dreptatea că n'am răspuns nici măcar de primirea celor trimise de matale, prin bunăvoinţa unui coleg, căruia îi mulţumesc şi cer şi scuze. Nu-i neatenţie, dar ziua şi noaptea până târziu, uneori până în zori, sunt prinsă de o serie de probleme variate. Tocmai atunci ajung să rămân cu mine însumi. Este timpul de convorbiri cu cei dragi şi sigur, printre toţi eşti şi matale, fiul adoptiv al fratelui şi deci nepot al meu. Şi acum să trec la problema care mă tot frământă, după ce cutioarele le-am luat în primire, pe care era urma unei mâini ce cu caldă mângăiere a trecut tratamentul.

 

Am citit cu atenţie, atât cât pot eu cu noţiunile mele de limba germană şi ajutată de dicţionar, mai bine zis analiza cuvintelor compuse - specifică l. germane - ca să pot avea traducerea. Am constatat că la bază este scoarţa cerebrală cu capacitatea de producţie a celulelor nervoase, deci funcţiunile mintale cele mai înalte (conştiinţă, atenţie, citire, memoria, vorbirea). Niciuna din acestea nu prezintă nici o scădere. Memoria lui şi puterea de creaţie, când începe să scrie ies 10-11 pagini fără nicio ştersătură, pentru mine, care îl urmăresc în activitatea lui de 10 ani - lipsesc doar în lunile când dorul mă face să plec în Ţara mea - cu greu poate să fie egalată. Toată capacitatea lui de creaţie n'a suferit până la această vârstă de 83 ani şi 6 luni, nici o scădere. Deasemeni nu a prezentat niciodată un sindrom psihic şi nu-i nici băutor. Ba da să nu uit mare băutor de cerneală albastră, căci el şi la ora actuală scrie tot cu tocul. De-aci şi greutatea de a avea peniţe bune. Acasă mi-au procurat cei în vârstă, mai având rămăşiţe de pe vremea când nu întrebuinţau stiloul.

 

Sigur mă vei întreba, dragul şi tânărul meu coleg, precum şi colegul care a arătat toată bunăvoinţa, vrând să urmărească - de la doleanţă - rezultatele. Greşala vine de la mine. Nu m'am învrednicit să dau câteva amănunte - absolut necesare - din viaţa lui şi pe care eu le găsesc producătoare de această oboseală a lui - aş spune mai simplu-oboseală sufletească. Se împlinesc acum în Noembrie trei ani de când viaţa lui trece, într'o cameră de hotel, împreună cu mine, sau cu fratele cel mic, când mă întorc în ţară. Sunt numai trei persoane, care au un sentiment adânc pentru el, puţinul timp ce-l pot avea liber, îl dăruiese lui, nu zilnic ci când este posibil. E atât de fericit când poate sta de vorbă, bineînţeles, despre probleme ce îl preocupă, când în liniştea adăii, se lasă odihnei trupeşti dar organul nobil, creerul îşi continuă activitatea. Mai era uneori câte o vizită venită de afară, să-l revadă sau să-l cunoască pe cel ce-l ştiau odinioară, fie personal sau numai din auzite. Plimbări? Nu sunt cu putinţă. Unul din cei trei ne-a dus în împrejurimile oraşului Muenchen, într'o minunată plimbare, o adevărată evadare. Noi nu cunoaştem nici această localitate - Karlsfeld - unde locuim. Eu tot mai ştiu până la magazinul de lângă hotel şi până la poştă, drumul cel mai lung din viaţa mea zilnică. Dar ceea ce este marea lui greutate sufletească între aceşti patru pereţi, este aşteptatrea zilnică a apariţiei muncii dată tocmai de acest organ nobil "Creerul". Sigur, zilnic citeşte, scrie, analizează, stând de vorbă cu mine. Dar viaţa cere şi diversele ei variante - mijloc de odihnă al sistemului nervos. Tăcerea aceasta care se prelungeşte, când părăseşte celelalte forme de activitate - zică-se odihna - este în fond o prelungire a preocupărilor lui. Am cunoscut în viaţa mea diversele forme ale tăcerii: Nu mă pot plânge, viaţă mi le-a dăruit şi lupta înterioară mi-a fost scut să nu mă doboare. Tăcerea gurii, să te abţii de a flecări-har Domnului - am luat examenul acolo unde, câţiva ani mi-au dat-o vremurile, nu este prea greu dacă în tine afli suficient ajutor. Să faci sa-ţi adoarmă memoria şi imaginaţia este mult mai greu; dar să impui tăcerea în calea dorinţelor creatoare şi să înăbuşeşti în taina puterii tale "voinţa" este principala suferinţă, în marele obstacol dintre sufletul omenesc şi viaţa ta.

 

Acum aşteaptă, zi după zi, să-i apară o carte care după ea îi aduce altă bucurie. E munca lui în tăcerea cea grea. Vrea să vadă în mân lui rodul muncii, tocmai a voinţei ce nu se vrea înăbuşită. Aştept cartea mult dorită şi va veni, de la o zi la alta, apoi mutarea din hotel. Vei avea volumul imediat ce va primi câteva exemplare. Aşa-i este de admirat şi de iubit? Sunt momente când nervii lui simt oboseala acestei vieţi de anahoret. Ori rolul meu este de a menţine acest echilibru ca puterea lui de creaţie să-şi păstreze capazitatea. Numai de ai vedea mulţimea manuscrisolor, toate de sute de pagini, sutele de articole scrise în decursul acestor 33 de ani de viaţă, departe de Ţara lui! Cum rog pe Bunul Dumnezeu şi-l întărească, să-i menţină seninătatea sufletească. Uit de toate suferinţele mele, destul de bogate şi sufleteşti şi fizice. În mine-mi este lumea, numai în această regiune, har Domnului, marii cercetători au hotărât să afle infinitul dar nu pot pătrunde până acolo unde se află adevărata putere a omului. Au dreptate, bunii şi înţelegătorii mei colegi? Este o bătrână, după calendar, acum la 16 XI-1977, împlinesc 78 de ani. Viaţa mea ... ? O minune de îndelungată răbdare, fără tristeţe, nici plâns. Voia bună şi cântecul mi-au fost tăria, chiar în cele mai grele momente. Mila şi iubirea mi-au fost căpătâi, pernă moale caldă şi odihnitoare! ...

 

Te-am plictisit, dragul meu, dar să stau de vorbă cu matale este pentru mine o mare plăcere. Acum vă las la amândoi să hotărâţi ce i se poate da. V'am schiţat numai viaţa lui şi a umbrei - eu - ce îl însoţeşte. Nu-mi luaţi în nume de rău ci să vă fie exemplu în viaţa tinereţei ce o aveţi şi .... ce veţi crede singuri.

 

Dar ca să închei, tot ce am scris, vă dau versurile unui poet francez, Raoul Pouchon. Încherea cu aceste versuri, spune mai mult decât tot ce v'am scris:

 

Le passé persiste,

En son vain decor

Comme un son de cor,

Si triste! Si triste! ...

 

Va zic pentru amândoi, în liniştea nopţii, Noapte bună şi o zi senină cât vă doreşte.

 

                                                 Bătrâna colegă!

 

Începută la 18, terminată la 19 XII, 1977

 

Ovidel, dragul meu

 

Scuză-mi absenţa îndelungată dar mutarea şi apoi punerea la punct a întregului material, cărţi, manuscrise, articole (sute sunt), fotocopii, materiale dactilografiate etc, m'au prins în mrejele lor nu-mi dau nici un răgaz. Şi toate - zi de zi - dar mai ales noaptea'nspre ziuă. În timpul zilei sunt şi gospodină şi "secretară" rămânând în timpul nopţii doar în rolul de "secretară". Plec acasă pe ziua de 29 XII la ora 9 dimineaţa cu trenul şi după 24-25 de ore sunt acasă, după doi ani şi ... Nu mai ştiu şi lunile. Sunt tot timpul frământată de grija lui. Aşteptăm să vină fratele-celălalt, să-mi ia locul. El nu trebue să rămână singur. Poate mă vei întreba: "De ce plec?" Ovidel sunt tare prinsă în dureri fac totul, fără nici un răgaz, în virtutea voinţei. Mă supără mult de tot, în ultimele luni, o insuficienţă cardiacă ce nu-mi dă linişte la mers. Trebue să mă opresc în drum până mi se linişteşte respiraţia şi mai ales biata inimă să-şi ia valea liniştită. Nici nu mai vorbesc de reumatismul generalizat. Mult îmi pare rău că am început să-mi iau forma unui semn de întrebare! Dar totuşi merg, nimic nu-mi poate opri această voinţă ce m'a stăpânit toată viaţă. Vin la matale cu o mare rugăminte şi anume: dacă voi mai avea timp să pot primi, mult bine mi-ai face dacă aş putea avea pentru alţii - nu pentru mine -, unele medicamente şi iată care: 1.) Valium, 2.) Calcium Sandoz, 3.) pentru nepotul meu Sposdilot sau Spasdilat - aşa mi-a scris - eu nu cunosc acest preparat; mi s'a scris că este un preparat de găsit numai în Germania, un flacon cu 500 pastile. 4.) Roter pastile, o cutie şi 5.) orice preparat pentru flebită şi reumatism.

 

Toate aceste urmează să le achite Pamfil cum are suma, acum are multe cheltuieli pentru posibilităţile lui. Dacă timpul nu-mi poate fi favorabil, - ca zile de sosire -, atunci nu trimite dragul meu, şi mai ales nu-mi lua în nume de rău, îndrăzneala ce o am cu această cerere. Celor ce le dau sunt atât de nevoiaşi ca şi mine. Eu pot răbda orice suferinţă, dar nu pot s'o prescriu şi altuia.

 

Cât priveşte starea bunului meu frate ar fi foarte bună, îndrâznesc să spun, dar de trei zile iarăşi bronşita şi mai ales laringita şi-au făcut apariţia. Şi era aşa de bine de când ne-am mutat în această locuinţă. Pentru noi după îndelungata şedere în hotel, acum suntem în rai. E linişte, e cald, nu te supără nimeni. Dacă vei putea trimite-i Transbronchin sirop şi Bisolvonamid, pastile. Acestea îi potoleşte răguşeala care-i produce imediat bronşită.

 

Ovidel dragă, plec cu mare regret că nu am ajuns să ne vedem toţi trei şi totuşi plec fericită ştiind că matale îi porţi de grije şi-l iubeşti, ca un copil adevărat.

 

Când îi vei scrie, sfătuieşte-l să evite răceala, să nu bea apă rece şi să nu abuzeze de corzile vocale. Îi spui ca de la matale şi te va asculta te asigur.

 

Să-mi scuzi scrisul, dar este ora 5 dim. Nu-mi este somn căci a fugit supărat pe mine dar sunt ... puţin obosită, după multe ore de lucru. Totuşi îţi voi scrie încă înainte de plecare, în aşa fel ca să fiu prezentă la Sft. Sărbători ale Naşterii Domnului. Să zic Noapte bună? Pe drum a început activitatea deci ... Bună dimineaţa!

 

                                            Virginia Şeicaru

 

 

2 b.) Discurs pronunţat de dl. V.V. Stanciu

 

Avocat al Curţii din Paris

Fost deputat în Parlamentul român

Ambasador al României în Elveţia

 

(tradus din 1. limba franceză, cu ocazia parastasului făcut pentru Pamfil Şeicaru, Duminică 23 Noiembrie 1980, la biserica misiunii catolice române, strada Ribere, Paris)

 

Cuvântul meu este să vă aducă o foarte modestă contribuţie la cunoaşterea unei personalităţi excepţionale. Pamfil Şeicaru, pe care l-am cunoscut într'un mod fragmentar şi foarte distanţat (în timp) în cursul a mai mult de 50 ani. De aceea las altora însărcinarea de a ne da un studiu asupra lui Pamfil Şeicaru.

 

Dacă în frazele mele ar străbate puţină emoţie, este pentru că fiecare membru al aceleiaşi generaţii care se duce, înseamnă tinereţea noastră care moare. Şi când se aude clipocitul valurilor Styxului, emoţia este inevitabilă.

 

Deşi domeniile noastre fură diferite, noi avurăm fugitive întâlniri la Bucureşti şi de asemenea la Paris.

 

Depănând amintirile, constat că noi am făcut debutuirile noastre împreună. Ca avocaţi la curtea de Juraţi de la Bucureşti, noi pledam de aceaşi parte, dar la Camera Deputaţilor din 1929, cu ocazia discutării mesajului, noi aveam poziţii foarte diferite. Debaterea era mai mult academică decât parlamentară. Discursul meu, aşa cum e redat în Monitorul Oficial, avea ca titlu "Contra dictaturii". El fu presărat de întreruperi făcute de Şeicaru care nu aprecia opiniile mele. Intervenţiile sale, politicoase şi documentate transformaseră discuţia politică în dezbatere sociologică. Dacă el ar fi fost aici, acum, în faţa noastră, aş fi putut formula câteva obiecţii critice. Acum este prea tărziu, căci strămoşii mei aveau ca deviză "Despre morţi nu mai bine". Poate că dialogol început în Parlamentul român în urmă cu 51 de ani va continua la viitoarea întâlnire. Ceea ce ştiu despre Pamfil Şeicaru, o ştiţi bine de-asemenea. Deci, vorbesc pentru a vă reaminti anumite trăsături caracteristice şi pentru a prezenta personalelor care nu l-au cunoscut o schiţă de portret.

 

Trebuia să cunoşti acest om ieşit din comun în ţara sa natală, să simţi prestigiul ziarului său, admiraţia cititorilor săi şi teama pe care o inspira politicenilor care se ştiau vulnerabili. De aceea, în afară de prieteni, avea duşmani. Adăugaţi la aceasta gelozia, eterna invidie creată de cea mai strălucită şi cea mai rapidă reuşită profesională. Un proverb persan spune că nimeni nu aruncă cu pietre într'un pom fără fructe. În exil, fie era în Spania, în Franţa sau în Germania, el era Albatrosul lui Baudelaire, aripile sale de gigant împiedicându-l să meargă. Spaţiul este un factor important în destinul unei fiinţe.  În zadar părăsim un spaţiu, el rămâne în noi şi determină anumite gânduri şi un anumit comportament.

 

Şeicaru a rămas român în toate ţările, fidel pământului său natal şi poporului său. Aşa cum o plantă are nevoie de o anumită calitate a pământului pentru a se dezvolta, omul are nevoie de un anumit mediu pentru a se realiza. Aş vrea să răspund la întrebarea pe care mi-am pus-o. Cum se explică miracolul reuşitei acestui om. Mai întâi, violenţa era apreciată într'o ţară tânără. Violenţa verbală. Occidentui este mult prea cuminte. Lui îi este teamă de violenţe chiar şi de cele ale gândirii.

 

Şeicaru era el însuşi în bătălie. Avea toate calităţile pentru a reuşi în acest mediu. Muncitor, dârz, memoria sa ţinea de miracol. Îndrăzneţ, cum trebuia. Căci el nu se mişca într'o lume vătuită pentru a cultiva eufemismele, ci în jungla politică. Calităţile sale erau contradictorii. Violent şi timid, brutal şi tandru. am simţit aceastră tandreţe când vorbea despre România sau despre fiica sa. Era mai degrabă un antidemagog decât un antidemocrat şi un revoltat mai mult decât un revoluţionar. Veritabil iconoclast, toţi idolii partidelor politice fură pentru el totatâtea ţinte.

 

Într'un portret literar românul Cezar Petrescu prezintă insolenţa prietenului său faţă de cei mari şi tandreţea lui pentru cei umili şi pentru ofensaţi. Iată o trăsătură de penel al lui Cezar Petrescu: "Neobosit el trece prin viaţă ca pe Calea Victoriei, cu bastonul şi haina descheiată, împingând trecătorii şi oprindu-se, ratând o întâlnire importantă, pentru a contempla în vitrina unui librar o carte care tocmai a apărut; ireverenţios cu un personaj sus plasat şi croind drumul unui cerşetor orb" (Biblioteca marilor procese, nr. 6-7, ed. Curierul judiciar, Bucureşti 1925). Trebuie să constatăm că într'o lume în care toţi aleargă în ajutorul învingătorilor, această eleganţă morală este rară şi frumoasă. Acest ziarist mira, izbea, şoca cititorul care îl aproba sau îl dezaproba, dar nu rămânea indiferent.

 

Un mare pamfletar, Barbey d'Aurevilly zice "nu scrii istorie decât dacă urăşti sau iubeşti". Marele savant N. Iorga, victima unui asasinat care rămâne imprescriptibil, el însuşi polemist, făcea diferenţa între pamfletul de cuvinte şi pamfletul de idei.

 

Şeicaru fu acest polemist pentru care invectiva era un mijloc, ceea ce culoarea este pentru artistul pictor. Exilul care l-a maturizat, l-a transformat în istoric-grav şi imparţial. De la istoric el avea erudiţia, o memorie care ţinea de miracol şi darul de a sesiza evoluţia şi viitorul evenimentelor.

 

Romanii formulau astfel dorinţa pentru ultimul drum - "Sit tibi terra levis". Voi face aceaşi urare cu cuvintele poporului român - Fie-i ţărâna uşoară.

 

3. Note şi Comentarii

 

Am ales cu bună ştiinţă alăturarea unei bune părţi din corespondenţa dusă cu mine a dnei dr. Virginia Munteanu Şeicaru, sora maestrului căreia el şi cunoscuţii îi spuneau Veguţa şi discursul lui V.V. Stanciu, ţinut la parastasul lui Pamfil Şeicaru, duminecă, 23 Nov. 1980, în biserica misiunii catolice, din simplul motiv ca fiecare dintre cei doi, dintr'un punct de vedere total diferit, ne apropie, de marea personalitate a lui Pamfil Şeicaru.

 

Sora maestrului, doctor în medicină, se îngrijea la vârstă de aproape 77 de ani de sănătatea fratelui ei Pamfil, cu acelaşi mare devotament pe care l-a arătat şi pacienţilor ei, dar nu mai când i s'a permis să-şi exercite meseria ei nobilă. Şi asta fiindcă a cunoscut temniţele comuniste unde a stat cinci ani, şi unde a învăţat să suporte în tăcere suferinţele sale trupeşti dar mai ales pe cele sufleteşti. Cum însăşi ea ne-a mărturisit, a învins toate greutăţile vieţii, descoperindu-şi omul din ea cât şi din semenii săi. Nereuşind să vadă pe cei din jur suferind s'a jertfit pentru ei şi pentru mica fericire ce în multe cazuri le-o putea aduce. Prin urmare a preferat podoabele spirituale, umilinţa şi sărăcia bogăţiilor materiale, virtuţile ascetului, plăcerilor trecătoare şi vane, iar dragostea ca s'o împartă din mana cerească nevoiaşilor, recunoaşte că a învăţat-o de la copiii avuţi sub oblăduirea ei, aceşti îngeri i-au dat tăria s'o ţină săpată, cu cer, în inima sa, slujind-o până ce firul vieţii îl vor tăia nemiloasele parce şi noi credem că îl va duce mai departe, până în limbul divin, descris de Dante.

 

Iubirea împregnată de nevonovăţia albă, cum este puritatea crinului din sufletul pruncilor, ne aminteşte că şi Mântuitorul deşi obosit, după o zi nu tocmai liniştită, i-a rugat pe Apostoli să-i lase pe copii să vina la el. Dar în acest context ne vine în minte prinţul Miuşchin, eroul romanului dostoievscian, Idiotul. Acesta după ce a petrecut mai multe luni, într'un sanatoriu din elveţia revine la viaţă, reînvăţând de la copiii din grădină, pe limbajul îngeresc al jocului, iubirea cea adevărată, singură de origine cerească, mântuitoare pentru om.

 

Se ştie, cum eu însum şi am sris-o de mai multe ori, în ultima scenă din Faust II, copiii nou născuţi morţi îl părăsesc pe Pater seraphicus cu a lui chemare la Domnul, urmând ca să-şi însuşească experinţa pământească şi plină de păcate a lui Faust. Fără îndoială, prin Dostoiewski, ortodoxismul dă şi el o lovitură ereziei faustice şi unei sotereologii, mai mult decât mefistofelice.

 

Am evocat aceste câteva rânduri în memoria dnei Veguţa pe care în scrisul ei, căci personal nu am cunoscut-o, am simţit-o stăpânită de o sfinţenie nu din această lume, una ce te face să vrei să fi mai bun, demn de a iubi pe om ca pe o făptură ce poartă un chip asemănător cu al bunului Dumnezeu.

 

Pamfil Şeicaru împresionat şi el de grija plină de jertfe ce i-o aduca sora lui a promis să scrie despre această femeie neobişnuită, a celor patru Evanghelii cât şi a scrieril stoice a ce lui Marc Aureliu, dar din păcate, n'a mai ajuns să o facă. De unde se adevereşte că bucuriile femeii cum spunea dna Virginia o constituie răbdarea cu care ea poate duce greutăţile vieţii fără să cadă.

 

De la început e cazul să arăt că acestei femei atât de devotate, Viorela fiica maestrului îi făcea o mare nedreptate, apostrofundu-mă într'o epistolă după cum urmează: "Dar unde nu te urmez este în opinia despre Veguţa. Eu ştiu influenţa pe care o luase asupra tatălui meu şi câte lucruri tata mi-a ascuns sub influenţa ei".

 

Dar Viorela, se arăta total obtuză faţă de activitatea tatălui şi nu e prima oară că o va face, cu o naivitate ce nu-ţi poate smulge decât compătimirea. Vroia să-l ducă pe maestru în Franţa unde prin ajutoarele primite de la asociaţile foştilor combatanţi de război să-i asigure o pensie şi o locuintă unde să-şi trăiască traiul ca un pensionar, lipsit de grija zilei de mâine. Dar nu e sigur că Viorela fiind bolnavă iar soţul ei cu un ajutor de şomaj nu nutreau speranţa, de fapt, să trăiască ei după veniturile bătrânului, la care se puteau socoti şi veniturile ce le puteau aduce lucrările marelui ziarist de care Claude, soţul Viorelei tot spunea că până acuma ca zestre a soţiei sale nu a primit decât simple "căcăreze".

 

Atitudinea o plasa pe Viorela în domeniul stupizeniei şi aducea dovada că ea nu cunoştea nimic din activitatea maestrului, nici Curentul nu părea să-l fi răsfoit măcar din curiozitate, dar mite să se întereseze de planurile sale de viitor, socotite drept nişte vise pe care le întreţinea incitat de soră sa, Veguţa. Nu e greu să se demonstreze că raporturile dintre cei doi erau chiar inverse, de cele presupuse de Viorela.

 

P. Şeicaru a fost de totdeauna o fire volunlară, care aşa cum nu s'a lăsat condus de soţia sa Tantzi, cu care a trăit peste 40 de ani, nu putea să se schimbe tocmai la bâtrâneţe şi încă sub influenţa surorii sale, care numai o fiinţă autoritară nu era, viaţa a învăţat-o să rabde, în niciun caz, nu să-şi conducă fratele înfluenţându-l cum presupunea fata maestrului. Fără îndoială între cei doi erau relaţii, nu de ieri, de azi, prin care femeia îşi admira fratele, aşa cum de pildă Laure de Balzac îşi arătase de la începutul carierierii sale încrederea în geniul fratelui său, încă de pe când Balzac scria sub pseudonim, romane de aventuri influenţat de Walter Scott.

 

În consecinţă recunoaşte, cu mândrie, că viaţa ei e a umbrei ce îl însoţeşte pe maestru, rolul său este acel de a-i îngriji sănătate în sensul menţinerii unui echilibru, ca puterea lui de creaţie, să-şi păstreze capacitatea: "Nu mai de a-i vedea mulţimea manuscriselor - toate de sute de pagini - sutele de articole scrise în decursul acestor 33 de ani de viaţă, departe de Ţara lui! Cum rog pe Dumnezeu să-l întărească, să-i menţină seninătatea sufletească". Pe când răspunsul maestrului e mereu acelaşi: "E suficient să-mi vadă faţă, să-mi prindă o urmă de grije şi numai ce-l aud: Veguţa, nu trebuie să ai nici un fel de griji. Eu trebuie să-mi execut programul vieţii mele. Ce vrei, de la 18 ani până acum, trebue să las pentru istoria neamului nostru, tot ce am trăit, am analizat, nu preocupări personale. Rangurile politice nu m'au preocupat, de-aceea analiza mea va fi dreaptă!"

 

Îşi va observa fratele ca nimeni altul, încât va putea afirma cu certidudine: "Niciuna din acestea e vorba de funcţiile mintale cele mai înalte (conştiinţă, atenţie, citire, memorie, vorbire, citate în paragraful de mai sus n.n.) nu prezintă nicio scădere. memoria lui şi puterea de creaţie, când începe să scrie, ies 10-11 pagini fără nici o ştersătură, pentru mine care îl urmăresc în activitatea lui de 10 ani - doar lipsă lunile când dorul mă face să plec în Ţara mea - cu greu de egalat. Toată capacitatea lui de creaţie n'a suferit până la această vârstă de 83 ani şi 6 luni, nici o scădere. De-asemeni nu a prezentat niciodată un sindrom psihic şi nu-i nici băutor. ba da să nu uit, mare băutor de cerneală albastră, căci el şi la ora actuală scrie tot cu tocul. De aici şi greutatea de a avea peniţe bune. Acasă mi-au procurat cei mei în vârstă, mai având rămăşiţe de pe vremea când nu întrebuinţând stiloul". Păstrarea respectivă pe lângă o împărtăşanie tradiţionalistă reprezintă legătura cu o viaţă a idealurilor, prin toc şi peniţă, având drept cerneală seninul albastrului ceresc, omul semnează partea eternă a destinului său astfel că de câteori se ajută de respectivele ustensile de creaţie are impresia că îşi repetă pe limbajul muritorilor tainica destăinuiere a legendei după care în timpul primei geneze, ele s'au nascut pe masa scriitorilor profeţi din bucata de magmă aurită desprinsă din razele unei stele căzătoare. El, artistul rămâne părtaş la masa tăcerii a Spiritului, alături de cei de mai cred şi astăzi, în ritualul originar al scrisului. Pamfil Şeicaru, fidel tocului, peniţei şi cernelei face parte din veşnicia acestor aleşi ai sorţii.

 

Potrivirea dintre cele două spirite, frate şi soră, merge până acolo încât idealurile lui devin şi ale ei, astfel femeia ca o Ană, cu încredere totală în jertfa soţului ei Manole, ne apare orbită de acţiunea sa, nu-l poate bănui de trădare, pe cel mai apropiat om al lor, Vasile Dumitrescu, de unele că scrie convinsă, ca fratele ei, de un fals adevăr următoarele: "Dincolo de carte  şi condei, pentru el nu există nimic. Aşa a fost toată viaţă. Acum când scrie (e vorba de Pamfil Şeicaru n.n.) el este la birou, înconjurat de sumedenie de ziare şi diverse tratate, trebuind să fie gata cu cele 50 de pagini, adaos la cartea care urmează "Problema naţionalităţilor în Uniunea sovietică" (aşa e titlul complet n.n.). "Cartea este tradusă - adică manuscrisul - dar evenimentele îl determină să adauge tot ce este în ultima vreme. Trebuie să apară înaintea zilei de 15 Inuie. Cum îi va apare - zilele acestea - cartea de la editură o veţi primi. cum regret că nu sunteţi aproape! Mult aş fi dorit dl. doctor care l-a văzut să fi avut o picătură din inima dânsului pentru un român în străini, şi în hotel şi sărac cum este de 32 de ani. Norocul lui, acest Vasile, căruia nu i-a aflat asemănare. Măine 2 Mai va fi la noi, pentru fratele meu mare bucurie. Poate îi aduce cartea, dacă a apărut la editură. Aceasta-i este viaţa".  (Din scrisoarea datată cu 1 Mai 1977)

 

În acelaşi timp o miră faptul ca făcându-şi primul examen medical mai serios din viaţă lui el, mereu în plină sănătate şi cu o putere de muncă cerebral cum numai rar se mai vede. Maestru a fost tare tulburat: "omul acesta, fratele meu care o viaţă întreagă a dus lupta adevărată de adevărat român de 33 de ani, el care a creiat o serie de mânuitori ai gândului, ai criticii, ai analizelor în gazetărie, atât de cominte şi înţelept a fost când viaţă i-a arătat şi altă formă a trecerii prin ea. Sunt momente când el dinamicul, arată o oboseală, o paliditate a feţei, o somnolenţă care pe mine atât mă îngrijorează. Cui să spun, la cine să alerg". Şi adaogă semnificativ: "Bietul Vasile, a plecat zilele acestea din Muenchen pentru el ebsenţa l-a făcut să fie mai accentuate aceste stări", şi ne dă răspunsul, neînţelegând că şi dna Veguţa cade în aceeaşi plasă a visului prin influenţa directă a stării sufleteşti a fratelui ei, aşteaptă o carte fără să fi iscălit un contract cu o editură al cărei nume plutea în marele necunoscut, dar acest adevăr niciunul dintre cei doi nu vroia să-l afle. Pentru cine cunoştea firea maestrului, confundând realitatea cu producţiile imaginaţiei sale fără de care nu putea trăi, fiindcă ele îi mânau tot înainte în viaţa sa creatorare, am zice că Vasile D. a intrat în rolul unui om care aduce ploaia, îl amăgea că-i publică manuscrisele în editura lui care de fapt era bună de fier vechi, în zadar se lăudase public că l-ar fi costat 37.000 de mărci; oricum am fi aprobat felul cum îl amâna de pe o zi pe alta cu publicarea unor cărţi ce nu puteau în condiţiile actuale niciodată să fie editate dar Vasile abuza de încrederea maestrului avută în dânsul, şi acceptam că nu se putea altfel. Chiar marele ziarist se lăuda cu un traducător al operelor sale în limba engleză, de fapt inexistent deoarece John Halmaghi nu îşi putea asuma o atare misiune fiind în  primul rând prea comod pentru o astfel de întreprindere, să nu zicem leneş deadreptul. Cât priveşte o prefaţă la Finlandizarea Europei - Der Weg nach Helsinki - semnată de Franz Josef Strauss nu se putea realiza deoarece politicianul practica alianţa ruso-germană sub protecţia căreia a făcut nişte afaceri cu DDR-ul partea de răsărit a Germaniei aflată sub ruşi, încât dacă, ar fi trăit, opoziţia atât de flămândă să compromită pe cei foşti la putere, aşa cu ar fi suferit şi Strauss cel puţin furcile caudine sub care a trecut, total nemeritat fostul cancelar Kohl. Deci colaborarea dintre Strauss şi Pamfil Şeicaru se arăta ca o imposibilitate şi pentru mine personal e o dovadă faptul că nu mi-a scris în acest sens, cu mult înainte încerca să-mi sugereze că s'ar putea apropia de prim-ministrul Bavariei, dar eu cunoscându-i prea bine situaţia şi antirusismul m'am grăbit, ca prieten, să-i tai aripile, ori maestru amintindu-şi de acest lucru nu s'a lăudat cu o faptă sortită să aibe doar direcţia către România adresată celor ce nu au mai dorit să-l publice, cum bine s'a putut deduce din lucrarea Scrisori din Emigraţie.

 

Deci aş, fi salutat iniţiativa acestui V. Dumitrescu despre care dna Veguţa mai aminteşte, revenind asupra subiectului: "Acum aşteaptă (se înţelege Pamfil Şeicaru şi sora lui n.n.) zi după zi să-i apară o carte care după ea îi aduce altă bucurie. E munca lui în tăcerea cea grea. Vrea să-şi vadă în mâna lui rodul muncii, tocmai a voinţei ce nu se vrea înăbuşită. Aştept cartea mult dorită şi va veni de la o zi la alta, apoi mutarea din hotel. Vei avea volumul imediat ce va primi câteva exemplare. Aşa-i că este de admirat şi de iubit? Sunt momente când nervii lui, simt oboseala acestei vieţi de anahoret". (din Scris. 21-22 X 1977)

 

Mai mult ca sigur, de data aceasta intra în joc Finlandizarea Europei, cu titlu schimbat de "nemţi", carte ce-l va scoate din sărăcie pe autor, iar intermediarul era tot bunul Vasile, la care se aflau de-acuma manuscrisele cel puţin în româneşte dar probabil şi în germană, a cărţilor "Finlandizarea Europei" şi "Problema naţionalităţilor în Rusia Sovietică" duse incă din 1974 la sfârşit, şi nu avea de ce în următorii ani să le înapoieze maestrului, deoarece publicarea lor mereu era, în aparenţă, actuală.

 

V. Dumitrescu ar fi fost iertat de toate greşelile sale anterioare, inclusiv panegiricele sale închinate fostului dictator Ceauşescu, dacă în mod cinstit ar fi adus înaintea opiniei publice manuscrisele maestrului, propunând publicarea lor, după cum erau recomandate, de unica valoare pe care o posedau. În loc de asta, fostul pupil al lui Pamfil Şeicaru, le-a predat autorităţilor, din ţară, demonstrândule până la capăt cea mai onorabilă fidelitate. De altfel, prin forţa împrejurărilor, fiind omul de cameră al celor doi bătrâni, cum îi numea chiar dna Veguţa, nu se putea ca ceva să dispară din casa lor, mai ales după moartea maestrului întâmplată pe ziua de 20 Oct. 1980 fără ca el să nu ştie. Din toate punctele de vedere a fost un bine că dna Veguţă a murit înaintea fratelui său, încât a fost scutită să descopere un Iago în cel pe care-l considera cel mai credincios fiu al lui Pamfil şi totodată preţuit şi de ea, în mod deosebit.

 

În scrisoarea din 18-19 XII 1977, dna Veguţa mă anunţă că de Crăciun pleacă acasă, şi maestrul nu ştia că s'a despărţit de la toţi cunoscuţii spunându-le că nu se vor mai vedea niciodată, deci avea presentimentul morţii ei apropiate; în rândurile primite de mine, e drept că se plângea de suferinţele sale trupeşti, dar nu pomeneşte cu nici o vorbă despre o despărţire definitivă, probabil că vroia să mă scutească de vreo declaraţie prea melodramatică, mai ales că epistolar mi s'a prezentat ca o fire stoică, necunoscând teama - angoasa numită de existenţialişti, - faţă de moarte ci împăcarea senină, cu moartea sentiment moştenit de la păstorul Mioriţei: "De ce plec?" Oviedel sunt tare prinsă în dureri, fac totul fără nici un răgaz, în virtuea voinţei. Mă supără mult de tot în ultimele luni, o insuficienţă cardiacă ce nu-mi dă linişte la mers. Trebue să mă opresc în drum, până mi se linişteşte respiraţia şi mai ales biata inimă să-şi ia valea liniştită. Nici nu mai vorbesc de reumatismul generalizat. Mult îmi pare rău că am început să-mi iau forma unui semn de întrebare! Dar totuşi merg, nimic nu-mi poate opri această voinţă ce m'a stăpânit toată viaţa".

 

Dar pleacă fericită ştiind că eu am să-i port de grije şi îl iubesc pe fratele ei, ca un copil adevărat. (Cu această ocazie şi-a amintit, şoptindu-i inima, puţin mai înainte mi-a scris că fratele său, Pamfil, mă consideră fiul său adoptiv deci i-aş fi dânsei nepot).

 

Mai la urmă, m'a rugat să-i transmit fratelui ei următorul sfat: "Când îi vei scrie, sfătuieşte-l să evite răceala, să nu bea apă rece şi să nu abuzeze de coardele vocale. Îi spui ca de la matale, şi te va asculta te asigur".

 

În aceste cuvinte, atât de simple, îşi deschide inima, ca o floare mare a iubirii, o soră dăruită îngrijirii fratelui ei, prin uitare de sine, dă dreptate îngerilor că dragostea adevărată e o creangă înflorită în paradis, unde-i şi cresc mugurii fără să se scuture vreodată.

 

Aşi spune la sfârşit că dna dr. Virginia Şeicaru Munteaunu (Veguţa) a purtat în fiinţa ei harul de a fi Om.

 

Prin discursul său V.V. Stanciu se aşează chiar la polul opus, când întâlnirile lui cu P. Şeicaru au fost, în decursul unei vieţi, destul de rare, întâia oară şi-au susţinut debuturile de advocaţi la Curtea de Juraţi din Bucureşti, deci vom fi obligaţi să notăm încă un început al maestrului pe lângă cel din literatură şi ziaristică, figurând şi avocatura, de care însă s'a despărţit de totului de vreme.

 

În camera Deputaţilor, în care din 1929 au activat amândoi, cu ocazia discutării Mesajului, ei au avut poziţii diferite. Discursul "Contra dictaturii", publicat în Monitorul Oficial, a provocat reacţia lui Şeicaru, acesta l-a şi întrerupt de câteva ori,. De fapt Şeicaru transformase problema politică într'una sociologică şi dacă ar mai fi putut fi de faţă i-ar mai fi formulat câteva obiecţii, oricum asta nu mai e posibil, după obiceiul strămoşilor recurge la dictonil că "Despre morţi numai bine".

 

În continuare V.V. Stanciu doreşte să-i facă o schiţă de portret pentru a reaminti celor care l-au ştiut anumite trăsături caracteristice sau să-l descrie celor ce nu au avut ocazia să-l cunoască.

 

Trebuia să-l cunoşti pe acest om ieşit din comun în ţara sa natală, ca să simţi prestigiul ziarului său, admiraţia cititorilor şi teama politicenilor care se  ştiau vulnerabili. La aceasta se adăoga invidia creată prin reuşita sa rapidă profesională, un proverb persan zice că nimeni nu aruncă cu pietre în pomul fără fructe. Pe aceeaşi tonalitate lirică ni se dă noua situaţie din exil al marelui dispărut: "În exil, fie că era în Spania, în Franţa sau în Germania, el era Albatrosu lui Baudelaire, aripile sale de gigant împiedecându-l să meargă. Spaţiul este un factor important în destinul unei fiinţe. În zadar părăsim un spaţiu, el rămâne în noi şi determină anumite gânduri şi un anumit comportament".

 

Se înţelege că putem trage, bine pregătită, concluzia pe care o urmăreşte autorul, dar ea e mai mult decât obiectivă deoarece se acoperă cu cel mai clar adevăr: "Şeicaru a rămas român în toate ţările; fidel pământului său natal şi poporului său. Aşa cum o plantă are nevoie de o anumită calitate a pământului de a se desvolta, omul are nevoie de un anumit mediu pentru a se realiza".

 

Atunci când vorbeşti de importanţa spaţiului în desvoltatea sentimentului românesc noţiunile sunt depăşite, el nu este unul geografic aşa după cum îl vede Frobenius ci ceva mai evoluat prin Spengler şi Blaga, mai ales ultimul susţinea unul existent spiritual, fără să aibe vreo legătură cu spaţiul geografic, odată ce românii şi saşii au trăit în acelaşi mediu fizic, totuşi ca spiritualitate s'au desvoltat total diferit. Dar advocatul abil, nu se referă la mediu decât ca posibilitate de a permite realizarea unui om, ceea ce este cu totul altceva, deci poate răspunde la întrebarea ce şi-o pune: "Cum se explică miracolul reuşitei acestui om?". Mai întâi, violenţa era apreciată într'o ţară tânără. Violenţa verbală. Occidentul este mult prea cuminte.  Lui îi este teamă de violenţe, chiar şi de cele ale gândirii".

 

Aş adăoga faptul că violenţa verbală desigur, e o formă de a-ţi exprima mânia într'o stare de multe ori vecină cu violenţa. Deci, sunt situaţii în care această violenţă este o formă sinceră a luptei politice şi sociale pe care de pildă Apusul n'o mai recunoaşte, deoarece poporul a devenit cuminte, el nu mai conduce, i-a lual locul clasa politică aceasta aranjează toate pe după culise, de multe ori vorba cuminte este mărturia unei negocieri discutabile. Am dat de exemplu acuzaţia adusă de jurnaliştii nemţi polemicii lui P. Şeicaru când el exprima, fie şi pe un ton mai pasionant, o serie de adevăruri supărătoare, ce trebuiesc înconjurate fiindcă nu e cazul ca ele să fie pronunţate şi deci se cer înlocuite cu minciuni sau mistificări în cel mai bun caz.

 

Deci violenţa nu e însuşirea doar a unui popor tânăr ci în primul rând liber, şi astfel discuţiile atacate cu violenţa, de multe ori barbară, de către revoluţionarii francezi înainte de teroare, nu mărturiseau libertatea oratorilor sau întâlnirile din Hyde Park nu e o dovadă tot în sensul pe care îl susţin, privind libertatea omului de rând?

 

Şeicaru intrat în lupta politică, putea să ţie un discurs liniştit când se confrunta cu nişte abateri flagrante de la lege şi ordinea publică? Prin urmare, în tonul violenţei barbare e important să răsune adevărul şi-atunci orice manifestare polemică e posibilă.

 

În continuare, autorul se contrazice când susţine că Şeicaru a avut toate calităţile să reuşească în respectivul mediu, şi enumeră însuşiri ce nu aveau nicio legătură cu violenţa, care e o culoare a pictorului în vorbe, nu are nicio valoare până nu o arunci pe pânză, în contact cu alte culori (citeşte idei) începe să prindă contururi deci roşul să ajungă unul ce-ţi întunecă privirile de mânie, fără să fie însă singura tonalitate disponiblă: "Muncitor dârz, memoria sa ţine de miracol. Îndrăzneţ cum trebuia. Căci el nu se mişca într'o lume vătuită pentru a cultiva eufemismele ci în jungla politică".

 

V.V. Stanciu vorbeşte de calităţile contradictorii ale firii lui P. Şeicaru şi noi am zice că în ansamblul lor aceste manifestări se completează la o fire vulcanică impulsionată de o voinţă prin care sentimentele şi emoţiile înving, nu rar, raţionamentele reci, deşi de cele mai multe ori juste; ne vom confrunta cu atare treceri de la o stare la alta, marele ziarist poate fi violent şi timid, brutal şi tandru ceea ce într'un tablou ar corespunde unei furtuni pe care când o crezi mai nimicitoare, devine deodată liniştită, iar marea pe care a răscolit-o se face una cu cerul încât dacă nu ar fi prima mai închisă, cu greu le-ai deosebi în infinitul transformat în albastru. Şi-atunci dacă vom admite că trecerile sale de la o stare la alta ţin de exteriorul său, sau mai precis violenţele sale izvorăsc tocmai din înclinările lui, terminate într'un cult al frumosului, adevărului şi binelui, ele, lovite de arme străine determină ceea ce nu-i în firea lui, izbucnirile de mare mânie. Şi aici îi putem da de pildă pe marii părinţi ai Bibliei adeseori pradă mâniei provocate de păcatele oamenilor, însuşi Mântuitorul înfuriat pe zarafii care au făcut piaţă în Casa Domnului a pus mâna pe bici, alungându-i din templu.

 

Adică am vrut să spun că schiţa de portret executată de V.V. Stanciu este excepţională dar numai dacă o privim din exterior, aşa cum ne-a avertizat de la început chiar autorul ei, fără pretenţii de a defini total un om atât de complex cum a fost şi este prin opera sa, un Pamfil Şeicaru.

 

De unde noi credem că pe adevăratul Pamfil Şeicaru îl găsim în scrisorile dnei Veguţa, dedicat ca un anahoret al Sub Zodia cărţii şi a studiului, aflat în febra, aşteptării să-i sosească o carte proaspăt editată.

 

Dar să continuăm descrierea lui V.V. Stanciu, foarte apropiată de chipul maestrului pe care-l văd oamenii prin oglinda propriilor ochi: "Am simţit această tandreţe când vorbea despre România sau despre fiica sa. Era mai degrabă un antidemagog decât un antidemocrat şi un revoltat mai mult decât un revoluţionar. Veritabil iconoclast, toţi idolii partidelor politice fură pentru el tot atâtea ţinte".

 

Fără îndoială a existat şi această faţă a luptătorului politic, Pamfil Şeicaru, neînscris în niciun partid, nu-i plăcea să fie subordonat nimănui, nu a uitat idealul pentru care au murit camarazii lui, în timpul primului război mondial, le-a închinat mănăstirea şi Biserica Sf. Ana de la Orşova unde au căzut la primul atac-al inamicului apărând pământul sacru al Patriei, şi a lovit crunt în cei ce-au devenit exploatatorii, în primul rând, al ţăranului român, pătura socială din care se trăgea şi el. Luând toţi idolii partidelor politice drept ţinte, sigur că aceştia s'au răzbunat pe el, răzpândind anonim, calomnii neverosimile, lupta dreaptă nu corespondea măsurii lor mărunte, şi astfel fără nicio verificare, a devenit popular acel "un etaj, un şantaj", astfel că niciodată nu s'a mânjit cu noroi o faţă mai nevinovată ca cea a marelui ziarist Pamfil Şeicaru. Oricând stau la dispoziţia celor, am mai scris-o, care ar putea demonstra cu documente incontestabile, măcar unul din celebrele şantaje lansate de marele nostru ziarist.

 

În continuare V.V. Stanciu citează un portret literar al lui Pamfil Şeicaru prezentat de romancierul Cezar Petrescu, pe care-l redăm şi noi: "Neobosit, el trece prin viaţă ca pe Calea Victoriei, cu bastonul şi haina descheiată, împingând trecătorii şi oprindu-se, ratând o întâlnire importantă, pentru a contempla în vitrina unui librar o carte, care tocmai a apărut; ireverenţios cu un personaj sus plasat şi croind drumul unui cerşetor orb".

 

Să recunoaştem marele talent al celui pe care maestrul îl considera un Balzac al românilor, Cezar Petrescu, acesta în câteva rânduri reuşeşte să căracterizeze un om pentru-o viaţă, subliniindu-i insolenţa faţă de cei mari şi compasiunea pentru cei umili şi ofensaţi.

 

V.V. Stanciu adaogă: "Trebuie să constatăm că într'o lume în care toţi aleargă în ajutorul învingătorilor, această eleganţă morală este rară şi frumoasă. Acest ziarist mira, izbea, şoca cititorul care îl aproba sau în dezaproba, dar nu rămânea indiferent".

 

Cinste pentru acest domn Stanciu, care deşi nu făcea parte din clasa revoltaţilor lui Pamfil Şeicaru a reuşit să-i aducă un sublim elogiu, închinându-se marelui său talent de ziarist, dar nu se opreşte ci consideră că "exilul l-a maturizat, l-a transformat în istoric-grav şi imparţial. De la istoric el avea erudiţia, o memorie ce ţinea de miracol şi darul de a sesiza evoluţia şi viitorul evenimentelor.

 

Un mare pamfletar Barbey d'Aurevilly spunea că nu scrii istorie decât dacă urăşti sau iubeşti iar marele Iorga, el însuşi polemist, făcea diferenţa dintre pamfletistul de cuvinte şi pamfletismul de idei.

 

"Şeicaru fu acest polemist pentru care invectiva era un mijloc, ceea ce culoarea este pentru artist". Laudaţia priveşte geniul artistului care era, dar nu în culori cu în cuvinte: marele Pamfil Şeicaru.

 

Şi reamintindu-ne, spune dl. V.V. Stanciu,  unde suntem şi ce fel de eveniment cinstim, precum romanii pentru ultimul drum rostim un "Sit tibi terra levis" tradus însă în limba poporului român: "-i fie ţărâna uşoară".

 

 

Sfârşitul cărţii a doua