◄

17.  Postfţă (Scurtă recapitulare şi încă ceva în plus)

Fără îndoială în lucrarea mea "SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI (cu Pamfil Şeicaru în exil)Vol. I, II, III" am reuşit să demonstrez, bazat pe documentele nu puţine ce mi-au stat la dispoziţie, cât şi pe o corespondenţă asiduă cu dânsul, dusă între anii 1976 şi 1980, anul morţii maestrului, că Pamfil Şeicaru n'a fost un ziarist venal şi corupt, nu a scris pentru bani, a iubit independenţa scrisului, în consecinţă nu a stat în slujba nimănui. Prin meseria sa n'a urmărit, înainte de toate decât, ca orice idealist, sa slujească adevărul şi numai adevărul prin care să ajungă în domeniul spiritual un fel de medic vindecător, înscris printre marii binefăcători ai omenirii.

Butada răutacioasă ce i se atribuie lui N. Iorga, privind modul cum a realizat P. Şeicaru construcţia palatului "Curentul" şi anume după formula "un şantaj, un etaj" nu a putut fi rostită de marele istoric pentru simplul fapt că între cei doi au existat de totdeauna relaţii de bună înţelegere, mai mult, savantul recurgea la experienţa marelui Ziarist ca participant în calitate de ofiţer al armatei române la primul război mondial, ori de câte ori vizita locurile unde s'au desfăşurat eroicele bătalii de pe Jiu, şi în poiana din vecinătatea satului Raşoviţa. Am citat în acest sens pasagiile de referinţă ale istoricului, tipărite în chiar operele sale, unde îşi arată tot respectul pentru cel ce va ajunge, scrie dânsul, unul dintre marii noştri ziarişti, şi există clare mărturii, tot scrise, că nu şi-a schimbat părerea până la moartea sa avută loc în condiţii, atât de tragice.

De altfel sublinia maestrul, el n'a dat nicio recepţie de inaugurare a noii clădiri, deci n'a existat nici banchetul unde N. Iorga ar fi putut face observaţia respectivă.

În acest mod P. Şeicaru a fost pr departe cea mai calomniată personalitate a culturii româneşti şi asta fiindcă nimică nu supără pe român decât adevărurile, în acest caz scrise de Pamfil Şeicaru. Şi fiindcă cel vizat nu e în stare să dea un răspuns deschis în apărarea sa va recurge la diferite subterfugii, lovind din spate anonim, de-acolo unde nu-l vede şi nu-l ştie nimeni. Autorul butadei, etajul şi şantajul, va fi fost vreun stâlp de cafenea, impresionat de invenţia sa verbală, conştient că tocmai lipsa de substrat, adică spurcata calomnie va prinde radăcini în masa largă a publicului. Desigur, Caragiale a descris cu mult talent o anumită patură de mahalagii români, viciu de care nu e absolvită nici o parte din intelectualitate gata din josnică invidie să prindă din aer cate-o ştire, remarcabilă prin răutatea ei şi şi-o însuşeşte, popularizând-o fără sa se obosească să mai verifice dacă ea corespunde realităţii. Prin acest procedeu se constituie acel lanţ al slăbiciunilor, transmis din om în om, minciuna şi calomnia fiind întărite tot mai mult până devin un fapt admis aprioric, indiscutabil.

Totuşi să o recunoaştem autorul dramatic nu a prins decât un aspect mărginas al societăţii noastre, pe care-i satirizează peste putinţă, fiindcă sigur intelectualitatea noastră nici pe-atunci nu vorbea atât de stâlcit şi pleonastic, cum îl prezintă Caragiale. Aşa cum limbajul automat, preconizat de A. Breton nu a rezizstat, se întâmplă şi cu cel al eroilor lui Caragiale, el este uscat, lipsit de viaţă, construit după o logică personală fără un corespondent în viaţă de toate zilele. Lucrul e greu de admis, atâta ne-am obişnuit cu Farfuridi, Caţavencu, Rică Venturiano şi am rămâne surprinşi că dacă ne-ar ruga cineva să îi arătăm, vom constata că nu vom fi în stare să-i întâlnim, ei reprezintă o stafie scenică şi nu pe omul viu, în carne şi oase.

Din această cauză, oricât ar avea dreptate Eugen Ionescu să-l considere maestrul său, premergătorul teatrului absurd, noi nu-l vom considera pe Caragiale genial, odată ce în întreaga societate românească nu vede un personaj pozitiv, chiar dacă îl are lângă el pe unul ca Mihai Eminescu. Iată o dovadă peremptorie că pentru Caragiale nu există o elită românească, pentru ea autorul dramatic nu are ochi să o vadă de unde eroii lui au un singur dar absolut cusur: caricaturizarea lor până la exces, îi face să-şi piardă orice viabilitate de tipuri sociale, cum ar trebuie să fie, devin păpuşi ce joacă pe sârmă, după tacturi comandate, aşa dar depăşesc prin generalizare orice caracter raţional.

Ci fiindcă obiectul nostru de studiu nu este Caragiale ci Pamfil Şeicaru se cuvine să ne întrebăm cum a putut să aibe loc o atare unică şi ordinară calomniere a sa?

Cauzele o să le putem descoperi în natura românilor, care e nu numai individualistă dar şi contaminată cum am mai spus-o adeseori de morbul invidiei, distrugător, prezent până în rândurile elitare ale naţiei. Se cunosc prea bine acuzaţiile celor de teapa unui Caion sau Caraion, plini de venin, inventând plagiate acolo unde nu sunt, ploşniţe saturate de sângele supt la un festin al nebunilor. N'o să mai insistăm asupra lor, dar e bine să se reţie, ca în zilele noastre, la Europa liberă, cum o ştim, s'a dus o campanie împotriva romanului Groapa de E. Barbu acuzat de plagiat după N. Crevedia, presupusul său tată, nesusţinut de niciun document în afara unor vorbe de clacă emise de Ion Caraion. Se mergea după principiul ca e destul să calomniezi ca răul să prindă rădacini. De fapt, Ion Caraion avea de răzbunat faptul că celălalt coleg de-al lui, E. Barbu a publicat actul prin care se demonstra că Ion Caraion a acceptat să intre în slujbe securităţii române, comuniste. De fapt, total dezechilibrat moral, într'un articol publicat într'un ziar din exil recunoştea că a ajuns să fie plătit de comunişti, după ce-a ieşit din temniţa lor, cu 3.000 lei pe zi într'o vreme când eu, de pildă ca cercetător principal al Academiei RSR din Bucureşti, primeam 2.000 lei salar pe lună. Ori care instituţie putea să plătească atâţi bani colaboratorilor săi, în afară de Securitatea română?

Au dreptate cei ce sunt de părere că n'avem de ce să ne lăudăm cu tracismul nostru, odată ce cum scrie Herodot tracii după indiene erau cel mai numeros popor, dar nu au putut să însemne niciodată o putere politică, deoarace în loc să se unească, se băteau între ei, au rămas la nivel de trib uşor de stăpânit de greci, popor mult mai puţin numeros.

Dar lucrurile pot fi explicate mult mai simplu. Cei mai mulţi români rămân pe tot cursul vieţii rămân la cunoştiinţele însuşite din liceu şi încă la literatură unde a luat cea mai mare notă posibilă. Şi dacă e greu să-l scoţi din lenea lui atavică, aici se mai adaugă şi influenţa cezarică a unor eminenţe cenuşii ridicate la rangul de pseudostatui, deci nu numai culturale dar şi politice, prin goana lor "specialiştii" au ultimul cuvânt, înoculând cetăţeanului de rând, idei mai mult decât false. În acest fel se consolidează de sus in jos, apoi ca un bumerang de jos în sus, o concepţie, ce nu mai poate fi scoasă din minţile obtuze deci mişcată din locul nemeritat pe care-l ocupă, fiindu-i materialul mai tare decât bronzul horaţian. Pot da de exemplu chiar cazul lui Eminescu. După ce am studiat zeci de ani boala poetului, pentru a-mi asigura o bază solidă ştiinţifică, am putut să afirm categoric, marele nostru Mihai Eminescu, n'a prezentat niciun simptom caracteristic pentru o paralizie generală progresivă (pgp) prin urmare a suferit de o psihoză endogenă maniaco-depresivă, în mod greşit administrându-i-se mercur, poetul a murit în 1889, 15 Iunie în urma unei sincope cardiace provocată de o întoxicaţie mercurlală, medicament luat sistematic la recomandarea medicului curant în fricţiuni, per os (per gură) şi la ultima internare a doua în sanatoriul drului Şuţu, din strada Plantelor 9, în injecţii subcutanate. Poetul mai avea semne cronice de intoxicaţie cu mercur, ca tremurături zise hidrargirice, polinevrită, ataxie (tulburări cerebeloase) şi crize de sincope cardiace. Autopsia a evidenţiat o degenerescenţă grasoasă a miocardului şi riniche albi nefrotici, leziuni caracteristice pentru intoxicaţia cronică mercurială.

E vorba până aici de un diagnostic medical care însă răstoarnă diagnosticul de până acum bazat pe un sifilis cerebral quaternar de tipul paraliziei generale progresive (G. Călinescu) şi existenţa unei mari întunecimi, necreatoare între 1883-1889 (Perpessicius).

Psihoza maniaco-depresivă nu prezintă leziuni organice cerebrale şi evoluiază în puseuri când poetul avea stări de perfectă sănătate psihică şi când era capabil de creaţie poetică şi intelectuală după cum se pot evidenţia la Eminescu în ultimii şase ani de viaţă. Un caz asemanător a prezentat Hoelderlin, timp de 41 ani a suferit de schizofrenie cronică ceace nu l-a împiedecat de la o frumoasă creativitate poetică, susţinută şi demonstată de Heidegger (pentru filozof poetul germane a exprimat sacrul) şi Jaspers (pentru filozoful psihiatru Hoelerlin prin boala sa psihică a putut percepe Absolutul şi pe Dumnezeu).

Toate aceste fapte ne aduc în faţă un nou Eminescu, capabil de activitate intelectuală şi creaţie poetică şi între 1883-1889 până la moartea survenită iatrogen, fiind tratat cu mercur pentru o boală pe care nu a avea.

Şi oricât ar fi demonstraţia de valabilă, literaţii nu iau la cunoştiinţă adeveărurile referitoare la boala şi creaţia eminesciană, căci asta ar însemna să revină la un Eminescu închis definitiv între scoarţele unei cărţi groase, pecetluite definitiv de generaţia lui G. Călinescu şi Perspecius.

Dacă mai adăogăm atidudinea iconoclaştilor bucureşteni de ultimă oră, conduşi de nişte oameni rătăciţi, din toate punctele de vedere, ca N. Manolescu şi postmodernistul pornograf Cărtărescu, vom înţelege mai bine situaţia gravă în care se află, exilat în propria sa ţară, Luceafărul culturii româneşti, Mihai Eminescu.

Aceeaşi lene intelectuală strâmtă, amestecată, au făcut ca nişte minciuni să circule diminuindu-i valoarea lui P. Şeicaru, când ar fi fost mult mai recomandabil să se purceadă la un studiu privind şantajele maestrului nostru, dar probabil nimeni nu era interesat să afle adevărul că de fapt în viaţa lui Pamfil Şeicaru nu există nici un şantaj.

Desigur, ca ziarist maestrul nostru se afla angajat în lupta dusă contra Gorilei politicianismului românesc (L. Rebreanu) şi aici putea şi el uneori, în mod exepţional să greşească. O mărturiseşte, chiar el mai târziu, cu puţin înainte de a urca în avionul ce-l va duce la Muenchen, că ar fi fost prea ascpru cu Constantinescu-Porcul, în fond un om cumsecade pe care l-a atacat mult prea dur, îşi va lua libertatea să lămurească într'un articol de ziar acest caz. Prins ulterior cu alte probleme, maestrul n'a mai revenit asupra acestui subiect. Este de adăogat că de fapt "Constantin porcul" devenise un anumit tip care depăşea cu mult pe omul existent, reprezenta tagma liberalilor corupţi, cum existau destui. I.G.Duca în memoriile sale, se mira că Ionel Brătianu, cu toata cinstea lui personală, trecea cu vederea unele afaceri ale membrilor de partid mai bătrâni.

Dacă şantajul e un  mijloc de a stoarce bani de la un om pentru a nu-i dezvălui public activitatea necinstită, atunci ar fi greu de presupus că în acei ani P. Şeicaru îl şantaja pe liberalul "Constantinescu porcul" pentru a nu-i dezvălui în ziar păcatele sale ca şi a tagmei lui şi după asta să-şi mai aducă aminte, mai târziu, în exil, că a fost prea dur cu el, ar fi lipsit de orice noimă; cu totul altfel ar fi stat lucrurile dacă, aşa cum s'a întâmplat, maestrul l-a ales ca ţinta atacurilor sale, depăşind uneori măsura când vedea în el pe cel mai venal reprezentat al partidului liberal. Fără îndoială reacţia tardivă a lui Şeicaru dovedeşte peremptoriu că între ei nu erau raporturi pecuniare ci doar că ziaristulul şi-a împlinit înclinaţia sa de pamfletar, cum era la mare modă în acele timpuri, fără să-şi piardă totala decenţă de limbaj cum în acest domeniu, Tudor Arghezi şi N.D. Cocea băteau toate recordurile, cel de al doilea îi numise pe liberali "şobolanii" noţiune întrebuinţată, nu numai de duşmanii acestui partid.

Tocmai rezistenţa lui P. Şeicaru la toate ispitele materiale, ce nu-l puteau îndepărta de la drumul adevărului, i-au stârnit pe cei gata la toate compromisurile, în aşa fel încât l-au calomniat atât democraţii la putere în epoca interbelică, şi în aceeaşi măsură şi comuniştii, aceştia din urmă, cotropitori ai ţării, l-au condamnat pentru antirusismul său la moarte, în contumacie.

De altfel "şantajele" lui Şeicaru n'ar fi putut să rămână ascunse de opinia publică, doar dacă ele n'ar fi existat, cum a şi fost cazul. Nici pe departe, P. Şeicaru n'a fost cum îl prezintă printre alţii servitorii partidului comunist, Gafiţa şi E. Micu, un Pietro Aretino în ediţie românească.

Tăcerea acestuia din urmă, compatriotul lui G. Vasari, i-o cumpărau şi împăraţii şi regii, cum erau vestiţii Carol Quintul sau Francisc I-ul al Franţei, dar chiar şi Michelangelo, după ce Aretino i-a criticat concepţia protestantă a Judecăţii de pa urmă din Capela Sixtină, înfluenţat în viziunea sa spirituală de Vittoria Colonna, îi purta de frică. Dar un şantajist bine cunoscut, de meserie, ca Aretino ajunsese unul din cei mai bogaţi oameni ai Veneţiei, şi împreună cu Tiţian şi Sansovino deveniseră adevăraţii patroni ai serenissimei, n'a fost în niciun caz P. Şeicaru, în contemporaneitatea sa.

Ziarist de mare taltent, cu sclipiri geniale, P. Şeicaru a putut să-şi asigure existenţa din vânzarea publicaţilor sale Curentul, Evenimentul şi Rapid, şi putea să-şi procure garanţiile împrumuturilor bancare prin care să-şi construiască, fără prea multe dificultăţi, palatul

Curentului.

Tot ce s'a spus şi scris despre Pamfil Şeicaru sunt legende, cum le numea chiar ei sau mai realist noi le socotim minciuni gogonate. E trist că în această campanie de calomniere s'au înscris, Fanny Rebreanu, soţia marelui romancier, sau Agata Grigorescu Bacovia privind referinţele acesteia la capitolui inventat deci inexistent: "un şantaj, un etaj". Mai mult, chiar Marin Preda în "Delirul" îi descrie pe Gr. Patriciu ca pe un şantajist simpatic, ceea ce l-a durut în mod deosebit pe maestrul nostru. De altfel, i-a aplicat o corecţie bine meritată, demonstrând că "Delirul" în comparaţie cu romanele despre defecţiunea generalului Boulanger de M. Barrès, să nu mai vorbim de "Război şi pace" de Lev Tolstoi, nu e roman istoric ci un simplu reportaj, am adăoga noi, scris la repezeală, cu totul superficial.

Dovada clară a zisei averi posedate de P. Şeicaru o constituie faptul că la 9 Aprilie 1944, parăseşte Bucureştiul fără sa ştie dacă se va mai întoarce acasă vreodată, ca un om sărac, de unde greutăţile pe care le-a întâmpinat nu numai în primii ani ai exilului dar pe tot parcursul acestuia, astfel că se poate spune că Pamfil Şeicaru a fost un martir al desţărării. Se ştie, casa şi pamântul de la Ciorogârla le-a primit de la Ţară, ca erou al Patriei, distins cu ordinul Mihai Viteazu.

În tot acest timp, Stelian Popescu, directorul Universului, aranjat financiar, trăia tot în Spania, fără griji, plasându-şi din timp banii într'una din băncile elveţiene, venit care-i asigura restul vieţii până la adânci bătrâneţi. Din păcare s'a sfârşit inainte de vreme, fiind lovit mortal, in centrul Madridului de un camion.

P. Şeicaru a stat până la capăt in slujba mareşalului, Ion Antonescu, convins fiind că acesta va face un armistiţiu cu marea Rusia pe măsura dragostei ce o nutrea pentru ţara şi poporul român.

În exil, P. Şeicaru, îşi va continua pe cât posibil activitatea sa ziaristică, şi din limitele ce ea i le-a impus, se va naşte istoricul şi scriitorul, împlinindu-şi visul avut în ţară între activitatea de-acolo şi cea din exil există o continuitate, fără nicio fisură propriuzisă.

În timpul îmbolnăvirii soţiei sale de un cancer le sân metastazat difuz în oase, reprezentanta română comunistă de la Madrid i se arată foarte binevoitoare, fără să fie solicitată intervine la Bucureşti ca sora maestrului Virginia-Veguţa să primească paşaport pentru a trăi lângă fratele ei, depăşind mult vizele de şedere obişnuite.

Nu putem face speculaţii şi să numim intermediarii între Pamfil Şeicaru şi regimul comunist din ţară, fiindcă nu-i cunoaştem. Realitatea este că Pamfil Şeicaru se mută la Muenchen unde va putea fi mai aproape de România. Va trebui să-i înţelegem noua orientare spre ţara căreia îi ducea dorul la o vârstă trecută de 80 de ani. Prin sora lui, cum mi-a scris-o, află că în România lucrurile s'au mai schimbat şi îi împresionează lucrările istoricilor tineri, dintre care citează pe Dan Berindei şi mai ales pe Al. Zub, apropiindu-l pe acesta de N. Iorga, ceea ce astăzi poate fi considerată o părere mult exagerată. Totuşi activitatea entuziastă a respectivilor istorici îl determină pe maestrul nostru să creadă cu tărie, "în linia ascendentă a neamului meu".

Intenţia marelui ziarist era aceea de a fi sprijinit în publicarea operelor sale de cei ce se declarau intersaţi de viitorul ţării lor, România. Şi în această situaţie consideră că-şi va păstra independenţa, conducerea ţării neavând nicio legătură cu acţiunile sale antiruse, ar fi pentru el o ofensă să se considere că scrie la sugestia Bucureştiului "când gândesc de la Aprilie 1918 până azi denunţând pericolul rusesc încă din vremea când actualii conducători nici nu erau născuţi".

După apariţia cărţii, "La Roumanie dans la grande guerre" terminată de scris în 1968, fiind în librării în Decembrie, aceluiaşi an, în 1975 declară că aşteaptă la Muenchen să apară în limba germană, "Mica Roma", "Dunărea - fluviu a 5 mări" "Finlandizarea Europei - Conferinţa de la Helsinki-Yalta nr. 2" şi "Antagonismul ruso-chinez  şi Europa" ca în 1976 să adaoge că în ultimul an (1976) are patru lucrări şi o piesă de teatru. Despre aceasta din urmă scrie că I.L. Caragiale proiectase să dea o urmare pieselor sale după 20 de ani, intitulată "Sotirescu et comp". Dar după moartea dramaturgului s'a constatat că manuscrisul piesei nu exista, vâna creatoare a lui Caragiale era epuizată. Şi-atunci s'a hotărât să realizaze el acest proect neinceput de Caragiale sub titlul. "Excelenţa sa, Rică", personajul fiind acum ajuns ministru. Indicaţiile maestrului sunt aşa de clare încât ar fi greu de presuspus că şi de data aceasta piesa ar fi rămas în stadiul de proect.

Dar lucrarea cea mai importantă a sa o considera a fi , "Finlandizarea Europei" pe care o aminteşte încă din prima scrisoarea datată cu 28 August 1974 că-i aşteată traducerea în germană, deci manuscrisul în româneşte nu mai încape îndoială că a existat. Cu toate speranţele maestrului ca prin această lucrare va ieşi din strâmtorarea sa financiară, ele nu s'au împlinit, datorită faptului că cei din ţară, comuniştii au trişat, scopul urmărit de ei era să-l reducă la ţăcere pe P. Şeicaru, ceea ce să recunoaştem au reuşit.

Unul din factorii principali ai întregului calvar suferit de marele ziarist, era "fiul său de suflet" Vasile C. Dumitrescu, acesta în rolul sau de Iago i-a câştigat într'atât încrederea încat nici n'avea bănuiala că acesta ar fi putut fi autorul tergiversării editării manuscriselor lui Pamfil Şeicaru, mai precis îl minţea ţinând la el manuscrisele respective.

Tot el va fi principalul vinovat ce trebuie pus în legătură cu dispariţia misterioasă a lucrărilor din româneşte şi în germanţă, în primul rând a Finlandizarii Europei şi a piesei de teatru, în trei acte, "Excelenţa sa Rică" dar mai vin în discuţie şi alte lucrări aflate în manuscris, probabil toate acestea prin intermediul lui Vasile cel bun, se odihnesc în cine ştie ce sertar al Arhivei de stat din Bucureşti.

Este de menţionat că P. Şeicaru şi-a păstrat demnitatea de ziarist independent şi în cadrul respectivului raport, a refuzat să viziteze ţara în care el continua să fie stigmatizat şi ostracizat, Comuniştii şi-au dat măsura de neoameni, singura, de care de altfel erau în stare. Era o iluzie că faţa comunismului poate fi alta decât acea a imposturii şi minciunii crase.

Prin Vasile Dumitrescu, maestrul va ajunge să-şi vadă cu ochii reeditatea Curentului, dar vai în ce condiţii, după ce l-a vândut fiului său de inimă, Vasile, cu drept de a-l edita în exil, nu şi în ţară. Dar lipsa de educaţie a acestui individ cu mari simpatii pentru comunişti, au transformat "Curentul" într'o publicaţie citită nu mai pentru Şeicaru, în rest bună să fie aruncată la gunoi. Vasile Dumitrescu era finanţat de-afară şi când a vrut să-şi şantajeze patronii, a publicat o circlară în care cerea exilului să-l ajute să-şi achite datoriile de peste 37.000 de mărci, ziarul urmând să se adreseze celor din România, mai precis, dialogurilor duse de acest tovarăş cu preşedintele N. Ceauşescu, pe care-l ridica in slăvi, pur şi simplu. Printre datoriile lui de 37.000 mărci, pomenise şi cheltuieliie avute cu editarea articolelor din anul 1944 ale maestrului, ceea ce însemna o măgărie, menţionându-se puţinele exemplare vândute.

E de menţionat ca după câteva zile doar, Curentul dlui Vasile Dumitrescu a reapărut deci ieşirea în public a avut rezultatul scontat.

Maestrul nu-l întreba niciodată pe ciracul său de unde lua el atâţia bani pentru apariţia gazetei şi ar fi greu de admis că nu ar fi ştiut.

În ediţia nouă a Curentului au apărut câteva articole memorabile ale maestrului cum ar fi acela despre "I.G. Duca un necunoscut" şi "Un învins: Ion Mihalache". Tot aici am citit, articolul reeditat al lui Ion Vinea "Geneza unei gazete" unde e vorba de naşterea Curentului după conflictul provocat la Cuvântul de Nae Ionescu. Înteresant, pentru a se vedea tendenţionismul culturalnicilor români, despre acest modernist elegiac, Ion Vinea, cum îl numeşte Bazil Munteanu, în istoria literaturii române apărută la Paris în limba franceză, specialiştii de literatură românească din ţară reţin cu lux de amănunte colaborarea lui Vinea la revistele avangardiste în frunte cu Contemporanul dar nu suflă nicio vorba că de fapt Ion Vinea şi-a câştigat măestria de gazetar lângă marele ziarist Pamfil Şeicaru, o recunoaşte chiar poetul modernist în articolul mai sus citat. Oricum acesta a fost scris după ridicarea Palatului "Curentul", deci cel mai devreme în 1938, de unde putem deduce că intre cei doi au existat relaţii strânse ce nu s'au alterat niciodată. Sau poate au existat doi Ion Vinea?

Dacă vrem să-l cunoaştem pe P. Şeicaru în proporţiile gigantei sale personalităţi, va fi nevoie să cetim Gorila de Liviu Rebreanu, cel ni-i redă până şi cu unele deficienţe fizice, cum ar fi răguşeala care-l supără după ce a avut ocazia să vorbească ceva mai mult. Să mai adăogăm portretul său realizat în roman, puternic colorat ca de un pictor olandez sau la noi de Corneliu Baba.

Pamfil Şeicaru aşa ca Toma Popescu-Pahonţu avea o fire deschisă, sinceră, căuta cu patimă în fapte şi lucruri, adevărul şi dacă simpte că greşeşte o ia de la început, manifestându-şi furia ca o ploaie zgomotoasă care trece tot atât de repede cum a şi apărut.

Individualist se lasă furat de visele cele mai îndrăzneţe, ferm convins că până la urmă tot le va realiza. Crede mai ales în scrisul său ca şi în misiunea ce i-a dat-o Dumnezeu, ca pe un talent ce se cere să dea roadele cele mai de preţ. Cum s'ar spune este balzacian, şi nu ar tulbura pe nimeni că la fel ca unii eroi ai săi, piarde mereu, ceea ce ar fi considerat un mare nenoroc dacă nu ar avea alte iluzii la dispoziţie să le umple cu alte speranţe tot atât de imposibil de satisfăcut.

Încă se recunoaşte adeptul lui Nietzsche, apostolul lui "Wille zur Macht"  şi nu-l interesează supraomul tentaţia omului apusean, străin firii românului, îndestulat cu ceea ce i-a dat destinul său de diecare zi. Dar îi fascinează din acea "voinţă la putere", energia spirituală pusă în slujba creaţiei umane, forme ce capătă însuşirile voliţionalului, iar ca la Balzac, autorul unui tratat despre voinţă scris în frageda lui adolescenţă.

Desigur P. Şeicaru este un lutător ce nu se va deszice niciodată de la datoria sa, numai că nu urmăreşte interese politice sau sociale, deci nu îndestulări materiale ci unele de ordin spiritual. Acestea rezultă din meseria sa de ziarist care îl apropie de cei ce-l citesc, simţindu-l inimă lângă inimă şi-l ascultă de multe ori cu evlavia celui ce le rosteşte o rugăciune.

Totuşi specificul major al caracterului său, îl formează supremaţia sentimentului asupra raţiunii şi voinţei, mai bine spus le dirijează pe amândouă, care din această cauză când are accese de mânie sunt repede jugulate de luminările venite din zările senine ale sufletului său optimist.

Ceea ce nu înseamnă superficialitate sau inconştienţă la cercetătorul istoric, sentimentul dă combustia interioară de unde se înalţă focul de care vor avea trebuinţă şi raţiunea şi voinţa. Doar după această intervenţie, se poate spune că ele funţionează, cu adevărat, împecabil. Arpegiul este însă mult mai larg, uneori sentimentul abea mocneşte, în surdină, când în Gorila, Pahonţu se simte fiatat de admiraţia studenţilor, fraţii de cruce, şi izbucneşte ca o flacăra atunci când îl dă afară din biroul său pe Utalea, cel ce crede că îl poate cumpăra cu bani şi declanşează un adevărat potop cu grindină în timpul ciocnirii fizice, dintre el şi camaradul său de arme, în primul război mondial, Dolinescu.

Dar unde sentimentul se dezvoltă in toată plenitudinea sa şi declanşează lucrul lui în sine se înţelege că este iubirea lui Pahonţu, împărtăşită de altfel, pentru Cristiana Tomşa, soţia fostului şi actualului ministru de interne, Belcineanu. Prilej pentru Liviu Rebreanu să-şi descrie concepţia despre iubirea cerească, al carei complex metafizic l-a prezentat, dedailat în Adam şi Eva, punându-l în relaţie cu motivul metempsihozei, interpretat în versiune românească.

Iubirea cerească reprezentată de Beatrice în paradisul lui Dante, ne apropie de spiritualitatea italiană, de care ne desparte de un caracter esenţial. După cum o descrie în Teologia platonică, M. Ficino, urcarea în empireu, locul unde stă Dumnezeu, se obţine prin purificarea sufletului, renunţându-se la necesitaţile trupului se atinge spiritul pur, situaţia în care omul îl poate chiar vedea pentru câteva clipe pe Dumnezeu. Este o înrudire cu experienţa dantescă, tipic italiană, apropiată de filozofia lui Platon şi mistica lui Plotin.

Iubirea cerească în concepţia românească a lui L. Rebreanu, urmată de Pahonţu şi virtual de Şeicaru, e cu totul de altă natură. Cei doi îndrăgostiţi, Toma şi Cristiana renunţă la împlinirea trupească până se vor căsători, deci este o simplă amânare nu o veşnică renunţare ascetică. În viziunea românească ea duce la adevărata cunoaştere a celor doi, fiindcă ea de la amorul profan la cel ceresc, pentru taina nunţii e nevoie de un iubit în carne şi oase. Ori dacă Mircea Vulcănescu descrie, în concepţia românului, existenţa unei întrepătrunderii între uman şi divin, este de la sine înţeles că şi în iubire, se atinge iubirea cerească trecându-seprin cea pământească.

Tânărul Eminescu în Povestea feciorului de împărat fără de stea (titlul e după Murăraşu) părăseşte cerul şi rasa de călugăr pentru a căuta în schimb o iubită in carne şi oase, plictisit fiind de simpla întâlnire din vis.

În contrast, fie mânaţi şi de efectul hidromelului vrăjit, Tristan şi Isolda vor urca împreună spre porţile Cerului. Luceafărul eminescian frustat de acest drept, va rămâne nemuritor şi rece, nu va mai simţi căldura dragostei adevărate. În basmul "Viaţă fără de moarte şi tinereţe fără bătrâneţe", fiul de împărat se desparte de veşnice dorind sa moară pe pământul său natal, unde după moarte dacă are steaua lui va putea trăi fericit cu iubita lui.

Astfel ni se pare că tristeţea metafizică a Luceafărului ajuns singur lângă Demiurg e provocată tocmai de singurătatea sa, îi lipseşte prerechea pierdută pentru veşnicie, fiindcă el nu are steaua lui.

Pe această cale se infirmă ideile lui Noica privind modelul săi al fiinţei format din individual, determinaţiile lui şi generalul, făcându-i reproşuri Luceafărului că nu şi-a dat osteneala s'o urce pe Cătălina (individualul), ca pe o Gretchen al lui Goethe împlinind trinomul fiinţei ceea ce poate fi respins pe loc, pe cei doi, Luceafărul şi Cătălina îi despart legile de sus, aceasta nu permit unei fiinţe muritoare să treacă hotarele lumii pămanteşti spre tăriile divine. Cu această acazie C. Noica scapă compromiţătoarele cuvine pentru care altă dată ar fi fost dat afară din cultura română: "El (Luceafărul) ar fi gata să se prefacă - întocmai îngerilor acelora dintr'o altă legenda de-a noastră, ce n'au mai voit să plece de pe pământ - în simplu licurici, numai să aibă "o oră de iubire"."

Filozoful român e într'o mare confuzie tocmai fiind că declarat apodictic că religia nu mai poate fi luată în discuţie de gânditorii moderni, cum era şi el pus în slujba comuniştilor. Dar tocmai aici e vina: diferenţa între Cătălina devenită iubita lui Cătălin era o femeie ca oricare alta pe când Gretchen mântuită (a urcat la cer, unde o voce de sus strigă: "E salvată!").

Pe de altă parte e bine să se reţină că în definiţia lui M. Vulcănescu acea întrepătrundere intre uman şi divin e o trăire anumită, un raport specific, pe când în modelul fiinţei între Cătălina şi Luceafăr există o diferenţă de persoană, ce nu sunt prin nimic confundabile, Luceafărul ca divinitate e una, omul muritor e alta, determinaţiile individuale nu se întălnesc cu generalul Cerului.

Recapitulând formele de iubiri specifice de care ne-am ocupat la italianul catolic, Beatrice este iubirea cerească spre care omul puruficat tinde să se ridice, până la viziunea divinităţii (punct de vedere catolic), pe când la român iubirea se ridică de la profan la divin conform întrepătrunderii între cele două stări, în timp ce la protestant Tristan şi Isolda sunt ridicaţi la cer, dar asta nu înseamnă că ajung până la Dumnezeu, ca la Goethe şi cei doi se vor opri pe insula spiritelor eroice, deci la intermediarii cereşti dintre Dumnezeu şi Om. De subliniat, că la nemţi, marii îndrăgostiţi ca să se inflameze de unica lor patimă, trebuie să beie dintr'un hidromel vrăjit şi asta fiindcă filozofii germani nu cred în iubire ca reazem al vieţii căci de gândul filozofic nici gând s'o apropie. Doar în ultima fază elupă transfigurase dată, o supra eroilor îndragostiti hidromelul numai are nici un efect.

Opera lui R. Wagner Tristan şi Isolda a fost cântată pe scenele germane în timpul vieţii lui Eminescu, astfel că poetul nostru naţional a putut s'o cunoască şi să-i inspire un gând de suferinţă aşa cum crede D. Murăraşu că peste vârfuri i-ar fi fost inspirat poetului de preludiul din actul II al operei lui R. Wagner, "Tristan şi Isolda".

Se ştie că după viziunea lui Richard Wagner în final, Tristan şi Isolda sunt ridicaţi la cer, aspect evitat astăzi fiindcă aşaceva nu mai corespunde "sufletului contemporan modern"? Adică noi să-l învăţăm pe Wagner când în mod normal ar trebui să admitem că el ne întrece cu eternitatea lui, soarta atât de trecătoare şi lipsită de forţa idealurilor sale.

În acelaşi fel se modernizează un Shakespeare, uitând să ne întrebăm dacă nu cumva am devenit atât de pigmei încât nu mai putem înţelege rosturile profunde ale teatrului său.

Belcineanu, sa-l sprijine în campania alegerilor - scriind un articol în favoarea sa căci ziaristul nu se lasă plătit cu bani - tocmai împotriva "fraţilor de cruce" pe care-i parăseşte, conştient ca îşi pune viaţa în pericol dar se sacrifică pentru a obţine în schimbul "vânzării" sale libertatea femeii iubite.

Conflictul se desvoltă prin asasinarea lui Pahonţu de către studentul, frate de cruce Ion A. Ionescu, după tipicul unei tragedii antice de unde încăodată se vede înclinarea marelui scriitor transilvănean spre lumea miturilor inspirate la origini de Homer.

Sfârşitul romanului, după noi, e sublim, lasă sarcina juraţilor s'o rezolve generaţiile viitoare, fiindcă juraţii se retrag pentru deliberare dar nu mai revin şi autorul singur nu poate s'o facă, adică să dea o sentinţă. Studentul Ion A. Ionescu a săvârşit după dreptul penal o crimă, dar poate fi el condamnat, în timp ce Gorila Belcineanu, autorul ei moral, se plimbă liber şi aşteaptă cât de curând să-şi recapete drepturile sale ministeriale, provizoriu oierdute din cauza unor neplăceri familiare, cum le eticheta, simplu şeful său de partid?

Rebreanu nu este de părerea acelora, înclusiv a dlui N. Gheran, care consideră ca sentinţa trebuia oricum dată, o şi interpretează în acest sens. Ori acesta nu e un final ce ar aparţine lui Rebreanu, el îi consideră vinovaţi, în aceeaşi măsură de crimă, ca şi pe Ion A. Ionescu, tânarul student, frate de cruce şi pe Gorilele politice proţăpite la conducerea ţării. De unde o condamnare nu poate fi soluţionată, una făsă cealaltă, crede pe drept marele Rebreanu, cu gandul legitim indreptat spre tineretul român, răstignit chiar de ferocii lui duşmani.

Este locul s'o amintesc acum, Pamfil Şeicaru era tare mândru de originea sa, se trăgea dintr'o familie de oieri din Şeica mare din Făgăraş, care au emigrat în Muntenia unde s'au aşezat în regiunea Buzeului. Din neamul acestora au ieşit şi câţiva preoţi de unde înaintaşii lui au fost trecuţi în catastife cu numele de Popescu şi nu de Şeicaru, ceea ce a produs unele nelămuriri la urmaşi, mai ales că duşmanii lui considerau pe Popescu adevăratul nume, de unde ziaristul s'ar fi lepădat de el, adoptând pe cel de Şeicaru. Lui P. Şeicaru nu avea de ce să-i fie ruşine de numele Popescu dar a corectat mersul lucrurilor revenind la numele Şeicaru aşa cum era trecut în actele mai vechi.

În primul război mondial a luptat ca ofiţer, alături de soldaţii săi săreni, de unde s'a simţit mai legat de aceşti bravi lucrători ai pământului decât de alţi români.

Revenit mai pe urmă în Bucureşti, în 1918 împreună cu Cezar Petrescu au pus bazele publicaţiei Hiena, de-aici înainte maestrul se prezenta ca un ţărănist convins, fără să se înscrie în partidul înfiinţat de învătătorul Dobrescu, mai târziu condus de Ion Mihalache, fuzionat ulterior cu partidul naţional al ardelenilor, şeful lor fiind Iuliu Maniu, format în majoritate de noii proprietari de pământuri, care şi-au făcut partea cea mai bună de pe urma reformei agrare, tocmai realizată după război, după cum le-a promis regele Ferdinand ţăranilor în plin război (1917), fiindcă Ionel Brătianu a refuzat să o facă în 1914, amănând-o, probabil se temea de opoziţia propriilor săi oameni de partid. La Arad, vestitul Cicio-Pop, unul din fruntaşii de la 1 Dec. 1918, spun nu numai gurile rele, că şi-a însuşit pe nedrept pământurile bune de la Conop, ceea ce i-a cam compromis carierea de om politic.

Dacă-l socotim şi pe V. Goldiş, printre fripturiştii, cum îi numea N. Iorga, care l-au părăsit pe Iuliu Maniu şi au trecut în tabăra generalului Averescu, vom înţelege de ce Aradul, lipsit de fruntaşii săi, cultural se asemăna cu o corabie ameninţată să se scufunde. Aşa se face ca Aron Cotruş activ în acest oraş şi înainte de război, acuma în România mare o ducea mult mai rău şi cum am mai scris-o, într-o poezie a sa se plângea deloc metaforic că e flamând şi locuia, împreună cu prietenul său, sculptorul Romul Ladea, într'a pivniţă întunecată.

În 1918, P. Şeicaru a intrat în ziaristica românească, plin de entuziasm şi încredere în sine ca şi în oameni, nu avea nimic în comun cu Radu Comşa, eroul lui Cezar Petrescu din Întunecare, aceasta întors din război mutilat, fiind respins de societate şi de logodnica sa Luminiţa, ajunge să se sinucidă. În schimb, Pamfil Şeicaru a acceptat o bătălie ce i-a adus multe satisfacţii dar şi, mai ales în exil şi multe suferinţi, în această parte a vieţii în fiecare lucrare a sa a trebuit să-şi înmormânteze ceva din sine însuşi, mai ales după ce şi-a pierdut soţia apoi sora, fiind nevoit să-şi supravieţuiască, tot mai singur, morţii săi dragi.

Maestrul susţinea că a moştenit de la strămoşii săi oieri din Făgăraş, o natură sănătoasă prin ea a trecut peste grelele obstacole ale vieţii, nicio lovitură a destinului oricât de grea nu l-a despărţit de masa lui de scris. Putea fi tare obosit şi lipsit de orice speranţă, aşezându-se la lucru îşi recăpăta încrederea în sine şi in misiunea lui de cronicar al timpurilor sale. De la strămoşii lui ţăranii a primit o deosebită rezistenţă fizică, n'a fost bolnav serios până la vârsta de peste 80 de ani, când începuse să-l supere inima, din cauza ei a şi murit. Stătea în maşină, gata de plecare, când instantaneu, plecându-şi capul pe umăr totul s'a sfârşit, aşa cum procedează bunul Dumnezeu cu cei ce îi sunt dragi, ii scuteşte de chinurile grele ale trupului.

Mulţumirea marelui ziarist o constituia menţinerea activităţii cerebrale, nu numai lucidă dar şi creatoare, în acest sens îşi făcuse până în ultima clipă a vieţii planuri de viitor, cerând Parcelor să-i îngăduie încă cinci ani de viaţă, pentru a-şi încheia lucrările pe care le începuse. Când îl vedeai în scris posedând atâta forţă şi energie spirituală, te întrebai de ce trebuia să moară încă aşa tânăr un om ca P. Şeicaru, e a nedreptate a naturii să îngroape atâtea nepreţuite cunoştinţe, pentru totdeauna. Vorbesc, citeşte bine, de tinereţile maestrului, păstrate fireşte în spiritul lui, chiar dacă trupeşte se mai puteau constata unele ruinări ireversibile. Din partea mea aveam siguranţa că va depăşi vârstă de 90 de ani, atât îl simţeam al vieţii şi al fiinţării integrale, dăruindu-se fără nici o reticenţă, omului pe care îl iubea şi îl respecta în aceeaşi măsură: cititorul său.

Ca deputat a intervenit în Parlament, în timpul marei crize economice din 1929, propunând conversiunea datoriilor ţarăneşti, ceea ce realizându-se, cum s'a dovedit în continuare a salvat nu numai pe ţărani dar şi ţara.

Iubea poezia populară, ţăranească şi astfel ştia pe dinafară cântece şi versuri învăţate de la soldaţii săi în timpul primului război mondial. (Îmi trimise într'una din scrisorile sale o poezioară scrisă de un soldat, gata să treacă Dunărea în războiul de independenţă din ani 1877 şi-mi atrăsese atenţia asupra cărţii semnate de Şt. Georgescu-Sergent, "Carnetul unui veteran, Amintiri din războiul pentru independenţă" ediţie îngrijită de Şt. Georgescu-Olenin, în editura "Rigmor" N.S. Govora, 1977). Jertfa soldaţilor sai nua a maestrul uitat-o niciodată, în memoria celor căzuţi la datorile Pamfil Şeicaru a ctitorit Mănăstirea Sf. Ana din Orşova, a înalţat monumentul Eroilor de la Marăşeşti şi a donat statuia Mama de Oscar Han, cimitirului-sanctuar de la Val du Roy (Soultzmatt) unde îşi dorm, somnul de veci mai multe sute de ostaşi români morţi în prizonieratul din Alsacia germană, în anii 1917.

Iată sursele ţăranismului său pe care nu l-a trădat nicicând, aşa cum au făcut-o cei încadraţi în partidul ţărănist al lui Ion Mihalache, de pildă M. Ralea, dr. Lupu sau Armand Călinescu şi n'au fost singurii. Maestrul a condamnat unirea partidului ţărănist cu cel naţional, devenind naţional-ţărănist, dar noi credem ca Ion Mihalache se simţea izolat între oamenii săi, aceştia miroseau a oportunism de la distanţă, prin gestul său, oricât de disperat, până la urmă l-a întâlnit pe Iuliu Maniu şi au făurit un tandem unic, ei poate au greşit dar niciodată n'au uitat să slujească interesele neamului lor. Carol al II-lea părăsit de Maniu din cauză că regele şi-a călcat cuvântul de onoare dat, întruducând pe mme Lupescu în ţară, a încercat să şi-l alieze pe Mihalache dar n'a izbutit, spre marea lui dezamăgire. Se poate spune că cei doi au rămas împreună şi în moarte, comuniştii i-au ucis pe unul în temniţa de la Rămnicul-Sărat, pe celălalt la închisoarea de la Sighet, aruncând între ei un enorm arc de triumf, după care neamul românesc poate fi îngenunchiat, dar niciodată robit în mod definitiv.

Pamfil Şeicaru, începându-şi drumul cam prin 1913, ca şi critic literar, nu a părăsit nici ca ziarist domeniul literaturii, în care se arăta bine pregătit, având un nivel mult superior zişilor specialişti, de altfel prin stilul său vulcanic, focul lavei vărsate era prins în vaduri bine precizate, ceea ce înseamnă că autorul, conştient de munca sa, îmbina utilul cu frumuseţea, mai precis adevărul odată formulat urma să îmbrace haine literare, confirmând pe Hegel că forma şi fondul, în unitatea lor, sunt feţe ale aceleaşi idei.

Astfel se explică de ce va face în articolele sale, nu rare referinţe literare, acestea îl ajuta să caracterizeze mai bine o epocă, să ne amintim, de Gogol cu "Suflete moarte" sau "Revizorul", aduse în discutie pentru a înfăţişa mai concret corupţia sistemului ţarist.

Într'un cuvânt, se poate susţine că Pamfil Şeicaru reprezintă tipul ziaristului complet, excelent pregătit în compartimentele culturii fără de care, poţi ajunge un reporter excelent ca Hemingway sau G. Bogza la noi, dar niciodată un gazetar de frunte.

P. Şeicaru poseda harul de a-l cuceri pe cititor, în aceeaşi măsură pe omul simplu cât şi pe cel mai rafinat intelectual şi în acest mod devenea un constructor de opinie. Remarcat prin faptul că ştia să prindă din zbor ceea ce oamenii gândesc şi mai ales cred, astfel ca în ultimă analiză prin articolele sale îşi exprima ideile proprii, ca şi pe cele ale cititorilor săi. Aici stă secretul, inefabil în esenţă a scrisului său, colegii lui de breaslă, tot atât de instruiţi ca Cezar Petrescu, de pildă, trebuiau să recunoască deschis că nu posedă fascinaţia lui Şeicaru de a atrage publicul cititor, singura sa prezenţă într'o redacţie ridica simţitor cota de vânzare, lămurind de ce acest ziarist de mare talent, putea nu numai să trăiască din gazetărie dar sa-şi ridice din ea şi un palat de proporţiile celui al Curentului, o adevărată uzină editorială.

Era P. Şeicaru un vrăjitor îmaginat de E.T.A. Hoffmann, care prin ridicarea baghetei ca şi la un semn îşi aduna cititorii? Desigur, că nu. Ca la oricare geniu era vorba de 99 la sută muncă şi doar un procent inspiraţie şi de pildă ca în cazul lui Eminescu, fiindcă nu putem explica totul, rămâne un rest, numit mai demult contribuţia proniei cereşti, azi vorbim de inefabilul lor, poetic sau ziaristic.

În materie de poezie, zicea maestrul mai mult decât modest, el a rămas la Eminescu, din care, prin faptul că nu avea volumul său de poezii, îmi recita pasagii întregi, demonstrându-mi că face parte dintr'o generaţie care a trăit întru Eminescu, el a însemnat Soarele şi apele şi aerul vieţii lor. Azi regret că nu mi-a venit în minte să-l înzestrez cu un atare volum dar bine îmi amintesc nu eram convins că nu are totuşi unul şi că ar cita numai din memoria lui, oricât de strălucită.

Nu-i preţuia pe ceilalţi poeţi contemporani români ca Lucian Blaga şi Tudor Arghezi, poate şi datorită faptului că prea venea cu omenescul lor de fiecare zi în contact, justificând butada lui V. Eftimiu că geniul e ca porcul, nu poţi să-ţi dai seama că e cu adevărat bun decât după ce-l tai, în cazul nostru, după moarte.

În legătură cu Lucian Blaga a avut ocazia să publice articolul lui I.U. Soricu, vechi prieten de arme, în care acesta demonstra că poetul venerat de la Lancrăm astăzi, atunci mai puţin cunoscut, plagiase pe un autor slovac de limbă germană, lucru confirmat de cel mai ilustru germanist al României Ion Sângiorgiu, pe care Şeicaru îl consultase.

L-a uimit ulterior, după publicarea articolului lui, I.U. Soricu în Curentul, atunci când i-a propus să-i răspundă lui Soricu, dându-i acelaşi spaţiu de ziar, Blaga a exclamat infatuat: Eu, lui Soricu?

Şi problema nu a fost rezolvată până astăzi. Zadarnic i-a rugat Blaga pe prietenii săi Chinezu, Breazu, B. Munteanu, unul din ei să-i dea o replică usturătoare lui Soricu, niciunul nu s'a ambalat în discutabila acţiune.

Sub comunişti o doamnă cred Simona Cioculescu dacă memoria nu mă înşeală, a publicat o notă în Manuscriptum, asupra plagiatului blagian semnalat de I.U. Soricu, illo tempore şi ajunge la concluzia ca între poezia românească a lui Blaga şi cea a slovacului de limbă germană există asemănări impresionante dar că ele nu corespund unui plagiat ci se datorează influenţei comune a expresionismului german. Răspuns de circumstanţă, total nesatisfăcător aşa dar până nu se va publica, fără nicio oprelişte, sa fie văzute de toţi versurile poetului de limbă germană (aceasta ar putea fi de origine croată în persoana lui Miroslav Krleza, autorul unui volum Pan, apărut în 1917 sau tot atât de bine ar putea fi Ottokar Brezina, poet expresionist ceh, nu slovac.) Imprecizia noastră se datorează faptului că nici-una din părţi, nu ne-a lăsat precis numele poetului în cauză, dar sigur el poate fi găsit de cei ce-şi vor lua oboseala să citească articolul princeps al lui I.U. Soricu şi să alăture cele două texte, german al poetului străin şi cel românesc al poetului L. Blaga. Personal, cunosc problema de la maestrul P. Şeicaru, transmis mie într'o scrisoare aflată în corespondenţa noastră, deci se presupune că îmi relatase cazul plagiatului Blaga din memorie, nu avea articolul înainţea lui, din această cauză nu mi-a mai amintit nici poetul de limbă germană plagiat, (fiindcă probabil nu-şi mai amintea de el) problema plagiatului Blaga nu se poate considera, soluţionată.

Pentru cei ce ar fi gata să susţie că o vorba de un alt şantaj al ziaristului Şeicaru, pentru a fi şantaj le-aşi reaminti inseamnă că totul s'a făcut pentru a obţine nu ştiu ce sume fabuloase de la poetul Lucian Blaga, dar despre asta nici vorbă nu poate fi, maestrul trebuia sa publice acest material, nu numai fiindcă I.U. Soricu a fost eroul anonim al primului război mondial la care a participat deşi era reformat ca miop, luptând sub comanda generalului Moşoiu, dar după ce P. Şeicaru le-a prezentat articolul în cauză celor mai iluştrii germanişti ai noştri ei au confirmat plagiatul susţinut de I.U. Soricu, şi el profesor de germană, deci cunoştea limba lui Goethe, Pamfil Şeicaru era dator să publice materialul dat, având în vedere gravitatea cazului.

La urma urmelor, marele ziarist nu căuta din disputa respectivă decât să iasă la lumină ADEVĂRUL, şi dacă nu s'a întâmplat aşa, de vină era mefistofelicul orgoliu, al celui vizat, L. Blaga. Personal, sunt convins că din toată aceasta afacere L. Blaga nu ar fi avut ce pierde şi am motive să cred că maestrul îmi împărtăşea şi el, ideile. Punându-i la dispoziţia lui Blaga ziarul să dea răspunsul cuvenit, el a refuzat după cum se ştie. Este un caz unic în lume, şi asta se datorează pervertirii suferite de conştiinţa românească sub influenţa comunismului, să ţii sub lăcăt o atare problemă, şi după mai bine de zece ani de zisă democaţie să nu-i vină nimănui în minte că ar trebui să se publice în paralel textul german, tradus cu totului fidel, alăturându-se poeziile încriminate de plagiat ale lui Lucian Blaga. În orice caz încă de pe acuma vor cădea câteva opinii ce nu-şi pot demonstra valabilitatea. Astfel, Ovidiu Cotruş, intrat în solda Leviatanului analizând poezia lui Blaga mergea până acolo incât consideră minoră influenţa expresionismului asupra lui şi o consideră accentuată la Aron Cotruş, când tocmai înversul e adevărat. Influenţa expresionismului asupra poeziei lui Lucian Blaga e atât de accentuată încât poate fi acuzat chiar şi de plagiat pe când expresionismul lui Aron Cotruş e aproape nul, fiindcă evoluţia poeziei cotruşiene se poate urmări de la originile ei în Eminescu, Iosif, Goga, Minulescu până îşi va definitiva metrica sa de marşuri wagneriene urcând la cer, care propriuzis nu are nimica în comun cu pseudomorfoza lui Lucian Blaga, nu numai în poezie dar şi în filozofie.

Adevărul este că Ovidiu Cotruş şi-a pierdut personalitatea în chinurile temniţelor comuniste, la eliberare printre oameni a trăit o stafie, mereu cu angoasa în pieptul lui că ar putea oricând să se întoarcă înapoi. Această stare a celui ce putea ajunge al doilea Nicolae Iorga, avea toate premisele necesare, tremura ca varga înaintea unui simplu funcţionăraş de la ambasada română din Madrid, când intra în prăvălia lui traian Popescu, încât urma să fie calmat dar asta nu mergea chiar aşa uşor. Pentru cel ce a avut ocazia să-i stea faţă în faţă în acele zile, când el a vizitat Spania - de fapt era trimis de regimul din ţară să meargă pe urmele unchiului său - de bună seama era confruntat cu ceea ce G. Papini numea "Un uome finito".

Din aceast bagaj fac parte şi târnoselile adresate lui Augustin Doinaş, aranjat încă demult cu comuniştii, el însemna reazămul, speranţa vieţii sale. De unde şi articolele în care se elogiază poezia acestui lup de mare, căzut în picioare în orice regim, din această cauză el trăieşte înainte, îi dorim o sută de ani, pe când bietul Cotruş a murit de mult. Ca din prietenie dar mai mult să-i compromită memoria pierdută in temniţele roşii, tovarăşul Doinaş i-a publicat diluatele "Meditaţii critice" (ed. Minerva 1983) nedemne de ceea ce a fost Ovidiu Cotruş înainte de arestarea sa. Şi dl. Aug. Doinaş nu putea să nu fi ştiut asta!

Despre T. Arghezi maestrul a scris o cărţulie întitulată "Tudor Arghezi tejgheua cuvintelor" (ed. Carpaţii, Madrid 1958). Se cunoşteau bine de tot, P. Şeicaru i-a publicat "Flori de mucigai" în Hiena iar în lucrarea de faţă realiza o pararelă între marele poet Tudor Arghezi, cel de dinainte de era comunistă şi autorul prozaicului poem lipsit total de inspiraţie, cu părţi triviale "1907". Iată concluziile maestrului privind această poezie-poem arghezian: "Când ai terminat volumul 1907, ai impresia că ai terminat de mers pe un drum cu gropi, într'o căruţă de ţară şi după ce ai îndurat inspiraţia argheziană a "realismului socialist" (plaivazul-obrazul, hârtie - o mie, să iei - doi lei, cercetare-ma-re, iarnă-povarnă), te scuturi ca de un vis urât. Că n'a simţit inspiraţia răscoalelor ţărăneşti nu ne-a surprins, deoarece n'a simţit-o nici acum 50 de ani când era martor - eate adevărat - un martor indiferent ... Poezii sociale? Nu. Literatură? Nu. O versificare submediocră care pune în evidenţă penibila neputinţă de a creia, şi mai grav, pierderea chiar a meşteşugului arghezian al cuvintelor potrivite ... În volumul "1907" versurile se succed ca vagoanele goale ale unui tren de marfă care trece prin Bărăgan. Ca să scap de umilitoarea parodie a paiaţei "realismului socialist" recitesc poeziile lui Tudor Arghezi din vremulrile când muza lui nu intrase servitoare, bine plătită, la clubul partidului comunist ... S'a sfârşit. Prostituarea talentului îşi are sancţiunea: inspiraţia, căldura, ritmul ideaţiei, totul a dispărut. Nici fardul meşteşugit pus nu mai poate acoperi sbârciurile hidoase ale defunctului talent, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu şi atâtea alte nume, odinioară înflorind grădina literaturii româneşti, sunt folosite spre a amăgi, spre a face să se creadă că prezenţa lor indică drumul cel bun."

Şi rândurile care fac aluzie la Iuda berbecul durdului care-şi trădează fraţii ducându-i din abator în abator, la tăiere, se încheie cu următoarele gânduri profunde: "Iuda" ... Graşi, bine hrăniţi, ţămâiaţi în presa reperistă, Sadoveanu, Arghezi şi toţi ceilalţi îndeplinesc funcţia berbecului Iuda de la abatoarele de la Villette. Merită, în adevăr, să te agăţi de viaţă cu disperare, plătind preţul abjecţiei?"

Unul din scriitorii români, sătul de a tot sta în slujba comuniştilor, minţind la tot pasul, s'a hotărât să iasă din înfernul marei abjecţii, ceea ce l-a costat, probabil, viaţa, şi pentru fapta sa eroică a fost pedepsit grav, aruncându-se tăcerea peste opera sa, una din cea mai valoroasă a epocii noastre postbelice.

Este vorba de Marin Preda şi "Cel mai iubit dintre pământeni", roman scris cu lacrimi şi sânge în trei volume, de fapt descriind istoria românilor de sub ocupaţia comunistă, fără fard ori retuşuri.

Oare nu e semnificativ că Eugen Simion, în calitatea sa de critic al fiecărui regim ajuns la putere, a organizat la televizor, o sărbătorire a lui Marin Preda, oprindu-se strict la Moromeţii - unde se prezintă oricum pozitiv fenomenul colectivizării şi se predă şi astăzi în şcoli - ignorând total, parcă nici nu ar exista pe Cel mai iubit dintre "pământeni".

Oare nu înseamnă asta că cel puţin o mare parte a intelectualilor români plătesc în continuare, chiar şi după ce formal p.c.rul şi-a schimbat denumirea, preţul abjecţiei?

Dacă am mai adăoga faptul ca la TV 1, Memorialul durerii, în care se prezintă jertfele poporului român puse în slujba luptei antibolşevice, se transmite la ore târzii pentru ca nu cumva mesajul ei să ajungă la conştiinţa ţineretului mai ales, suntem în posesia încă a unei dovezi că în România de astăzi se evită confruntarea cu trecutul comunist, tiranic şi ades criminal, mai mult, se urmăreşte o "reconciliere" care nu poate avea loc, nu o lasă cei din morminte victimele unui regim bazat pe teroare şi ură de clasă.

Am mai insista că mulţi din generaţia lui Pamfil Şeicaru, să-l citez nu numai pe marele nostru ziarist dar şi pe Nichifor Crainic, aveau o admiraţie deosebită pentru poezia lui G. Coşbuc. Directorui Gândirii îi opunea optimismul sănătos coşbucian, pesimismului eminescian, aşa dar îi aşeza pe aceeaşi scară valorică, ori dacă poetul de la Hordou, autorul unui cutremurător "Noi vrem pământ" printre atâtea unice poezii, este totuşi astăzi atât de uitat, fenomelnul se datorează faptului că poeţii contemporani români numai cunosc eroisumul actelor supreme, arta lor, mai bine zis pseudoarta, se reduce la nişte jocuri stupide, gratuite verbigeraţii, mai nou degradate pornografic, pe care omul tuturor diversiunilor N. Manolescu se grăbeşte, ca nu demodat Sainte-Beuve - cel ce l-a întrodus în literatura franceză pe perversul marchiz de Sade - să-i apere în numele unei libertăţi prost înţelese de pedeapsa legii care ar trebui să se aplice insultelor aduse patriei, România, de nişte descreeraţi.

Aş menţiona că aici intră şi cenzura bunului simţ, de pildă în satul Locoste unde se află ruinele castelului lui de Sade - ars în revoluţia franceză -, de altfel autorităţile fiind sesizate de către soacra lui în legătură cu orgiile organizate de Sade în castelul său, l-au arestat, şi astfel se va întâmpla că revoluţionarii puşi să dărâme Bastilia, l-au găsit în ea pe perversul marchiz cu încă doi pensionari, de acelaşi calibru, de unde se poate constata cum se scrie istoria privind fioroasa temniţă pariziană, Bastilia. cu toate datele precise istorice, locuitorii din Lacoste nu au auzit de acest personaj "sadic", astfel dând o ripostă estetului, lipsit de simţ moral, Sainte-Beuve.

A existat, mai apoi Contele de Lautrèamont (Isidore Lucien Ducasse) (1846-1870) cu Les Chants de Maldoror (Cântecele lui Maldoror) pe care mai târziu suprarealiştii redescoperindu-l, îl citeau în comun, ca pe o Biblie a răului, ei înşişi copleşiţi de ritualul executat.

Cartea conţine cele mai ordinare practici, să citez câteva pasagii lautreamontiene mai accestabile: Maldoror, eroul răului este atras de "l'odeur seminal" căci figura lui este "recouverte de trois couches de sang et de sperme" (acoperită de trei straturi de sânge şi spermă), mai departe ajungându-se la un adevărat potop seminal: "le sperme sacre embaume les montagnes, les lacs, les bruyères, les fôrets, les promontoires et la vastitude des mers!" ("sperma sacră înmiresmează munţii, locurile, arbuştii, pădurile şi vastitatea mărilor!").

Viziunea autorului ne aminteşte de angoasa lui Swift, de a trăi o apocalipsă în care în loc de limbi de foc, va ploua cu schibale omeneşti. Freudiştii explică obsesia scritorului bazată pe simîţul său exagerat de curăţenie, ameninţat încă din leagăn să fie nerespectat, pe când în cazul lui Lautreamont lucrurile ar putea fi transpuse pe alte planuri, sperna ca semn al bărbăţiei ar deveni o posibilitate de a inunda lumea, stăpânind-o ca într'un vis interpretat arhetipal de Jung.

Homofiliei, Maldoror îi închină imnuri păgâne: "O, pederastes incomprehensibles, ce ne pas moi qui lancerai des injures a votre grande degradation, ce n'est pas moi qui viendrai jeter le meprise sur votre anus infundibuliforme" ("O, pederaşti neînţeleşi, nu sunt eu cel ce îndrept injurii la adresa marei voastre degradări, nu sunt eu cel ce voi arunca dispreţul asupra anusului vostru infundibuliform).

Noaptea nunţii mult visată este descrisă într'o împreunare pasională, epitalam la miez de noaptea: "et nous sufrirons tout les deux, moi d'être dechiré, toi de me dechirer, ma bouche colle a ta bouche". ("şi vom suferi amândoi, eu de a fi sfâşiat, tu pentru că mă sfâşii, gura mea se lipeşte de gura ta.")

E posibil că suprarealiştii care-l celebrau pe Maldoror al lui Lautreamont, să fi suferit de defectul fizic al homofiliei, de unde ne putem explica următoarea întâmplare. Într'o zi, Paul Eluard cunoscut pot francez, adeptul suprarealismului propagat de André Breton, face o vizită de câteva zile, la Cadaques, lui Salvador Dali, însoţit de Gala soţia lui. La sfârşitul scurtei vizite, Gala se hotărăşte să-l părăsească pe Paul Eluard şi sa rămână cu Dali, căruia îi va deveni o muză inspiratoare pentru toată viaţa, muzeul de la Figueras, poartă numele amândurora: Gala şi Salvador Dali.

Nici acesta din urmă n'a fost scutit de grijile sale, declanşată de o ascunsă gelozie, cum o arată un desen al lui expus într'o expoziţie din Stuttgart, în care Gala face amor oral cu ... Paul Eluard.

E drept să scriem, suprarealiştii au devenit duşmanii lui Dali, până acolo încât au jurat să-l omoare, ceea ce desigur nu s'a întâmplat. Oricum postmortem S. Dali i-a învins fără drept de apel pe suprarealişti, deoarece în timp ce numele acestora e tot mai rar pronunţat soarele lui Dali urcă nestingherit spre zenitul maritatei glorii, după simţirea mea muzeul Dali din Figueras oferă vizitatorului perspectiva unei Capele Sixtine, moderne.

Recunosc, având în vedere şi vârsta autorului, lectura Cântecelor lui Maldoror, nu m'a şocat, cu toate c are nu puţine părţi în care este umilitor de obsceb şi tot atât de trivial, convinge însă prin viziunile sale poetice, dând impresia că tânărul autor descriindu-şi toate păcatele, îşi caută purificarea, prin trecerea sa din acest iad al plăcerii cel puţin în purgatoriul salvării. Desigur Cântecele lui Maldoror insistă asupra celor mai murdare fapte ale răului, nu au nimic în comun cu florile răului baudelaireiine ci, ca să fim lautreamontieni chiar şi dejecţiile prezentate mai poartă amintirile parfumului de odinioară. După mine, autorul mort la 23 de ani, de aduce în faţă un atlas de patologie sexuală, fără să-şi piardă cu totul limbajul învăţat de la muzele coborâte din Parnas. După unii exegeţi, Lautreamont avea intenţia să scrie şi continuarea într'un alb paradis dar sigur moartea prematură nu i-a mai permis să abordeze subiectul respectiv. Interesant că Ezra Pound - cum am mai scris - după ce a zugrăvit partea de infern a vieţii, dorea să scrie şi paradisul poeticii sale, mergând cel puţin formal pe urmele lui Dante, dar după ce a fost închis într'o cuşcă pisană (coincidenţă de nume cu ale sale Cântece sau Imnuri pisane) trecând pe lângă o condamnare la moarte iscălită de fraţii sai de neam, a scăpat doar fiindcă medicii l-au declarat nebun, Ezra Pound a renunţat să mai scrie Paradisul. Să deducem de-aici că el nu se află aici pe pământ şi în viaţa noastră trecătoare ci acolo unde l-a descris şi Dante, undeva în nemărginirile cerului? Credincioşii catari din sudul Franţei au susţinut că lumea pământească este o creaţie a diavolului (el a mai fost numit Mefisto sau Maldoror) numai împăraţia de sus, cerească este divină, creată de bunul Dumnezeu. Prin acest crez, au intrat ţinându-se de mână, cântând psalmi Domnului, în focul aprins pe eşafoadele ridicate de duşmanii lor, printre aceştia se afla şi Inocenţiu al III, papa ce a organizat o cruciată împotriva acestor buni creştini.

Total diferită e problema marchizului de Sade, oricât Sainte-Beuve i-a lăudat stilul rafinat, el practica printre multele sale perversiuni şi una îndreptată împotriva fetiţelor virgine, ocrotite şi astăzi de lege. A fost pedepsit nu numai în timpul revoluţiei cu închisoare închisoare în Bastilia, precum am mai scris-o, dar pe timpul lui Napoleon a fost închis în 1803 în serviciul de psihiatrie Charenton şi ţinut internat până la moartea sa petrecută în 1814, Decembrie, deci la binecuvântata vârstă de 74 de ani.. După unii ar fi trecut printr'un stagiu prealabil şi pe la Chateau Vincennes, aşezat în partea de est a Parisului. În orice caz, în timpul detenţiei sale de Sade se bucura de libertatea pe care i-o satisfăcea buna lui soţie, nici de treizeci de ani, aducându-i fetiţe puţin peste zece ani, pe care marchizul de Sade le trata anal, având plăcerea ca viitoarele domnişoare de viaţă nobilă, când se vor mărita vor fi virgine dar pervertite sexual, nemai existând taine pentru ele, în niciun domeniu.

Dar cum scopul nostru este să demonstrăm că sub comunişti scriitorii români au descoperit pornografia, mult după francezi care le vor servi de unic model, şi cum e obiceiul în atare cazuri se vor trudi să-şi întreacă maeştrii.

În lucrări anterioare ne-am ocupat cu limbajul plin de înjurături practicat în filme şi piese de unii regizori români, considerând că astfel vor fi şi originali, fără să le pese că împing spre prăpastie teatrul românesc, interbelic şi chiar sub comunişti el s'a bucurat de un prestigiu mai mult decât meritat. Dar pe urmele unei imitări am zice ridicole, dacă nu ar fi 

în joc biata noastră cultură, se reprezintă piese clasice dar atât de rase în cap şi peste tot, încât nu ai de unde recunoaşte că ai asistat la un spectacol de Shakespeare sau Racine atât e totul e schimbat, nu e păstrat decât numele autorului clasici.

Am vorbit în cele anterioare de Paul Goma şi de nenorocirea lui de a fi întrebuinţat chiar de la începutul romanului său Ostinato nişte înjurături prezente în repertoriul de fiecare zi a românului, absente total în limba germană unde nu există decât două înjurături, miere de lux printre trufandalele fără sfârşit ale românului. Aşa se face că romanul fiind tradus în limba germană de care P. Goma habar nu are, s'au tălmăcit mot a mot păruielile respective pe care le redau în traducerea lor teutonă că altfel nu le-ar răbda cerul, să murdăresc cu ele hârtie mea de scris. Iată câteva mostre: Herrgottfickihnsein, Cristus gefickte, zuruckficken, Scheisse (singura cunoscută de nemţi în limba lor) în rest total neintelegibile în limba tradusă.

Scriitorul P. Goma uită că pentru a face artă, pentru realizarea atmosferei într'o celulă de închisoare unde stau de vorbă deţinuţii de drept comun există alte metode decât să pui personagiile să înjure birjăreşte, o demonstrează E. Zola care deşi naturalist, posedă geniul de-a reda caracterul eroilor săi, punându-i să acţioneze în aşa fel, că se definesc prin ceea ce fac mult mai bine decât să înceapă să înjure ca la uşa cortului. L-aşi mai da drept exemplu pe Tudor Arghezi, cel care în Testamentul său zice că a iscat din mucegaiuri, bube şi noroi "frumuseţi şi preţuri noi" adică s'a priceput prin talentul lui să ridice la nivelul artei cele mai josnice manifestări ale vieţii, fără să coboare în gunoiul lor înjositor.

Autorii ce rămân la înjurăturile cele mai crase, fie cineaşti, fie oameni de teatru, fie romancieri de tipul lui Paul Goma se postează, automat în afară de ceea ce se cheamă creaţie artistică, devin fotografi a unei realităţi amorfe, ori arta e ceva mai mult cine nu înţelege acest fenomen, devine un iconoclast a propriei sale personalitaţi dacă a avut-o cândva ori nu o vor mai obţine niciodată, dacă se află în drum spre ea.

Abordând pornografia în literatura românească ne vom referi la un individ, cel mai sigur ascuns sub un nume de împrumut, deci G. Stanomir, pătruns cu el în redacţia Curentului nou al lui Vasile Dumitrescu, deci indirect putem bănui de unde a apărut, în tovărăşia noului conducător al ziarului.

Acestui domn i s'a încredinţat secţia culturală pe care formal o dedica exclusiv scriitorilor comunişti din ţară, deci urma calea politico-socială a lui V. Dumitrescu, nici din întâmplare nu s'ar fi oprit la vreunul din exil, probabil că nici nu-i cunoştea. Nu aveam nici un dubiu, era unul de-al lor din ţară cu îndrăzneala de a-şi flutura originile reseriste în Curentul, care mai purta numele lui Pamfil Şeicaru.

Altfel cu o desinvoltură de mare literat, pretenţie cum numai G. Călinescu o mai avusese, G. Stanomir în articolele sale bătea propiu zis câmpii, în nişte propoziţii fără înţeles, o autentică beţie de cuvinte, după moda ultimă a exegeţilor din ţară, stil cât mai radical ca sub acest limbaj încâlcit să-şi ascundă nepregătirea, cititorul nu se alegea mai cu nimic, norocul lui că nu-l citea până la capăt, îl abandona după primele rânduri de lectură.

I-am scris maestrului în legătură cu manifestările acestul domn G. Stanomir, şi fiindcă argumentele îmi erau atât de bine fundamentate, mi-a promis că-l va îndepărta de la ziar dar nu s'a întâmplat aşa, semn că în Curentul cel nou, Pamfil Şeicaru era prizonierul unor inculţi fără legături cu arta ziaristică în persoana lui V. Dumitrescu şi G. Stanomir.

N'am să mai insist, nu era ca din cauza unor natărăi să-mi rup amiciţia cu marele meu prieten de inimă, P. Şeicaru. Totuşi îmi părea rău că prin acest Stanomir maestrul dădea apă la moară să-l vorbească de rău duşmanii săi, sprijiniţi de atare palavre fără niciun sens. Am redactat şi o scrisoare deschisă, dar n'am trimis-o nici măcar marelui ziarist, abea astăzi o scot din sertar şi citez din ea.

Comentam eu atunci: "În articolul său asupra unui roman al lui Breban (Curentul, Aprilie, 1978) Gh. Stanomir adoptă un stil atât de futurist încât trebuie să depui eforturile unui Sisif ca să descoperi un grăunte de idee cu un oarecare conţinut. Forma futuristă este o coajă care îmbracă un gol, de el abuzând o societate prea liberă pusă pe joacă şi grozăvii a la dada, la noi fiind vorba de viaţa nu numai a noastră ci şi a unei ţări, el stilul cu care scriem, trebuie sa fie clar şi luminos ca o statuie antică, o Venus din Milo de pildă."

În articolulul său "Securitatea estetică a mitului în destrucţia mitologiei instrumentalizată a Securităţii" (Curentul, Mai 1978) Gh. Stanomir analizând una din operele lui Mircea Eliade consideră că în ea autorul a ratat şansa sintezei dintre mit şi regimul totalitar din ţară, o temă lipsită de orice noimă. Cu această ocazie M. Eliade este coborât între scriitorii români, unii membrii C. Cului, loc pe care l-a visat, dacă a ajuns până acolo încât a stat la masa tratativelor cu unul ca Adrian Păunescu, deci total meritat, dar şi de data aceasta trombonul ziaristului Stanomir sună fals, parcă rage ca un măgar.

Nu pot să nu mai citez o propoziţie, din acelaşi articol, nu spune mare lucru dar se citeşte intenţia de a o face, glorificând pe cei în cauză: "Aceste consideraţii pot fi încheiate printr'o relaţionare a spaţiului universal cucerit estetic la situaţia scriitorului din exil în ansamblul spiritual din ţară (N. Breban, D.R. Popescu, G. Toiu, A. Buzura etc.).

Nu înţelegem mare lucru, dar chiar şi aşa, putem afirma că timpul nu i-a confirmat pe niciunul din scriitorii citaţi mai sus încheiat cu un etc. de Gh. Stanomir.

Mă voi mai opri asupra articolului "Zodia puterii în România Socialistă", Curentul, Inuie, 1978 în care ni se prezintă romanul "Princepele" de Eugen Barbu, apărut în ed. Minerva, Biblioteca pentru toţi, 1977.

Prezentându-ni-se acţiunea romanului aflăm că motivul principal îl constituie legătura homofilă (homosexuală) dintre un principe fanariot, domn al Bucurescilor cu un messer tot străin, de origine italiană, Ottaviano. Este descris desmăţul curţii domneşti, până la urmă legătura dintre cei doi iubiţi se dizolvă, astfel că G. Stanomir ajunge la concluzia că romanul numit de E. Barbu un basm liric, reprezintă o experienţă lăudabilă.

Mai departe pentru a-şi susţine părerile, se opreşte cu insistenţă asupra unor citate din roman ca "parfumul mirosind ciudat a bărbat tăvălit în spermă" "să taci, el e femeia mea" "om de la Dunăre, gros, greu, sişcar, urduros, puţând a căcat năduşea, beutor cu butea, meşter în cuvinte va primi pedeapsa exemplară: este aruncat în haznă", "Căcat ai măncat, pe seama lui, mai mănâncă, Ottaviano începu să urle simţindu-şi sfincterele sfâşiate" şi G. Stanomir încheie cu următoarele cuvinte atot lămuritoare: "Rămâne documentul încercării, tentativa spargerii unor norme oricum anchilozate şi-o experienţă lăudabilă confirmând critic motto-ul romanului-basm liric, "aedificabo et destruam".

Ca într'un cerc strict închis Gh. Stanomir repetă cuvintele de experienţă lăudabilă şi acum reese cu totul clar că se referă la "tentativa spargerii unor norme oricum anchilozate", care nu pot fi decât tentativele de a introduce în text, unele expresii tari, chiar pornografice, reducând Princepele la un fel de Cântecele lui Maldoror de Lautreamont, ceea ce e cu totului fals, nu corespunde realităţii. Întâmplător am citit Princepele, am cartea în biblioteca mea, şi mărturisesc deschis că după lectura ei am rămas viu impresionat şi sincer mărturisesc nu am reţinut ca esenţiale expresiile citate cu atâta ardoare de Gh. Stanomir. Şi pentru a constata că nu sunt singurul în această situaţie, aş cita recenzia lui Const. Ciopraga, Principele-o meditaţie despre tragic, figurând ca prefaţă la volumul apărut în 1977, ed. Minerva, Biblioteca pentru toţi, Bucureşti.

Într'o prezentare exepţională a romanului Princepele de Eugen Barbu, cu valoarea unui studiu nu de toate zilele, C. Ciopraga, fără să se oprească nici el la noţiunile sexuale, ce l-au fascinat pe colaboratorul Curentului (Anul L, 11 Iunie, 1978), în schimb arată pe rând, marile calităţi literare ale lucrării, şi personal, îi împărtăşesc întru totul părerea că alături de Groapa, romanul Princepele este una dintre marile opere contemporane.

În concluzie, Gh. Stanomir ori nu ştie să facă o analiză literară, ori urmăreşte tendenţios să ne pună faţă în faţă cu orientarea mai nouă a literaturii române, pornografia.

Ar fi să mai adăogăm, că noi nu împărtăşim părerea lui Eugen Barbu, când scrie: "Istoria este o întâmplare cu târfe. Să fim târfele acestei întâmplări".

Noi credem în eroii Istoriei!

Şi cum această tendinţă la pornografie spurcată a devenit boala literaturii noastre de ultimă oră, ne-o demonstrează următoarele inepţii, prezentate la cenacele bucureştene cu pretenţia de a fi poezie "nouă":

1. La concursul Nicolae Labiş s'a prezentat "O noapte cu patria" de Mihai Gălăţanu, text din care redăm câteva versuri edificatoare:

"Ce bani buni ai făcut tu la Stambul, fă, patrie

Cu turcaleţi, arabi, libanezi şi curzi

În boscheţi sau direct în picioare.

O noapte cu tine, fă, patrie,

E o noapte cu brijidbardo şi claudiaşifăr la un loc

Băga-mi-aş capu'gagico, pe sub zonele tale geo-termale

Căca-m'aş în ponele tale, patrie ...

Pişa-m'aş pe toate cuvintele mari

Pe care lumea le păstrează doar pentru tine".

2. La Cenaclul Litere, moderat de Mircea Cărtărescu, s'a prezentat "România" de Marius Ianuş. Redăm un fragment:

"Tu nici nu ştii în ce raporturi o să fim, România,

O să-ţi spun să borăşti şi o să borăşti!

Sunt atent cu tine, România,

Îţi introduc penisul meu lung şi negru

În gură, România.

La sfârşit o să ştii să gâştigi, România.

Ai învaţat să faci bani? Mai poţi să răzpunzi, România?"

* * *

Pentru a-i ruşina pe aceşti bolnavi la minte, cronicarul ar zice că s'ar cuveni să li se taie scârbavnicul mădular, adică mâna cu care au scris asemenea abjecţii, le voi cita dintr'o adevărata Poezie, scrisă cu literă mare ca numele lui Dumnezeu, e vorba de poemul "All'Italia" - Italiei de Giacomo Leopardi din care voi reproduce câteva versuri celebre:

De tine cine-ar scrie,

fără să-şi zică, gloria cunoscându-ţi:

A fost; azi lumii nu-i mai e podoabă?

De ce, dece? Unde-i puterea-antică,

unde curajul, armele, constanţa?

Cine ţi-a smuls hangerul

Şi te-a trădat? Ce vicleşug, ce clică

avut-a cutezanţa

hlamida-ţi a lua, ce'n purpuri te'nfăşoară?

Erai mai sus ca cerul;

au când şi cum te-ai prăbuşit în glie?

Nu-i nimeni să te apare, să-ţi sară

în ajutor? Daţi armele: eu singur

lupta-voi biruind ori mă voi frânge.

Îngăduiţi, o, ceruri, foc să fie

italicelor vine al meu sânge.

Excelenta traducătoare Eta Boeriu adaogă următoarea notă: Versuri celebre, despre care memorialistul Luigi Settembrini scrie, referindu-se la patrioţii italieni care au luptat, ca şi el, pentru independenţa Italiei în revoluţia de la 1848: "aceste cuvinte erau foc adevărat: le repetăm noi, şi le repetau, murind, cei care au căzut pentru sumpa şi sfânta noastră patrie."

Aţi ascultat bine, cioclii zişi poeţi, cu chiupuri de tradători care aţi început să săpaţi mormântul de mâine la Patriei noastre?

Românii pentru care cuvintele de Patrie şi Ţară sunt sfinte, în numele lor şi a morţilor ce-şi dorm somnul de veci în pământul strămoşesc sacrificându-se pentru binele ei, vă blestemă pe voi şi pe cei ce vă sprijină, să n'aveţi linişte sufletească până nu urcaţi drumul Canosei pe Golgotha durerilor Patriei, cerându-vă iertare neamului, fiindcă mai jos nu puteaţi să cădeţi: aţi făcut din România obiectul celei mai spurcate pornografii.

Desigur, nu pot să împărtăşesc părerile dlui N. Manolescu, cel ce vorbeşte în numele unei libertăţi nocive, justificând nişte ordinare injurii, fără nicio valoare estetică, s'a înfăptuit o acţiune, sub masca poeziei, egală cu un grav delict ce se impune neapărat să fie pedepsit de lege şi Justiţia română.

Nu numai o persoană dar şi o instituţie cum e România are dreptul la apărare publică şi când, ca în cazul de faţă, apelul este justificat, el trebuie urmărit penal, nimeni nu are dreptul să-şi bată joc de sentimentul demnităţii naţionale întrupat de România şi dacă o va face recurgând la insulte şi practici sută a sută pornografice, acela va trebuie să suporte greutatea unor ani de inchisoare pe umerii lui.

Dacă regretabil, nu există un atare articol de lege pentru a apăra România de acţiunea devastatoare a unor nemernici, atunci e de nevoie, cât mai repede prevăzut în legislaţia ţării.

Desigur atare manifestări huligane, n'ar fi primit asentimentul de exprimare din partea lui Pamfil Şeicaru, cel ce şi-a iubit mai mult, ca pe orice pe pământ, Neamul şi Patria. Atare manifestări verbale le-ar fi considerat adevărate sacrilegii.

În acest context, cum am mai amintit-o, maestrul mi-a scris despre articolul lui Dobrogeanu-Gherea, privind poezia lui G. Coşbuc şi îi lăuda modul cum a ştiut să caracterizeze pe "Noi vrem pământ". Aici se afla elementul în care P. Şeicaru se simţea bine, era cum se zice acasă la el.

După cum mi-am putut da seama când i-am vizitat fosta locuinţă de pe Avenida Reina Victoria - unde era mutat colaboratorul său drag, N.Şt. Govora -, marele ziarist avea un cult deosebit pentru arta românească, pe pereţii camerei de primire, din faţă, atârnau tablouri de cei mai buni pictori contemporani, dominau cu mai multe lucrări Dărăscu între ele şi o visătoare marină, un Şirato, Şt. Dimitrescu, un Tonitza şi un Teodorescu Sion dacă-mi aduc bine aminte. I-am citat pe rând şi am regretat întotdeauna că nu am ştiu de aceasă mică dar valoroasă colecţie, eventual achiziţionam şi eu o lucrare şi aflam în ce mod a ajuns maestrul în proprietatea ei.

Când a plecat în 9 Aprilie 1944, nu putea să poarte cu el o atare încărcătură, fie şi redusă la prezenţa unei singure lucrări. Puţin probabil ca sora lui să le fi adus din ţară, ştiindu-se câtă vigilenţă depuneau vameşii români pentru ca să nu le scape la control vreo lucrare din patrimoniul statului.

Deci rămâne cea mai plauzibilă posibilitate cea de a le fi căpătat de la cineva din exil şi cum avea în permanenţă dificultăţi financiare, mai sigur că le-a primit drept moştenire sau cadou, să nu se uite că a fost la Madrid în relaţii amicale cu Alex. Busuioceanu, fost conferenţiar la catedra de istoria artelor din Bucureşti.

Ceea ce se cere încă menţionat, picturile artiştilor români erau vândute mult sub preţul lor adevărat, negustorii de artă, tot dirijat, fiindcă cei de sus nu puteau să uite că artiştii români în majoritatea lor nu au preţuit arta modernistă, ori samsarii de artă erau înteresaţi doar de lucrări ce li se recomandau, prin această metodă obligau indirect şi pe pictori, mai ales pe cei ce trăiau din munca lor, să se orienteze după direcţia spre care bătea vântul.

Fără îndoială, nu ne este teamă că greşim, atunci când considerăm că Pamfil Şeicaru îşi găsea colţul de Românie în respectivele tablouri, la fel şi odihna meditaţiilor albe, privindu-le. Marele ziarist nu accepta nici dânsul elucubraţiile artei moderne, am văzut ce păreri avea chiar şi de arta abstractă a lui Brâncuşi, în acelaşi timp îi plângea pe americanii Guggenheim, pentru sutele de milioana investite în muzeul artei moderne din New York, purtându-le numele. Pentru informarea cititorului: Solomon R. Guggenheim, fiul bogătaşului C. Meyer Guggenheim (1831-1940) pune bazele în 1937 a muzeului de artă modernă din New York, numit la început "muzeul de pictură neobiectivă". Actuala clădire rotundă, în interior cu suprafaţa galeriei urcând spiraliform, a fost ridicată între 1956 şi 1959 de arhitectul american F.L. Wright.

Aşa zisa revoluţie a artei moderne avută loc la începutul sec. XX-lea, s'a desvoltat nu în mod paralel cu cea zisă clasică, ci printr'o ruptură ce nu putea duce decât la o intransingenţă de fiinţare, total neconcordantă cu regimul democratic al societaţii. Prin urmare nu se admiteau decât propriile principii, în toate asemanându-se cu zisul realism socialist, ca mod de a se împune şi politic. Pe această cale arta se dezvolta sau mai degrabă involua (după Heidegger arta modernă nu ştie decât să distrugă) după modul de afirmare antroponcentric, omul artist hotăra singur ce e obiect sau nu de artă, conform vestitei formulări judecătoreşti provocate de procesul intentat de Brâncuşi autorităţilor vamale americane pentru că au contestat bucăţile de metal a fi opere de artă şi vroiau să le impună taxe de întrare în SUA.

Tratamentul antropocentric e caracteristic şi criticilor piloni, comisari al noii arte, pe aceştia dacă îi întrebi de ce o placă simplă de piatră (nici nu de marmură) tăiată de-a curmezişului, la mijloc, este operă de artă, în loc să-ţi dea o explicaţie cât de cât verosimilă, te declară un cras neştiutor, ca şi când te-ar înjura, şi pleacă mai departe.

În acest spirit, în epoca interbelică, data construcţiei muzeului Guggenheim "din întâmplare misiţii artei moderne devin de totului puternici şi după ce marele Derain - întemeietorul fauvismului împreună cu Mattise -, declarănd cubismul lui Picasso drept o prostie, se reîntoarce la arte zică clasică, drept urmare a avut loc desfiinţarea lui definitivă, a fost scos, pur şi simplu, din domeniul picturii unde avea ceva de spus. Şi exemplele s'ar putea înmulţi.

Astfel Pamfil Şeicaru nu e singurul o contestatar al artei moderne, ba am putea spune că se află într'un cerc destul de select. Am vorbit de definiţia dată de Heidegger artei moderne, cultura apuseană se află în plină decadenţă încă de pe timpul lui Nietzsche, acesta vedea în filozofia sa un mijloc de redresare a ei.

Îi revine meritul artei române de a fi rezistat inovaţiilor mult prea şubrede ale moderniştilor, ramânând strânşi legaţi de adevăratul meşteşug artistic: în prima generaţie, Grigorescu, Andreescu, Luchian, apoi într'a doua Petraşcu, Pallady, Toniţa, Şirato, Şt. Dimitrescu, Dărăscu şi alţii, drumul lor de aur încheindu-se la ultimul, senator de vârstă, C. Baba.

De altfel, în prima generaţie de artişti apuseni modernişti, nu puţini s'au ferit de înecul general şi să-i cităm pe Mattise, Marc Chagal, Salvador Dali şi chiar Picasso care mai crea câte o operă în stil figurativ pentru a nu-l condamna cei ce vor urma, că n'a ştiut să picta.

La sfârşitul secolului al XIX-lea a existat un dor de clasici, reprezentat de Bruckner, organist ca Bach ori Brahms un adevărat ctitor al neoclasicismului în muzică şi în bună parte aici ar putea fi încadrat şi G. Mahler.

E de la sine înţeles că noua artă modernă, a respins de la început concurenţa clasicismului fiindcă decă ar fi existat ar fi copleşit-o pe de-'ntregul, astfel că şi-a asigurat drumul singură, naufragiind la începutut secolului al XXI-lea în nimicul destrămării definitive.

A susţine că această degenerare cu despărţirea treptată de artă, ar corespunde spiritului vremii e un basm de adormit copiii, ce face parte dintr'un fel de existenţă umană de care vom vorbi la sfârşitul dizertaţiei noastre.

Acum să revenim la unul din apogeele ziaristice ale lui Pamfil Şeicaru, despre care am vorbit şi nu doresc să mă mai repet, este vorba de activitatea sa de la Curentul anilor 1943-1944, din ele şi-a publicat în exil articolele de fond din anul 1944, lipsind cele din luna Martie.

În analiza sa maestrul e genial şi profetic, de bună seamă. Pe baza informaţiilor avute arată că aliaţii anglo-americani pentru a nu pierde cumva forţa armată a Uniunii Sovietice i-au cedat, rând pe rând, întâi Jugoslavia, apoi Polonia, din cauză căreia Anglia a intrat în război, ultima la Londra îşi instalase guvernul polonez în exil, pe care în cele din urmă, churchill l-a trădat, la fel ţările Baltice şi însfârşit mica dar viteaza Finlanda condusă după deviza: "murim dar nu ne predăm Ruşilor". Pentru P. Şeicaru era evident că singura noastră scăpare o reprezenta mareşalul Ion Antonescu, numai el putea să încheie o pace onorabilă cu Stalin, în acest sens acesta a trimis-o la Stockholm pe bătrâna tovarăşă Kolontay, oferind unele condiţii de pace despre care îi mărturisea la 7 August 1944 mareşalul, maestrului.

Să nu uităm sa Ruşii se grăbeau la Berlin, odată ce nemţii erau gata să fabrice bomba atomică, românii puteau să obţină unele condiţii de pace mai bune. Orice altă orientare ar fi dus la dezastrul ţării, cum de altfel s'a şi întâmplat.

În zilele noastre preşedintele actual al României, Ion Iliescu, susţine că fără intervenţia regelui la 23 August 1944, ţara noastră s'ar fi prăpădit, pur şi simplu. Vechiul şi noul comunist nu putea nici atunci, nici acum, să-şi imagineze o Românie cu adevărat liberă. Cum bine se ştie arestarea lui Ion Antonescu şi încheierea la 23 August a unei păci fără condiţii, prin faptul necugerat al regelui, până la 12 Septembrie 1944, România a rămas deschisă ca ţara nimănui, timp în care ruşii au tratat pe soldaţii români ca pe nişte armate beligerante, i-au capturat trimiţându-i în Siberia cu zecile de mii, unde o bună parte din ei şi-au dat viaţa. Necugetat, actul săvârşit de rege, a predat ţara fără nicio rezistenţă trupelor sovietice care s'au instalat pe timp de 45 de ani, stăpâne absolute ale ţării noastre. În preajma zilei de 23 August, cum arată documentele, regele l-a trimis pe generalul Aldea la ruşi pentru a-i ruga să-şi intensifice ofensiva împotrisca armatei române, deci contra propriilor săi soldaţi. Regele la 23 August şi-a făurit propriul Waterloo, învins de propria sa trădare de neam şi ţară. Desigur dl. Ilieascu nu poate decât să-l felicite pentru fapta sa pe exregele Mihai I, căci în caz contrar instalarea celor nici 1.000 de comunişti, printre care se enumera şi domnia sa, n'ar fi ajuns la conducerea ţării.

Dreptate are P. Şeicaru: "Regimurile comuniste din ţările satelite Rusiei - atât de credincios slujit în România de I. Ilescu - are un singur păcat originar, au fost instalate la putere de armatele sovietice!"

Elogiul adus de preşedintele în funcţie al României, Ion Iliescu, exregelui Mihai, credem, că este cu cântec. Ani de zile i-a interzis să intre în ţară, de nu ştiu câte ori la întors din sala de aşteptate a aeroportului Otopeni, obligându-l să facă drumul retur spre Elveţia unde locuieşte, ca astăzi spre surprinderea românilor, peste noapte, opozantul de ieri se prezintă total împlânzit, pus pe reconciliere cu fostul rege. Ceea ce înseamnă că cercurile care-l conduc, apusene, i-au dat sfatul dlui Iliescu, să fie mai mărinimos cu trădătorul de ieri, altfel ar putea să fie răsturnat de la domnie, în mai puţin de 24 de ore. În atare condiţii s'a născut ideea reconcilierii iar regelui neruşinat se înapoiază trei castele, arătând cel puţin cinism la situaţia mizeră, economică a românilor, de care încăodată ne demonstrează că nu-i pasă.

Ne întrebăm de ce ţin, dl. Iliescu şi toţi oamenii lui, să conducă România, pe care în primii şase ani de guvernare au dus-o pur şi simplu la râpă?

În orice caz, noua reconsiliere între comunişti şi exregele Mihai, trebue să ne amintească zilele când Mihăiţă s'a simţit bine între cotropitorii ţării, medaliat fiind, în numele tatucului Stalin, de fiorosul comisar al poporului Vâşinski.

Daca ţinem seama că tovul. Ion Iliescu şi-a trădat peste noapte convingerile sale comuniste cu care s'a nutrit începând cu laptele supt de la ţâta mamei sale, reconcilierea între el şi fostul rege e una de înţeles, cei de o seamă trag la fraţii lor.

Tot în acele zile a revenit primul minitru Năstase dintr'un lung voiaj europeo-american, aducând la cunoştiinţa poporului său că în România, cei de peste hotare consideră că e cazul să se termine cu preamărirea şi ridicarea de statui unui fost criminal de război şi desigur acesta nu poate fi decât Ion Antonescu. Tot din considerentul rămânerii la putere, adică la ciolan, primul ministru nu poate decât să accepte ordinul de sus, aşa că me vom lua noi libertatea de a răspunde celor în drept, care nu cunosc istoria Românilor, atunci când iau, şi astăzi, în considerare condamnarea samavolnică a mareşalului Ion Antonescu de către Ruşi, după un proces simulacru, fără nicio legalitate.

În primul rând mareşalul Ion Antonescu n'a fost criminal de război, cum n'a fost nici fascist, singura sa ideologie a fost acea de a ocroti pe evrei de urgia naziştilor, astfel că în România n'au fost lagăre de exterminare, majoritatea evreilor dacă au scăpat de bombele aruncate asupra ţării, cu o violenţă rară, de către anglo-americani, n'au avut de ce să moară, mareşalul nu i-a predat nemţilor, cum s'a întâmplat în Ungaria lui Horty. Am trăit acele zile şi depun aici mărturie că sunt mândru de a fi român, tocmai fiindcă deşi eram aliaţii nemţilor, datorită omeniei lui Ion Antonescu, evreii au fost ocrotiţi de la început până la sfârşit, pe teritoriul României nu a existat niciun holocaust evreiesc.

Dar în acest sens să redau testamentul lui Wilhelm Filderman, mărturie mult mai valoroasă decât a mea, legalizat la New York în 1956, W. Filderman (1882-1963) fiind liederul comunităţii evreeşti din România în timpul perioadei 1940-1945. Se ştie că în calitate de Preşedinte al Federaţiei Comunităţilor din România era un luptător ardent pentru drepturile poporului evreu în perioada celui de-al doilea război mondial şi după, astfel că nu avea niciun interes să deformeze realitatea privindu-l pe Ion Antonescu, pe de altă parte convingerile sale democrate l-au obligat să spună tot adevărul şi numai adevărul. Nemulţumiţi de prestaţia depusă, cei de la putere l-au expluzat din România împreună cu venerabilul rabin Şafran, şi i-au înlocuit cu o conducere sponzorizată de comunişti, care şi "după prăbuşirea comunismului" adaogă editorul Kurt W. Treptow "continuă să susţină o propagandă ce vrea să ascundă adevărul privind prigonirea evreilor români în timpul celui de al doilea război mondial pentru propriile interese".

Textul luat din "The Jewish Population in Romania during World War II" (Populaţia evreiască din România în timpul celui de-al doilea război mondial) de Sabin Manuilă şi Wilhelm Filderman, cu o întroducere de Larry Watts, ed. de Kurt W. Treptow, în Fundaţia Culturală Română Iaşi, 1994, pg. 8-12, se impune să fie cunoscut în primul rând de cei ce-l declară pe Ion Antonescu, drept criminal de război, fie autoritate străină, fie primul ministru sau preşedintele României de astăzi:

"A fost mult acuzat regimul mareşalului Ion Antonescu ca fiind înfeudat nazismului şi mareşalul însuşi a fost executat de agenţii Moscovei ca fascist. Adevărul este că mareşalul Antonescu este cel care a pus capăt mişcării fasciste în România, oprind activităţile politice teroriste ale Gărzii de fier din 1941 şi suprimând toate activităţile politice ale acestei organizaţii. Eu însumi răspunzând unei întrebări a lui Antonescu la procesul său - montat de comunişti - am confirmat că teroarea fascistă de stradă a fost oprită în România la 21 Ianuarie 1941, zi în care mareşalul a luat măsuri draconice pentru a face să înceteze anarhia fascistă provocată de această organizaţie şi restabilirea ordinii în ţară. În timpul perioadei de dominaţie hitleristă în Europa, eu am fost în contact permanent cu mareşalul Ion Antonescu care a făcut foarte mult bine pentru îndulcirea soartei evreilor expuşi persecuţiilor rasiale naziste ... Eu am fost martorul unor scene emoţionante de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei în momente de grele încercări din timpurile imperiului nazist din Europa. Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunilor naziste care cereau măsuri dure contra evreilor ...

El este cel care mi-a dat paşapoarte în alb pentru salvarea de teroarea nazistă a evreilor din Ungaria a caror viaţă era în pericol! Datorită politicii sale au fost puse sub un regim de administraţie transzitorie care, făcându-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii lor la momentul oportun.

Am menţionat aceste lucruri pentru a sublinia că poporul român, chiar când a avut într'o măsura limitată controlul ţării, a demonstrat sentimente umanitare şi de moderaţie politică."

Reese clar din mărturia drului W. Filderman că Ion Antonescu a ocrotit populaţia evreiască de pe teritoriul României, unde n'au existat lagăre de concentrare, nici de exterminare a evreilor. Mai mult, după declaraţiile liederului comunităţii evreieşti din România între anii 1940-1945, a existat o adevărată colaborare între el şi conducătorul României, mareşal Ion Antonescu, acesta i-a dat paşapoarte în alb pentru a scăpa, pe cât posibil, de teroarea nazistă pe evreii din Ungaria a căror viaţă era în pericol! Lucru explicabil odată ce Ion Antonescu n'a fost fascist, nici nazist ci soldat cu deosebit respect pentru om şi destinul fiecărei naţiuni, în cazul de faţă, evreeşti.

Despre soarta celor două personalităţi, adepţi ai adevărului despre situaţia evreilor în România condusă de Ion Antonescu, rabinul Alexandru Şafran ne dă următoarele informaţii, extrase dintr'un scurt fragment al memoriilor sale: "Odată cu creşterea numărului atacurilor comuniştilor români împotriva liderilor "istorici" ai ţării au crescut şi atacurile evreilor comunişti împotriva liderilor "istorici" evrei. Conducătorii Federaţiei Uniunilor Comunităţilor evreeşti - reprezentând organizaţiile generale şi sioniste evreeşti şi comitetete lor de conducere - au fost intimidaţi, şantajaţi şi în final, înlăturaţi din funcţiile lor. Filderman nu mai era stăpân pe situaţie. După o serie de atacuri şi ameninţări, el şi-a dat demisia din funcţia de Preşedintele Uniunii Comunităţilor evreeşti ... În acelaşi timp, campania defăimătoare împotriva mea s'a intensificat. Toate metodele "clasice" comuniste au fost folosite. Insultele la adresa mea au fost făcute publice şi au fost fabricate tot felul de calomnii, intensificate de zvonuri ... Mi-am dat seama foarte bine ce se va întâmpla după ce voi fi înlăturat din funcţie. Filderman îmi spusese că aflase de la o sursă de încredere că Moses Rosen va fi noul rabin şef." (Resisting the Storm: Romania, 1940-1947. Memoirs, ed. Jean Ancel, Jerusalem, Yad Vashem, 1987, pp. 274-277).

Şi după înlăturarea rabinului şef Al. Şafran, W. Filderman a fost informat just, a fost numit dr. Moses Rosen şef rabin, singur într'o conducere "sponzorizată de comunişti" regim slujit cu multă fervoare de noul rabin şef. Bazat pe puterile sale de credinsios fiu al regimului, Moses Rosen şi-a permis să ceară şefilor săi reprezentaţi de soţii Ceauşească, să interzică apariţia ziaristicei poetului naţional Mihai Eminescu, pe motiv că ar fi antisemită, doctorul probabil în ştiinţe teologice, cu această ocazie a arătat cel puţin o lipsă de tact şocantă, făcându-se vinovat de imixtiune în cultura unei alte naţiuni, care singură era în drept să-şi rezolve problemele de suflet. Interveniţia a provocat o reacţie a mai multor eminescologi, conflict incheiat uneori nu prea plăcut, dar mai bine să nu vorbesc de această afacere tenebroasă a culturii româneşti. Atâta aş mai adaoga, ziaristica eminesciană tot a apărut până la urmă.

În cartea sa Povestea vieţii şef rabinului dr. Moses Rosen, apărută în ed. Hasefer, Bucureşti 1991, la un moment dat eminenţa sa se plânge că nu mai i se permite să intre în Israel, după ce a contribuit prin activitatea sa la întemeierea şi consolidarea respectivului stat evreesc. Probabil că autorităţile din Ţara sfântă şi-au dat seama că lupta rabinului şef din România e mult prea roşie decât s'ar cuveni.

De-altfel, putem răspunde dnei Ezra Mendelson care ocupându-se de situaţia evreilor în România interbelică îşi arată mirarea că deşi conduşi de un regim naţionalist românesc şi stalinist, în România evreii trăiesc mai bine decât în celealte state comuniste, ori fenomenul transpus în anii războiului şi cei anteriori 1938-1945, arată faptul arau că tocmai românii, care au oprit emanciparea evreilor până la primul război mondial şi după aceea socotiţi antisemiţi, prin mareşalul Ion Antonescu au ocrotit pe evrei de urgia nazismului, se explică foarte uşor. Cum se poate demonstra, fără teamă de a greşi, antisemitismul românesc a fost unul economic, problemele lui se puteau rezolva paşnic, în parlament unde să se voteze nişte legi drepte care sa-l ocrotească pe ţăran de exploatatorii în şirul cărora evreii era o simplă verigă de oameni ce se pricepeau la mânuirea banului şi afacerilor, ei nu făceau decât să respecte legea mult prea liberală, slujind în primul rând clasa superpusă cum o numea Mihai Eminescu, desavantajând pe ţăran. De altfel întregul secol al XIX-lea stătea sub înfluenţa ideilor lui Friedrich List (1789-1846) după acesta pentru consolidarea unei economii naţionale e nevoie de protecţionismul vamal privind comerţul exterior, şi desvoltarea unei înstărite clase mijlocii, la noi cum arăta tânărul Eminescu într'un articol rămas nepublicat din timpul studenţiai sale la Viena, e de nevoie ca şi clasa ţărănească să intre sub legile protecţionismului. Starea acesteia din urmă a constituit rana profundă a naţiei româneşti, spiritul ei tolerant n'a cunoscut războaie sau prigoane pe bază de credinţe sau alte convingeri naţionale.

Într'un studiu înteresant asupra antisemitismului A.C. Cuza, Pamfil Şeicaru făcând un scurt istoric al acestui fenomen ajunge la concluzia că el a apărut odată cu studiile de economie politică realizate de Dionisie Pop Marţian (1829-1865) deci cu o generaţie înainte de Eminescu. Economistul respectiv analizând unele anale statistice, atrage atenţia asupra pericolului de a fi aooperiţi de elementul evreesc. Drept urmare propune un protecţionism nu numai în comerţul extern, cum procedează ale naţiuni dar şi pe plan intern să se interzică dreptul străinilor, preponderenţi evrei, de a cumpăra pământ, dacă se va continua toleranţa existentă se va ajunge ca ţara românească să nu mai fie a Românilor.

Din păcate în România de atunci se aplica un liberalism exagerat şi să recunoaştem că nu evreii au fost vinovaţi ci pătura condicătoare nu vroia să introducă legi protecţioniste pentru ţărănime, necesare pentru buna dezvoltare a ţării. Ca şi astăzi, cei de la putere nu se gândeau decât la interesele lor proprii, ori liberalismul deşănţat le asigura bunul mers al afacerilor. Aşa se întâmplă că unii evrei, puţin înainte de revoluţia ţărănească din 1907 deveniseră cu adevărat latifundiari, de unde moşia unuia stăpânită în Moldova, subliniază C. Stere, se numea Fisherland. După înabuşirea rascoalei din 1907, ţăranii din Iaşi au cerut  expulzarea a 2 evrei, lucru avut loc fără mari dificultăţi, pe amânaoi primindu-i Canada. Dar nici atunci, imbunătăţiri privind starea ţăranului nu s'au adus, mai mult reforma agrară însfârşit urma să se realizeze în 1914, dar Ionel Brătianu a amânat-o, probabil mai mult din considerente pentru liberalii săi, decât din  cauza izbucnirii războiului.

Abea în 1917, când clasa conducătoare a ajuns să fie ameninţată în existenţa ei, pentru a-i câştiga pe ţăranii soldaţi, rezistenţi comunismului izbucnit în tranşeele de lângă ei, regele Ferdinand le-a promis că îi va împroprietări, imediat după terminarea războiului.

Şi Eminescu şi Hasdeu cultivau un antisemitism economic ce privea o anumită situaţie socială, remedeabilă prin conducătorii politici şi fiindcă ei refuză să o facă, marele poet Eminescu, îşi varsă veninul supărării asupra lor, fie in versuri, fie în articole, de mare tensiune interioară. Limitat la un sector important dar nu general valabil, ziaristul nostru  nu avea niciun resentiment faţă de un colaborator numai fiindcă ar fi fost evreu, cum l-aş cita pe Moses Gaster, împreună au alcătuit Crestomaţia română, şi nu era singurul.

Conflictul din 1878 provocat de obligaţia ce ne-o impuneau nemţii, după ce am câştigat un război, să ne recunoască independenţa naţională nu mai după ce schimbăm articolul 7 al Constituţiei, dând cetăţenie tuturor evreilor aflaţi în România, a însemnat un accident în care mânia lui V. Conta sau a ziaristului Eminescu s'a îndreptat împotriva organizaţiilor evreeşti de peste hotare, înţelegându-se un amestec în treburile din lăuntrul ţării, ceea ce pe-atunci era de neconceput.

Neîndoios, în toate manifestaţiile ideative de până acuma, nu se pot pune în evidenţă elemente de antisemitism rasial, ce chiar şi de la distanţă să se refere la un îndemn la progromuri sau alte modalităţi de exercitări violente, caractere ce ne-ar pemnite să scoatem aşazisul antisemitism economic din sfera respectivă, şi am vorbi de simple cerinţe social-economice, probleme ce ţin de o justă rezolvare parlamentară.

În acest sens vom putea demonstra că ceea ce până astăzi se numeşte antisemitismul lui M. Eminescu, are un conţinut precis istoric, fără legături cu vreunul genetic legat de rasa ariană sau neariană, semită a omului.

Ne dăm seama de concepţia nerasistă a lui Eminescu, din ideea pe care o anunţă, susţinând că în Moldova o problemă pentru români sunt evreii, aşa cum în Muntenia rolul acestora îl au grecii. Cu această ocazie să recurgem la anumite date istorice. Pe baza unor inscripţii, se poate admite că odată cu trupele romane au pus piciorul pe pământul Daciei, şi evrei, Palestina fiind o provincie romană, cetăţenii ei aveau liberă circulaţie în tot imperiul. Dar acum e vorba de un alt fenomen şi nu ne va fi greu să ne explicăm înmnulţirea populaţiei evreeşti în această parte a principatelor, aparţinând Moldovei. Cauza o constituiesc progromurile dese din Polonia când locuitorii evrei puteau trece cu uşurinţă în Moldova, dar acest fenomen a avut loc sub domnia lui Mihail Sturza, domnitor care le-a prilejuit câteva uşurinţe de impozite, care au atras mase evreeşti în regiune, ajunse repede la înflorire economică, fiind negustori, speculanţi şi nu rar vânzători de cereale de unde cultivau agricultura şi, în general, erau aşezaţi, la sate.

Exista o deosebire esenţială între evreii apuseni de origine spaniolă şi  evreii ce-au invadat Moldova, cu predominenţă în secolul al XIX-lea. Cei dintâi, au contribuit substanţial la înflorirea ţării adoptată ca nouă Patrie ca de pildă în Olanda, Germania, Anglia şi fără îndoială au contribuit la zidirea a ceea ce se cheamă spirit modern, european. Pe când cei din Moldova se trăgeau din neamul kazarilor, populaţie mongolă trecută la religia mozaică, descrisă la noi în lucrarea Marea Neagră de G. Brătianu, şi mai recent de Koester, scriitor american de origine izraelitean. Aceşti kazari sunt bigoţi, le-am văzut mai sus îndeletnicirile şi cu tendinţă de a se izola de locuitorii autohtoni, în ghetouri. N. Iorga, cel ce a bătut cu piciorul ţara României de la un colţ la altul, ajungând la Târgul Frumos nu mică i-a fost surpriza să constate că populaţia evreiască, mare în număr, trăia în ghetouri, dar ridicate nu de români ci de ei inşişi, pentru a se izola de ceilalţi pe care-i considerau străini. În aceste condiţii sigur au existat probleme de acomodare şi de vieţuire în comun, atunci când nu se putea altfel.

Aşa dar, în sfera noţiunii de antisemitism economic, greutăţile ivite în calea celor două naţiuni se puteau rezolva, şi ar fi să amintesc articolul lui Eminescu, puţin luat în seamă, în care ziaristul se declară mulţumit că în chestiunea articolului 4 din Constituţie, el s'a împăcat cu evreii.

De altfel şi A.C. Cuza, junimistul antisemit, cum îl numeşte Pamfil Şeicaru, cel ce se zice că după fiecare discurs parlamentar evea legătură sau nu, puţin îi păsa, la urmă încheia cu: "Şi-acum, jos zidanii!"

Cu toată aparenta sa intransigenţă, a adoptat punctul de vedere al economistului, era profesor de economie politică, nu a pus niciodată problema diferenţierii rasiale, deşi teoria marilor rasişti exista în timpurile sale, bine consolidată, el credea în mod statornic în rolul parlamentului, cu tot antisemitismului său nu propaga un regim totalitar, de unde avea credinţa că toate chestinuile ridicate de problema evreească, se pot rezolva prin raţiunea oamenilor care ocupă într'un stat democrat parlamentar fotoliile de deputaţi.

Iată din ce cauze originare Ion Antonescu, om al neamului său, n'a putut decât să ocrotească pe evrei atunci când erau ameninţaţi cu exterminarea de către nazişti. Dr. Wilhelm Filderman a subliniat că mareşalul Ion Antonescu a oprit teroarea fascistă de stradă în România la 21 Ianuarie 1941 şi "a luat măsuri draconice pentru a face să înceteze anarhia fascistă provocată de această organizaţie şi restabilirea ordinii în ţară". Acest mare evreu cinstit şi iubitor al adevărului, îi înfrunta pe comunişti, ca martor al procesului-teatru aranjat de ei, le demonstra că nu au dreptate, mareşalul Ion Antonescu nu a fost fascist, chiar a combătut această organizaţie deci se poate susţine că tocmai din contră a fost un duşman al fascismului. Dar cine să-l creadă, odată ce judecătorii mareşalului erau nişte simple figuri de călţi dirijate din umbră, de nişte monştrii ai minciunii şi delaţiunii.

Ar fi bine când vorbim de antisemitismul lui Eminescu să se specifice că el era de natură economică, produs de anomaliile ce caracterizau o societate liberală cum era a noastră, născută din principiile revoluţiei din 1848 ca să ajungă la desvoltare mai târziu odată cu Unirea Principatelor urmată de abdicarea "domnitorului ţăranilor" A.I. Cuza detronat de către ceea ce s'a numit, pe drept "monstruoasa coaliţie", politicienii liberali adepţii schimbului liber, ei au fost de altfel duşmanii principali ai marelui poet M. Eminescu.

Antisemitismul economic agrar nu poate fi, în niciun caz, confundat cu antisemitismul rasist, exterminator îndreptat împotriva poporului iudeu, odată că nua re nicio legătură cu noţiunea de holocaust, el nu se rezolvă prin violenţă şi crimă ci prin legile votate în Parlament.

Cu această ocazie, cu aproximaţia dată de studiile statistice ale lui Sabin Manuilă şi Wilhelm Filderman în România ar fi pierit cca. 15.000 de evrei, săcotiţi şi cei din persecuţiile germane de la Iaşi, cu morţii din trenul mânat spre interiorul ţării, unde sutele de evrei stăteau înghesuţi, unii lângă altii, sufocaţi de nişte condiţii inumane ce-i duceau pe cei mai mulţi la moarte sigură. Dacă am mai ţine cont de evreii ucişi de bombardamentele aliaţilor, vom înţelege de ce, cei doi autori distinşi prin obiectivitatea lor au ajuns la concluzia că în România au murit cei mai puţini evrei, dintre toate ţările din răsăritul Europei şi nu numai.

Rămâne problema lagărului din Transnistria, deci aşezat în afara teritoriului românesc. Pe vreme de război nu exista ţară în lume să nu interneze pe duşmanii regimului beligerant şi cu atât mai mult pe elementele trimise de Moscova să spioneze sau chiar să producă dezordini locale.

Nu există niciun studiu ştiinţific asupra activităţii acestui lagăr, încât cu greutate am putea să ne facem o idee despre funcţionarea lui. S'ar putea să fi fost bântuit, ca orice lagăr, de diferite epidemii, de boli carenţiale şi digestive, posibili ca cei internaţi să fi incercat să evadeze de unde ciocnirile cu păzitorii lagărului, deci existau şi alte cauze ale morţii în lagărul din Transnistria, decăt cea a executărilor comandate de comandanţii acestuia, în orice caz guvernatorul acestei regiuni generalul Alexianu a fost executat, fără o judecată dreaptă, de către ruşi imediat după capitularea fără condiţii en rase campagne, vorba maestrului P. Şeicaru.

Nu vream să apărăm ceea ce nu se poate apăra, cu siguranţă, ca în orice război mai ales modern, armata română ar fi putut să şi greşească dar oare cine ar putea susţine despre armata lui că e absolut corectă, în atare împrejurări total neobişnuite.

În războiul recent din Yugoslavia, reprezentanţii armatei americane au promis că vor ataca numai dispozitive militare, dar şi-au recunoscut greşala când au bombardat ambasada chineză şi multe ale puncte ocupate exclusiv de populaţia civilă, ori ar fi absurd ca pe baza unor erori săvârşite de soldaţii americani să declarăm întreaga armată ca şi criminală de război, cum s'a procedat în cazul mareşalului Ion Antonescu şi în consecinţă şi armatei pe care el a condus-o.

Cu aceste rezerve să ne continuăm drumul considerând ca dovedit, cum am mai scris-o, că în prima parte a războiului soldaţii ruşi, niciodată prea buni luptători s'au predat cu miile, astfel că Stalin a fost nevoit, sfătuit de diavol, să organizeze lupta de partizani, bazată pe elementele credincioase ale partidului şi între acestea puteau figura mulţi evrei, înrolaţi în armata sovietică deci morţii ce i-au dat ca partizani aparţin forţei sovieto-ruseşti pusă în luptă împotriva duşmanului de moarte, nazismul. Desvoltarea rezistenţei partizanilor, care recurgeau la mijloace şi metode considerate astăzi teroriste, a ajuns să îngrijoreze pe militarii români, pentru aceştia erau mai periculoase atacurile prin surprindere din spate cât şi minele de pe drumurile lor decât confruntarea directă a duşmanului.

Deci nici în această chestiune dl. Ion Iliescu nu are dreptate: Dânsul susţine total necontrolat când e de părerea falsă că Ion Antonescu la începutul războiului a persecutat pe evrei ca să se domolească într'a doua parte şi chiar să colaboreze cu ei după ce nu mai exista nicio îndoială că războiul antisovietic era pierdut. Documentele şi declaraţiile dlui W. Filderman nu confirmă acest punct de vedere tendenţios al dlui Ion Iliescu, de la începutul războiului până la capăt Ion Antonescu i-a ocrotit pe evrei, în prima jumătate a războiului victimile ruseşti şi evreeşti au fost mai numeroase, deoarece în acest stadiu luptele de partizani prezentau o deosebită eficacitate, intervenţie de care nu mai era nevoie, în retragarea din partea doua.

Pot depune următoarea mărturie, aflată de la soldaţii, răniţi pe front, internaţi în spitalul judeţean din Arad, pe care, ca elev de nenumărate ori i-am vizitat. Fiecare confirma faptul că lupta de partizani era din cale afară de periculoasă, fiindcă nu ştiai de unde şi cu ce atacă. Mai obişnuit când românii ocupau un sat rusesc, prima lor misiune era să caute partizanii ascunşi prin diferitele case. Odată ne povestea un ofiţer, se afla în exerciţiul funcţiunii, umblând din casă în casă, este reţinut de o cunoştiinţă pe stradă în timp ce soldatul i-o ia înainte intrând într'o casă ce sare instantaneu în aer, luând foc puternic. În acest mod, ofiţerul nostru scăpase cu viaţa de respectivul atac mişelesc al partizanilor dar îl aşteptau mereu tot alte primejdii, ceea ce să recunoaştem îi scădea lui şi soldaţilor puterea de luptă, pe unii situaţia de-a baba oarba, pur şi simplu îi exaspera.

Marea catastrofă a avut loc la Odesa când după ocuparea respectivului bastion bolşevic, cu mare jertfe omeneşti din partea armatei române, s'a hotărât ca întregul comandament de stat major cu toţi ofiţerii aflaţi în luptă să se adune în sala festivă a primăriei oraşului, capacitatea ei stătea la dispoziţia unui număr impresionant de oameni, mai multe sute până la o mie. A fost o greşală nemaipomenită! După ce s'au adunat toţi ofiţerii în aulă unuia dintre ei i-a venit ideea să dea jos portretul lui Stalin expus pe peretele din faţă, de-asupra tribunei vorbitorilor. Îndată s'a produs o explozie puternică, în lanţ, după care a fost înmormântată sub ruinele clădirii floarea armatei române, învingătoare după luni de asediu, de una singură, a Odesei.

Desigur Ion Antonescu avea dreptul să declanşeze o represiune împotriva acţiunii mişeleşti teroriste, legile războiului îi permitea ca pentru fiecare ofiţer ucis, în caz că autorii criminali nu se vor preda, cum n'au făcut-o niciodată, să execute câte zece ostateci luaţi din rândurile populaţiei adverse şi e locul s'o spun că după război americanii au mărit numărul la 30 de persoane.

Mă repet pentru ca problema să fie reţinută ca scrisă cu focul în inimile urmaşilor. La Roma, în timpul celui de al doilea război mondial, au fost ucişi de partizani printr'o bombă 30 de soldaţi germani ceea ce le dădea dreptul, deoarece făptaşii nu s'au prezentat, să împuşte 300 de oameni nevinovaţi din rândurile populaţiei italiene. Ulterior comandantul german a fost condamnat, de către un tribunal militar, american, la închisoare pe viaţă deoarece a depăşit cu trei victime numărul de 300. Cazul a fost discutat public în presa germană şi la televizor, prin anii lui 1970 când comandantul bătrân şi bolnav de cancer aparţinătorii au încercat să-l răpească, dar n'au reuşit, totuşi, dacă nu mă înşel, sub presiunea publicului, autorităţile americane l-au eliberat şi astfel că omul a putut să-şi sfârşească zilele în sănul familiei sale.

Actul mişelesc de la Odesa, se înţelege că n'a fost prea amintit de istorici pentru a nu-i jigni pe stăpânii roşii ai ţării româneşti iar după Dec. 1989, se pare că în noua democraţie românii sunt interesaţi de interese comune şi nu de sacrificiile înaintaşilor.

Însăşi autorităţile din vremea războiului, s'au referit la respectivul atentat terorist cu deosebită jenă, având în vedere că victoria le-a întunecat oamenilor mintea şi au procedat mai mult decât proteşte, să se adune în fieful duşmanului, periculos ca un leu rănit, bucuros că i se dă prilejul să-şi muşte vânătorii.

Dar poporul aflase totul, informat de cei ce se întorceau acasă pentru o scurtă permisie, deci nu numai că ştiam de tragicul eveniment chiar şi noi copiii, dar personal îmi amintesc bine că atunci s'a prăpădit prim procurolul Aradului Gh. Tăutu. Îl cunoscusem personal cu ocazia unei acţiuni de ajutorare a sinistraţilor din Basarabia, în acest mod participam şi noi copii-elevi cu o muncă zisă de folos obştesc, la zidirea frontului ajuns prin bombardementele anglo-americane, până în pragul caselor noastre.

Domnul procuror era tânăr plin de viaţă, impunea prin statura sa înaltă şi câldura ce-o emanau ochii lui verzi, îmbrăţişând cu oamenie pe cei din jurul său. Nu-l vedeam în postura de a manevra o armă, în schimb îl simţeam o victimă sigură a războiului, era prea blând, prea curat pentru a fi cruţat de loviturile inamicului.

Mă refer şi astăzi la titlul său de prim procuror fiindcă obţinerea lui pe merit ca fiu de ţăran, protejat doar de pregătirea sa profesională era nu numai mândria lui ci şi a celor ce-l cunoşteau, şi poate, mai mult, al întregului Arad.

Trebuie să adaog, că în timpul războiului şi puţin mai înainte, când începusem liceul la "Moise Nicoară" din Arad se făcea carte, profesorii câţi au rămas neconcentraţi la armată, ne inspirau respect prin dăruirea lor, ne îndemau şi pe noi să participăm cu ce aveam mai bun, la emulaţia pe care o percepeam în jurul nostru. Astăzi când ne confruntăm cu jalnica decadenţă a învăţământului românesc, îmi dau seama că în acele timpuri avându-l ministru al învăţământului pe venerabilul filozof Ioan Petrovici - pentru meritele sale obsteşti duse României a suferit sub comunişti o detenţie de 17 ani, după eliberarea din temniţă aplicându-i-se metoda spălării creerului a devenit penibilul cirac satelit a lui M. Ralea - noi ca elevi trăiam lângă aşa o eminenţă absolută, cu toată fiinţa noastră, zidirea în spirit a neamului.

Supuşi unei discipline liber consimiţite, n'am fi putut concepe să vieţuim în imoralitatea învăţământului nostru de astăzi când abia ieşiţi din copilărie, tinerii elevi îşi caută între colege căte-o amantă, concubinajul fiind starea lor cea mai obişnuită, de-altfel susţinuţi de nişte părinţi alcoolizaţi, care prin asta recunosc că n'au fost în stare să le inoculeze copiilor lor, un ideal de viaţă, de unde prostituarea tot mai adâncă a tineretului nostru, cu scuza că aşa fac şi cei din paradisul apusean.

În anii războiului şi înainte, neamul românesc se trudea să se autodepăşească, să se înalţe pe scara idealului şi aş zice că nu era departe să realizeze printr'o unică solidaritate naţională, acel stat ţărănesc pe care-l visa şi Eminescu, ţărănimea, în concepţia lui fiind singura clasă productivă, ceea ce legitima dreptul ei de a conduce ţara.

În acest sens, profesorii noştri erau tare bucuroşi atunci când puteau să promoveze, pe merit, în rândurile cele dintâi ale clasei, un fiu de ţăran, îmi amintesc de colegul meu Sava Buţiu sau de unul mai mare în ani, coleg cu Ovidiu Cotruş, Mălăeş. Chiar faptul că îmi aduc foarte bine aminte de numele lor, înseamnă că noi ceilalţi le confeream o distincţie specială, bineînţeles înfluenţaţi şi de atenţia ce le-o dădeau profesorii noştri. În mod simbolic amândoi s'au pierdut odată cu venirea comuniştilor la putere, Buţiu din elev eminent s'a întors la coarnele plugului, iar Mălăeş a rămas la Arad, angajat ca bacalaureat pe un post de mic funcţionar, fără nicio perspectivă de desvoltare.

Pe scurt spus, pe timpul guvernării lui Ion Antonescu (1940-1944) am simţit că acest mare militar ne împrumuta ceva din caracterul său dârz dar drept, de la acesta învăţam să cultivăm şi să respectăm marile valori umane, inclusiv dragostea faţă de un popor prigonit cum era cel evreu pe care l-am salutat ca pe un frate, atunci când colegii s'au întors nevătămaţi la locurile lor din bancă, acasă având o familie intactă.

Sunt şi rămân mândru că sunt român, fiindcă sub comanda lui Ion Antonescu noi n'am avut lagăre de concentrare, noi nu am omorât evrei, holocaustul se opreşte la hotarele României!

Ce spun hulind duşmanii noştri, nu mă înterezează odată ce am văzut cu ochii mei realitatea care nu poate fi deformată şi răsucită după cuvinte mincinoase, tendenţioase în esenţa lor.

Prin urmare, în Transnistria I. Antonescu n'a organizat progromuri antievreeşti nu numai fiindcă astfel şi-ar fi călcat sfintele principii, dar în fapt populaţia de origine izraeliteană s'a retras demult înapoia frontului, din acest punct de vedere Odesa era pustie, nimeni nu ar fi putut să ucidă evrei şi fiindcă raporturile între popoare s'au schimbat radical. Şi anume, evreii nu se mai lăsau sacrificaţi ca mielul biblic, ci după cum le dădea dreptul s'au încadrat în armata sovietică, unde au luptat împotriva nazismului ce-i ameninţa cu exterminarea. În ce priveşte cealaltă parte a evreimii neluptătoare, au fost împrăştiaţi de autorităţile bolşevice în toată Rusia, mare parte din ei au ajuns în Siberia. Prin urmare ideea holocaustului popularizată de oamenii lui Stalin că ar aparţine acţiunilor româneşti era o minciună, dacă cineva ar fi putut fi învinuită de holocaust apoi asta era în primul rând Rusia, pentru toţi cei morţi în Siberia, alături de evrei şi zeci de mii de soldaţi români, capturaţi imediat după declararea păcii de către Mihai Viteză - cum îl numeşte P. Şeicaru, fiindcă oficial ar fi fost născut la 6 luni -, fiindcă ruşii nu au respectat hotărârea regelui decât la 12 Sept. când de fapt, a fost semnat armistiţiu la Moscova. În tot acest interval, între 23 August şi 12 Septembrie, ruşii îi considera pe soldaţii şi ofiţerii români ca trupe aflate în război, de unde i-au făcut prizonieri şi i-au trimis în Siberia. Cei ce au încheiat armistiţul fără condiţii cu Ruşii în frunte cu regele, rămân responsabili înaintea istoriei şi a poporului român pentru cele întâmplate între datele menţionate, cât şi pentru toţi soldaţii români morţi, din cauza trădării lor, în Siberia.

Prin urmare represiunea din Transnistria câtă a fost n'a avut un caracter antievreesc, de altfel obiectul nu era de faţă decât ca partizani sau soldaţi sovietici, eventuala lor moarte nu poate fi pusă pe seama holocaustului, când inclusiv evreii, în zilele războiului încadraţi în armatele sovietice se numără în jertfele acestor formaţiuni şi nu pot face parte dintr'un holocaust pe care nu l-au suferit ca ostaşi ai trupelor ruseşti.

Şi mai e de nevoie să subliniez un aspect mai mult decât neplăcut: dacă se admite că Ion Antonescu în calitatea sa de comandant al armatei române a fost criminal de război, atunci ipso facto această sentinţă încumbă după ea şi încriminarea armatei române ca şi criminală de război, ceea ce oamenii de astăzi ar fi gata să accepte numai buzunarele să le fie pline.

Dar iată, nemţii dându-şi seama de gravitatea unei atare acuzaţii, deşi fără niciun protest au admis ca neam să poarte vina naziştilor în continuare faţă de poporul evreu, poate şi dintr'un sfânt patriotism, s'au opus catgoric, atunci când s'a încercat să i se atribuie armatei germane crimele săvârşite de naţional-socialişti. Sa propus de multe ori acest lucru, dar riposta a venit prompt: armata germană şi generalii ei şi-au făcut datoria faţă de patrie luptând pe front, fără să aibe vreo legătură cu activitatea Gestapoului şi a organizaţilor naziste. Aşa se face că nemţii cu toate protestele de rigoare l-au dus la mormântul soldatului necunoscut şi a cimitirul anexat lui, ca să pună capăt definitiv oricărei discuţii chiar şi pe un preşedinte american în persoana lui R. Reagan.

În timp ce Ion Antonescu a săvârşit "crima" să lupte împotriva Uniunii Sovietice care au cotropit teritorii româneşti ca Basarabia, Bucovina şi o parte din Herţa moldoveană, consfiinţind pactul încheiat de Molotov-Ribbentrop, deci de sovietici cu prietenii lor nazişti.

Cine ar putea, dacă are inima curată, să conteste dreptul sfânt al românilor de a-şi recuceri pământurile răpite de Ruşi din trupul strămoşesc al României?

Şi ar mai fi de spus că evenimentele din Transnistria au fost provocate şi declanşate de partizanii ruşi, care până la urmă au ucis floarea ofiţerimii româneşti prin atacul mişelesc prin care s'a aruncat în aer sala festivă a primăriei din Odesa, unde erau adunate mai toate gradele româneşti, active în cucerirea respectivului port la Marea Neagră.

Deci vina cea mare a aparţinut ruşilor, aceştia şi-au concentrat toate forţele malefice în această regiune dovadă că nu s'au mai înfiinţat alte lagăre aşa ca în Transnistria, unde puteau fi prinşi şi arestaţi toţi agenţii strecuraţi spre România, aşa dar era vorba de o regiune de cumpănă, posibil să fie întrebuinţată de autorităţile române ca mijloc de apărare, filtru de oprire al spionilor şi duşmanilor ţării, încă de la graniţă. Dispozitivul n'a prea funcţionat, dovadă că în timpul războiul antisovietic, România era înţesată de spioni ruşi, dintre aceştia cel mai celebru a fost Bodnăraş, prins după ce l-a recunoscut în tren un fost coleg de-al său, la şcoala militară. Ca medic de circumscripţie în comuna Corlăţeni lângă Dorohoi, trimis pentru un stagiu de şase luni, am avut gazdă pe un plutonier, activ pe-atunci la Cernăuţi, aflat sub comanda acestui Bodnăraş, încât mi-a relatat de-aproape cazul acestui om. Fiindcă postul de comandant era mereu periclitat, de fuga ofiţerilor peste graniţă la ruşi, momiţi de recompense grase în fruntea cărora se afla şi o rusoaică ispititoare visată de către Gyb Mihăescu, din această cauză superiorii militari s'au hotărât să trimită la Cernăuţi pe ofiţerul Bodnăraş, şeful promoţiei sale, cu siguranţa că el va rezista tuturor tentaţiilor ce i s'ar oferi. Dar lucrurile nu s'au întâmplat aşa. Îndrăgostit de o spioană sovietică, se pare ca-i va deveni soţie deci sentimentele între cei doi erau mult prea puternice decât s'ar fi părut la prima vedere, Bodnăraş, socotit ca unul din cei mai bine pregătiţi ofiţeri români, trece la ruşi, deci din punct de vedere militar era un dezertor din armată, urma să i se aplice pedeapsa cea mai mare, condamnarea la moarte, în cazul că va mai cădea vreodată în mâna românilor. Gazda mea mi-a povestit în amănunte, întreaga situaţia urmată după dezertarea elementului de încredere Bodnăraş, dar asta nu mai interesează istoria, faptul s'a consumat şi probabil ca au fost trimişi la plimbare câteva grade superioare, care nu au analizat prea bine cazul căci dacă ar fi făcut-o şi-ar fi dat seama că respectivul ofiţer român are înaintaşi cu numele de Bodnarenko, de origine ruteană, de unde s'ar fi putut prevedea oribila sa defecţiune.

Iată deci că în timpul războiului Bodnăraş ofiţer, dezertor din armata română, ajunge prizonierul foştilor săi comandanţi şi aceştia în loc să-i aplice legea, să-l împuşte, îl întrebuinţează ca schimb cu spioni români aflaţi la ruşi, profitând de faptul că sovieticii ţineau foarte mult la cel capturat, probabil încă de pe atunci Stalin vedea în el pe omul ce va bolşevica România, ori i-ar fi fost de sigur de mare ajutor în această acţiune.

Încăodată se poate constata de ce oameni mici, fără niciun ideal, era înconjurat Ion Antonescu, atunci când li se cerea să-l lichideze pe un fost dezertor, dar cum războiul era pierdut, cei laşi căutau să se pună bine cu un eventual stăpân al României comuniste.

În acest sens mă opresc la o întâmplare, în aparenţă, lipsită de importanţa dar din care se poate deduce că mulţi slujbaşi a unui regim au sânge în ei de fanarioţi, minţindu-şi conducătorul, plasă în care a fost prins şi naivul Ceauşescu. Se ştia că mareşalul nu agrea patima alcoolului, boala multor românaşi verzi ca brazii, şi în consecinţă a ordonat ca la sate să se închidă cârciumele, locuri de pierzanie pentru ţăranii români. Sigur, avea dreptate. Şi aşa se face că la câteva timp, ca din întâmplare, ajunge într'un sat fruntaş bănăţean în care nu exista nici o cârciumă. Entuziasmat, de aşa o situaţie, Ion Antonescu citează pe oridin de zi, satul respectiv şi îl dă ca model de urmat pentru toate satele româneşti. De fapt, aşa cum se va întâmpla la 23 August 1944, Ion Antonescu fusese amăgit fiindcă în aşezarea bănăţeană fiecare ţăran avea un cazan de preparat ţuică, deci cârciumele nu-şi aveau rostul, s'au închis de la sine fără nicio altă intervenţie.

Întâmplarea vorbeşte, prin ea însăşi, nu mai are nevoie de niciun comentar.

Reîntorcându-ne la E. Bodnăraş se cunoaşte rolul său în organizarea loviturii de la 23 August, fiind mai apoi sub comunişti onorat cu cele mai înalte titluri, dar el a preferat să ramâie în umbra evenimentelor fie şi ca eminenţă cenuşie, nu suferea de viciul arivismului. Prea plinul şi l-a dat ca ministrul Forţelor armate (1947-1956) când au ajuns să-l laude tocmai cei ce ar fi trebuit să-l duşmanească. Astfel am stat de vorbă cu o serie de ofiţeri superiori români puşi pe liber, aproape muritori de foame din cauză că cei de la putere nu vroiau să le recunoască participarea la războiul antisovietic. Din contră, noul ministru i-a repus în drepturi, considerând că ei şi-au făcut numai datoria, nu erau vinovaţi de greşelile celor de la conducerea ţării. Mai mult, s'a purtat loial cu denunţătorul său, sub comunişti a fost arestat de autorităţile româneşti, dar nu s'a răzbunat pentru fapta lui, din contră a considerat că şi el nu şi-a făcut decât datoria faţă de patria pe care a slujit-o ca demn ofiţer. Convingerea noastră astăzi este că de câte ori se uita în oglindă, Bodnăraş nu putea scăpa de spectrul dezertorului din armata română pe care-l reprezenta, într'un moment când superiorii săi i-au arătat deplină încredere, el a călcat pe demnitatea lor care era şi a ţării. Păcat, că un atare om nu şi-a scris memoriile pentru a afla unele adevăruri de necrezut, titlul ar fi putut să fie: "Din dezertor al armatei, la conducerea României".

Reluându-ne firul povestirii, ar fi de spus, că lagărul din Transnistria a trebuit să fie înfiinţat pentru a sluji anumite necesităţi locale, în niciun caz în el nu s'au exterminat oameni aşa cum numai în fantezia duşmanilor noştri a avut loc, ori la urma urmelor însuşi faptul că faci parte din tabăra învinşilor este motiv de a-ţi fi atribuite cele mai mari crime, chiar dacă nu le-ai săvârşit, şi acuzatorii ştiu prea bine că acesta e adevărul.

Recent s'a discutat în mass-media germană despre lagărele americane în care au fost internaţi, imediat după război, zeci de mii de soldaţi, germani luaţi prizonieri, datorită condiţiilor neigienice majoritatea eu murit, şi tragicul acestor evenimente reese din bănuiala că cineva i-a omorât intenţionat. Dar fiindcă e vorba de o acţiune condamnabilă a învingătorilor nimeni nu are interesul să vorbească de ea, inclusiv urmaşii celor învinşi, şi astfel memoria omenească se toceşte cu timpul, în virtutea acelui "Vae victis".

În Italia nici astăzi nu s'au încheiat anchetele privitor la cei vinovaţi de asasinarea unor familii evreeşti, nepersecutate sub Mussolini, ucise în timpul retragerii trupelor germane socotite principalele răspunzătoare de dispariţia acestora. Dar după analize atente, în multe cazuri s'a constatat că nu soldaţii nemţi au fost autorii crimelor ci localnicii, care nu cunoşteau sentimentul antisemitismului dar urmăreau să se răzbune din cauze greu de stabilit, şi după părerea unor partizani, amestecaţi şi ei în toată afacerea, nimeni nu avea interesul să se afle adevărul, exceptând pe evreii ce conduc anchetele, nedându-le ragaz de odihnă mormintele avute în cimitir!

Este de ştiut, că soldaţii români în Rusia nu au avut niciun resentiment faţă de populaţia băştinaşă, fie şi de origine evreească, dacă întâmplător nu s'a retras cu armata rusă, în orice caz, mergându-le vestea că ar fi omenoşi, soldaţii români erau căutaţi pentru ca sub ocrotirea lor să scape de ocupaţia nemţească.

În încheiere, credem că misiunea unui preşedinte ca şi a primului ministru al României indiferent de culoare politică, este aceea de a susţine adevărul împotriva celor ce nu vor să-l accepte: Ion Antonescu, a fost un bun român, el nu poate fi socotit un criminal de război, când n'a făcut decât să lupte pentru eliberarea pământurilor româneşti, deci războiul dus de ei a fost drept, de unde poporul român preţuindu-i activitatea, îi ridică tot mai multe statui şi dacă ele vor fi distruse de o mână haină, să se ştie ca nimeni nu va fi în stare sa doboare monumentele ridicate în inimile românilor care-l cinstesc pentru caracterul său demn şi după faptele sale eroice.

În întervenţia de la televizor, în care preşedintele României se referea la oportunismul antievreesc, înexistent la Ion Antonescu, cum că el ar fi început să sprijine pe evrei când şi-a dat seama că războiul e pierdut e o însinuare cel puţin compromiţătoare, neverificată de niciun document, de la început până la sfârşit, o atestă W. Filderman, mareşalul a ocrotit pe evrei, am trăit-o personal şi eu, de unde intervenţia a doi cetţeni din New York, soţ şi soţie, evrei, care l-au apostrofat pe dl. Iliescu întrebându-l de ce il declară el pe Antonescu antisemit când, de pildă ei ca evrei, îi datorează viaţa şi se înţelege că nu sunt singurii. Nu are importanţă ce a murmurat în barbă dl. Iliescu, îmi pare susţinea că nu e părerea lui ci a celor ce conduc lumea pe care-i slujeşte azi ca ieri nomenclatura de la Moscova, a văzut o ţară întreagă ce păţesc, indiferent de rangul social politic, acei ce arată exces de zel întru a-i cita pe duşmanii sau ignoranţii - apartenenţa e la alegere - istoriei neamului nostru şi a luptei aceluia ce a fost Ion Antonescu, ucis şi el mişeleşte de gloanţele bolşevice. Chiar moartea mareşalului aparţine ca şi viaţa lui, unui nobil erou al contemporaneităţii sale româneşti, în Valea piersicilor de la Jilava a stat drept în faţa plutonului de execuţie, precum Horia n'a scos niciun ţipăt de durere, atunci când mişeii întraţi ca slugi ruşilor, nu l-au nimerit mortal. Căzut în genunchi, aşa cum va fi România mulţi ani de atunci înainte, le ordonă sa tragă în el fără să mai greşească ţinta, după cum i-a învaţat el pe soldaţii săi. Scena execuţiei a fost filmată, astfel că va putea fi odată vazută de toată suflarea românească, felul cum moare în zilele noastre un adevărat erou al Patriei.

Tot crezul său ar putea fi exprimat prin cuvintele lui Mircea cel bătrân din Scrisoarea III-a de Luceafărul simţirii româneşti, Mihai Eminescu, adresate lui Baiazid:

"Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s'a pus ...

Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acest Apus?

Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier,

A credinţii biruinţă căta orice cavaler.

Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul ...

Şi de-aceea tot ce mişcă'n ţara asta, râul, ramul,

Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,

Duşmănit vei fi de toate, făr'a prinde chiar de veste;

N'avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid

Care nu se'nfiorează: de-a ta faimă, Baiazid!"

Criza epocii noastre constă tocmai în lipsa oricărui eroism.

În legătură cu acest fenomen, este încă de spus, că setea de câştiguri uşoare, chiar ilicite au păstruns până în sânul celor ce conduc astăzi, România şi în acest sens m'aş referi la parcul de distracţii Dracula de lângă Sighişoara, pe care ministrul turismului - n'are importanţă cum îl cheamă - vrea să-l ridice împreună cu nişte afacerişti germani, fiecare împins de interesul de a câştiga cât mai mult şi e  cel puţin curios că partidul liberal din opoziţie nu vede niciun rău în toată chestiunea, din contră propune să-l preaslăvească şi membrii lui pe Dracula, într'un parc aşezat însă, lângă Braşov.

Domnilor politicieni, consider că a venit timpul să vă atrag atenţia că din punct de vedere moral, voi cu democraţia voastră sui gerieris, practicată după lozinca bine curioscută că aşa ca la noi la nimenea, aţi coborât ţara mult sub nivelul avut pe timpul lui Ceauşescu şi vă asigur că n'am fost deloc adeptul dictatorului şi al dictaturii sale, dar, pur şi simplu mă miră totala Dvoastră amnezie, de parcă aţi descoperit un mijloc mai eficace şi mai rapid de spălare a creerului.

Deci să vă reamintesc, pe baza "unor studii" executate de nişte profesoraşi totali anonimi români şi americani s'a ajuns la concluzia că prin Vlad Ţepeş şi Dracula, România ar putea să intre în atenţia publicului apusean, în primul rând american. Nu avea împortanţă cum intram, dar în principiu oricum, doar să se vorbească de noi.

Astfel, sub comunişti au fost convinşi cei din ţară, între ei şi istoricul Giurescu, desigur sub patronatul partidului, să se ieie în considerare cât se putea de serios posibilitatea, de a îmbogăţi România, dacă se va atrage publicul american în special, spre ţara lui Dracula vampirul, erou născocit de Bram Stoker în romanul cu acelaşi nume, autor de altfel submediocru. Va fi necesar să se localizeze şi câteva castele ale lui în Transilvania, ţara sa de origine şi în cele din urmă să se facă legătura între acest personaj imaginar cu domnul român Vlad Ţepeş, existent real în paginile Istoriei românilor, coborâtor din neamul Drăculea, punându-se accentul pe acest nume, se va realiza sigur un pas decisiv ca primul să fie confundat cu Dracula, vampirul.

Au început să apară articole în legătură cu Dracula, chiar şi în Magazinul istoric deci totul se pregătea de lansare, decă nu ar fi protestat ceilalţi istorici, aceştia l-au convins şi pe Giurescu că ar fi cazul să se retragă din afacere şi cum probabil nu putea să o facă atât de uşor, a declarat că el, pur şi simplu se va limita doar la prezentarea istorică a lui Vlad Ţepeş. Era o primă victorie, dar una ca a lui Pirus, au fost depuse prea multe sacrificii fără un rezultat clar pozitiv şi atunci a intervenit Academia, publicând în editura sa cartea "Vlad Ţepeş" de Nicolae Stoicescu, anul 1976. În cele din urmă s'a împlicat şi N. Ceauşescu punând pe drumul cel bun, cazul Vlad Ţepeş-Dracula.

Piatra de hotar în problema ce ne înteresează o constituie cartea semnată de Raymond Mc Nally şi Radu Florescu, întitulată: In search of Dracula a true history of Dracula and vampire legends, ed. Galahad Books. New York City, 1972, şi considerăm ca semnificativă şi dedicaţia lucrării, "memoriei lui Bram Stoker la cea de a 75-a aniversare a capodoperei sale - Dracula. am spus şi o repet, cartea Dracula e lipsită de orice valoare literară şi istorică, autorul mai mult decât mediocru, probabil cei doi exegeţi se referă la capodopera sa din domeniul artei oculte, contribuind la descrierea vampirului Dracula pe urmele căruia ei au ajuns la un real Dracula în persoana domnului român, Vlad Ţepeş, deci descrierea lui Bram Stoker se verifică în lumea din jur, de unde calificarea, după cei doi, de capodoperă a romanului Dracula încă se justifică.

De altfel, într'un scurt cuvânt înainte îi mulţumesc geniului lui Bram Stoker, cel ce a creat pe Dracula imaginarul, realizat ca portretul unui vampir de Bela Lugosi în film; şi dragostea Americii pentru Dracula imaginar i-a determinat în parte, să-l urmarească pe cel real.

Declaraţie justă, probabil ca să amăgească pe colegii istorici, în primul rând români, deoarece pe tot parcursul carţii ei caută să demonstreze că vampirul descris de Bram Stoker există, fapt notat pe ultima filă, ceea ce noi, şi nu suntem singurii, desigur de la prima pagină ne-am dat seama de intenţia autorilor.

De altfel, pe întâia pagină deja, descoperim portretul al lui Vlad Ţepeş şi sub el se citează un document german în care voivodul Dracula e descris ca un sălbatec însetat de sânge, introducând torturi necreştine ca tragerea în ţeapă se împunge omul până îşi dă duhul. Se aminteşte că pamfletul a fost publicat în 1491 la Bamberg, o copie există şi la British Museum deci a putut fi consultat şi de Bram Stoker. Autorii revin cu un alt pamflet german publicat de Mathias Hupnuff la Strasbourg, în 1500. În ultimul desen Voevodul Dracula stă la masă la dreapta lui se văd cei traşi în ţeapă iar înaintea lui soldaţii lui lovesc cu iataganele pe cei învinşi. Având înaintea lui pe masă două pocale se poate presupune că însetatul de sânge îşi potoleşte poftele, fără să fie numit vampir.

Toate menţiunile de mai sus aparţin surselor germane, care-l urau pe Vlad Ţepeş pentru incursiunile sale făcute în Ardeal, lovind straşnic în negustorii nemţi ai regiunii din sudul Transilvaniei. Dacă am citi în acelaşi timp, laudele aduse lui Vlad Ţepeş de către cronicarii de limbă slavă, vom percepe fără greutate subiectivismul pamfletarilor germani, mult prea exageraţi în descrierile lor.

Cei doi autori, Mc Nally şi Radu Florescu prezintă în continuare, presupusele castele ale lui Dracula insistând asupra casteluluii Bran, Făgăraş numit fieful lui Dracula, şi nu uită mănăstirea Snagov unde ar fi fost îngropat Vlad Ţepeş, fără exepţie fiecare e învăluit cu o aură de mister, la Snagov întrăm chiar într'o misterioasă atmosferă ocultă, fără îndoială prin locurile vizitate cei doi autori vor să ne sugereze, dacă nu pot pe cale raţională ştiinţifică, s'o facă cu ajutorul simţirii uşor înfluenţabilă că de fapt Vlad Ţepeş e una şi aceeaşi persoană cu Dracula lui Bram Stoker, promisiunile făcute, la început, au fost uitate de mult, au luat-o pe un drum greşit, de fapt asta le-a fost intenţia şi nu alta.

Deşi e o carte scrisă cu oarecare talent, are pasagii chiar captivante până la urmă ideile pe care le servesc aruncă o umbră groasă asupra metodei lor de a înşela pe cititor, de a-i prezenta o lume mult mai rea decât ea este în realitate.

Într'o epocă în care sentimentul religios scade până la dispariţie, revin la modă toate credinţele magice, oculte, tentante pentru un tineret lipsit de orice ideal să se hrănească numai cu surogate, corespondentele drogurilor, mai inocente însă, ele încită imaginaţia deocamdată, creind acel efect de "horror" caracteristic unor filme americane tot atât de mediocre ca şi romanul lui Bram Stoker, Dracula.

În cartea "Vlad Ţepeş" de Nicolae Stoicescu, autorul, un istoric bine documentat, ce urmăreşte nu mai adevărul răspunde celor doi americani, aventurieri în înterpretarea lui Dracula -, ne vom referi la câteva din concluziile lui cele mai importante.

În primul rând arată că în folclorul român "dracul = Dracula" şi strigoiul sunt două noţiuni complet diferite una de alta şi Vlad Ţepeş nu este prezent în memoria poporului român ca şi strigoi ci cum tocmai cum a arătat ca un sever dar drept conducător; în ce priveşte noţiunea de "vampir" ea este complet străină folclorului român.

Cu aceasta ocazie, istoricul N. Stoioescu aruncă în aer, descrierile, în bună parte tendenţioase ale celor doi comentatori, Mc. Nally şi Florescu, aceştia confundă noţiunea de strigoi cu cea de vampir, când bine se ştie că între cele două denumiri există o diferenţiere totală, deci vor trebui înterpretate ca nule şi celelalte consideraţii după care poporul român ar fi o adunătură de vampiri. N. Stoicescu are dreptate - o repetăm - noţiunea de "vampir" este complet străină folclorului român.

Autorul nostru trece în revistă modul cum a intrat Vlad Ţepeş în literatura noastră cultă, şi vom cita câteva figuri mai importante, începând cu I. Budai-Deleanu cel ce în epopeea sa eroic-comică "Tiganiada" îl prezintă ca pe un personaj pozitiv, după el Vlad Ţepeş, nu este un tiran, ci un legislator şi un educator. Politica sa drastică nu izvorăşte din motive arbitrare, nu e un abuz de putere; oricât de aspre, sancţiunile domnitorului sunt drepte şi ele urmăresc sa întăptuiască un program necesar de raţionalizare a unei societăţi haotice, anarhice. Deci pentru I. Budai-Deleanu: "Vlad se apropie de imaginea principelui luminat".

În secolul al XIX-lea s'au mai ocupat literar cu Vlad Ţepeş Alexandru Odobescu, D. Bolintineanu, Vasile Alecsandri peste tot planând invocaţia marelui Eminescu din finalul Scrisorii a treia:

Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei,

Să-i împarţi în două cete, în smintiţi şi în mişei,

Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni

Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Apropiat de vremurile noastre în volumul Cuvinte potrivite, Tudor Arghezi îi dedică lui Vlad Ţepeş câteva versuri în care laudă setea de dreptate a marelui domn, întronând pacea în ţară cu aceleaşi pedepse aplicate tuturor.

Şi nu putem încheia acest capitol al poeziei şi artei fără să nu ne referim la lucrarea pictorului istoric - şi e păcat că am avut atât de puţini - Vlad Ţepeş primind solii turci de clasicul nostru, Teodor Aman.

Din istoriografia românească îl vom cita pe A.D. Xenopol, acesta fiind de părere că deosebita cruzime a lui Ţepeş a avut o ţintă politică, aceea de a pune capăt anarhiei din ţară şi mai adaogă: "Atât cruzimile lui Vlad Ţepeş, cât şi apropierea de unguri ţinteau către un singur scop: mântuirea ţării din robia păgânului."

Cât priveşte pe Nicolae Iorga dacă la început în 1904 considera că parcă Dracul de la care - şi luase numele părintele său, îi întorcea spre rău însuşirile de vitejie, de agerime şi îndrăzneală care împodobeau pe Vlad ... ca pe puţini alţii din vremea sa, peste câteva decenii îşi va schimba părerile, scriind despre acelaşi Vlad Ţepeş: "unul din cei mai energici apărători ai "românimii", un cumplit viteaz, căruia pentru truda şi pofta lui spre apărarea ţării i se poate ierta aşa de mult ... mai ales că de atâta timp şi în creştinătate ... acestea erau moravurile".

Însfârşit vom mai reproduce pasajul din Istoria poporului român, apărută sub redacţia lui Andrei Oţetea: "În Vlad Ţepeş poporul român a avut un remarcabil om de stat şi un conducător devotat al apărării independenţei ţării sale." Şi adaogă istoricul nostru N. Stoicescu, exprimându-ne propriul gând, "opinie cu care suntem întru totul de acord".

Şi istoricul îşi continnua ideile, pe care le-am preluat din rezumatul lucrării sale in limba engleză: "Cum s'a subliniat de anumiţi critici, Stoker era preocupat de subiecte supranaturale, el însuşi fiind membrul unei societăţi oculte. Scriind romanul său, el a fost influenţat de evenimentele întâmplate la Londra acelui timp: teroarea răspândită de Jack spintecătorul în August-Noembrie 1888, pe care Stoker le compara cu cele înfăptuite de Vlad Ţepeş cât şi scandalul provocat de purtarea lui Oscar Wilde. Desigur, acele trăsături caracteriale şi mai ales evenimentele, nu pot fi puse în legătură cu Vlad Ţepeş, prin urmare putem susţine cu toată dreptatea, ceea ce I.S. Iurie a enunţat "că adevăratul Dracula (n.n. voevodul Vlad Ţepeş) nu are nimic în comun cu Dracula descris în literatură (n.n. se înţelege de fantezia lui Bram Stoker)".

Continuându-şi expunerea N. Stoicescu menţionează că la mijlocul secolui al XIX-lea, personalitatea lui Vlad intră în literatura universală prin până unuia din cei mai mari scriitori şi poeţi ai vremii Victor Hugo, care i-a evocat figura în câteva trăsături, sub forma a patru versuri din La legende des siècles:

Vlad, boier de Tarvis, numit Belzelbuth,

Refuză să plătească sultanului, tributul său

Pune mână pe trimişii turci şi pe toţi îi omoară

Pe treizeci de ţepe, înfipte de-o parte şi alta a drumului.

Şi astfel ne prezintă următorul comentar, fundamental pentru întreaga relaţie Dracula -  Vlad Ţepeş: "Cu toate acestea faima lui Vlad Ţepeş nu rămâne la contururile descrise de Victor Hugo: ci la cele datorate de marea popularitate a romanului Dracula, scris de un modest scriitor englez (de fapt irlandez n.n.). Romanul respectiv a fost publicat în 1897, urmat fiind de tipărirea mai multor ediţii. În acest roman, prinţul Valahiei nu are niciuna din faimoasele sale trăsături ci e transformat într'un vampir, ucigător de sânge."

Prin urmare, ipoteza vreunei legături dintre domnul Ţării româneşti şi vampirul Dracula este respinsă categoric şi e normal să se întâmple aşa, când Dracula este invenţia unui autor irlandez, destul de mediocru, cartea sa nu are niciuna din calităţile ce se cer unei capodopere, părerea lui Mc Nally şi Radu Florescu, desigur cade, în derizoriu, caută să nu tulbure gusturile, sigur şi ele puerile, a unei pături destul de numeroase de americani.

Mai este de spus că tragerea în ţeapă nu a fost invenţia lui Vlad, ci o metodă de execuţie orientală, se aplica des în Turcia, Persia şi alte ţări. Se ştie, că între 1442 şi 1447, Vlad Ţepeş ca fiu al lui Vlad Dracu a stat la Istanbul ca ostatec al imperiului otoman, răstimp în care putea să asiste la unele condamnări ca tragerea în ţeapă, ori tocmai fiindcă era la o vârstă fragedă, între 11 şi 17 ani, memoria copilului nu le-a uitat şi mai târziu le-a aplicat drept pedeapsă contra celora care îi erau duşmani, în campania de a introduce ordinea şi pacea în ţara sa.

Una din ideile dragi ale lui N. Iorga urmată şi de istoricul nostru N. Stoicescu, a fost aceea că în ce priveşte cruzimea lui Vlad Ţepeş nu a fost diferită de pedepsele aplicate şi de alţi despoţi ai vremii, şi aş adăoga, pentru cercetătorul vestitului quattrocento rămâne o enigmă cum a putut să nască o artă atât de cerească într'o epocă atât de crudă, oamenii se omorau ca de la sine înţeles, de pildă se aminteşte un fapt petrecut în Perugia pe vremea lui Perugino şi a lui Rafael, putem trece în Cinquecento fiindcă lucrurile nu s'au schimbat cu nimic, de pildă după luptele între partide ce-a durat o noapte, a doua zi străzile erau ticsite de cadavre încât locuitorii paşnici nu puteau să-şi vadă de lucrul lor zilnic. E citat Cezar Borgia ca un tip crud, crima pentru el însemna pâinea sa de fiecare zi, totuşi dormea sub cap cu Divina Comedie a lui Dante, iar N. Machiavelli care i-a dedicat cartea sa, Principele, vedea în acest personaj pe cel ce ar fi putut să asigure unitatea Italiei.

Iată ce scrie în legătură cu acest aspect N. Stoicescu: Cu figura lui Vlad Ţepeş s'a petrecut în secolul trecut un proces asemănator aceluia prin care a trecut amintirea lui Ludovic al XI-lea, regele Franţei, contemporan cu Dracula: diverşi romancieri şi dramaturgi din această vreme "îşi dau silinţa să zugrăvească cele mai sinistre torturi imaginate de Louis XI, dar descrierile lor nu corespund întru nimic realităţii".

În ce-l priveşte pe Louis XI (1423-1483) este descris de istoricii francezi ca un despot crud dar îl consideră prin toată activitatea sa un rege care figurează printre primii fondatori ai unitaţii naţionale. Despre Louis XI, Istoricul Aug. Thierry spunea: "Condamnarea rămâne şi de ea va rămâne încărcat, este oprobiul pe care conştiinţa umană îl aplică memoriei celor ce au crezut că toate mijloacele sunt bune pentru a impune faptelor jugul ideilor". (Aug. Thierry 1795-1856) Frumoasă frază nu mai că ea aparţine unui om al secolul al XIX-lea, cu o atare concepţie de viaţă el nu va reuşi să înţeleagă pulsul epocii, ceea ce se cheamă spiritul vremii lui Ludovic al XI-lea, doar aşa se poate explica fenomenul că oamenii lumii moderne sunt atât de obsedaţi de eul lor propriu, încât descoperă vampiri şi acolo unde nu-s, îl confundă pe un domn bun român şi creştin, cu un asociat al diavolului. Totuşi vom fi nevoiţi să facem o diferenţiere între părtaşii noştri la discuţii. Intelectualitatea franceză îşi respectă trecutul, nu va face niciodată din Louis al XI-lea, un erou de epopee a groazei aşa cum sunt românii gata să-şi facă din Vlad Ţepeş, o marfă de câştig, punându-i pe cap o coroană ponosită, recompensă că şi-a găsit un loc în imperiul răului, cum ne stă model Dracula-vampirul.

Acum vreo douăzeci de ani, Monica Lovinescu ne-a uimit înterpretând pe Oana din Pe strada Mântuleasa de Mircea Eliade ca reprezentând România, noastră dragă. Am protestat şi nu am admis aşa o înterpretare şi faptul că autorul nu a intervenit, ne convinge astăzi că dna lătrătoare de la Europa liberă, a aflat poanta chiar de la marele autor. Astăzi, consider că înfăţişarea României ca pe o nimfomană pe care n'o satisface o turmă de păstori, vestiţi pentru mădularul lor scârbavnic, Oana uriasă, s'a dat taurului săvârşind păcatul sodomiei ca mitica Pasifae, referinţă ce nu-mi mai pare atât de nelalocul ei. Mai ales de când sub egida dlor N. Manolescu şi Cărtărescu, o serie de indivizi au început să facă amor oral cu biata România - nu e nici o posibilitate de a fi o greşală titlul scârnăviei ce-şi zice poezie, are titlu clar ROMÂNIA - încât cu gura plină nu mai poate da niciun răspuns întrebărilor patriotice ce i se pun. Şi acum vin şi dnii politicieni, şi nu din oricare fel când ei nu numai că sunt la putere dar şi în guvern, încât graba lor e justificată, ar fi păcat să mai rămână şi pentru cei nevoiaşi o parte neterfelită. La modă însă rămân, aviz codanelor, cei cu penisul lung şi negru. Dă fiori, mai dihai ca sărutul pus cu dinţii răsturnaţi ai lui Dracula, dar toţi ştiu că are proteză, bietul vampir, azi mâine rămâne ştirb şi scos la pensie.

Fără glume, sunt singur şi mă simt de parcă aş fi râs într'un butoi cu doagele sparte, cum mi-este şi capul. Ecoul său arată mai mult ca un plâns, ale cărui lacrimi se solidifică nu altfel ca picurii de seu dintr'o lumânare.

Mă trezesc ca dintr'un vis urât, în cursul căruia urmănd o reţetă secretă a lui Freud, mi-am dat seama că România noastră, arată ca toţi regii nebuni ai lui Corneliu Baba, puşi unul lângă altul pregătiţi ca pentru marşul celor mai trişti cerşetori din întreaga lume.

Să reviu de unde am plecat şi era vorba de Iudele care-şi vând ţara ca odinioară soldaţii români sfânta cămaşă a lui Cristos, răstignit.

Cunoaştem cu toţii intervenţia lui Pilat să-l salveze pe Isus, mai ales că soţia lui se zice era bună creştină. Când a văzut că nu are nicio influenţă asupra marilor Iudei, care-l ameninţau să se plângă împăratului pentru sprijinui ce-l dă unui eretic periculos, Pilat s'a spălat pe mâini rostind cuvintele, "sângele lui să cadă peste voi, toţi". După secole scriitorul rafinat Anatole France într'o scurtă povestire ne poartă în Roma antică, la casa unde stătea Pilat, după ce trecuse ani buni de la întâlnirea lui cu Isus Nazarineanul, regele Iudeilor. Primeşte în vizită o mână de prieteni, unul întrebându-l dacă ar putea să-i mai povestească amănunte despre procesul lui Isus, la care ştia că a participat. Spre surprinderea tuturor, Pilat i-a mărturisit ca nu-şi aminteşte de niciun proces, e drept că în perioada lui din Palestina a avut multe, dar în mod special nu-şi aduce aminte de niciunul. Fără îndoială, autorul vrea să arate că relatarea biblică nu are un suport real şi să recunoaştem că îşi pune la contribuţie întreg geniul pentru a-i fi reuşit demonstraţia.

[In volumul III lipseau de 140 de pagini de corectura (delapidare Editura ALMAROM), acum cu manuscrisul original şi pagini de corectura, Rita Vuia]

Şi fiindcă mintea omului nu are astâmpăr, creştinii ar fi gata să susţie că lui Pilat îi era teamă să mai pomenească de respectiva întâmplare. Avusese de suferit din cauza convertirii soţiei sale la noua religie, au încercat să-l forţeze să o părăsească, dar nu au izbutit să-i despartă. În schimb, a fost purtat prin cele mai mizere colţuri ale imperiului, şi nu mai cu ajutorul unor prieteni a fost eliberat din postul de funcţionar superior, de rang judecătoresc, şi nu mai odată cu această retragere s'a întors la Roma, unde trăia din veniturile unei moşii lăsate de tatăl său, mort nu de mult. Astfel că se poate explica cu temei, tăcerea lui Pilat privind Judecata lui Isus. Şi astfel pot exista două feluri de adevăruri, unul al lui Pilat, descris de Anatole France şi celălalt al creştinilor.

Şi dacă ne vom întoarce la perechea Louis XI şi Vlad Ţepeş, vom putea desluşi o altă diferenţiere de data aceasta de partea domnului român. Căci, dacă regele francez în ultimii ani ai vieţii a trăit în chinurile şi remuşcările care îi ardeau inima, mai rău ca pe un rug încins de flăcări, Vlad Ţepeş, sălbatecul băutor de sânge ar fi murit liniştit, împăcat cu sine că şi-a făcut datoria, dacă n'ar fi fost omorât mişeleşte de turci ajutaţi de oamenii lui Laiotă Basarab. În timp ce regele Franţei avea viziunea Judecăţii de apoi, unde trebuia să dea socoteală de toate păcatele sale, conform religiei catolice omul înfruntă flăcările iadului de unul singur, domnitorului român conştiinţa îi era netulburată fiindcă supus lui Dumnezeu i-a înălţat câteva biserici dintre toate cea mai strălucitoare se arăta a fi mănăstirea Snagov, dar mai avea şi alte ctitorii, după religia ortodoxă cel ce ridică o Biserică va dobândi un loc în împărăţia cerurilor, alături de îngeri, deci din partea veşniciei sufletului nu îi venea nici un fel de griji.

Moartea lui Vlad Ţepeş la sfârşitul anului 1476 sau începutul lui 1477 a fost o mare pierdere pentru Ştefan cel mare, fratele bun, dar şi pentru Matei Corvin ca şi pentru papa de la Roma, Sixtus al IV-lea. Toţi îi preţuiau vitejia pusă în slujba apărării creştinităţii, N. Iorga consideră că moartea lui, a însemnat un gol ce a avut efecte nebănuite, în primul rând asupra celor ce erau înscrişi în primele rânduri ale acestei lupte, dacă în acest sens N. Iorga scrie: "dacă această nenorocire (moartea lui Ţepeş) n'ar fi luat creştinătăţii şi neamului nostru pe straşnicul domn al vitejiei sângeroase, Ştefan s'ar fi simţit altfel faţă de turci ... încercările turcilor împotriva lui n'ar fi izbutit şi niciodată cetăţile de la Dunărea de Jos n'ar fi ajuns în mâna sultanului ...".

Un mai ales elogiu adus lui Vlad Ţepeş nici că se mai putea, şi cum el a  ieşit de sub pana inspirată a marelui istoric, el îi lăsa nemuritoarea expresie de "straşnicul domn al vitejiei sângeroase" ca definitorie pentru activitatea lui, pavază a neamului şi a creştinătăţii.

În timpul primei domnii Vlad Ţepeş avea legături cu vestitul papă Pius al doilea (Enea Silvio Piccolomini) (1458-1464) cel ce i-a salutat victoria asupra lui Mahomed II, şi a asistat cu îngrijorare la arestarea voevodului român, prizonierat care a durat 12 ani. A încercat, prin secretarii săi să-l convingă pe Matei Corvinul să-l elibereze din temniţă.

Acelaşi papă Pius al doilea a ţinut mult să organizeze o cruciadă împotriva păgânilor dar sosind la Ancona, nu s'a prezentat niciunul din marii săi aliaţi, ceea ce a însemnat o înfrângere atât de mare încât nu peste mult de la acest eşec marele Papă a încetat din viaţă.

Important pentru noi, era faptul că întâmplarea Papei Pius al II-lea ne demonstrează că în acei ani, puterile apusene se aranjaseră cu turcii deci nu vedeau nevoia unei cruciate, crezul vieţii lui Pius al doilea. Propriuzis, noi românii reprezentaţi de "straşnicul domn al vitejiei sângeroase", Vlad Ţepeş, şi alături de el Ştefan cel mare şi sfânt, au ţinut piept urgiei otomane şi au apărat Apusul să nu cadă sub puterea Turcilor.

Aceasta e o realitate fără nicio înfloritură poetică.

După succinta noastră prezentare, putem deduce că de prin 1976, zarva pusă în slujba lui Dracula vampirul, în România a amuţit ca prin minune, până în zilele noastre când un ministru al turismului, rătăcit la putere şi nu e singurul, a redeschis procesul lui Dracula, cu ajutorul lui visând să dea marea lovitură, sub motivaţia că prin parcul de distracţii Dracula, va strânge bani pentru restaurarea Sighişoarei - cartierul medieval - care altfel va dispare de pe suprafaţa pamântului.

Dar cine oare îl crede?

Cu această ocazie doresc să completez unele date pe care N. Stoicescu nu le-a abordat în excepţionala sa lucrare dedicată lui Vlad Ţepeş, explicabil, odată ce nu se ocupa propriuzis cu problema lui Dracula de Bram Stoker decât marginal, dar ceea ce a scris şi a citat, are în parte caracterul esenţialului căruia eu îmi permit să-i aduc unele modeste completări.

Desigur, N. Stoicescu are dreptate că e vorba de un modest scriitor irlandez, cu predilecţie pentru evenimente supranaturale, în acei ani Bram Stoker (1847-1912) era tocmai în căutarea unui astfel de subiect. Stând de vorbă cu colegul său de lojă masonă, profesorul ungur, Arminius Vambery (şi nu van Bery fiindcă nu e olandez, cum îl scriu unii în ţară) acesta din urmă îi îndreaptă atenţia asupra voevodului român Vlad Ţepeş, Drăculea, Dracula pe limba engleză. Despre domnul român cronicele germane, contrar celor de limbă slavonă, au scris cele mai mari grozăvii după ce Vlad făcuse câteva incursiuni în sudul Transilvaniei, jefuindu-i pe negustorii saşi, din jurul Braşovului. Să reţinem momentul; profesorul ungur nu avea de ce să-i vorbească de bine pe români, aceştia tocmai terminaseră procesul Memorandului, şi fiecare dintre fruntaşii mişcării primiseră partea lui de condamnare la închisoare. Drept urmare Bram Stoker n'a vizitat niciodată Transilvania, descrie însă o călătorie la Cluj şi în alte localitaţi unde se vorbea numai ungureşte, probabil cum le-ar fi vrut să fie colegul său lojă masonă. (Apartenenţa celor doi a fost consemnată în presa germană când s'a ocupat şi ea de fenomenul actual "Dracula", deci nu există niciun dubiu că cei doi erau membrii unei societăţi oculte. Ţinută în secret pre vremea celor doi, astăzi, francmasoneria a devenit o societate deschisă, nu-şi mai tăinuieşte membrii, deci noţiunea de ocultă nu i se mai potriveşte, aşa cum îmi scria într'o scrisoare maestrul Pamfil Şeicaru).

Fără îndoială Bram Stoker, cum scrie pe drept N. Stoicescu, nu s'a trudit să studieze Istoria românilor sau să citească măcar dările de seamă din limba slavonă, favorabile domnitorului, citate astfel de N. Stoicescu: "În timp ce povestirile slavone răspândeau în răsăritul Europei faima unui Dracula luat ca model de suveran autoritar, care folosea măsurile cele mai aspre pentru stârpirea abuzurilor, pentru întărirea autorităţii centrale, întronarea ordinei, dreptăţii şi cinstei, naraţiunile germane şi producţiile literare inspirate din acestea sau din mediul ostil lui Vlad Ţepeş făceau să circule în apus imaginea unui alt Dracula, tiran crud şi sângeros."

Cine îşi mai amintea că Adam Mickiewich, revoluţionar polonez, în cursul său de literatură slavă ţinut la Paris în anii 1841-1842 a elogiat pe Vlad Ţepeş, după cum l-a găsit citat într'o povestire slavonă, cunoscută doar în Rusia?

Sigur că aceste surse nu-l înteresau pe Bram Stoker vânător de senzaţional ieftin, o scrie şi N. Stoicescu, pe el îl interesau crimele lui Jack spintecătorul, activ la Londra între August-Noembrie 1888, influenţat de faptele acestuia îl transformă pe Dracula în vampir însetat de sânge, fără nicio trăsătură a domnitorului român Vlad Ţepeş.

A rămas pentru mine sarcina de a rezolva originea acestui Dracula descris de mediocrul Bram Stoker, total străin folclorului şi simţirii româneşti.

În acest sens, am făcut o descoperire, pe drumurile mele italiene, care merită cel puţin să fie reţinută, şi sincer mă miră că nimeni nu s'a ocupat de acest aspect, pe care o să-l prezint în cele următoare. Adică, e mai mult ca sigur, cronicarii saşi calomniindu-l pe Vlad Ţepeş l-au făcut vampir sugător de sânge, având grijă ca totodată să fie înţeleşi de cei cărora li se adresau, astfel că figura vampirului trebuia să fie deja cunoscută în Apus pentru a fi adecvat recepţionată.

Iată dovada: în Palazzo Publico, Salla della Pace din Siena, Ambroggio Lorenzetti, un pictor din Trecento, mult elogiat de Vasari, în fresca celor două guvernământe, l-a reprezentat pe cel rău, sub forma unui vampir, cu cei doi canini inferiori desvoltaţi în aşa fel încât ies proeminenţi din gură, exact ca la Dracula din filmele americane cu Cristoph Lee, chiar dacă acolo e vorba de caninii superiori, schimbarea nu trebuie să tulbure, fiindcă esenţa rămâne aceeaşi. Şi să reţinem că acest vampir, sugător al sângelui poporului a fost realizat în 1337-1339, cu un secol şi jumătate înainte de existenţa lui Vlad Ţepeş, iar artistul nu a părăsit Italia de mijloc, a pictat câteva fresce memorabile în lăcaşul de jos al Bisericii San Francesco din Assisi. Faptul că vampirul a ajuns să simbolizeze pe conducătorul rău înseamnă că mitul său în Apus era de o vechime mult mai mare, fiindu-i caracteristic şi activismul său specific.

De-altfel, sângele era considerat în tradiţia popoarelor din Apus ca un material ce-i împrumută consumatorului său o recăpătare a tinereţii pierdute, visul realizat şi a lui Faust de Goethe dar să recunoaştem cu alte procedee magice, în care vrăjitoarele îi dau eroului să bea o simplă licoare, dar cu aceleaşi efecte mirifice de întinerire.

În plină Renaştere, celebrul Pico della Mirandola, cel ce susţinea că el cunoaşte tot din lumea asta şi încă vreo câteva probleme mai mult, arată că există două feluri de magie. Cea dintâi şi cea mai veche este cea pe care o cunoşteau Grecii, ea se întemeia pe utilizarea puterilor oculte ale unor fiinţe misterioase, care întrucât puteau să facă şi rău, nu puteau fi bune. Cei de astăzi o numesc "magie neagră" sau "demonică". E magia vrăjitorilor şi vrăjitoarelor, ele îşi iau puterea din contactul cu diavolul şi merită să li se aplice pedepse grele. Mai există şi un alt fel de magie, zisă "naturală" ea nu foloseşte decât forţele naturii adică pe cele puse de Dumnezeu în lucruri atunci când le-a creat.

Deşi condamna magia neagră ea se practica mai departe, astfel că la sfârşitul secolului al XVIII şi începutul secolului al XIX-lea, Goethe recunoştea că prin Fust a practicat toată viaţa magia, şi nu ne lasă nicio îndoială că era vorba de cea neagră, odată ce tutorele său devenise diavolul, prin contractul încheiat cu Divinitatea, în persoană.

Dar în anul 1791 ca unul din cei mulţi, Carl von Knoblauch zu Hatzbach scrie o carte "Cartea de buzunar pentru cel luminat şi neluminat" în care caută să explice din punct de vedere raţional credinţa popoarelor europene în vampiri şi astfel să o combată. Ori, bine înţeles, că nu era o înfluenţă de dată recentă, de unde scriitorul german face legătura vampirismului european apusean cu lamiile şi harpiile culturii elene, deci datează din antichitate.

R.T. Mc Nally şi Radu Florescu repetă credinţa după care sângele ar fi sursa vieţii şi vitalităţii. Ideea de a bea sânge pentru a transmite puterea de a trăi renăscut de la cel viu la cel mort, este principiul vampirului prin care el întră în istorie. Sângele este viaţa, aşa citează Dracula din Deuteronom 12:33, în romanul lui Bram Stoker. Şi autorii ar fi trebuit să arate că litera biblică e luată în deşert, deoarece acolo se recomandă chiar contrariul: "12:15. Totuşi, când îţi va pofti sufletul, vei putea să junghii şi să mănânci carne, oriunde vei trăi, după binecuvântarea pe care ţi-a dat-o Domnul, Dumnezeul tău; cel ce va fi necurat şi cel ce va fi curat vor putea să mănânce carne, cum se mănâcă cea de căprioară şi cea de cerb. 16. Numai sânge să nu mâncaţi, ci să-l vărsaţi jos, ca apa."

Deci Dracula ca întrupare a diavolului, nu poate să se supuie legilor divine, deviza lui este să bei sânge, fiindcă "sângele e viaţă".

Aceiaşi autori ne prezintă câţiva mari artişti europeni preocupaţi de motivul vampirismului, încă o dovadă peremptorie că originea acestui mit se află în Apusul Europei şi nu cum fals încearcă să ne demonstreze Bram Stoker că el provine din Transilvania, transformându-l pe viteazul nostru Vlad Ţepeş într'un monstru, sugător de sânge.

Astfel, putem admira cu înfiorare desenul din ciclu "Dezastrele războiului" de Goya întitulat "Consecinţele" în care o fiinţă pe jumătate vultur, pe jumătate vampir suge sângele din pieptul unui mort. Pentru a face şi mai terifiantă întreaga scenă, vampiriul e înconjurat de o serie de lilieci, gata de atac, iar lângă cadavru distingem un şobolan. Este o demnă creaţie a unui geniu prins în plasa disperării, pe care nu o poate compara decât cu un act de vampirism pe care îl vede în totală linişte de mormânt datorită surdităţii sale.

A doua imagine face parte din ilustraţiile lui Gustave Doré pentru Divina Comedie de Dante. Eroii principali s'au transformat în doi vampiri care se devoră unul pe altul, aflaţi de-asupra unui rău al infernului, din care o figură neagră îi încită, înspăimântându-i. Sus pe malul înalt, Dante însoţit de Vergiliu priveşte la ei cu milă. Sunte perechea nefericiţilor îndrăgosţiţi Francesca da Rimini şi Paolo di Malatesta.

Şi ca să încheiem acest şir de aleşi artişti ne vom referi la Max Klinger (1857-1920) acesta în lucrarea "Vampirul coşmar" înfăţişează un animal neprecizat, pregătit să sugă sângele din trupul unei tinere care doarme. Scena e parcă scoasă din filmele "horror" ale Hollywoodu-lui.

De subliniat că această creaţie a văzut lumina zilei între anul 1897-1919, când Stoker a publicat romanul Dracula şi anul 1919 când Murnau a început să ecranizeze filmul Nosferatu.

În cadrul spiritului faustic european, german desvoltat în felul lui Faust de Goethe, prezent de altfel până astăzi, inclusiv în Anglia, numai că el se îmbogăţeşte prin empirismul specific britanic devenit pragmatism în ediţie americană,  şi printr'un puritanism din ce în se mai formal, în acest context biserica anglicană nu mai înseamnă mare lucru.

Ca o reacţie la această orientare, fără să-şi trădeze matricea creatoare specifică, s'a recurs la un fantastic, desigur terestru dar influenţat şi de ceţurile nordice, pline de mistere, ce totuşi sunt de rezolvat de mintea omului, chiar dacă par uneori greu de înţeles. Să ne gândim la scena când Hamlet se întâlneşte cu stafia tatălui său, şi nu vom putea nega fiorul amestecat cu un sentiment de groază care ne stăpâneşte nu numai în această piesă shakesperiană, sigur unul din pilonii unicului teatru englez.

Dar dacă putem evidenţia chiar la cel mai mare autor dramatic al tuturor timpurilor anumite calităţi diriguitoare, nu va mai uimi pe nime că din atare surse s'au născut povestirile şi romanele de groază numite şi gotice, atât de proprii spiritului anglo-saxon. Cum s'ar spune nu se contestă empirismul vieţii dar va trebui să se admită că există probleme ce se adresează minţii şi sufletului, depăşind obişnuitul zilnic, fără să treacă într'o altă lume, fiindcă în final, faţa lucrurilor se va defini tot în noţiunile limbajului nostru, nu altundeva. Aici vom descoperi şi satanismul lui Byron şi celebra apărare a Poeziei al lui Shelley.

Dar cu această ocazie am dori să aducem în discuţie o altă întâmplare cu efecte nebănuite de nimeni, atunci când ea a avut loc.

În vara anului 1817 poetul Percy Bisshe Shelley împreună cu soţia sa Shelley Mary Wollstonecraft (1797-1851) au fost învitaţi la o întâlnire literară, între prieteni, în vila lui Byron de pa malul lacului Geneva. Când marele poet, amfitrionul a propus pentru a trece peste plictiseala zilelor ploioase să povestească fiecare dintre invitaţi câte-o întâmplare cu stafii, cât mai de groază, Mary Shelley s'a prezentat cu macabra relatare despre Frankenstein prin aceasta i-a impresionat pe cei prezenţi, fără să bănuiască niciunul câţi imitatori va avea în viitor, odată ce nicicând nu va putea fi învinsă bucuria cu care omul gustă groaza când o citeşte, bineînţeles.

Merită să ne oprim asupra subiectului tratat de Mary Sheley Wollstonecraft, cartea purtând titlul complet Frankenstein sau modernul Prometeu, roman de groază.

În scrisori şi însemnări zilnice un explorator al polului nord numit Robert Walton, povesteşte viaţă unui talentat om de ştiinţă, Victor Frankenstein, născut în Elveţia, la universitatea din Ingolstadt asistă la o experienţă prin care se atinge secretul vieţii. Fascinat de găsirea "elixirului vieţii umane", depăşeşte limitele ştiinţelor exacte şi reuşeşte să alcătuiască chiar un corp omenesc, căruia îi dă viaţă. Făptura monstruoasă, creată de un modern Prometeu, e lăsată să circule în lume dar pe unde ajunge, oamenii îi arată ură şi scârbă iar din cauză că nu poate fi iubit începe să omoare pe cei din jur, primele victime fiind tatăl şi fratele mai mic ai lui Frankenstein. Savantul se gândeşte să-i construiască o partneră dar gândul că monstrul respectiv ar putea să aibe moştenitori îl opreşte de la respectivul act de creaţie. În continuare monstrul plănuieşte să-l omoare pe cel ce l-a făcut. După ce-i ucide şi tânăra nevasta şi pe cel mai bun prieten al său, Frankenstein se hotărăşte să plece în călătorie în mai multe ţări. Când ajunge în Arctica se urcă pe bordul vasului condus de Walton. Curând însă în pustia arctică monstrul îşi răneşte grav tutorele care moare în braţele căpitanului, pe când monstrul dispare pe o bucată de ghiaţă în întunerecul nopţii polare.

Cu siguranţă autorarea a impresionat prin tehnica povestirii şi imaginaţie poetică aşa cum se cultiva în cercul lui Shelley şi Byron dar astăzi monstrul lui Frankenstein a devenit actual prin faptul că mijloacele cercetătorilor ştiinţifici au ajuns atât de perfecţionate încât ar putea să construiască un nou exemplar cu aceleaşi capacităţi de distrugere, aspecte ce scot romanul lui Mary Shelley din cadrul celui simplu de groază şi îi conferă o importanţă şi mai mare în contemporaneitatea secolului nostru.

 

Parcă ar fi posedat intuiţia profeţiei, însuşirea pe care o au poeţii după Percy Bysshe Shelley, Mary nu-l omoară pe monstrul lui Frankenstein, îl lasă să dispară plutind pe o bucată de ghiaţă în noaptea pustiului polar, parcă lăsând în urmă ameninţarea, că se va întoarce odată înapoi când nu va fi o victimă a imaginaţiei unui scriitor ci un om în carne şi oase.

Mary Wollstonecraft Shelley când a scris romanul Frankenstein sau un modern Prometeu, nu avea decât 18 ani.

În literatură figurile de vampiri au apărut mai des, chiar dacă mai discret, nu purtau tot echipajul prevăzut de autorul romanului Dracula. Astfel Coleridge în poemul neterminat Christobal, curioasa doamnă Geraldine ar putea fi un atare vampir mascat, sau în povestirea lui Byron protagonistul Augustus Darvell. Incitat de Byron în 1819 medicul Polidori publică "Vampirul" urmat de o serie de romane cu vampiri şi piese cu acelaşi subiect. În 1872, Sheridan Le Fanu îşi editează cartea Carmilla, eroina fiind o vampiră lesbiană.

Iată, câţiva antecesori ai lui Bram Stoker, cu lucrări ce exemplifică romanul de groază englez ca gen specific spiritualităţii autohtone, anglo-saxone, la care se adaogă şi romanele cu detectivi unul mai celebru ca celălalt, poate cel mai înzestrat cu geniu ar fi Shelok Holmes eroul lui Conan Doyle.

Înainte de a ne ocupa de Dracula lui Bram Stoker, ne vom opri la un alt personaj de vampirism femenin de data aceasta real, e vorba de Elisabeta Bathory, o contesă autentică din secolul al 17-lea, contesa sângeroasă.

S'a născut în 1560 în partea de Ungarie unde se termină munţii Carpaţi. Familia Bathori era una din cele mai vechi familii de nobili din Transilvania, printre ei a figurat un cardinal, mai mulţi principi de Transilvania iar vărul Elisabetei contele Gyorgy Thurzo, era chiar primul ministru al Ungariei, totuşi cel mai vestit din toţi a fost regele Poloniei, Stephan al IV-lea Bathory, din 1575 până la moarte, în 1586. Respectiva familie s'a stins în cursul secolului al 17-lea.

Elisabeta Bathori era copilă de 15 ani când s'a căsătorit cu contele Ferencz Nadasdy, în Mai 1575, el având 26 de ani. Soţii au trăit apoi în Castelul Csejte în Nyitra, regiunea localizată în nord-vestul Ungariei. Dar cum Ferencz era mai tot timpul plecat, Elisabeta a putut fi introdusă de o servantă, Turko, în practicile oculte ca mai târziu, şi pe încetul, începuse să chinuie pe unele fete, servante ale castelului. Desigur, în această aventură periculoasă avea complici pe maiordomul-major şi câteva servitoare, pe care evităm să le mai numim. În 1600 Ferencz muri, şi fiindcă după naşterea a trei copii, cum îi era teamă că va îmbătrâni, Elisabeta ca să nu-şi piardă cumva frumuseţea, este epoca în care începe să se dedea la nişte atrocităţi incredibile. Înainte de toate îşi alungă din castel soacra cu care se ura, în acest mod putea să facă tot ce doreşte în vastele sale apartemente, asupra cărora devenise singura stăpână.

Totul decurgea după un tipic bine stabilit. Contesa Elisabeta apuca dur cu mâna pe o fată şi insista până simţea că sângele ei lăsa urme şi pe mâna sa. Pentru ea, sângele era elixirul vieţii, prin el va reuşi, sigur să-şi menţină frumuseţea care deja începea să se vestejească. Un tablou, azi dispărut, o arăta pe Contesa Bathori tânară şi plină de nurii pe care sigur i le împărtăşise, la naştere zeiţa Venus, ceea pururi frumoasă. La un semn al Elisabetei întrau pe scenă Johannes Ujvary şi Thurko. Ei desbrăcau fata, tăiau adânc acolo unde era în prealabil însemnat şi recoltau sângele într'un vas mai mare şi când acesta era bine umplut Elisabeta lua o baie pentru a-şi înfrumuseţa întregul trup.

Astfel în următorii zece ani Elisabetei, oamenii ei îi procurară tot fete noi, pentru a se executa ritualul drenării sângelui în care contesa pur şi simplu se scălda. Totuşi într'o zi o fată a reuşit să evadeze şi să aducă la cunoştiinţa autorităţilor grozăviile întâmplate la Castelul contesei Elisabeta Bathori.

Înştiinţat, regele Mateiaş al doilea, dă ordin de a se interveni, trupele de soldaţi şi de gardă au asaltat castelul Csejthe sub comanda vărului Elisabetei, Contele Gyorgy Thurzo, primul ministrul al Ungariei.

Aspectul interior al castelului arăta jalnic: mai în fiecare încăpere se găsea câte o fată moartă prin exsanguinare şi altele vii al căror corp era străpuns de mici cavităţi; în închisoare se aflau alte fete în viaţă, dintre acestea unele cu corpurile străpunse. De desubtul castelului, s'au deshumat corpurile a 50 de fete.

S'a ţinut proces la Bitcse, fără ca Elisabeta să fi apărut înaintea curţii, ea de altfel se afla cu domiciliul forţat în castelul ei. Majordomul Ujvary a mărturisit că el însuşi a momit şase fete cu promisiunea că li se va da la castel un serviciu de servitoare.

Toţi au fost executaţi înafară de Contesa Elisabeta: ajutoarele sale au fost decapitate şi apoi arse şi majordomul, care a mărturisit că 37 de fete au fost omorâte.

Mai întâi regele Mateiaş al doilea, a cerut pedeapsa cu moartea a Contesei Elisabeta Bathori, dar cum era vara prim ministrului său a amânat la infinit executarea sentinţei, aşa că până la urmă a fost singura supravieţuitoare a masacrului din castelul Csejthe. Faptul că Elisabeta a refuzat să se considere nevinovată dar nici vinovată, participând cu indiferenţă la tot ce se întâmpla în jurul ei, ne determină să bănuim la ea o suferinţă nervoasă de tipul schizofreniei, de unde se explică dedublarea eului, simptom caracteristic pentru bolnavul psihotic care trăieşte într'o lume a lui, înterpretează toate simptomele după logica sa proprie care nu aparţine celorlalţi semeni de-ai săi. Dar cum ajutoarele sale erau perfect normale, poate cu anumite înclinări psihopatice de tip sadic, am putea să ne gândim la zicala ungurească ce zice "că un nebun face alţi o sută"!.

În schimb, Elisabeta B. a fost închisă într'o cameră căreia îi fuseseră zidite uşi şi ferestre, lăsăndu-i-se o comunicare strâmtă prin care i se introducea mâncarea. Astfel că Elisabeta trăia ca un cadavru viu, total despărţită de lumea de afară. Cam la patru ani de la zidirea ei între cei patru pereţi se spune că unul din gardienii postat să o păzească, ar fi dorit să o vadă pe femeia despre a cărei frumuseţe se vorbeşte în lung şi în lat. A privit deci în cameră luminând-o cu torţa sa: Contesa murise zăcând cu faţa spre podea.

Fără îndoială Elisabeta îşi dăduse seama că băile ei în sânge nu i-au putut reda tinereţea, totul a fost o simplă şi amarnică amăgire. Şi ca nu cumva să-i vadă cineva că poartă un chip de femeie bătrână, cu un ultim efort, singură pe patul morţii s'a căznit să moară cu faţa în jos, să n'o vadă nimeni.

Din punct de vedere ştiinţific desigur Elisabeta a săvârşit acte de vampirism feminin de neiertat, va rămâne condamnată pe toţi vecii şi cercul pervertiţilor din Infernul lui Dante se va completa cu un caz unic, toate grozăviile petrecute în Castelul Csejthe se vor preface într'un râu întunecat ce o va îneca în murdările lui, ca lupta să reînceapă prin reînvierea duhului blestemat, astfel că suferinţele femeii, ca şi muncile inutile ale lui Sisif, vor fi reluate mereu, nu vor cunoaşte oprirea fiindcă ea nu există în sânul veşniciei.

La urma urmelor marea eroare a contesei sângeroase a fost aceea că a încercat să schimbe legea marei treceri, care bine se ştie, face parte din rânduiala bunului Dumnezeu, cine o urmează este fiul lui bun, cine vrea să i se opună trebuie să se întovărăşească de-acuma cu diavolul după exemplul rătăcit, chiar dement, al Elisabetei Bathori, contesa sângeroasă.

Există pilde nobile când eroii aventurilor vieţii procedează chiar în mod invers. În basmul Tinereţe fără bătrâneţe, viaţă fără moarte, fiul de împărat părăseşte veşnicia pentru a se întoarce pe meleagurile sale natale. Exemplul l-am mai dat, important e să-l reţinem, ca modalitate de fiinţare a sufletului nostru, element de bază a ceea ce numim spiritualitate românească. Dacă românul crede, cum susţine M. Vulcănescu, că lumea aparţine unei rânduieli divine atunci şi marea trecere îşi are rostul ei, chiar dacă noi nu-l înţelegem.

Şi fiindcă am ajuns la un punct decisiv al prezentării noastre, credem că am demonstrat, nu numai că noţiunea de vampir e străină folclorului şi culturii poporului nostru, dar încă înainte de a analiza romanul lui Bram Stoker, Dracula, ne putem da seama că acest mit-superstiţie a bântuit secole de-arândul la popoarele apusene europene, nu am să mai repeta convingătoarele noastre argumente.

Am schiţat originea romanelor gotice de groază, ca esenţiale pentru spiritul empiric englez care pe această cale încearcă să-şi mai completeze destinul, cu producţii imaginare, fără să depăşească lumea de aici, când nu crede în nicio alta de dincolo.

Azi, după O. Spengler, spiritual Apusul se cuvine definit ca fuastic şi asta fiindcă opera Faust de Goethe a prevăzut întocmai concepţia teoretică şi mai ales practică a omului modern, aşa cum s'a desvoltat el până în vremurile noastre. Fără îndoială Faust al lui Goethe este o carte profetică, lumea noastră se conduce după percepetele lui Mefisto, inclusiv îi adoptă morala peste adevăr şi bine.

Dar şi în acest caz, englezii s'au ocupat de problema lui Faust, mult înainte, încă de pe vremea când legenda drului Faust a apărut într'o ediţie protestant moralizatoare, tradusă din germană, şi anume încă din 1592 a fost scrisă The tragical history of dr. Faustus (Tragica istorie a doctorului Faust) de Christopher Marlowe (1564-1593). Eroul se străduie după putere, are o nemărginită voinţă de a cunoaşte şi un dor nestins după frumuseţe, deci prezintă caracterele omului din Renaştere. Îşi vinde sufletul diavolului pronunţând cuvintele "Consumatum est", şi repetă pe cele ale Mântuitorului pe cruce, săvârşind o blasfemie.

În curând Mefisto nu-l mulţumeşte, dar nici nu caută salvarea graţiei divine, încât plin de pocăinţă e cutremurat de viziunea infernului care i se arată.

Piesa este una din marile realizări ale teatrului elisabetan, contemporan cu genialul Shakespeare. Tot în literatura engleză irlandezul Ch. Robert Maturine (1782-1824) scrie o carte "Melmoth pelerinul" de, aventuri, unele macabre, eroul îşi vinde şi el sufletul diavolului ca să nu găsească pe nimeni să-i preieie locul, în cele din urmă intră în iad, după unice peripeţii. Deşi, cunoştea Faustul lui Goethe Maturine respectă finalul lui Marlowe şi am mai menţiona că Balzac scrie o scurtă povestire întitulată "Melmoth reconcilié" în care Melmoth se reîntoarce pe pământ de oarece, acolo stăpânesc noile forme diavoleşti adică instituţiile bancare.

Iată cum Goethe a avut terenul pregătit să scrie capodopera sa Faust, încât Lenau nu a reuşit, nici pe departe, să-l concureze pe magul de la Weimar, redactând şi el un Faust, cu totul subiectiv şi cu preocupări de sinucigaş, ceea ce l-ar apropia mai mult de Suferinţele tânărului Werther, dar nu are unitatea acestuia.

De-acuma putem să susţinem că predilecţia pentru sânge ca vampir, este o însuşire a spiritului apusean, de care aparţine de altfel însuşi Bram Stoker şi întreaga galerie de romane de groază, gotice.

Cu câţiva ani în urmă, vreo cinci, s'a scos la şcoala de Arte frumoase un concurs, la Frankfurt, de profesor la catedra de pictură. S'a prezentat un individ, zicea el cu pregătire solidă în domeniu, şi ca subiect de admitere şi-a ales o temă proprie, aşa cum era de fapt prevăzut în planul examenului. Zis şi făcut. La ora dată, domnul respectiv, adună într'un cerc mare pe studenţi, lămurindu-i că vor participa la un ritual, ececutat numai de el. Astfel că în mijlocul sălii avea o masă şi nişte cuţite tăioase cu o găleată destul de mare, mai la o parte. În timpul următor, "profesorul" aduce pe masă o oaie, cred că-mi amintesc bine şi nu peste mult începe să dreneze sânge din bietul animal, după procedeul aplicat de contesa Elisabeta Bathori împreună cu ajutoarele sale, tinerelor fete angajate ca servitoare la castel. Am omis să spun că lovitura era mortală, maestrul ştia unde să lovească pentru a ajunge stăpân pe tot sângele animalului, în aşa fel că odată cu ultima picătură de sânge să moară şi oaia.

Deci, după ce-a umplut vadra, presupusul pictor îşi spală mâinile în masa de sânge, cu plăcerea pe care a simţit-o aceeaşi Contesă, când intra cu tot trupul în baie.

Dar ceremonialul nu se temninase, din anumite puncte de vedere abea începea. Adică, dl. artist şi-a amintit la ce-i putea sluji sângele, încât a scos ca un scamator din buzunar o pânză mare de tot, pe care picta cu degetul, sângele slujindu-i drept culoare, parcă mai muiase şi penelul în găleata cu sânge dar nu sunt sigur, oricum acest instrument era unul secundar fără nicio importanţă. Ieşiră nişte mâzgălituri lipsite de formă, aşa că împreună cu toată reprezentaţia de gală, iritase atât de mult asistenţa, încât după ce întreg ritualul a fost dat şi la televizor, în majoritatea lor, locuitorii oraşului, au propus ca individul să nu fie în niciun caz acceptat la catedră şi conducerea institutului şi-a dat consimţământul fără să stea pe gânduri. Dar cine a crezut că afacerea s'a terminat cu bine s'a înşelat fiindcă omul nostru avea sfinţii lui, astfel că peste câteva zile s'a revenit asupra primei decizii cu un alt mare scandal, după care "noul dascăl" şi-a putut lua în primire catedra şi să-şi continue exhibiţiile sangvine.

Iată un exemplu de a iubi sângele fără să fi vampir pe faţă, poate înclinaţiile se sublimau în jocul de-a arta, reînviată prin elixirul vieţii, sângele.

Individul respectiv şi-a însuşit două axiome ale artei moderne de ultimă oră. În cele dintâi, se cere să fi original, indiferent ce anume prezinţi, importantă e originalitatea. Oare nu adevăraţi mari artişti au fost neînţeleşi şi respinşi pentru ca doar mai târziu sau după moarte să cunoască gloria şi recunoaşterea totală? Nu mai că se pune întrebarea prin ce se deosebeşte o ploscă pe care o pui sub un pacient nevoiaş, cu plosca expusă nu ştiu la ce expoziţie internaţională ca operă de artă, probabil din această cauză Brâncuşi se pozează lângă Duchamp Marcel - aşa îl cheamă pe omul cu ploşca - şi Tristan Tzara cel ce a desfiinţat şi ultimele şiruri de poezie.

Şi în al doilea rând să te ţii tare în şea, să te lauzi peste tot că eşti un mare artist, altul ca tine nu-i, chiar dacă nimeni nu va înţelege la ce lucrezi, doar la procesul din Statele Unite s'a dat sentinţa că operă de artă e ceea ce artistul zice că este. Poate cea mai nedreaptă judecată căci se pune problema cine va hotărâ dacă un om e sau nu artist. Răspunsul vine ca de la sine: "Cine altcineva, dacă nu eu" ripostează cel cu ritualul sângelui, şi astfel arta cade tot mai mult în mâini de amatori, şi obiectul se deteriorează vâzând cu ochii, până pur şi simplu dispare!A fost şi s'a terminat: ARTA!

După cum Cântecul Nibelungilor, motiv preluat în tetralogia muzicală a compoziturului R. Wagner, exprimă eroismul unor fii de zei, tot aşa, legenda căutării Graalului, până la Parcival este un mit creştin, amândouă operele poetice rezumă credinţele omului apusean din Evul Mediu până în pragul Renaşterii, în aceeaşi perspectivă tragedia Faust de Goethe, câştigând o viziune profetică, descrie cu uimitoare fidelitate modul de a fi şi a gândi ale omului modern, ajuns contemporan cu noi (spirit faustic după O. Spengler şi Nae Ionescu).

În cele următoare voi insista asupra unor pasagii din lectura cărora cititorul îşi va da seama nu numai de amatorismul romanului Dracula de Bram Stoker dar şi de perniciozitatea unor idei pe care le popularizează într'o epocă în care violenţa şi ura înlocuieşte pacea şi iubirea dintre oameni.

Vampirismul, de-acum bine se ştie, s'a răspândit în toată Europa inclusiv Sârbia lucru de care noi ne îndoim puternic, dar oricum nu e vorba de România, străină de cultul vampirismului. În acest sens tradiţia popoarelor europene ne învaţă că sunt cazuri, că unii oameni nu mor cu adevărat, şi după un timp, fie şi secole, se scoală din groapă şi noaptea îşi muşcă victimele sugându-le sângele din gât condamnându-le ca după moarte să fie şi ele vampiri. Şi mai ştim, după reprezentările din filmele americane, că aceşti vampiri au o deformaţie fizică le sunt ieşiţi puternic din gură cei doi canini superiori, malformaţie ce îi ajută să sugă mai cu spor sângele, după vorbele naturalistului Lamarck, funcţia crează organul, numai că aici există o adaptare la exercitarea unei perversiuni ceea ce nu-i conform cu dumnezeiasca facere, de unde o putem socoti creaţia diavolului.

Dar Stoker nu numai că îşi imaginează un vampir, sugător de sânge, dar ţine să-i dea realitate istorică, după el vampirul monstru descris nu-i altul decât, domnitorul român nemortul sculat din sicriul său, Vlad Ţepeş. Să reţinem, că afirmaţia este clară, sursa de informaţie fiind, după cum am mai scris-o - profesorul ungor, coleg de lojă masonă, Arminius Vambery.

În acest sens, contele Dracula de patru sute de ani e un nemort, care-şi poate părăşi sicriul între apusul soarelui şi răsăritul lui, deci noaptea, nu are imagine în oglindă şi nici umbră. Să ne amintim, că cei cu legături diavoleşti, adică s'au vândut Necuratului prezintă atare proprietăţi ca de pildă în povestirile lui E.T.A. Hoffmann sau Chamisso, pe când Mihai Eminescu în Umbra mea nu prezintă asemenea legături, el îşi lasă umbra unui domn care a luat viaţă, coborând dintr'un portret. Prin acest schimb poetul vrea să-şi petreacă o vreme în lună împreună cu iubita lui, unde vor găsi grădini paradisiace şi "o eternă  repetiţiune a fericirii de ieri". Dracii sunt fiinţe îndependente de om şi  proaste cum ni-i prezintă humuleşteanul Ion Creangă în unele povestiri de-ale lui şi totul e posibil fiindcă la român nu există mitul lui Faust, nici vânzarea sufletului cu demonizarea fiinţei umane. Omul rău are anumite trăsături influenţate de diavol, dar individual nu devine robul său legat prin contract, se poate elibera de la ocnă, atunci când e pregătit sufleteşte.

Tânărul avocat din Londra Jonathan Harker soseşte în Transilvania pentru a trata cu contele Dracula cumpărea unor pământuri în Anglia. Îl vizitează în castelul său mohorât din Carpaţi unde la scurt timp îşi dă seama că, de fapt e prizonierul monstruosului personaj. În acelaşi timp asistă la scene groaznice: Dracula părăseşte castelul, luând forma unei vipere sau a unui liliac, coboară vertical de-alungul zidurilor. Avea legături cu fenomenele naturale pe care le ţinea în puterile sale şi era stăpân pe o turmă de lupi. La vederea sângleui prezenta crize de furie, în timp ce curajosul Harker atacat de trei femei vampire aflat în pragul nebuniei totuşi până la urmă reuşeşte să se elibereze, nevătămat. Ajungând, în Anglia, este înştiinţat că Dracula e la Londra şi el, hotărât să-şi exercite şi aici acţinuea de satanizare. Dar nu suntem în "întunecata" Transilvanie ci într'o ţară civilizată, în aşa fel că dr. Seward a făcut apel la mai mulţi savanţi, între aceştia supersavantul olandez van Helsing. Adăogându-li-se americanul Quincey Morris încep să-i facă zile grele lui Dracula, care a putut să satanizeze pe Lucy Westenraa, o recoltă extrem de săracă dacă mai socotim şi pe fata muşcată superficial la gât pentru a o face vampiră.

Totuşi nici respectivii oameni cultivaţi nu vor demonstra indulgenţă atunci când vor avea cadavrul lui Lucy Westenraa îi vor împunge inima cu o săgeată, decapitând-o, îi umplu gura cu usturoi, manoperă necesară pentru ca fata să nu ajungă după moarte vampiră.

În faţa unei realităţi atât de potrivnice Dracula se hotărăşte să se întoarcă acasă în Transilvania, dar are greutate să-şi găsească un scriu pe măsură, majoritatea dintre cele cercetate având hostie în ele.

Am face două remarci: în descrierea lui Dracula, văduvit total de cel mai elementar bun simţ, Bram Stoker caută efectele ce ingrozesc, poate să-şi închipuie oricine, cum va impresiona publicul scena decapitării, cât şi transformările monstrului în viperă sau liliac. Dacă am compara romanul Dracula de Bram Stoker cu Frankenstein de Mary Shelley vom constata că primul se aşează din toate punctele de vedere la cel mai inferior nivel al celebrelor romane de groază, gotice, iar referitor la Frankenstein, romanul Dracula nu are niciun mesaj, refuză să stea la masa ideilor, adică practică groaza şi teroarea spiritului pentru dragul ei de a se manifesta şi nimic mai mult pe când la Mary Shelley, deşi efectele groazei nu lipsesc din contră abundă, ele sunt descrise pentru a ne face să gândim asupra viitorului nostru ca oameni. Este deci o diferenţă ca de la cer la pământ, şi popularitatea lui Dracula de Bram Stoker denotă percepţie maladivă a cititorului de astăzi, histerizat de existenţa posibilă a monstrului vampir, cum îl electrizează şi îl pun în extaz, ritmurile unei muzici ce-şi dovedesc doar îmboldul spre cea mai de jos voluptate, a fi tu însuşi inferior chiar animalului.

A doua observaţie priveşte prezenţa sicriului ca un obiect obligatoriu în repertoriul lui Dracula ori în această situaţie remediul vampirismului ar fi uşor de recomandat, ca nemorţii să fie înmormântaţi direct pe pământul gol, cum se spune că i s'a întâmplat Sfântului Francisc - bineînţeles i s'a împlinit ultima dorinţă, fiindcă vroia să fie apropiat de fratele pământ, pe care-l iubea ca pe oricare lucru creat de mâinile bunului Dumnezeu - şi mai în timpurile noastre lui Maupassant, acesta atât de chinuit în timpul vieţii, spera ca prin contactul direct cu pământul, să dispară cât mai curând, în elementele de bază ale naturii.

Continuând naraţiunea mai mult decât a modestului roman "Dracula" de Bram Stoker, monstrul întors acasă în Transilvania, va fi atacat de întreaga lume civilizată sub castelul său şi va fi învins, împungându-i-se inima cu o săgeată îşi va încheia cariera de vampir şi ne întrebăm de ce a fost nevoie ca Lucy să fie decapitată dacă nu pentru singurul efect de a înspăimânta, nu numai pe cei ce au asistat la oribilul ritual.

Dintre toţi combatanţii, moare americanul Quincey Morris în luptă cu ţiganul ce păzea sicriul în care se afla închis Dracula.

Prin respectivul final, romanul Dracula primeşte felicitări unanime, chiar şi cei mai înverşunaţi duşmani ai săi au trebuit să recunoască faptul că Bram Stoker a ajuns pe drumul cel bun, închizând din nou încăperile subterane.

Putem face o reflecţie, în legătură cu sfârşitul lui Vlad Ţepeş, ucis de o mână de turci şi români la comanda lui Laiotă Basarab. A fost omorât de paloşul unui trădător, cum au pierit un Miron Costin, Constantin Brâncoveanu până la N. Iorga şi Ion Antonescu, tocmai atunci când în lupta contra puterii otomane era cea mai mare nevoie de ei. Era un moment greu pentru creştinătate de oarece ţările apusene s'au aranjat cu turcul, şi aşa se face că nu au răspuns la chemarea la cruciată, în zadar papa Pius al II-lea (humanistul Enea Silvio Piccolomini) i-a aşteptat la Ancona, nu s'a prezentat niciunul din mari săi aliaţi.

Din toate aceste motive consider că identificarea monstrului Dracula cu Vlad Ţepeş constituie un sacrilegiu, şi asta e valabil şi pentru cei ce fac reclamă castelului Bran cu titulatura "vizitaţi castelul lui Dracula", deşi ştiu bine că ultimul nu a existat niciodată.

În concluzia expunerii noastre am dori să arătăm de ce înfiinţarea unui Park Dracula la Sighişoara ca oriunde în ţară, va da probleme grele, de parcă nu ar avea destule, organizatorilor. Să le punctez, după cum urmează:

1. În primul rând e vorba de un fals şi înşelătorie istorică, odată ce nu există nicio legătură între Dracula lui Bram Stoker şi personajul real, domnitorul Vlad Ţepeş, Drăculea era numele tatălui său. Drept urmare tineretul apusean, mai ales partea nu prea îndrăgostită de cărţile de orice fel, nu numai de istoria românilor, vor fi amăgiţi şi mulţi vor jura că au văzut locurile pe care a trăit Dracula, eroul inventat al lui Bram Stoker. Lucrul e uşor de realizat, fiindcă lipsa de cultură a viitorilor vizitatori va fi strigătoare la cer, ei până nu au venit în România, nu au ştiut nimic de ea. Ori de-acum înainte o vor cunoaşte ca ţara lui Dracula. Drept e asta? Nu, ci o mare minciună, pe care o lansează un guvern gata să scoată şi din pietre, un câştig bănesc.

Acum câţiva ani, un tânăr din generaţia întâia de români americani, îl chema Todor dar nu mai ştia româneşte, a venit în România şi singura lui preocupare era aceea să ştie unde e castelul Dracula, bietul om nu mau cunoştea nimica din trecutul strămoşilor săi, creerul său era spălat într'atâta încât nu era scris pe el decât cuvântul magic: Dracula.

2. Nu e destul de corupt tineretul român de astăzi, se va îngădui să ajungă în contact cu sataniştii, cu aceştia pe lângă schimbări de experienţe în domeniul sexului şi implicit a drogurilor vor mai învăţa ce înseamnă să fii fiul Satanei şi cum pot participa la sacrificarea de vieţi omeneşti, dacă gurul sectei porunceşte să aibe loc atare ritualuri.

Oraşe ca Amsterdamul ca şi alte localităţi europene, dar şi insula Mallorca sunt invadate de drogaţi şi satanişti încât nu ştiu cum să scape de ei, pe când politicienii români la putere le dau prilejul să se adune şi să-şi găsească un fief din care să fie daţi afară, vor trebui să pună în joc sume mai mari decât e costul întreg al unui Parc Dracula.

3. Adică toate părţile vor avea de suferit şi nimic de învăţat. La ce va servi muzeul de vampirism, fala dlui ministru al turismului, Agathon Dan Matei, fără să se gândească nicio clipă că ar putea să aibe conflicte cu pedagogii, cu oamenii bisericii, cu părinţii şi alte personalităţi apusene imputându-i că în România se corupt vlăstarele lor introducându-i în arta vampirismului, ori dl. ministru şi colegii săi, ar trebui să ştie că astfel de probleme nu pot fi luate chiar uşor. De ce nu se deschid parcuri de distracţii, unde tânărul după ce trece prin ele să-şi dea seama că şi-a imbogăţit cunoştiinţele, organizatorii au ştiut să combine frumosul cu utilul, vorba lui Horaţiu.

Dar sincer mă îndoiesc tare mult că vampirul şi monstruosul Dracula ar avea ceva frumos şi tot atât util în întreaga sa desfăşurare, aşa zisa groază poate deveni o scârbă nemaipomenită de starea la care se coboară unii semeni ai noştri, de respins în planurile lor mai ales când poartă titlul de ministru.

4. Fără îndoială cei ce au iniţiat proectul Parcului Dracula, consideră că prin şmecherlâcuri ieftine speră să ajungă la un câştig real, aşa ca să fie toţi mulţumiţi şi în primul rând se înţelege ei.

Dar le atrag atenţia că există o regulă de trei simple, ca o lege a Providenţei, banii câştigaţi prin înşelăciune, bătându-ţi joc de trecutul sfânt al Istoriei poporului român, cum vor veni aşa se vor şi duce, nu au în sine nicio valoare. Va avea de suferit Sighişoara, ea va înfrunta toate năvălirile vecinilor, ne e teamă că va pieri datorită miasmelor rele, otrăvitoare, venite de la celebrul Parc Dracula.

5. Trecând peste posibilităţile de contaminare cu boli venerice şi mai nou cu infecţia mortală dată de virusul Sidei (Aids) asupra cărora nu există în România nicio urmă de supraveghere, în parcul de distracţie Dracula se va întâmpla ceea ce a avut loc sub comunişti la Festivalul mondial al tineretului, ţinut prin 1953 la Bucureşti, oricum dl. Iliescu, leat vechi sigur îşi aminteşte de el!

Cu săptămâni înainte nu se mai găseau prăjituri la nicio cofetărie din ţară, dar asta n'avea nicio importanţă, aşa-i românul ospitalier îşi trage de la gură şi dă străinului.

Dar mai înteresant, toate curvele ţării, mânate ca de un resort nevăzut, au luat-o spre Bucureşti să fie acolo pentru zilele sărbătoririi, parcă ar fi vrut să protesteze pentru drepturile pe care nu le aveau. Dar nu de asta e vorba, când spre lauda lor şi-au pus la bătaie toate cunoştiinţele în materie de Ars amandi, încât a patra zi de activitate n'au mai fost în stare să-şi schimbe poziţia picioarelor, să le pună unul peste altul. Au uitat să mai umble. Lăsând la o parte gluma, Bucureştiul a devenit un paradis al amorului ilicit, iar Cişmigiul un bordel în aer liber. Îmi povestea un bucureştean că rătăcise ca din întâmplare pe-acolo şi nu era prea târziu, când mai fiecare arbust tremura de parcă era gata să sară din rădăcini, însoţit de nişte geamăte cu adevărat voluptuoase, şi dacă nu s'ar fi grăbit să plece s'ar fi lipit de el o jună grasă, cu fesele cât zilele de ieri şi aşişderea sânii, aruncaţi pe umeri că altfel ar fi tras-o în jos, ar fi căzut în bot.

Se adunaseră toate scursorile Europei dar şi de pe alte continente, să vezi şi să nu crezi, pentru cine am postit noi, de n'am mâncat prăjituri la cofetărie mai multe săptămâni.

Şi în tot acest timp de Apocalipsă sexuată dr. Ion Golea şi ortacii săi, legionari aruncaţi din avioanele americane, vroiau s'aducă la cunoştiinţa tineretului mondial stările de teroare ce domnesc în România comunistă, dar oare cine avea urechi să-i audă şi ochi să le citească manifestele. Erau copleşiţi până în măduva oaselor de prima orgie în masă la care asistau şi când li se dădea semn să se adune ca să asculte pe un ştab vorbindu-le, el tot cu mâna sub fustă sau ea în pantalonul lui, erau.

Admirabil acest festival mondial al tineretului!

Fiindcă Românii atinseră un apogeu de organizare, greu de realizat după câţiva ani împovăraţi de dulci amintiri, el şi-a sistat superbele şedinţe.

Bineînţeles, că politrucii comunişti nu dormeau, ei şi-au făcut datoria prinzându-i pe cei ce căutau să tulbure festivitatea cu fleacuri, de-altfel cei paraşutaţi erau atât de neprevăzători încât nu le-a fost greu să pună mână pe dr. Golea şi camarazii lui. Se înţelege că după o scurtă şi formală judecată au fost executaţi, nemernicii scuipând pe cadavrul lor cum se cuvin trataţi nişte idealişti iremediabili.

Mi-a spus o cunoştiinţă, că în ajunul plecării Ion Golea era mulţumit, până nu exista posibilitatea de a fi lansat în ţară, era tare necăjit, îl mistuia dorul de patrie, nu admitea să trăiască în Apusul lipsit de griji, pe când Ţara lui se afla sub jugul bolşevicilor. Oricum, chiar dacă nu interveneau americanii, tot s'ar fi întors în România, să lupte măcar cu partizanii dacă altă posibilitate nu avea. Totuşi era plin de speranţe, nu se gândea la moarte mai ales prin sinucidere la comandă. Nu a mai stat cu nimeni de vorbă, dar sigur că atitudinea celor din România, l-a desamăgit profund. El îşi făcea planul de a organiza rezistenţa anticomunistă, dar la faţa locului nu-l aştepta nimeni, în orice caz nu s'ar fi gândit că în zilele festivalului mondial al tineretului, va da de o atare atmosferă demnă de o Sodomă şi Gomoră, modern românească.

Confruntaţi şi el şi camarazii săi cu o situaţie imprevizibilă, au simîţit probabil că în ei se surpă o ţară, pe care au iubit-o ca pe niciuna în lumea asta - sentiment ce-l exprimă şi poetul Vasile Posteucă în cutremurătorul său Testament - şi a fost destul un moment de derută de pierdere a busolei ca să ajungă o pradă uşoară în mâinile comuniştilor. Vina lui Ion Golea a fost aceea că a înfruntat duşmanul chiar pe terenul unde acesta se simţea puternic, avea contact cu pământul de unde-şi lua tăria ca miticul Anteu.

A fost conştient dr. Ion Golea că înconjurat de figurile de carnaval al participanţilor la festival, el se sacrifica în zadar, un zid îl despărţea de neamul său cel adevărat?

Au murit degeaba, dr. Ion Golea şi oamenii săi, ca şi cei din a doua echipă condusă de Tănase cine ar putea să ştie. În orice caz, cei ce au condus ieri România sunt şi zi dacă mai sunt în viaţă, la putere. Ergo ...

6. Noi ne-am obişnuit datorită normei generale, să credem că e destul să spună cineva că e neamţ pentru a-şi primi certificat de cinste şi bună purtare. Ori, recent statul german socotindu-şi veniturile nu i-a fost greu să constate că mai mult decât jumătate din ele, cu valoarea în mărci se află în străinătate, păgubindu-l grav.

N'am dori ca asociaţii de peste hotare ai dlui ministru al turismului să-l pună să treacă pe sub furcile caudine ale unei încercări falimentare ce i-ar provoca desigur cheltuieli suplimentare scoase nu din buzunarul propriu ci din banii contribuabulilor publici.

Deie Domnul să nu am dreptate şi fără să le urez succes în afacerea Dracula, aş recomanda şi părţii româneşti şi cele germane, (există aşa o bună traducere), pentru a vedea de ce vorbim ca să ne înţelegem, să citească cu toţii cartea Dracula de Bram Stoker, eu m'am trudit să le dau un rezumat esenţial, dar nu-i suficient atunci când vrei să-ţi dai seama de marea prăpastie în care, cu ochii închişi te bagi.

Şi pe această cale le recomand să ştie şi unora şi altora că faptele şi evenimentele aşa cum sunt ale admise istoric, de cei ce consultă şi se lasă conduşi de documentele în cauză, demonstrează că între Dracula din literatura fantezistă a submediocrului Bram Stoker şi domnul Vlad Ţepeş, cu o existenţă reală în Istoria Românilor, nu se pot face niciun fel de legături. Locul pasionaţiilor întru Dracula nu e în România ci undeva în Anglia sau în Irlanda. Vampirismul e străin tradiţiei româneşti, tendenţios şi nedemonstrabil îl susţin Mc Nally şi R. Florescu, cei ce nu înţeleg acest lucru nu au ce căuta la conducerea ţării, fiind ei înşişi, ca cei doi autori citaţi mai sus, străini de interesele neamului nostru. Locul lor e lângă nobila maghiară Elisabeta Bathori, care se scălda în sângele fetelor ucise pentru ca ea să-şi menţină tinereţea, în timp ce poporul român şi domnitorul Vlad Ţepeş au alte rădăcini mitologice şi istorice, pe care nu le pătrund nici fantezia bolnăvicioasă a lui Bram Stoker, nici admiraţia pentru un roman ca Dracula, total lipsit de valoare literară. Absint otrăvitor pentru conştiinţa tinerilor de astăzi...

Pentru soarta lor va fi făcut răspunzător dl. ministru al turismului, fiindcă s'ar cuveni să admită, există în lumea asta ceva mai mult decât banii: demnitatea unui neam sau cum o spune marele nostru Mihai Eminescu, Luceafărul veşniciei culturii româneşti, şi anume e vorba de "mândria de a fi român".

7.  Pamfil Şeicaru îmi scria de inteligenţa poporului român, aceasta se răzbună pe cei ce îi fac rău, atunci când nu ai crede. Se ştie că în greceşte "aghios" înseamnă sfânt, dar cum feţele bisericeşti strămutaţe din depărtata Eladă nu prea aveau milă de ţăranul român când să-i ieie dijmă, unul din ei a tradus cuvântul de mai sus cu "aghiuţă".

Îl avertizăm pe dl. ministru al turismului, Agathon Dan Matei, că are un nume frumos primul purtat de un tragedian activ în 447 a. Chr. la Atena, s'a mutat apoi la Pella, capitala Macedoniei condusă de Archelaos, aici se va naşte Alexandru cel mare (336 a. Chr.). Agathon s'a nu mit şi mănăstirea de lângă Botoşani unde a slujit ca stareţă Olimpiada, sora mamei lui Eminescu, Raluca, şi încă alt două surori ale ei au fost călugăriţe dar asta altă poveşte.

Vă rog să nu daţi cumva faliment cu Parcul de distracţii Dracula, să nu se întâmple ca poporul român să simtă răul ce i-l faceţi neamului şi să vă traducă cine ştie cum timabilul dvoastră nume!

După atâtea lucruri neplăcute se impune ca reîntrcându-ne, la maestrul Pamfil Şeicaru, deşi consider că ar fi fost alături de mine în problema afacerii Dracula, acum ar urma să mă ocup de originile de care se simţea atât de mult, legat. De nenumărate ori mi-a scris că el trăieşte prin strămoşii săi, oieri din comuna Şeica, de lângă Făgăraş, ei i-au dăruit o constituţie atât de puternică, astfel că a reuşit să reziste obstacolelor fizice ale vieţii dar şi celor pe care i le procurau oamenii prin răutăţile lor. Dela ei a moştenit energia psihică ce i-a permis să creeze până la o vârstă atât de înaintată şi l-au înzestrat cu un optimism mereu prezent, acesta îi dă sensul destinului, binefăcător, mai ales atunci când e gata să cadă sub povara grijilor.

În acest mod, am putea susţine că Pamfil Şeicaru trăia în origini, noţiuni cu ajutorul cărora el reuşea să reînvie ca pasărea Phoenix din proprie cenuşă, acestea îi confereau o solidaritate pe care nimeni nu era în stare s'o distrugă, dar îl unea, pe calea sângelui, cu morţii săi dragi.

Ci, acest fenomen e mult mai generalizat, tot în origini se află reîntorşi eroii povestirilor lui Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu sau cum arătat se poate susţine că viaţa marelui poet M. Eminescu era cu împărţită în două, stare bine rezumată în poezia postumă Codru şi Salon. A doua, Salonul îi oferea oraşul cu durerile şi pustietăţile lui, pe când mulţumirea sufletească şi-o regăsea revenind la Codru şi elementele sale, încât se poate spune că îşi împlinea fericirea trăind în arhetipurile lui originare cum sunt apele, luna, cerul senin dar şi cu stelele, florile de nufăr galbene pe faţa lacului albastru şi nu în cele din urmă toate tainele codrului, citite în murmurul izvoarelor ca mai apoi să fie exprimate prin haina de aur a unui basm ori prin profunzimile străvezii de mătase lunară a vreunei meditaţii lirice. Fără îndoială, în codru Mihai Eminescu îşi găseşte originile, acestea la rândul lor îl ajută să se cunoască pe el însuşi, ca suflet nemuritor.

În acest cadru am putea completa două înterpretări mai vechi ale noastre.

În primul rând, dacă treptele Colonei fără de sfârşit al lui Brâncuşi, cu cât se apropie de cer, cu atât au memoria celor dispăruţi mai vie, rădăcinile ei sunt adânc legate de pământul originii lor, unde se naşte, se plămădeşte şi se crează, totul ce-i sfântă facere. De-acolo îşi ia seva binefăcătoare prin care în vârf ca o cupolă de catedrală se înalţă pocalul Recunoştiinţei. (Maupassant şi M. Barrés, străluciţi scriitori francezi au vorbit de rădăcinile fiecărui suflet omonesc înfipte în pământul lor natal, dar oberservaţia nu depăşeşte domeniul sentimentului, încărcat cu oarecare nostalgie, nu posedă caracterul ontologic deci existenţial ca la român, unde putem să ne referim la noţiunea de origine şi originar ca structuri primordiale, săpate cu sânge străbun, în conştiinţa omului carpato-dunărean).

Al doilea e acelaşi fiu de împărat din basmul popular Viaţă fără moarte şi tinereţe fără bătrâneţe, de care am zice că el a trebuit să părăsească veşnicia, pentru a se întoarce la pământul său natal, unde îşi dormeau somnul de veci părinţii şi strămoşii săi, la ei, peste vreme, îl trăgeau înapoi ca printr'un fir nevăzut al Parcelor. Filozoful C. Noica pentru fapta sa pe care o condamnă îi dă celui coborât din veşnicie pentru neghiobia de a se fi întors acasă o palmă, justificată prin faptul că distinsul gânditor a încetat demult să mai creadă în existenţa unei alte lumi decât cea pământească. Pe când ţăranul român, trăind într'o continuă întrepătrundere a două lumi, cea umană pământească şi cealaltă cerască, divină, el crede în rânduiala lăsată de Dumnezeu chiar şi în lucrurile pământului, ori aşa cum a arătat tot Mihai Eminescu în Povestea fiului de împărat fără de stea (Povestea magului călător prin stele) după respectiva rânduială fiecare om are o stea a lui, în viaţa viitoare împreună cu perechea sai, iubita sub forma unuii înger blond, vor ajunge pe ea, unde îi va aştepta insula fericirii, se înţelege veşnice.

Aşa dar originea împlinirii destinului uman, în concepţia românului, nu se află pe pământ ci în lumea cea de dincolo în stelele cosmosului divin, acolo îi este prima origine a vieţii lui. Vom fi obligaţi să subliniem că am ajuns la un liman comun ai acestei credinţe cu a păstorului din poemul popular Mioriţa, cel ce cântă moartea ca pe o nuntă cosmică, de unde ritualul cuprinde şi venerarea stelelor ca şi a altor elemente cosmice şi asta încă ne demonstrează că am ajuns pe un teren în care toate sunt Una, reamintindu-ne deviza tinerilor Hegel, Schelling şi Hoelderlin, studenţi la Tuebingen, "Unul şi Totul" prin aceste cuvinte nu numai că îşi defineau panteismul, moştenit încă de la Spinoza, dar formulau existenţa unui Dumnezeu care e Unul şi le cuprinde pe toate câte sunt în univers, principiu urmat întocmai de marele filosof Hegel în Fenomenologia Spiritului.

În lumina acestor date prin origine primară, am putea să acceptăm că omul cu simţirea şi raţiunea sa, ajunge până la Ideea de Dumnezeu.

Am spune că prezenţa originilor şi a originei prime, care nici nu se cer căutate fiindcă trăiesc în noi şi noi în ele, constituiesc un alt specific al spiritualităţii noastre, pe lângă spaţiul mioritic, sofianismul ortodox, întrepătrunderea a două lumi între uman şi divin, moartea ca un pod de trecere spre dincolo, românul fiinţează mereu în două teritorii sufleteşti, limbul de dincolo ceresc este şi al visului etern, străbătut de Sărmanul Dionis până la Domurile lui Dumnezeu, de unde călugărul Dan va cădea în genunile păcătosului fiindcă a luat numele Dumnului în deşert, considerându-se el însuşi Dumnezeu.

De-aici primesc valabilitate şi alte gânduri autohtone cum că noi trăim cu morţii nu numai ai noştri, dar pe calea cărţilor şi cu cei dispăruţi de mult şi sfera se poate întinde şi la cei străini cărora le-am învăţat graiul, şi am ajuns să-i cinstim, uneori mai mult decât pe cei din neamul nostru. S'ar putea susţine şi în mod invers, că noi îi ţinem în viaţă, lângă inimă pe cei morţi, mai ales atunci când singurătăţile reci copleşesc asemeni unei plase a lui Nessus, câte-un suflet solitar.

Mai departe vatra casei este sacră, un altar în jurul căruia se adună viii şi morţi unui neam, răsărind sub aurori depărtate, întrebarea plină de fiori: Unde sunt cei ce nu mai sfânt?

În pământul ţării noastre se înalţă catedrale subterane cu orgi cântătoare la cea mai uşoară atingere de vânt. Ele, preamăritele şi preasfintele, sunt făurite din oasele celor dispăruţi şi de câte ori călcăm pe drumurile de altădată o facem sfioşi, cu mare grijă, nu cumva să sufere cel îngropat sub iarba proaspătă şi flori ale câmpului în mireasma cărora te scalzi ca într'o baie trandafirie, oglindind un crepuscul senin de Septembre, dureros de nostalgic. Totul se petrece în gratuitul poeziei, prezent de la început până la sfârşit, ca un leitmotiv al inimii. Acesta e miracolul fiindcă Frumuseţea care însoţeşte minunatele, imaculate forme, aşteaptă să fie recompensată cu o monedă bătută în aur stelar, fără nicio legătură cu lăcomia regelui Midas ori a urmaşilor săi moderni, robii banului.

Nimic nu se schimbă în mod esenţial, tot ce-i ales a trecut prin sitele minîţii, cu ajutorul originilor intră în veşnicie punându-li-se în mâini cheia raiului unde în pridvorul bisericii cântă din lire, îngerii cântăreţi ai lui Melozzo da Forli. Omul, în sine, este în acele momente întreg al Fiinţei nemuritoare.

Am comparat odată poezia lui Ienăchiţă Văcărescu într'o grădină cu Gefunden (Găsită) a lui Goethe, şi fiindcă le-am publicat, odată, nu o vom mai face, mai ales că mobilul urmărit de noi acuma poate fi explicat foarte uşor.

Înainte de toate, am să mai reamintesc faptul că despre creaţia poetului român Ienăchiţă Văcărescu, se susţinea c'a fost inspirată din poezia magului de la Weimar, ceea ce nu e adevărat deoarece Goethe a scris-o după I. Văcărescu, şi fiind singura poezie dedicată soţiei sale Christiane Vulpius Goethe, e precis datată cu August 1813, deci la 16 ani de la moartea Văcărescului!

Originea în amândouă poeziile ar fi floarea iubită de om, ajunsă în pericol de a se pierde prin intervenţia unei a treia persoane, care ar ridica-o de pe ramura ei şi în cele din urmă ar prăpădi-o. Poezia lui I. Văcărescu rămâne la actul poetic în sine, acesta exprimă o grijă până la frică, pe care o gustă, în mod gratuit, cu simţurile sufletului deci se opreşte la motivul pur liric, fără să rezolve, bineînţeles, datele practice care urmau să fie luate.

Goethe cu spiritul neamţului practic, priveşte şi princepe că va trebui să ia anumite măsuri şi le va aplica, se înţelege cu destoinicia unui grădinar-maestru, fie şi din Erfurt, cum l-a numit cineva, nu tocmai deplasat pe marele Goethe: aşa dar scoate planta din rădăcini şi-o răsădeşte în grădina lui unde mlădiţele cultivate vor prinde şi floarea va reînflori pe mai departe. Fără îndoială poezia, în cazul de faţă, e în cea mai mare parte, depăşită, prin descrierea manoperii respective ea aparţine unei meserii, aceasta fie oricât de cinstiă, nu are nici cel mai minim raport cu poezia. Fără să-şi dea sema Goethe dă un exemplu de non poezie, şi ne permitem să credem că în acest fel prevesteşte moartea Poeziei scrisă cu literă mare ca numele celui ce a creat-o, Dumnezeu, înfăptuită deja în Faust, partea doua în actul III când fiul frumoasei Elene făcut cu un cvaler medieval neamţ numit dr. Faust, celebrul Euphorion hazardându-se într'un zbor mult prea îndrăzneţ va cunoaşte un sfârşit eroic, asemenea unui Icar modern, va muri spre marea durere a părinţilor lui, întrupând însă pe Lord Byron, rivalul de salon, căruia îi dă cinstea să anunţe odată cu dispariţia lui şi moartea marei Poezii. Goethe s'a plâns de nenumărate ori că poetul englez îi fură ideile, şi desigur că avea dreptate când vom pune unul lângă altul satanismul byronian de povestea lui Mefisto, dar până la urmă îl ierta, probabil trebuia să admită că tânărul englez e mai talentat decât el în compunerea poeziilor dacă el îi este superior prin concepţie, şi barocul imaginaţiei sale, acestea îi dau dreptul să facă în lumea creaţiei saltul cu un Faust pe care Byron poate l-a întrecut în frumuseţea unor comparaţii, dar întregul rămâne de-acuma de-apururi de neîntrecut: Goethe e mai mult decât Byron, poate şi fiindcă al doilea n'a ajuns vârsta maturităţii şi a înţelepciunii, bătrâneţea. Unde Byron rămân fără rival e satira lui usturătoare nu rar personală, şi distrugătoare. În schimb, Goethe a păstrat până la moarte cultul curtoaziei germane, care de pildă n'ar da ca profesor o notă slabă ucenicului, decât ţinându-i paltonul şi explicându-i că de fapt nu a greşit el, cât de vină i-a fost pana că i s'a rupt, în orice caz mai târziu cu zâmbetul pe buze, la fel de amabil, îşi execută totuşi elevul. Nu am înţeles niciodată această ipocizie la un popor drept, cinstit şi încă cu atâtea calităţi bune. Ca urmare în literatura germană lipsesc scrierile critice, pamfletele de pildă, predilecţia multor intelectuali români să-i amintesc pe Tudor Arghezi sau Pamfil Şeicaru, dintre cei mulţi. La nemţi, în locul satirei muşcătoare pe care noi am moştenit-o de la romani, şi întrebuinţează o ironie fină, parcă l-ar mângăia pe cel vizat, vizibil preocupat să nu-l supere, să nu-l dăm exemplu pe H. Heine fiindcă marele poet era înzestrat cu lexicul mânios al profeţilor din Vechiul Testament, şi ştia să lovească în inamicii lui, cu forţa pusă în joc de Moise când lovind stânca s'a rupt în două Marea roşie, făcând posibilă trecerea evreilor din Egipt spre ţara Canaanului unde curgea miere şi lapte, se înţelege din mâni îngereşti. Cred că în bună parte am definit arta marelui H. Heine, cel cu fulgere în mâni dar oricând gata să se transforme în cununi de nestemate pentru femeile ce-i împărtăşeau trupeşte harurile divine, această iubire profană amestecată cu cea divină e comună cu cea a poeţilor români, o găsim la Eminescu, acesta îl cunoştea şi îl preţuia pe Heine dar nu cred că e o influenţă absolut directă.

Cu totul altfel stă situaţia cu câteva versuri heiniene, prezente la L. Blaga în poezia Belşug, unde nu-i vorba de iubire ci de sentimentul omului însingurat, la poetul român e simbolizat de un cireş, prădat de poamele sale, pe când la Heine e vorba de întrebarea pelerinului obosit de atâtea drumuri, unde îi va fi ultimul său loc de odihnă adică mormântul.

La Blaga ultima strofă din aceeaşi poezie sună aşa:

- Las'să vie, să culeagă,

Vara mea rămâne'ntreagă.

Stelele deasupra mea

Nimeni nu mi le-a fura!

La Heine ultima strofă:

Immerhin! Mich wird umgeben

Gotteshimmel, dort wie hier,

Und als Totenlampen schweben

Nachts die Sterne ueber mir.

Pentru că poezia lui Heine merită acest lucru, mai ales că am publicat-o într'un volum fără nicio şansă de a fi cunoscut cel puţin de o mână de intelectuali români, voi reda în cele următoare, în traducere proprie, poezia Unde? Wo? mai ales că nu are decât trei strofe:

Unde-mi voi găsi mormântul oare

Obosit de drumuri, pelerin?

Lângă palmierii ninşi în soare

Ori sub visătorii tei, pe Rhin?

Undeva'n pustie mă voi pierde

Jefuit de-o mână rea, străină?

Sau voi adormi pe coasta verde

În nisipul mării doar lumină?

Oriunde sfârşitul ei mă prindă,

Cerul Domnului m'o'nconjura

Şi făclii la mort o să se-aprindă

Noaptea, stelele de-asupra mea.

* * *

Desigur atmosfera celor două poezii este total deosebită, în Belşug cireşul se dăruie cu mărinimie celor ce îl fură, socotind că stelele de deasupra lui nimeni n'o să i le iele.

Acestei atitudini optimiste, tinereşti, în poezia lui Heine ne confruntăm cu un pelerin atât de obosit încât îşi pune întrebarea unde o să-i fie mormântul? Şi după ce se referă la câteva locuri unde moartea l-ar putea prinde, în final, autorul ajunge la concluzia că indiferent unde o să-i fie locul de veci, acolo sau aici, cerul îl va înconjura şi făclii la mort o să se aprindă "Noaptea, stelele deasupra mea".

Fără îndoială este una din poeziile mari ale poetului Heine, cum este pentru L. Blaga o reuşită nu de toate zilele, poemul Belşug.

Ceea ce impresionează, în ambele cazuri, mai adânc şi tragic la poetul german, există sentimentul că stelele deasupra omului nimeni nu le va lua, chiar dacă ele se vor aprinde pentru a sluji ca nişte făclii pentru mort.

Vraja cerului înstelat m'a fascinat şi pe mine, când copil, mă plimbam cu tata de malul Mureşului la Arad, şi l-am descoperit cu toate minunăţiile sale, bijuterii cereşti numite Pleiadele, Aldebaran, Casiopeea, Carul mic, Steaua polară, Siriusul, Vega, Pegasul şi altele mai mărunte pierzându-se în praful stelar al Căilor lactee şi mai departe în infinitul lumilor tot mai necunoscute.

Personal, cred, ce spun, simt până în adâncul cel mai profund al conştiinţei mele, că pe alte meridiane, ne întâlnim iar cu cerul înstelat, drum pe care l-a urcat şi Eminescu până a ajuns la dreapta Demiurgului Părinte, pe cerul nopţii un Luceafăr, strălucitor în singurătatea sa de aur şi lumină.

Iar aş crede că această înfrăţire cu cerul înstelat, nouă ne vine de mult înapoi de la strămoşii noştri păstori sau oieri cum le zice maestrul Pamfil Şeicaru, cartea şi Bilia lor acolo sus, lângă culcuşul căpriorilor, le era singurul ghid spre lumină, tot mai multă lumină. Privind mereu la cerul înstelat, i-am învăţat misterele pe dinafară, şi nişte stropi, iată au ajuns şi pe masa noastră: dorul de a privi la cer şi a-i explora toate aşezările după cartea scrisă pentru popor de savantul C. Flammarion.

Aceaşi trăire prin H. Heine o are şi poporul evreu în drumul său de pelerin, oricum stelele îi vor lumina ca torţe pentru mort, deasupra sa drumul cel din urmă. În Vechiul Testament mulţi regi biblici au fost păstori de unde ecoul în inima poetului este asemănător cu al poetului român căci oricât l-ar fura, stelele deasupra lui nimeni nu i le-o lua.

Iată o tradiţie comună care arde ca flăcări în inimi ce nu vor să apună, atât in spiritualitatea poporului evreu cât şi în cea românească, după vechimea lor seculară au dreptul să fie numite şi pecete originară sau simplu orgini, sau după caz origine spirituală.

Dacă am citi Xeniile prevăzute de Schiller şi Goethe cu titlul de satire, vom rămâne iar uimiţi de blândeţea unor definiţii ce doar rar ar putea să atragă atenţia unor advesari, şi iar se cuvine să adaogăm că ori de câte ori se cerea o intervenţie mai ieşită din comun, Goethe se exchiva să o scrie îi cerea lui Schiller să ieie atitudinea de rigoare, dar fără să depăească jena neamţului să strice armonia interioară unui om, când bine se ştie cu ce greutate se construieşte o personalitate umană.

S'ar putea ca această tendinţă de a nu jigni pe om, să nu mai vorbim de totala lui desfiinţare, a izvorât în inconştientul neamţului din dogma predestinării, dogmă ce exprimă credinţa teutonului, după ea fiecare om are prescris drumul său în viaţă, fie bun fie rău, încât orice încercare de a schimba lucrurile se arată de prisos. Drept urmare orice tentativă de moralizare nu poate avea niciun efect, odată ce încă de la Leibniz fiecare fiinţă umană e închisă hermetic în propria sa monadă, nu poate comunica decât cu monada primă, Dumnezeu. De-aici viaţa pământească e un adevărat iad, niciun predestinat nu e stăpân pe soarta sa, din această cauză la un indiferent sentimental, adversarul nu merită nici batjocura sa, dar nici mila. De mult, oamenii nordici protestanţi, trăiesc fiecare ca o monadă fără să dea atenţie celeilalte monade pe care spiritual nici nu o văd.

În ce-l priveşte pe Lord Byron există o dispută în legătură cu moartea sa la Missolonghi. Aşa cum am învăţat la şcoală, şi am citit în manuale, poetul englez a murit căzând în bătălia dusă de poporul grec pentru libertate la Missolongi. Deci a avut parte de un sfârşit de erou, ultimul său pat mortuar constituindu-l câmpul de luptă pentru realizarea unor idealuri ce nu-şi vor pierde valoarea pe pământ. Totuşi, pentru călătorul ce vizitând Grecia va trece şi de partea de sud-vest, continentală a Greciei şi se va opri la Missolongi, să dedice un omagiu memoriei lui Byron, va afla de la localnici că poetul englez nu a murit în luptă ci de malarie, într'un hotel din localitate. E un aspect ce dă de gândit, poate poetul a cedat nervos atunci când se vedea pus în situaţia de a intra într'un război crâncen, de care nu-l lega nimic. În acest caz moartea sa într'o cameră de hotel, în general şi în vremea noastră hotelele sunt destul de primitive în Grecia, sfârşitul lui Byron la Missologhi va rămâne, pe mai departe un mister.

În legătură cu Faust de Goethe, am arătat că în tragedia lui a prevăzut întocmai evoluţia societăţii apusene până în zilele noastre, ceea ce îi împrumută calităţile de profet, cum scria Shelley că această vrtute se cuvine să facă parte din structurile sufleteşti ale fiecărui mare artist. Dar coborând cu picioarele pe pământ, nu va fi greu să aflăm că Goethe a fost o viaţă întreagă un înalt personaj politic deci şi-a însuşit toate uzanţele etichetei de la o curte princiară, dar venind în contact şi cu multe dedesubturi ale politicii de fiecare zi de care altfel habar nu ar fi avut că ele se întâmplă. Trimis ca ambasador şi la alte curţi imperiale, magul de la Weimar a avut ocazia să cunoască tot felul de lume de la ranguri sus puse la oameni de legătură cu roluri importante deşi treceau pentru popor total necunoscuţi. Având, într'un interval de aproape 50 de ani un bogat material social şi politic Goethe a fost capabil, posedând şi un geniu artistic, să dea naştere la o capodoperă de felul lui "Faust" în care nimica nu e înfrumuseţat ci spus pe şleauă chiar şi cele mai neplăcute lucruri. În respectiva lucrare, la fel de valoroasă pentru epoca modernă ca şi operele lui Homer în antichitate, din ea, cu deosebită uşurinţă a putut defini spiritul faustic al ţărilor apusene europene ca: atitudinea antropocentrică (omul devine centrul universului în locul lui Dumnezeu, acesta pur şi simplu nu există, sau mai comod ca în Faust El se retrage în înălţimile depărtate ale cerului şi îl lasă pe diavol să fie călăuza lui Faust, nou contract bazat pe un pariu, pe care Mefisto nu are cum să-l câştige), e activistă (deviza nu e "La început a fost Logosul", aşa cum scrie la Biblie că este Cuvântul lui Dumnezeu ci "La început a fost fapta"), e magică, nu o mai înteresează originea lucrurilor, supusă fiind doar fascinaţiei banului, nu o înteresează trecutul şi tradiţia deci e prezenteistă, sau cum scrie Balzac nu prea favorabil desvoltării capitalismului, locul lui Mefisto a fost preluat de burse şi alte instituţii bancare, astfel că rătăcitorul Melmoth eroul lui Maturine poate să revie pe pământ din infernul unde a fost mazilit, reconciliindu-se cu lucrurile pământeşti doar cele mai importante şi rentabile au origini diavoleşti.

Se ridică problema dacă lumea prevăzută de Goethe e una ce îi câştigă simpatiile, ori a fost un simplu cronicar al timpurilor sale şi cele următoare cu încă mai bine de trei secole, şi aici va trebui să punem sub mare semn de întrebare, titului dat de C. Noica studiului său de "Despărţire de Goethe" când corect ar fi trebuit să fie "Despărţire de Faust" pur şi simplu.

Fiindcă poetul Goethe ca poet a avut o activitate prodigiosă, de parcă ar fi vrut să impiedece moartea poeziei, şi a editat impreună cu Marianne Willemer acel neaşteptat "West-oestlicher Divan" în care ea era Suleika şi autoarea unor poezii egale ca valoare lui Goethe. Cu ocazia apariţiei respectivului volum, maestrul se pronunţă împotriva poeţilor contemporani cu el, cărora le contestă orice talent pe lângă poezia persană pentru care nu are decât sublime cuvinte de laudă, caracterizează spiritul oriental mai mult decât potrivit, în adnotaţiile lui Goethe ne putem recunoaşte şi noi sufletul şi spiritul nostru.

Dar decadenţa culturii europene începe odată cu a doua jumătate a secolulul trecut sub forma unei diade descrise de Benedetto Croce alături de mari artişti şi poeţi, musteau şi germenii unei desmembrări culturale, termenul de "Entartung = degenerescenţă" a fost introdus de Max Nordau pe când filosoful Nietzsche consideră că sistemul său filozofic (voinţă la putere, supraomul, naşterea tragediei din dionisiac şi apolinic) va putea salva societatea apusean-europeană de decadenţa sa culturală.

În secolul al XX-lea cum procesul înaintează vertiginos, parcă ajutat de principiile artei moderne, astfel că Heidegger, cu totul semnificativ se întoarce la noţiunea de origine pe care o aplică operei de artă astfel că filozoful îşi începe lucrarea "Originea operei de artă" chiar cu definiţia ei care este: "Originea înseamnă acel ceva prin care şi de la care pornind, un lucru este ceea ce este şi este aşa cum este. Numim ceea ce este ceva, în care este, esenţă a sa. Originea unui lucru este provenienţa estenţei sale. Problema originii operei de artă este problema privitoare la provenienţa esenţei sale." Într'o altă lucrare, Heidegger susţinea cu cât înaintăm în trecutul lucrului cu atât avem şansa să-i descoperim originea şi provenienţa esenţei sale.

Este de menţionat că în acest fel originea joacă un rol de prim ordin, prezent şi în filozofia lui Husserl cu a sa reducţie eidetică şi de pildă istoricul de artă Heinrich Luetzeler în Deutsche Kunst, Bouvier Verlag, Bonn, 1987, arată că arta germană originar este expresionistă, în sensul că statuile carolingiene nu urmăresc să exprime frumosul, fundamental pentru arta italiană sau cea franceză, ci prin exagererea unor părţi de fizionomie ca fruntea mai proeminentă se caută să se sublinieze înţelepciunea unui sfânt, deci se pune adevărul înaintea frumuseţii. Cum bine se ştie expresionismul a străbătut ca un fir roşu întreaga artă germană, de la Gruenewald până la pictorii începutului de secol al XX-lea, adunaţi în jurul grupării "Die Bruecke" (Podul).

Dar iată ce mai spune filozoful în legătură cu " ... în chip poetic trăieşte omul pe acest pământ". Am mai expus ideile heideggeriene, dar astăzi îi voi reda propriile sale idei şi cuvinte, prin care ar propune o reîntoarcere la marea poezie, dacă arta şi poezia modernă nu face decât să distrugă fără să construiască ceva în loc. Poetul poeţilor pentru Heidegger este Hoelderlin cel ce exprimă sacrul pe limbajul poeziei, fără niciun alt adaos extrapoetic. Interesant ca se îndepărtează de modul de a crea para poetic al lui Goethe din Gefunden ceea ce înseamnă că I. Văcărescu a scris din instinct o formă pură de poezie fără imixtiuni străine, sau înflorituri nelalocul lor. Încăodată se adevereşte că pe drept se susţine că "românul e născut poet". Ar mai fi de adăogat că Heidegger nu era entuziasmat de poezia lui Goethe, de unde presupunem că a fost de acord când Jaspers a susţinut că Goethe ar fi putut scrie ca oricare dintre poeţi, înafară de Hoelderlin.

Ar mai fi de menţionat că atât Heidegger cât şi Jaspers au citat şi s'au referit la poeziile hoelerdliene din timpul bolii sale psihice, a suferit de schizofrenie cam din anii 1793-94 deci aproape întreaga sa creaţie a stat sub dominaţia afecţiunii sale. Din păcate unii literaţi (vezi şi P. Creţia în "Testamentul unui eminescolog") români susţin în continuare că Hoelderlin odată cu boala sa psihică a intrat într'o mare întunecime exact ca şi Eminescu, de unde se vede cât de retrograzi sunt unii intelectuali români atunci când li se pun sub nas unele sacre adevăruri, ei tot cum au învăţat la şcoală, repetă lecţia şi asta îi degradează ca de la sine, dar cine să observe acest lucru într'o Românie în care învăţământul de toate gradele se află într'un impas, greu de trecut.

Ar mai fi de spus, Hegel considera că spiritul absolut poate fi abordat pe trei căi: filozofia, arta şi religia, le-am dat în ordinea prevazută de marele filozof. În ce-l priveşte pe Heidegger şi el abordează cele trei moduri de sesizare a Fiinţei, dar într'o altă ordine. Să redăm citatul promis, în cele dintâi: " ... în chip poetic locuieşte omul pe acest pământ. Poeticul aduce adevărul în strălucirea a ceea ce Platon a numit în Phaidros, ceea ce iese la iveală strălucind cel mai pur. Poeticul străbate orice artă, orice scoatere din ascundere care aduce în sfera frumosului tot ceea ce fiinţează în chip esenţial.

Oare artele frumoase prin scoaterea din ascundere pot să-şi revendice dreptul originar, de a ocroti ivirea a ceea ce aduce salvarea, să redea încrederea în ceea ce se acordă? Nu se ştie dacă artei i se acordă suprema posibilitate a esenţei petrecută în sânul celui mai mare pericol, în schimb filozoful se poate mira că în delirul tehnicii care se întinde peste tot, poate să apară ziua când esenţa tehnicii va putea să fiinţeze în revelarea proprie adevărului. Esenţa tehnicii nu e de ordinul tehnicului şi se petrece într'un domeniu înrudit cu tehnica şi care pe de altă parte e fundamental diferit de ea. Un atare domeniu este arta. Dar arta e un asemenea când meditaţia nu se închide în faţa constelaţiei adevărului pe care o pune întrebarea filosofului; întrebând astfel, noi dăm mărturie pentru situaţia critică în care ne aflăm: excesul de tehnică ne împiedecă să aflăm ce este esenţial în tehnică, aşa cum, de prea multă estetică nu mai păstrăm ceea ce este esenţial în artă. Însă cu cât mai mult stăruie întrebarea noastră asupra esenţei tehnicii, cu atât mai misterioasă devine esenţa artei.

Cu cât ne apropiem mai mult de pericol, cu atât mai luminos încep să strălucească acele drumuri care poartă către ceea ce salvează. Cu atât mai stăruitoare devine întebarea noastră. Căci în actul întrebării stă pioşenia gândirii."

În acest paragraf de la început se constată că filozofia nu-şi poate "revendica dreptul originar de a ocroti ivirea a ceea ce aduce salvarea" din aceasta cauză Heidegger a lăsat mult în urmă filozofia şi trece la analiza poeticului căruia îi dă o definiţie demnă de reţinut: "Poeticul aduce adevărul în stralucirea a ceea ce Platon a numit în Phaidros ceea ce iese la iveală strălucind cel mai pur. Poeticul străbate orice artă, orice scoatere din ascundere care aduce în sfera frumosului tot ceea ce fiinţează în chip esenţial."

Totuşi nici artele frumoase nu pot ocroti ivirea a ceea ce aduce salvarea, să redea încrederea în ceea ce se acordă "astfel că filozoful o depăşeşte şi pe ea, fără să se despartă de lumina strălucitoare pe care o răspândesc, continu şi filozofia şi poezia, chiar dacă nu-şi pot revendica dreptul originar, la salvare".

Urmează un alt gând tipic heideggerian: "Cu cât ne apropiem mai mult de pericol, cu atât mai luminos încep să strălucească acele drumuri care poartă către ceea ce salvează. Căci în actul întrebării stă pioşenia gândirii."

Ori răspunsul pioşeniei gândirii va fi dat în cele din urmă, omul va fi salvat din criza spirituală în care se zbate, doar dacă îl va aştepta pe Dumnezeu, se înţelege alături de filozofia lui Heidegger, de marea poeziea lui Hoelderlin, cântăreţul sacrului şi să nu-l uitâm pe cel ce l-a descris, Rudolf Otto.

Filozoful susţine, chiar dacă Dumnezeu nu va apărea, prin acţiunea de a-l aştepta, omul se va înălţa pe scara Fiinţei fiinţării, desăvârşindu-se.

Ultima orientare a autorului lucrării filozofice "Sein und Zeit" a iritat pe mulţi "prieteni" şi adversari de-ai săi, astfel că l-au împiedecat să-şi publice interviul dat revistei "Stern" într'o carte separată, deşi el cuprindea concluziile de o viaţă ale filozofului, fără această aşteptare a lui Dumnezeu, opera heideggeriană ar fi apărut ciuntită, lipsită de sens, sortită să mulţumească pe nişte comentatori pedanţi de filozofie, şoareci de bibliotecă, urmărind să-i răstălmăcească fiecare cuvânt, pentru a demonstra cât de dificil este de înţeles Martin Heidegger şi bineînţeles cu ajutorul notelor scrise de ei înşişi să-l facă şi mai de neînţeles.

Căci pentru un om, familiarizat cu sistemele filozofice existente, drumul marelui filozof îi va apărea mai mult decât explicabil, aşa trebuia să evoluieze şi nu altfel. Făcând o apropiere între Hegel şi Heidegger, fie şi formală, vom fi înclinaţi să trecem de la spiritul subiectiv, obiectiv şi absolut, ordonare aparţinând lui Hegel în persoană, peste pragul ontologic, unde am întâlni o triadă corespondenţă: fiinţare, Dasein (aici, a fi în lume) şi însfârşit Fiinţa. Cum Heidegger a refuzat pertinent să definească "Fiinţa", ne vom feri la rândul nostru s'o facem.

[In volumul III lipseau de 140 de pagini de corectura (delapidare Editura ALMAROM), acum numai cu manuscrisul original, Rita Vuia]

Repetăm abordarea spiritului absolut la Hegel, pentru a ne explica de totului clar, că acesta e determinat de arta spirituală, de religia revelată şi de filozofie ca şi Cunoaştere Absolută, în ultimul capitol Hegel consideră "Conţinutul simplu al Sinelui care se cunoaşte că dă o definiţie Fiinţei", fără nicio legătură ce cea din concepţia heideggeriană. La acesta din urmă fiinţa ar avea legături mai strânse cu Spiritul absolut şi dupa ce am aflat că omul va trebui, pentru a se salva, din marea criză provocată de dominarea planetară a tehnicei luând tot mai mult din domeniul culturii, să-l aştepte pe Dumnezeu, nu mai avem nicio îndoială că fiinţă, contrar celor susţinute de majoritatea exegeţilor heideggerieni, va trebui să fie scrisă cu literă mare, Fiinţa.

Fiindcă nici Heidegger nu are posibilităţi de lucra cu alte elemente specifice Fiinţei, şi le insuşeşte dându-le însă o altă ordine ierarhică: filozofia, poezia şi religia, cu aşteptarea lui Dumnezeu, şirul citat creşte de la stânga la dreapta, religia e factorul primordial de o covârşitoare esenţialitate.

După Hegel, cum am arătat-o suprema treaptă o constituie filozofia, el însuşi reprezintă pe filozoful absolut în posesia cunoaşterii absolute.

Dar în ce priveşte cuvântul poetic, şi Hegel şi Heidegger sunt de acord că el e primul dintre arte, spre deosebire de alţi filozofi (Schopenhauer) pentru care muzica joacă acest rol principal.

La ambii filozofi, Dumnezeu e diferit de obiectul său, natura, dar pe când la Hegel Spiritul absolut e supus întrebării, la Heidegger, după schimbarea survenită în tre punctele de plecare ale filozofării heideggeriene fenomen cunoscut sub denumirea de Kehre (schimbare) întrebarea o pune Fiinţă de unde pioşenia gândirii ei.

Revenind la noţiunea de origine locul unde se desvăluiesc esenţele unui lucru, cum am spus-o în cele anterioare, a intrat şi în preocupările lui Husserl, dascălul lui Heidegger, predecesorul său la catedra de filozofie a Universităţii din Freiburg. El prin teoria esenţelor studiate fenomenologic ar fi urmărit să facă din filozofie o ştiinţă riguros ştiinţifică. A fost nemulţumit când a constatat că urmaşul său a abordat întreaga problemă din punct de vedere existenţial, şi ca în mod principal se opune oricărei încercări de a defini filozofia ca o ştiinţă în general, departe de vreun caracter riguros ştiinţific.

În fragmentul citat în legatură cu esenţa tehnicii Heidegger, în raport cu delirul tehnicii întins peste tot, spune câteva cuvinte bine gândite: " ... poate să apară ziua când esenţa tehnicii va putea să fiinţeze în revelarea proprie adevărului. Esenţa tehnicii nu e de ordinul tehnicului şi se petrece într'un domeniu înrudit cu tehnica şi care pe de altă parte e fundamental diferit de ea. Un atare domeniu este arta."

O afirmaţie foarte îndrăzneaţă pe care se grăbeşte s'o relativizeze, subliniind situaţia în care se află omenirea: "Exesul de tehnică ne împiedecă sa aflăm ce este esenţial în tehnică aşa cum, de prea multă estetică nu mai păstrăm ceea ce este esenţial în artă".

Este un neajuns al metodei în sine, deoarece oricât s'a străduit E. Husserl, abordând logica inclusiv ca secret şi taină a cuvintelor, ulterior desvoltată ca o filozofie în sine, şi tot n'a reuşit să realizeze o ştiinţă riguroasă. De vină e subiectivitatea a ceea ce numim noi esenţe, şi origini. Heidegger le studiază ca şi cântece şi ecouri ale inimii, şi  parcă a avut mai mult succes decât Husserl. Probabil că originile şi esenţele ţin în cea mai mare parte a lor de lucrurile în sine, după Kant inabordabile de conştiinţa umană, ele se simt dar nu pot fi raţionalizate, decât cu marele risc de a te pierde în propriile tale cogitaţii, ca'n valurile unui ocean pregătit de furtună, gata să măture totul în calea sa. Poate Heidegger a înţeles acest lucru, din aceasta cauză filozofia sa e mai mult poezie şi religie hoelderliană.