10.  Medalion: N.Şt. Govora

 

Sunt sigur, dacă maestrul ar fi trăit, ar fi fost de acord să dedic aceste pagini lui N.Şt. Govora, fiind cel mai apropiat şi valoros colaborator al lui din exil, pe care-l pomeneşte cu numele de Beldie.

 

În prefaţa la volumul “Poeme fără ţară” Aron Cotruş prin condeiul său de poet binecuvântat, i-a săpat în stâncile Patriei, pietre de sub cer ale Carpaţilor, izbânzile vieţii sale, după cum urmează: “Nicolae Ştefânescu-Govora, căpitan activ în armata care a făcut să răsune de cântece româneşti stepele şi să le albească cu oase, este fiu al Moldovei, care ni l-a dăruit pe Mihai Eminescu, voevodul întru duh al neamului nostru obidit şi înşelat, jefuit şi vândut de toţi aduşii de-vânturi. Poezia lui Ştefănescu-Govora ne aduce ţara, cu toate suferinţele şi virtuţile ei.”

 

Talentatul artist Eugen Drăguţescu i-a executat portretul într'un desen în care sub fruntea înaltă şi sub streşinile sprâncenelor, toată expresia fizionomiei sale se concentrează în privirile lui, pătrunse de un regret trist, parcă se uită la o lume care se depărtează tot mai mult, ireversibil, de el. Şi totodată pictorul îşi dă seama, intuitiv, că cea mai importantă parte o posedă culoarea verde a ochilor, prin ea durerea se accentuiază, uşurându-se în acelaşi timp, joacă rolul unui mordant străveziu, aducător al unui balsam magic prin el negurile, de fapt, ale vieţii pe cât se risipesc pe atât se adună mai multe în clipa următoare, schimbări ce nu pot fi decât trăite sentimental, deci uzitând arpegiile poeziei. E înteresant cum desenatorul deşi execută un portret în alb negru, a reuşit să împrumute ochilor lui o distantă şi blândă culoare verzuie, fără de aceasta Govora nu ar fi putut să fie, ceea ce a fost.

 

Mai departe, la părul capului şi sprâncenele răvăşite uşor, li se adaogă lavaliera împinsă spre dreapta, toate acestea definesc pe un idealist care fie că scrie fie că numai trăieşte în poezie, nu dă prea multă importanţă exteriorului, el preţuieşte pe om după comoara ce-o poartă în inima lui.

 

În orice caz, sentimente atât de puternice trebuiau să se rezolve într'un anumit fel, şi Govora o realizează întorcându-se la viaţă, neuitând însă că prin suferinţele sale a trecut printr'un iad, al cărui rug în flăcări i-a fost poezia, deci o va socoti şi pe aceasta drept o parte din marea sa aventură interioară, în consecinţă va refuza să mai scrie poezie, oricât simţea că urmele lăsate de infernul trăit n'o să i, se mai vindece niciodată. Aşadar arta cuvintelor pentru Govora a constituit un act de pedepsire neurmat de sublimarea şi mântuirea cuvenită.

 

Deci, când l-am cunoscut pe Govora nu mai avea păstrată curăţenia sentimentelor înscrisă pe faţa lui, de o puteai citi ca dintr'o carte deschisă, din contră o ţinea ascunsă sub o cuirasă înspinată, înterpusă între el şi partnerul său de dialog. In asamenea condiţii, doar în ocazii excepţionale puteai să ajungi cu adevărat la sufletul său, dându-ţi seama că nu este ce pare a fi, în esenţă arăta foarte fragil, de unde măsurile luate pentru a nu fi strivit.

 

În aceea perioadă, era prin 1976, Govora ducea pe umerii săi revista Carpaţii, ceea ce nu-i displăcea, mai ales că-şi putea manifesta spiritul critic fără să fie cenzurat decât arareori de către Traian Popescu, total nepregătit în ziaristică.

 

Articolele polemice ale Lui Govora nu erau, în formă, atât de dure, dar scriind de cele mai multe ori, clare adevăruri, adversarii simţindu-se total dezarmaţi, se plângeau pe căi lăturalnice împotriva lui, căci încăodată se demonstra că nimic nu supără pe român mai mult decât să-i spui un adevăr în faţă, mai ales când în faci public să-l ştie fiecare om.

 

Din experienţa mea personală, ştiu că în exil, mulţi scriind la foaie total nepregătiţi în subiectul dat, în cazul erorilor mai mari dacă îţi luai libertatea să restabileşti un adevăr cu neruşinare călcat, cel vizat se considera “înjurat” astfel că s'a ajuns în exil să nu mai fie agreată polemica, etichetată ca un atac la persoană. Ori eu nu am depăşit niciodată limitele polemicii cu caracter ştiinţific, am considerat-o drept o discuţie în contradictoriu făcută în scopul de a ajunge la un adevăr cu totul obiectiv. Aveam însuşit modul de a polemiza asupra unei probleme din lunga mea carieră ştiinţifică, şi deşi îi respectam cu stricteţe legile, tot eram învinuit că înjur omul. Mai mult, nu odată mi s'a spus că prin articolul meu mi-am făcut praf, mi-am distrus adversarul, ori eu nu aveam această intenţie căci criticam ceea ce a scris un individ şi nu mă înteresa cu nimic omul, puteam să fac abstracţie de el.

 

Revenind la ziaristica lui N.Şt. Govora, se poate susţine că în general articolele sale, aveau un caracter preponderent polemic, deşi în ultimă analiză, căutau să restabiliască un adevăr. Decă rezervăm pamfletului calitatea de gen literar, atunci, mai ales în exil, nici Pamfil Şeicaru nici Govora nu au fost ceea ce se cheamă pamfletari, fiindcă un gen literar nu urmăreşte adevărul ci realizarea meşteşugului poetic, în acest context T. Arghezi e, sigur, unul din marii noştri pamfletari, se menţionează în deosebi în acest sens, pamfletele schimbate între N.D. Cocea şi acelaşi Arghezi, în timpul neutralităţii (1914-1916) primul fiind adeptul francezilor, al doilea era de partea nemţilor.

 

Pamfil Şeicaru menţionează că orice polemică are şi unele elemente de exagerare proprii pamfletului, şi noi acceptăm că aşa se prezentau unele articole de-ale sale în ţară, numai că eu nu aş trece de unele limite bine stabilite. Orice exagerare, fie şi hiperbolă literară, poate fi întrebuinţată în cadrul unei polemici fără să fie un pamflet, odată ce figura de stil contribuie la elucidarea adevărului, îl face mai bine înţeles, pe când în pamflet exagerarea poate privi de pildă unele defecte fizice, descrise nu pentru a lămuri un adevăr ci prin ca personajul respectiv să fie degradat, ceea ce nu mai are nicio legătură cu aflarea adevărului care de la început era dat, tot restul e înflorire literară ajunsă până la invectivă.

 

Am dat importanţă acestui subiect pentru a demonstra că N.Şt. Govora a abordat în mod principal polemica, fie şi cu elemente pamfletare şi nu pamfletul pripriuzis ceea ce este foarte împortant. Într'un pamflet e posibil ca una din părţi pe lângă erori, să introducă minciuni ceea ce este foarte grav, şi aspectul trebuie discutat în lumina adevărului pus în discuţie. În perspectiva datelor de mai sus, Pamfil Şeicaru nu a putut face pamflete ca istoric, deci în exil a evitat cu totul acest gen, la fel şi în cazul lui N.Şt. Govora, ni se cere să analizăm articolele celui din urmă drept pur polemic deci ar trebui, să fie luat în considerare criteriul adevărului.

 

De altfel retras de lume, ziaristul Govora începuse să-şi câştige renumele unui Golem, mereu în posesia unor adevăruri ce îi scăpau printre degete, de multe ori voit, după opinia altora. Din toate aceste cauze era o plăcere să-l citeşti, era întoteauna original, fără să caute cu lumânarea originalitatea. Comparat cu "tata Pamfil" de care putea fi apropiat, între ei exista o diferenţă temperamentală decisivă. Spre deosebire de maestru, la care execuţia urma să fie făcută în mers odată cu prezentarea mobilului principal, nu mai era nevoie de nicio altă demonstraţie, la Govora adversarul se impinea să fie învins, treptat, cu ajutorul unor picături chinezeşti, deci insista asupra fiecărui amănunt şi-şi pregătea cu grijă asalturile, astfel că în momentul când se putea trage concluzia finală, cel vizat era nu numai învins dar se asemăna cu un boxer făcut knokout. De atfel, asta era una din marile satisfacţii ale polemistului, să desfacă printr'o migală deosebită argumentele false ale oponentului, şi marea sa operaţie urmărea să nu deie niciun drept de replică celui criticat. De unde toate aspectele caracteristice polemicii lui Govora se repetau matematic, mai ales când cei atacaţi erau favoriţii săi de gală, parisianul Virgil Untaru zis leruncă şi alăturea de el, admiratorea lui Paul Goma, Monica Lovinescu, iubita lui soţie. Se distra susţinând că numele de Untaru e mult mai nobil decât cel de Ieruncă, o pasăre leneşă, bună de nimic, deci aspirantul noului nume a căzut din lac în puţ.

 

Poate într'o zi se va găsi un spirit luminat, din rândurile neamului românesc, să se ocupe de virtuţile acestui deosebit polemist, uitat cu bună ştiinţă de cei ce s'au simţit jigniţi de adevărurile scrise de el.

 

Între Govora şi "tata Pamfil" mai exista o esenţială deosebire: pe când marele ziarist era din firea lui un iremediabil optimist, Govora, lovit de viaţă, dacă nu se considera chiar un pesimist, era frate bun cu Radu Comşa, eroul romanului Întunecare de Cezar Petrescu, oricum dat la o parte din tabăra celor reuşiţi, şi întâmplările destinului pare că i-au dat până la urmă, totală dreptate.

 

Şi pentru ca să înlăture orice suspiciuni ce l-ar defini ca pamfletar, Govora a înfiinţat în cadrul ziarului Carpaţii, noua rubrică întitulată semnificativ "Note cu lexic potolit" ceea ce arată intenţia polemistului să poarte discuţii asupra singurului subiect înteresant pentru el: Adevărul.

 

Dar, mi-am propus să nu insist asupra lui Govora ca ziarist, destul a fost, de bine de rău, numai astfel cunoscut în cursul vieţii sale, ceea ce de-altfel nu era greşit să se spună, dar acuma vreau să mă opresc asupra unor activităţi de-ale lui, tot atât de caracteristice, din păcate prea puţin luate în seamă, dacă nu chiar, cu voia sau fără, în întregime negligate.

 

În primul rând aş vrea să arăt cum am ajuns totuşi să cunosc fondul sufletesc al acestui om, posibil să fie descoperit în momentul când îşi lepăda armura dintre el şi cel din jur, atunci deodată ieşea la lumină spiritul său ales, fără retuşuri, întocmai cum l-a redat în portretul său - desen, E. Drăguţescu.

 

Ceea ce nu însemna că renunţa la ideile lui, ci le contrazicea tocmai când credeam că am ajuns la înţelegerea lor, dar odată ce ţi s'a deschis, Govora nu mai avea nimic din toate cusurile atribuite lui de duşmanii săi, de fapt suferea, exact ca scriitorul francez Guy de Maupassant, de limitele condiţiei umane, pe care el le-ar fi vrut să nu existe.

 

Cine era injuratul, din toate părţile, Govora, şi cu cât erau mai multe şi mai vehemente, se simţea mai fericit, stare repetabilă şi în alte împrejurări, cum o voi arăta în paginile următoare, scrise de mine, cam prin 1980, purtând titlul:

 

Cu Govora la Toledo

 

Deşi ziua începuse destul de mohorâtă, plecasem totuşi, eu, Govora şi doamna lui Eugenia, Andromacă şi Laura în aceeaşi persoană. Şi până la urmă  vremea s'a arătat cu noi mărinimoasă, ne-a dăruit la Toledo un cer senin, ca o boltă de cristal şi un soare se lăsa să curgă pe umerii noştri, mantii de argint.

 

Şi socotesc că nu se va mira nimeni că în faţa stâncilor spintecate de râul Tajo, cu podurile arabe peste el, noi ne noi ne aduceam aminte de Bistriţa cu toancele ucise şi de Moldova, ţara lui Ştefan Vodă, cel Mare. Urcând drumul pitoresc, mi-am amintit de marele nostru pictor G. Petraşcu şi el cu mulţi ani înainte, s'a lăsat inspirat şi a lăsat această vale a râului Tajo nemuritoare într'una din pânzele sale şi mai multe desene.

 

Am parcus străzile înguste ale cetăţii de acum trei sute de ani, căutându-l de la Santa Cruz la biserica Santo Tomé, până la casa lui, niciunde mai apropiat, mai revelat, pe artistul El Greco. Domenikos Theotokopoulos numit El Greco, s'a născut în 1541 pe insula Creta, aproape de localitatea Iraklion, unde de mic copil a învăţat să picteze, de la călugării greci, icoane bizantine. De timpuriu îl găsim în Veneţia, unde trebuie să înlăturăm legenda că nu ar fi fost acceptat de pictorii veneţieni, în frunte cu Tiţian. Din contră, a învăţat arta de a picta mai ales de la Tintoretto şi Bassano, mai puţin de la Veronese şi Tiţian. Şi-a dat singur seama că arta bizantină nu mai avea căutare în Italia, în orice caz de la Veneţia a petrecut un timp la Parma apoi la Roma unde a intrat în legătură cu un nobil spaniol Don Luis de Castilla, frate cu decanul domului din Toledo. Fără îndoială, El Greco era sigur că în Spania arta lui va avea mai multă căutare având în vedere misticismul acestui neam, mult mai accesibil bizantinismului său însuşit în copilăria şi prima sa tinereţe. Iată, prin ce împrejurări El Greco, cu litere greceşti îşi semna de-acum toate tablourile spaniole, a ajuns unul din cel mai mare pictor nu numai spaniol. E uşor de constatat că extazul mistic al personagiilor sale deşi de origine răsăriteană devenise pur spaniol, din aceeaşi substanţă ca cel al lui San Juan de la Cruz sau al sf. Tereza d'Avila dar şi al spiritului spaniol, o întâlnire de-a dreptul misterioasă şi nu ar fi fost posibilă dacă nu s'ar fi bazat pe spiritualităţi cu totul apropiate, numai prin concursul acestora grecul Theotokopoulos a putut ajunge un autentic artist spaniol, tot din aceste cauze nu ar fi reuşit în Italia, despărţită cum zicea Vasari de arta greacă doar cu câteva secole mai devreme.

 

Unii exgeţi conduşi de parametrii orbi ai materiei au susţinut că personagiile sale sunt atât de alungite şi deformate fiindcă pictorul ar fi suferit de o malformaţie oculară, fără să-şi dea seama că lovesc din plin într'unul din aspectele cele mai proprii artei lui El Greco, născut din corespondenţele dintre austeritatea misticismului grec, răsăritean şi cel spaniol exagerat în toate manifestările sale: din această combinaţie sacră au apărut personagiile deja alungite bizantine, dar în formă mult mai accentuate după cum le vedea acel spirit şi se potrivea viziunii artistice a grecului, trecut şi prin arta italiană, la Roma, s'a recomandat familiei Farnese şi spaniolului său prieten ca elev al lui Tintoretto.

 

Desigur aserţiunea privind malformaţia oculară a lui El Greco însoţită de o deformare a imaginii, e condamnată să fie orânduită printre consideraţiile burleşti ale lui Sanço Panca, eventual aparţinea ideaţiei viticole ale batjocoritului de doamnbele viclene, bătrânul Falstaff. Eroii din pânzele lui El Greco, Înmormântarea contelui de Orgaz şi Martiriul Stântului Mauriciu şi a legiunii tebane, reprezintă, sufletul omului care prin extaz mistic se înalţă la cer, culorile de verde-albăstrui şi galbenul-roşietic îi sunt proprii, aşa cum altele aparţin, maeştrilor şi rivalilor săi Tiţian şi Tintoretto. Şi-apoi încercarea de a le defini apare tot atât de dificilă, să nu zic imposibilă ca şi acea a unui muritor căruia arătându-i-se paradisul, el ar căuta să-l descrie făcând uz de cuvintele date numai pentru a-i servi să numească pe cele pământeşti. Adică, doresc să spun culorile lui El Greco nu pot să fie decât simţite, demonstrându-se încăodată că această facultate a omului face parte din transcendenţa lui, îi oferă posibilitatea de-a ieşi din mărginire, îndreptat săgeată către cele divine, aşa cum sunt şi lucrările născutului în depărtata Candia a Creţei, şi căruia spaniolii în loc de Domenico Theotokopoulos îi spuneau simplu, El Greco - Grecul,  înmormântându-l în 1614, la ei, în Toledo.

 

Şi cazul lui El Greco ne demonstrează că maniera este o însuşire aleasă a genialităţii, şi nu o degradare a ei, cum susţin unii modernişti, rătăciti de astăzi.

 

Ne-au minunat şi sinagigele-moschei purtând pe ziduri covoare de arabescuri ce exprimă monotonia sacră şi superbă a cântecului maur, melopee murmurată peste evantaiele palmierilor sub umbra cărora lângă fântână se împlineşte o pace lină şi albă. La fel catedrala gotică împodobită ca o procesiune pornită spre Domnul, în stihare şi patrafire de purpură şi nestemate. Flamboyantul şi barocul chiar şi ciurugurescul completează goticul spaniol, într'o unitate perfectă delimitând o spiritualitate ţâşnită ca un gheizăr spre înalturi.

 

Privirile noastre au poposit şi la câte un patio, curte arabă, cu multă verdeaţă, flori, ghirlande şi trepte tapiţate cu brâuri de majolică de safir sau galbenă de olmaz, gândul toledanului fiind acela de a-şi face până una alta, un colţ de rai chiar la el în casă.

 

Toledo este o răspântie unde se întâlnesc toate drumurile istoriei spaniole.

 

Ne-am terminat itinerarul la biserica San Juan de los Reyes unde arhitectura este în acelaşi timp sculptură, dantelă, horbotă, dalii ale cerului, toate în forme de piatră. Mănăstirea cu stâlpii orânduiţi într'o euritmie de poem dantesc şi portocalii grei de rod, au ceva din grădina raiului pictată de Fra Angelico în cucernica lui Buna Vestire, întregul armonizează muzici de îngeri pe corzi de viori şi liră, asemenea unei simfonii de Mozart.

 

De los Reyes este o sinteză majoră în marmură a tuturor artelor.

 

Dar Govora nu-şi putea încheia excursia fără să nu ne ducă la monumentul ce-i era mai drag, Alcazarul. După ce am făcut înconjurul măreţului edificiu de Renaştere, ne-am recules în gând lângă mormintele generalului Moscardo şi ale soldaţilor săi, Govora povestindu-ne, ca într'o rugăciune, despre fiul generalului prins de roşii, pus în legătură telefonică cu tatăl lui pentru a-l convinge să predea Alcazarul. Preferând moartea, trădării, în loc de altăceva fiul i-a spus generalului: "Tată nu te lăsa, dă-i aşa mai departe".

 

Trebuie să mărturisesc că am scris despre poezia lui Govora cu toată preţuirea, având certitudinea că i-am ghicit adevărate personalitate. M'am înşelat, căci doar acum la Toledo în faţa Alcazarului, l-am pătruns în esenţa lui pe autenticul om Govora.

 

El ca şi Carlyle este un romantic, manifestă admiraţie pentru erou şi eroism, într'o epocă în care suntem învăţaţi că omul nu este înzestrat cu o astfel de calitate. Mai mult, omul este rion un animal corupribil, de el ne apără legea, nimic altceva, pe idealist îl consideră o fiinţă curioasă, incitat de interese meschine indiferent în ce domenii de viaţă îi întâlneşti.

 

Pe această cale atrag atenţia tuturor acelor criticaţi de Govora să mediteze profund asupra cuvintelor sale, doar ele vin dintr'un izvor curat, ca un glas al timpurilor răsărit chiar din sângele strămoşilor noştri, din evii când ei au mai crezut în măreţia absolută a omului.

 

Scriu toate acestea ca unul ce numai erou nu sunt şi de mult am căzut pradă profeţilor ce consideră arta fără nicio legătură cu morala sau vreo altă virtute omenească. Dar aşa precum unul învăţat cu drogul - al literaturii în cazul de faţă - poate să-şi recunoască să-şi enumere toate viciile, îmi este şi mie permis să ridic statuie omului reprezentând nu ceea ce sunt dar ce ar fi trebuit să fiu.

 

M'am despărţit de Govora într'o gară plină de oameni, îmbulzeală şi gălăgie, aşa că am rămas cu marele regret că nu am putut să-i dau decât mâna, nu am avut vreme să-l îmbrăţişez, să-l strâng piept la piept,  aşa cum se cuvine între fraţi. O fac acuma: pe această cale inima mea sărută pe amândoi obrajii, inima omului Govora, mulţumindu-i pentru clipa furată Eternităţii, în acea zi însorită de început de Octombrie, pe unul din drumurile marei Cunoaşteri.

 

Scrisă în Catedrala din Burgos, mausoleul Cidului, toamna anului 1980.

 

* * *

 

Bine se constată, el participă la toate minuăţiile cetăţii Toledo, cum e catedrala, picturile lui El Greco, sinagogile-moschei, biserica San Juan de los Reyes, dar nainte de toate pe Govora îl atrage, fiindu-i cel mai drag, Alcazarul unde naţionaliştii au opus o resistenţă eroică republicanilor comunişti, soldată, cum am văzut, printre altele şi cu executarea fiului generalului Moscardo.

 

Prin urmare idealismul lui Govora are ca şi conţinut eroul şi fapta sa eroică pe acestea le preţuieşte, dispreţuind laşitatea, minciuna, egosimul pus în slujba câştigurilor personale, trădarea, defecte pe care a avut ocazia să le întâlnească, şi încă cu prisosinîţă, în lungul său exil. La urma urmelor dacă "tata Pamfil" face istorie în primul rând şi o descrie, obiectiv, aşă cum s'a desfăşurat, în deplinul ei curs, Govora e mânat de legea morală din noi, gândită de Kant ca un imperativ etic, dependentă de voinţa personală a fiecăruia de a se realiza.

 

În nenumăratele sale polemici descrie viciile umane pe care le ura, de unde analizarea lor amănuniţă, iar cei vizaţi sufereau o demascare dureroasă şi ruşinoasă parcă s'ar fi văzut expuşi, înaintea unei mulţimi în pielea goală.

 

Pamfil Şeicaru urmărea legile moralităţii şi călcarea lor, dar nu renunţa să ne prezinte întocmai, cu aceleaşi măsuri echivalente şi domnia răului, arătându-le consecinţele dezastruoase. Aşa se procedează, bineînţeles, în istorie.

 

Pe când Govora zugrăveşte tipuri, caractere omeneşti, modelul său e La Bruyčre, disecţia duce la crearea, după caz, a virtuosului erou, sau a viciosului antierou, deoarece polemica lui nu  se opreşte la simpă abatere posibil a fi remaniată ci coboară până la ireversibilul unui caracter negativ, de unde critica a fost considerată atât de dură, uneori chiar perversă. Condus în această reprezentare de o viziune ortodoxă, pentru Govora nu existau decât buni de-o parte, răi de ceilaltă; poate uneori gândirea maniheistă a lui Govora, refuzând să dea o şansă penitenţei individului, s'a arătat, cu toată dreptatea pe care o avea, prea rigidă în judecăţile sale, uita că şi iertarea e scrisă printre legile omeneşti, nu însă, ni s'a răspunde, când e vorba de un păcat capital cum ar fi trădarea.

 

Va trebuie să acceptăm că în educaţia caracterului său, un rol important l-a jucat meseria sa de ofiţer, pus la cele mai grele încercări întâi prin viaţă în zonă în Basarabia urmată de retragerea fără a opune vreo rezistenţă ruşilor, în 1939 din aceaşi Basarabia, apoi declanşarea războiului contra Rusiei sovietice. Trâind alături de soldaţii şi ofiţerii români care nu rar îşi dădeau viaţa sau şi-o puneau în pericol cu tot eroismul, Govora a ajuns să preţuiască acest mod de a fi, total opus celui scăldat în păcatele unui destin întunecat, de toate viciile posibile.

 

Înteresant, că nu este un caz izolat, în exil am vorbit în cartea de faţă despre Ion Emilian, - nepotul Corneliei şi Ştefan Emilian - protectorii lui Eminescu bolnav dar mai ales părăsit între anii 1887-1889 - dea până la moartea sa, Ion Emilian a trăit la Muenchen editând ziarul Stindardul pus sub emblema "Vivere militare est" şi a trait conform acestui principiu, deşi avocat a rămas ataşat gradului de căpitan, purtat în armată pe frontul făcut de la Prut până la Stalingrad şi inapoi, apoi în Cehoslovacia s'a predat nemţilor, cuvântul trădare fiind străin de crezul destinului său pus în slujba neamului şi Patriei sale.

 

În publicaţia sa, multe articole erau dedicate eroilor morţi în războiul nostru sfânt, pe niciunul nu i-a uitat până la sfţârşitul vieţii, testamentar a cerut să se scrie pe crucea sa numele şi distincţia de căpitan.

 

Să ne amintim ce înfluenţă a avut primul război mondial asupra lui Pamfil Şeicaru, pe care l-a făcut de la Orşova până la Iaşi în 1918, fără îndoială cum chiar el mărtuiriseşte i-a format idealurile de viaţă puse în slujba celor de un neam cu el, şi în primul rând al ţărănimii. I-a creat dragostea, pentru libertatea şi independenţă de gândire, vom putea evidenţia la români o atitudine pozitivă faţă de război, în cursul căruia se disting prin caracterele lor tari, eroice. Poate să fi rămas în sângele oamenilor noştri o moştenire de la străbuni, credinţa că prin fiecare război, elementele autohtone mai precis băştinaşe îşi cuceresc drepturile la viaţă şi libertate.

 

În orice caz, românii n'au adaptat ideea antirăzboinică din ultimele două războaie mondiale, cum au făcut-o dadaiştii (Tr. Tzara a întemeiat în 1918 într'un bar "Voltaire" din Zuerich, mişcarea pacifistă Dada) sau majoritatea expresioniştilor germani, în majoritatea lor comunişti. Iată o dovadă că toţi aceştia aveau o altă bază existenţialistă, pentru noi românii a fi om fără ţară constituia un blestem, ori tocmai după această stare jinduiau europenii mai sus citaţi.

 

Se susţine de cei ce nu-i cunosc evoluţia poetică deci îi tratează în mod superficial, cum a făcut-o şi nepotul său Ovidiu Cotruş, dar mai sunt şi alţii, că Aron Cotruş ar fi expresionist deşi n'a urât războilui care a dus la împlinirea întregirii României mari. La început a luptat în rândurile armatei austro-ungare ca pe urmă să cadă prizonier pe frontul italian unde a continuat războiul de cealaltă parte, cu adevărat pus în slujba idealurilor poporului român. Iată un motiv fundamental care-l deosebeşte pe Aron Cotruş, pe lângă celelate de interes naţional, de curentul expresionist german, de fapt nu are nimic în comun cu el, spre deosebire de L. Blaga, acesta şi l-a însuşit ca pe un fenomen real de pseudomorfoză. Din păcate, chiar Ovidiu Cotruş, în Meditaţii critice a inversat tendenţios raportul respectiv, susţinând că influenţa expresionistă la Aron Cotruş e mai mult decât evidentă pe când la L. Blaga ea abea dacă poate fi pusă în discuţie, ar fi deci ca inexistentă. Ori se ştie că a existat un denunţ de plagiat în legătură cu Lucian Blaga, (publicat după consultarea lui Sângiorgiu în Curentul de dinainte de cel de al doilea război mondial) de către profesorul I.U. Soricu, după un autor ceh scriind poezii în limba germană. Sub comunişti o critică literară s'a ocupat cu problema respectivă şi a ajuns la concluzia că Blaga nu a plagiat pe autorul pus în discuţie dar sursa comună de inspiraţie fiind comună, în expresionismul german, explică unele asemănări dintre textele poeziilor. Se recunoşteam masiva influenţă asupra lui Lucian Blaga, bagatelizată de Ovidiu Cotruş, dar pe această cale să admitem încăodată că însăşi chestiunea plagiatul nu ne apare deloc rezolvată.

 

Aş mai adăoga faptul că primul autor care a pus problema influenţei asupra lui Aron Cotruş a expresionismului german a fost Ion Dodu Bălan, explicabil prin orientarea sa de partid, comunişti fiind mai toţi poeţii germani expresionişti. Din păcate, prin virtutea fenomenului de imitaţie foarte puternic nu numai la literaţii români, această idee total nefondată a fost adaptată de mai fiecare exeget din România la marele poet Aron Cotruş, acesta rămâne însă bardul anticomunist pe care-l are exilul de unde şarja de a-l comuniza cu forţa în ţară punându-i eticheta de expresionist.

 

Dar, mai mărinimos îşi deschide Govora sufletul în cele două romane ale sale, unul publicat în limba franceză, "Quelque part sur Dniestre-Lealea Mazilou", şi al doilea în manuscris, posed şi eu un exemplar ce mi l-a dat autorul, Întitulat "Undeva pe Nistru, Tamara Cornaiev" editura "Rigmor" Madrid 1981. Cred, că este scris ca replică la cel dintâi, despre acesta Govora zicea că a fost un roman lipsit de noroc, fără să mai adaoge alte comentarii.

 

Iată recenzia mea din 4 Iunie 1981, redactată după lectura respectivului manuscris:

 

Când l-am vizitat pe Govora la Madrid în apartamentul său preluat de la maestrul Pamfil Şeicaru, mi-a fost dat să trăiesc unice momente de cultură românească. Parcă aflat într'un mic muzeu, ca de la sine înţeles, i-am văzut adunaţi pe pereţii camerei de primire, unul lângă altul, fiecare cu opere mai mult decât reprezentative, pe Tonitza, Şirato, Şt. Dimitrescu, Dărăscu şi alţii.

 

Nu lipsea nici biblioteca înzestrată cu  multe volume, unele mai vechi altele mai noi, printre ele se afla, pus la loc de cinste romanul în 2 Vol. Gorila de Liviu Rebreanu. Mărturisesc, aproape nu am avut timp să mă ocup de ele, odată ce orele îmi erau dedicate citirii articolelor lui Pamfil Şeicaru din Carpaţii cel vechi şi publicaţia de luptă din exil, a lui Govora, Chemarea, apărută la Paris.

 

Recunosc cu toată sinceritatea nenumăratele şi nobilele satisfacţii pe care mi le-a adus drumul ce-l călcam pe urmele unei atât de strălucite personalităţi, cu geniu ales şi elevată înspiraţie, precum a fost Pamfil Şeicaru.

 

Într'una din zile luănd-mi totuşi timpul necesar, printre atâtea lucrări înteresante ale bibliotecii îmi atrage atenţia romanul publicat în limba franceză, "Quelque part sur Dniestre-Lealea Mazilou", al lui Govora. După multe insistenţe am ajuns să am cartea dar nu mai după ce îi promit autorului că nu am să scriu despre ea. Trec peste faptul că de-obiceiu mi se cere contrariul, dar în cazul de faţă era vorba evident de o rană veche ce nu se mai vroia deschisă, romanul fiind considerat definitiv lipsit de noroc.

 

Îmi ţin şi astăzi promisiunea, deci nu am să-l comentez în deaproape, dar recunosc că lectura lui m'a captivat, reuşita-i fiind de necontestat. În atmosfera unui orăşel de pe Nistru, de provincie uitată şi inutilă, se remarcă izolându-se de cei din jur, în contururi din pastă groasă, un mare caracter de femeie, Lealea Mazilu, un fel de Nora lui Ibsen, părăsindu-şi, când constată că nu sunt pe măsura ei, şi bărbatul şi amantul, tocmai atunci când ca viitoare mamă, avea nevoie, cel puţin, de unul dintre ei.

 

Nenorocul romanului se datorează nu atât faptelor raportate în cele dintâi la psihologia sufletului autohton, basarabean, dar mai ales, cred eu, neizbutitei prezentări de-adreptul un fiasco. Govora nu poate sta la aceeaşi masă a creaţiei cu Panait Istrati, el nu observator şi analist prin excelenţă, celălalt lipsit de aceste calităţi, este un fel de povestitor-rapsod al ţării dunărene continuator prin excelenţă al lui Anton Pann şi al Izarlâcului descris de Ion Barbu. Pe străin îl va atrage, chiar dacă va purta numele lui Romain Rolland, în primul rând, cu totul fals, exotismul ţării aşezate la poarta Orientului, pe când romanul lui Govora nu poate fi pătruns decât de cei cunoscători cu adevărat, - fără recuzita şalvarilor şi a giubelei, ai pământului respectiv. Şi-apoi dintre scriitorii ruşi se poate compara tocmai cu cei neamintiţi, Anton Cehov cu precădere şi prin unele rezonanţe, Turgheniev.

 

Ştiind că are în manuscris volumul II al romanului, am insistat să mi-l dea să-l citesc, ceea ce, mai pe urmă, am făcut-o parcurgând cu interes deosebit paginile a două caete umplute cu un scris, de caligraf, îngrijit. Faptul că nu m'am despărţit de ele până nu am ajuns la ultima lor filă, vorbeşte de la sine pentru înfăptuirea lucrului artistic, într'o formă bine închegată. Am rămas convins precum sunt şi astăzi, că mă aflu în faţa unei opere de certă valoare şi frumuseţe, prima ei cinstire impunând scoaterea din temniţa caetelor, în spre lumina tiparului.

 

Când le-am avut bătute la maşină, am reluat cu o mai mare plăcere lectura romanului, întâlnirea cu personagiile lui constituia o revedere cu prieteni dragi şi buni, unii ce făceau parte de mult din fiinţa mea.

 

Prima ne  întâmpină miraculoasa Tamara Cornaiev. Fata blonă, cu ochii albaştrii, este fiică rusului alb Cornaiev, colonel în armata lui Denikin. Pierzându-şi în revoluţie tata şi fraţii, Tamara trăieşte mai mult decât modest cu mama ei, care nici nu vorbeşte româneşte. Datorită greutăţilor materiale este obligată să se retragă din liceu, întrerupându-şi studiile începute. De timpuriu confruntată cu problemele vieţii cele aspre, pare mai matură cu mult decât anii ce-i are: Tamara corespunde tipului de adolescentă serioasă, rusoaica, dar orice altceva decât eroina lui Gib Mihăescu, aceasta din urmă mai mult o statuie onirică, un fel de sărut senzual al lui Rodin, născut din dorinţele, pofte neîmplinite, ale trupului. Pentru Tamara pasiunea înseamnă cu totul altăceva decât un delir al cărnii, ea întrupează temeinicia adevăratei legături "noi când iubim sacrificăm totul, familia, onoarea, viaţa", deci nu departe de perceptele biblice ale nunţii ca taină mistică, săvârşită pe textul unei Cântări a Cântărilor.

 

O scrisoare primită de la viitorul ei iubit, o tulbură, precum nufărul căzut în ape, la fel şi nuvela a cărei eroină se ghiceşte. De-aici până la vizita lui în barcă, pe Nistrul revărsat în jurul casei sale, deschide un drum urcând spre vatra-altar a marei iubiri. Sunt motive multe de a cădea într'o romanţiozitate ieftină şi dulceagă dar aşa ceva este cu tot dinandinsul înconjurată. Felul cum creşte luminată, ca o floare a soarelui, dragoste în sufletul femeii tinere, ne este zugrăvit cu darul unei introspecţii exacte, sentimentul fiind cercetat prin oglinda inimii, ceea ce permite autorului să exclame ca şi Flaubert: "Mme Bovary adică Tamara sunt eu".

 

Nu ne vine în minte o adolescentă asemănătoare, personaj al literaturii române. Tinerele lui Ionel Teodoreanu de exemplu nu sunt fiinţe umane ci mai mult metafore, iar cele ale Hortensiei Papadat-Bengescu radiografii pur şi simplu ale psihicului, fişe sau foi de observaţi, întocmite cu teste mecanizate.

 

Tamara Cornaiev nu-şi găseşte locul decât lângă unele eroine ale lui Lev Tolstoi, de altfel aşa cum îi stă bine oricărei rusoaice autentice.

 

Mihai Livadă, în rolul de iubit, este locotenent în armata română şi încă unul pătruns de simţul datorei, mutat din Maramureş după un proces de spionaj, în orăşelul de pe Nistru, unde se zicea că iubirea pluteşte ca o otravă în aer. După aventurile cu Ida Goldenberg şi Lealea Mazilu, Tamara apare în viaţa lui cu un vis de primăvară, frumoasă şi pură, icoană a Fecioriei. În fond, fata deşi răspunde sentimentelor sale, îi cere respect şi seriozitate, ceea ce duce în cele din urmă la o idilă, fără nimic idilic în ea, iubiţi ajung să se sărute doar atunci când se vor despărţi după presimţămintele întemeiate ale, ei, pentru totdeauna. Deci dragostea se păstrează până la urmă virginală şi nepătată ceea ce îi împrumută şi mai multă tensiune.

 

Finalul fără să fie căutat este sublim ca al lui Tristan şi Isolda. Trimiţând pe agentul U 513 să i-o aducă pe Tamara din Basarabia ocupată de ruşi, el aşteptând-o pe celălalt mal al Prutului, femeia se prăpădeşte în faţa ochilor neputincioşi ai iubitului, fiind târâtă de câinele grănicerilor ruşi în apele murdare ale râului.

 

Oare nu mai prezenţă comandantului său, Popescu îl va împiedeca pe Livadă să nu sară în ajutorul iubitei sale? Am fi dorit ca să-şi fi unit pentru ultima oară mâinile, în moarte, dar aceasta poate nu ar fi corespuns adevărului urmărit până la suferinţă disperată, la rece însă, de un autor prosector.

 

Sfârşitul Tamarei în tragismul său, poate fi comparat cu scufundarea în beznă a lui Radu Comşa din romanul Intunecare de Cezar Petrescu. Romanul prin desnodământul respectiv atinge, de bună seamă, un apogeu simfonic, terminat într'un adagio mai mult decât sfâşietor, încăodată leitmotivul sună sub foşnirea aceluiaş tremolo de vioară, exprimând pe acel "Ci moartea şi iubirea sunt surori" adică două feţe ale Eternităţii.

 

Paralel cu destinul eroilor principali se desfăşoară o serie de întâmplări aparţinând altor personagii.

 

Aşa este cazul loconentului Dafin, iubitul Verei, ajuns în faţă comisiei de reformă fiindcă l-a acuzat pe locotenent-colonelul Marotin de hoţie. Deşi apărat de Livadă, cauza lui de la început se arată pierdută. De reţinut, cu această ocazie, descrierea vechiului târg al Ieşului asupra căreia vom reveni ceva mai încolo. Sinuciderea lui Dafin chiar în primele pagini ale romanului, demonstrează că autorul nu este dispus să respecte neapărat canonele clasice ale povestirii, fortissimo-ul se declanşează chiar de la început, cum se poate întâmpla numai la un autor neortodox faţă de dogmele construirii unui roman.

 

Pavel Mucenicu judecătorul iubeşte pe Olea Smântână, dar nu ajunge la ea fiindcă nu-i înţelege pasiunea; pe această cale deşi într'un rol episodic, Olea rusoaica, este o copie matură a Tamarei, iubirea ei fiind definită între aceleaşi limite ale tăriei sale.

 

Dintre ofiţeri se remarcă în cele dintâi căpitanul Băltăreţu, cu toate rondurile şi trimiterile de spioni dincolo pe malul celălalt al Nistrului, la ruşi; trăieşte departe de oraş în sânul naturii şi al singurătăţii, cu tristul regret al unei iubiri, cu conştiinţă mai mult imaginară. Va cădea în mâna ruşilor unde va fi anchetat pentru activitatea sa de spionaj, mai apoi reformat din armată din cauză de "laşitate". Îşi va duce civilia cu demnitate fără să protesteze, ştiind că totul este inutil. În înţelepciunea lui consideră că toate relele abătute peste capul oamenilor se datoresc păcatelor din ei, şi simte simpatie pentru atitudinea eroică, deşi nu era mai mult decât un provincial bonom, lipsit de pretenţii. Figura lui Băltăreţu nu se va şterge uşor din memoria cititoriului, amintindu-i iar de unii eroi anonimi dar sublimi în felul lor, ai lui Anton Pavlovici Cehov.

 

Pe undele altor file smulse din caetul de scriitor al lui Mihai Livadă suntem purtaţi la familia de răzeşi din Modova de jos, a cărei descriere pentru pitorescul ei o vom reda prin citate scoase direct din textul romanului. Aici am reţine reîntâlnirea cu mormântul lui Corinel, avută pe aripile timpului mort, stropită cu polenul de miere al reverberaţiei mult mai spontane decât analiza proustiană condusă de filozofia lui Bergson, din această cauză suvenirul poate fi în aceeaşi măsură şi un vals cântat la pian. Şi se ajunge la concluzia că neăndoios Corinel reprezintă şi cadra de aur a adolescenţei pe veci pierdute.

 

Dintre toţi ca un alt adevărat erou al romanului se împune sublocotenentul Adrian Vrajă tânăr sfios ca o fată mare. Pe furiş spus să nu audă numeni îi destăinuieşte că ar fi legionar ceea ce de-acuma ne-ar determina să-i urmărim mai cu atenţie discuţiile aprinse cu maiorul Popescu. Ultimul cinstit în credinţele sale, posedă o mentalitate comună, cu mari speranţe în ajutorul Franţei, Angliei cât şi în domnia lui Carol al doilea.

 

Vrajă pleacă de la premiza că Rusia şi bolşevismul sunt cel mai mari duşmani ai Românilor, prin urmare alianţa cu Germania ar fi inevitabilă, dacă vroim să ne salvăm  viitorul ca neam. Rând pe rând pe rând, realităţile din jur i-au dat dreptate deplină lui Vrajă, astfel că la un moment dat maiorul Popescu se trezi comentând părerile lui Vrajă combătute de el mai devreme.

 

Una din descrierile zguduitoare ale romanului o formează moartea lui Vrajă. Mişcat de cedarea fără rezistenţă a Basarabiei, el nu înţelege să se retragă dar nici să calce ordinul şi să deschidă focul împotriva invadatorilor. Încercuit de o bandă de bolşevici, paraşutaţi este împuşcat, nu înainte de a constata că roboţii ruşi cu automate în mâini sunt femei, urmaşele degradate ale rusoaicelor lui Tolstoi, Dostoievski şi a celei visate de câtre Gib Mihăescu.

 

Jertfa lui Adrian Vrajă are proporţii homerice, aparţine eroului şi eroismului aşa cum îl teoretiza bunul Băltăreţu, şi în care credea, cum ştim de acum şi Govora.

 

Ca personaje negative dintre toţi se distinge colonelul Marotin şi subalternii săi. După procesul cu Dafin, învinuitul de fraudă, Marotin, nu mumai că scapă basma curată dar superiorii de la Bucureşti îi răsplătesc venalitatea numindu-l prefect al oraşului de pe Nistru, punându-i pe umeri şi a treia tresă de colonel. În funcţia sa administrativă, Marotin se arată mare meşter în prelucrarea statisticelor şi diagramelor raportate la centru, fapte ce îi vor aduce premii pe ţară, nemulţumirea lui fiind mare, pe cât de impertinentă, că s'a găsit altul mai şmecher în mânuirea creionului de i-a suflat meritatul loc întăi. Când va vrea să înfiinţeze o cantină adună pe bogătaşii evrei storcându-le sumele necesare, jumătate din ele poposesa în buzunarele lui şi ale colaboratorilor săi. Inspecţia Ministerului, în faţa căruia sunt adhoc sechestrate de pe la negustori principalele alimente de aprovizionare, iese excelentă, felul cum propune Marotin pe oamenii săi la decoraţia meritului sanitar este de un comic amar, satria priveşte un întreg aparat birocratic.

 

Evenimentele în continuare se precipită, Ruşii ocupă ţara dintre Prut şi Nistru în vara anului 1939. Surprinşi de inamicul care nu respecta nici zilele prevăzute pentru retragere, soldaţii şi ofiţerii români sunt batjocoriţi pe de o parte de armata de ocupaţie rusă, pe de altă parte de populaţia civilă evreiască în primul rând.  N. Govora ca martor ocular are curajul să descrie o realitate aşa cum s'a întâmplat de-aceea s'ar face o mare nedreptate dacă ar fi învinuit de antisemitism. Populaţia românească din Moldova revoltată de respectiva comportare din partea celora ajutaţi de curând cu expulzarea lor din Polonia de câtre nemţi, au recurs în compensaţie la anumite progromuri cu caracter local, stinse în curând din proprie iniţiativă. Vina principală pentru învrăjbirea celor două  popoare, a revenit elementelor comuniste evreeşti din Basarabia pe-atunci fascinate încă de spectrul victorios al comunismului internaţional.

 

Cazul ofiţerului Epure sinucis şi al multora alţii, scuipaţi şi huliţi, după ce li s'au rupt gradele de pe umeri, iar ei aveau ordin să nu reacţioneze în niciun fel, sunt prea cunoscute şi povestite de toţi ce până mai ieri le-au trăit, pentru a mai putea fi puse în discuţie.

 

Dar autorul nu se opreşte aici, la acest unic aspect, când nu pregetă să arate cât de departe s'a postat administraţia românească de ţăranul basarabean şi interesele sale. De-aceea sub umilinţa batjocorii suferite, reprezentanţii români rămaşi în locul lui Marotin pentru a preda prefectura bolşevicilor, ei înşişi recunosc că pe undeva îşi plătesc păcatele şi greşelile trecutului. Desigur cea mai strălucită pildă era chiar Marotin, cel ce a avut grija să se retragă la timp, grăbindu-se să-şi găsească rosturi pe alte meleaguri, mai grase.

 

Chiar Livadă confruntat cu ţăranii destul de îndiferenţi la ceea ce se petrecea în jurul lor, îşi impută cu regret că a trăit străin de sat şi oamenii lui, adevăraţi băştinaşi ai sfântului pământ românesc al Basarabiei. De altfel pentru a-i consola pe Livadă i-aşi aminti că întocmai a păţit, şi Lev Tolstoi, prin eroul său Petru Bezukov, doar între zidurile arzânde ale Moscovei, l-a descoperit pe marele Platon Karataev, întruchiparea ţăranului rus.

 

Este drept că Govora face rechizitoriul dur al clasei conducătoare politice, principala vinovată pentru dezastrul armatei române, căreia i-a impus umilitoarea retragere fără nicio minimă rezistenţă, dar spre cinstea lui, nu cruţă pe nimeni, deci nu aplică nedreapta luptă de clasă, baza învăţăturii bolşevice.

 

Ca şi mulţi intelectuali români, printre ei am văzut că se înscrie şi Pamfil Şeicaru, Govora a iubit ţăranul român din care şi el se trăgea, a făcut politică ţărănistă fără să fie angajat în niciun partid, inclusiv nici în cel condus de I. Mihalache, şi asta fiindcă precursorii lui care de mult i-au slujit drept modele, au fost să-i cităm, pe domnitorul Al.I. Cuza numit de el "domnul ţăranilor" şi în cele dintâi pe Mihai Eminescu, fiindcă împărtăşea că ofiţerul nostru ideea că ţărănimea reprezintă "talpa ţării" româneşti.

 

În ansamblu romanul deşi condus pe atâtea planuri, constituie un întreg arhitectural, în structura sa unitară cu greu ar putea cineva să evidenţieze vreo fisură cât de mică. Tablourile fidel redate, aproape cinematografic, evită cu ştiinţă orice poetizare, referinţa făcându-se direct la actul vital în sine, îl înteresează doar dezbaterea experienţei trăite, de unde obiectivarea rigidă şi neîmblânzită de niciun compromis sentimental.

 

Se practică un realism rebrenian, cu iz existenţialist cultivând cu pasiune şi monotonia trenantă a unui eveniment diurn, cu întoarcerea lui pe o faţă şi alta cum fac negustorii de blănuri, cu intenţia finală de a scoate pe masă şi cea mai intimă cută, adică esenţialui şi particularul, ceea ce ne determină să-l apropiem de americanul Faulkner şi metoda sa de creaţie. Dar dacă subliniem tendinţele moderniste din scrisul lui Govora înţelegem că ele sunt produse ale înconştientului său, adică vin din intuiţie şi nu dintr'o înclinare raţională. Adică, lui nu i-ar fi trecut prin minte să împlinească dorinţa lui Flaubert "să scrie despre nimic", gând pus în aplicare de un Joyce, de pildă, chiar dacă până şi scrisul automat suprarealist, s'a demonstrat a fi o schimonoseală fabricată tot cu mintea, numai că totul se răstoarnă şi se schimbă după voinţa tot conştientă a scriitorului. Astfel, deoarece nu există scris şi vorbire în afara conştiinţei, ne referim la domeniul creaţiei, opera oricât de aiurită tot autorul e de vină.

 

Deci ar fi să ne corectăm, una din sursele scrisului de romancier a lui Govora, nu e arta modernistă, nici chiar Faulkner pe care sigur nici nu l-a citit, este harul de povestitor cu care a înzestrat bunul Dumezeu poporul român, în deosebi cel moldovean. Aşa cum marele Sadoveanu a învăţat arta de a scrie de la mamă-sa analfabeta Porfira Ursachi, din poveştile pe care i le relata ca dintr'un sac fără fund, ori Vasile Posteucă din cele auzite de la mama lui ţăranca Ilenuţa lui Maftei, şi Govora originar din Moldova de jos, de la Galbeni, a putut să afle de la maică-sa toate basmele, minuni ale lumii, ori de la Unchieşii din tabloul lui Şt. Dimitrescu, surprinzându-i pe când se aflau toţi trei, îmbrăcaţi de sărbătoare, dumineca sau la alt praznic, în biserică. Nu mai că în Moldova de jos poveştile nu erau atât de luminoase ca în Moldova de sus şi Bucovina, adeseori eroii erau prigoniţi de iele sau de balauri, pricină din care Făt-Frumos ori Cosânzeana nu se mai întorceau acasă, le rămânea mormântul printre străini. Atmosfera acestui pământ o vedem răsfrântă în romanul lui Govora şi cu atât mai mult în poezia lui de care încă vom vorbi. Destinul oamenilor nu e atât de norocos şi adeseori moartea îşi lasă urmele, acolo unde ar trebui să domnească florile luminii. Ar mai fi de menţionat că cel mai caracteristic poet al Moldovei de jos - astfel am spus totul - este Bacovia.

 

În orice caz, mijloacele manevrate de romancierul nostru, cu deosebit  simţ şi pricepere, asigură baza edificiului de marmură scumpă, unei cărţi cum este şi cea prezentă, scrisă în veghea lucrului inspirat.

 

Cel ce va analiza într'o zi opera lui N. Govora, va putea constata ceva uimitor: fără să se considere poet a scris poezii de care ar fi mândru cel mai ales poet sau romane cum numai cei din primele fotolii de orchestră ale artei sunt în stare să realizeze. Şi totuşi el, Govora, este mai bine cunoscut ca şi comentator de istorie politică şi critic al ei, sarcina primordială a ziaristului inclusiv polemist, nu neapărat pamfletar. Oare nu aşa i s'a întâmplat şi lui Machiavelli, om de stat, creatorul Principelui, reevaluat mai târziu ca autor al capodoperei, Mandragola?

 

Romanul "Undeva pe Nistru, Tamara Cornaiev" rămâne cu paginile sale de pace, de război şi de iubire, în dublul Panteon al literaturii şi istoriei române, povestind veacurilor unele din epopeile robitei ţări, Basarabia.

Oct. 1980

 

Prezentarea cărţii destul de rezumativă, cuprinde iubirea dintre Mihai Livadă şi rusoaica Tamara Cornaiev, terminată în mod tragic. La fel se descriu încă multe alte personaje, cartea recomandându-se ca un întreg, bine cizelat are o indiscutabilă valoare artistică.

 

Mai jos voi reda câteva fragmente, citate mai întinse din carte, făcute cu scopul ca ele să-l apropie pe cititor de un text încă nepublicat, nu in cele din urmă să-şi dea seama de stilul autorului şi de reuşitele sale literare. In acest scop vom selecta descrierile  şi amintirile autorului în legătură chiar de la început cu dulcele târg al Ieşului, şi apoi cu oamenii şi locurile sale natale din sudul Moldovei. Vom încheia cu o parte ceva mai lungă  privind finalul romanului, în acelaşi timp şi apogeul acţiunii, din toate punctele de vedere un vârf al creaţiei date.

 

Chiar din capitol I, Mihai Livadă călătoreşte la Iaşi  unde locotenentului Dafin i s'a intentat un proces din cauză că l-a invinuit pe locotenent-colonelul Marotin de hoţie. Deşi venit cu treburi importante, el îl apăra pe locotenentul Dafin, totuşi mai găsise timp să arunce câteva priviri spre Iaşul cel de altădată:

"La Iaşi sosise la ora trei şi când coborî pe peron lui Livadă începuse să-i bată inima ca şi când ar merge la o întâlnire de dragoste. Nu mai fusese la Iaşi de multă vreme şi oraşul acesta e pentru dânsul leagănul adolescenţei, oraşul visărilor nebunatice, legate de vârsta dintre copilărie şi bărbăţie. Fiecare loc din acest oraş, e legat de o amintire.

 

Oraşul e tăcut, trecătorii sunt rari, se reduc la câţiva cheflii întârziaţi, la câteva localuri răbufnesc rar acorduri de instrumente. Lui Livadă, Iaşi i se pare un oraş adormit, încremenit, întors cu faţa către trecut. Străzile sunt murdare, neîngrijite, dar pe ele în orele acestea târzii, rătăcesc umbrele domnitorilor, ale domniţelor şi ale boerilor iubitori de glie. Pe aceste străzi, ratăcesc umbre evocate cândva de bunicui lui. Are impresia că păşeşte pe urmele paşilor voievodali ai lui Ştefan cel mare, pe urmele paşilor însângeraţi ai lăpuşneanului şi Ducăi Vodă sau pe urmele paşilor nefericiţi ai lui Vodă Cuza. Pe strada Carol amintirile se grămădesc sfioase. Au trecut atâţia ani de când nu a mai fost în Iaşi, dar nimic nu s'a schimbat aici. Castanii sunt tot aşa de stufoşi, casele boiereşti tot aşa de înveşmântate in taină.

 

Bătrânul liceu e şi el cufundat în tăcere, dormitoarele sunt goale, elevii sunt plecaţi în vacanţă. Livadă îşi sprijină capul de zăbrele. Din stradă descoperă ferestrele claselor sau dormitoarelor prin care a trecut. Într'acele de sus era în clasa a şasea. Când era de planton se gândea la Antonia, becul din stradă era clătinat de vânt, când se ridica, dormitorul era inundat de o lumină galbenă înghetaţă de frig, iar când revenea, dormitorul era din nou confundat în întuneric."

 

O impresionantă descriere a Iaşului, în acelaşi timp străzile pe care mai calcă domnii şi domniţele vremilor trecute dar şi liceul unde fostul elev îşi recunoaşte fostele clase şi dormitoare şi îi venea în minte becul luminat galben bătut de vânt, când se ridica dormitorul era inundat de lumină, când cobora era cufundat din nou în întunerec. Se pare că în Iaşi toate au rămas neschimbate.

 

Drept urmare, va explica lui Dafin ce-i aia Trei Sarmale, şi o face cu aerul că stăpâneşte ca un mag multele taine ale oraşului: "Cine n'a văzut Trei Sarmale, nu poate spune că a văzut Iaşul. Vedeţi oraşul acesta are specificul lui. Nimic din ce este în Iaşi, nu are corespondent în alte oraşe ale ţării. Poate că ar putea fi asemănat cu Heidelbergul, ceea ce este Heidelbergul pentru Germania, este Iaşul pentru Ţara noastră. Atâtea biserici străvechi, ai căror ctitori îşi au locul lor în zbuciumata istorie a Ţarii noastre, atâtea muzee, şcoli, facultăţi, spitale, biblioteci, toate legate de un nume care a reprezentat ceva în trecutul neamului. Din nefericire timpul nu ne va permite să vedem nimic. Şi fiindcă numai diseară vom fi liberi, vom vedea atunci o altă faţetă a Iaşului; vom merge la Trei Sarmale. Şi fiindcă Dafin e curios să ştie ce-i cu aceste sarmale, Livadă se grăbeşte să-l lămurească. -  Domnule locotenent, Trei Sarmale, e un restaurant sau mai degrabă o grădină de vară. Se află la marginea oraşului, spre Socola. O grădină ca toate grădinile, veţi putea spune şi totuşi nu este aşa. Grădina aceasta e sălbatecă. Mâna omului nu a intervenit să facă nicio alee, să pună nicio lopată de nisip, să netezească terenul, sau să tundă iarba. Totul este aşa cum a lăsat natură. Mesele sunt aşezate pe sub pomi, în mod neregulat, cu florile şi ierburile în preajmă, crescute în dezordine cu crengile aplecate până în pahare. In seara aceasta cred că va fi şi mai frumos, căci mirosul florilor de tei trebuie să fie o poezie. Printre aceste mese se strecoară muzicanţi, care vin să-ţi cânte la ureche, cântece de inimă albastră. În seara aceasta vom bea un cotnar, dar nu unul ajuns poate botezat pe malul Nistrului, ci aici la Iaşi, aproape de izvorul lui. Şi fără îndoială ne vom distra de minune, mai ales când vom ieşi învingători, căci nu putem ieşi decât învingători, nu-i aşa domnule locotenent?"

 

Nu poate fi uitat nici drumul pelerinului, cel de inimă: “Paşi le rătăcesc acuma pe aleele Copoului, pe sub teii în floare şi ajung la teiul lui Eminescu, tei sub care-i plăcea poetului mort nebun, să viseze. Eminescu a iubit mult teiul şi parfumul florilor lui. În mai  multe poezii, el numeşte teiul "sfânt": De-asupră-mi teiul sfânt / Să-şi scuture floarea, spune el în poezia / Mai am un singur dor.”

 

Mihai Livadă subliniază faptul că marele poet român numeşte teiul "sfânt" ceea ce aduce lămuriri şi asupra versurilor "Reverse dulci scântei / Atotştiutoarea" atribuit de I. Dodu Bălan lunii de pe cer, ori noi nu-i dăm dreptate, scopul său era să înlăture orice efect mistic din versurilor respective. Şi în cazul că teiul este sfânt, ca în versiunea I-a şi mai ales a doua De-oi adormi, teiul sfânt îşi scutură floarea de-asupra poetului, săvârşeşte un ritual fără rost dacă am considera acel "Reverse dulci scântei / Atotştiutoarea / " ca o simplă proprietate a lunii, ca element astral, printre stele. Ori pentru a percepe cu adevărat, în toată profunzimea pe acel "tei sfânt"  va trebui să-l depăşim prin "Atotştiutoarea" şi să-i dăm al doilea înţeles metaforic aşa cum o face chiar poetul în Luceafărul când spune că fata de împărat e mândra în toate cele "Cum e Fecioara între sfinţi, / Şi luna între stele". Într'o altă versiune a Lucefărului poetul scrie "Cum e Maria printre sfinţi", de unde putem deduce că Atotştiutoarea se referă în cazul dat la Fecioara Maria, simbolul transcendent al lunii, depăşind-o ca simplu astru ceresc, respectivele scântei izvorăsc din nestematele ce-i împodobesc coroana de pe creştet. De altfel în varianta a treia din care versurile respective sunt puse pe mormântul poetului, cuvântul "sfânt" e scos, lăsând deschis misterul izvorului ce reversă dulcile scântei. Din contră în versiunea 2-a, strofa e cât se poate de clară:

 

Să treacă lin prin vânt

Atotştiutoarea,

De-asupră-mi teiul sfânt

Să-şi scurure floarea.

 

De-altfel, marele poet ştiind că în poezie totul e sugestie nu cunoaştere pură, restul de mister constituie de cele mai multe ori esenţa unei plăsmuiri lirice, astfel că şi în Mai am un singur dor nu-şi duce explicarea până la capăt, îl lasă pe cititor s'o simtă, ori în acest sens nici un iubitor al versurilor eminesciene, citind fragmentul din Mai am un singur dor de pe crucea sa, nu a pus la îndoială că prin Atotştiutoarea autorul s'a gândit la Fecioara Maria, prin lumina ei s'a preasfinţit şi "teiul sfânt" scuturându-şi deasupră lui floarea. Deci, Dodo Bălan căuta să demitizeze şi chiar să profaneze viziunea ce-o transmite Mihai Eminescu prin limbajul simţirii sale celor ce-l citesc, cu inima.

 

Prin Mai am un singur dor de Eminescu şi prin cântecul popular Mioriţa, ni se descrie dragostea românului faţă de natură, de unde se şi spune "codrul, frate cu românul" în ea îşi duc viaţa şi îşi are trăirile cele mai autentice, dar nu numai atât, elementele naturii îi asigură chiar şi moartea ca pe un ritual de nunţă cosmică, Dumnezeu revelându-se în sânul el sofianic, sub forma transcendentului care coboară.

 

Acest sentiment atât de autohton îi aflăm exteriorizat şi în romanul lui Govora, îl vom reda întocmai în paginile următoare: "Livadă e obosit, Băltăreţu observă şi de-aceea se grăbeşte să termine Cotnarul". Bidiviule, observ că eşti obosit. Ţi-aşi face o propunere. N'ai fi dispus să mergi mâine seara pe frontieră? Acuma e frumos prin hăţişurile de la malul Nistrului. Eu m'am obişnuit cu el. Te simţi acolo singur, sub cer şi sub stele, în mijlocul naturii fermecătoare, pe malul unei ape leneşe obosite, o apă de unde începe o lume necunoscută, o taină. Ai de multe ori împresia că eşti izolat de lume, că te pândeşte o primejdie, că o barcă va spinteca apele Nistrului, şi că mâni vrăjmaşe te vo răpi, ca să te ducă în necunoscut. Vino, dacă nu ai altceva mai bun de făcut ...".

 

"E o seară liniştită, călduţă, molcomă, de sfârşit de Iunie. Nu au început căldurile cele mari, dar în curând ele se vor deslănţui sufocante nemiloase, venind dinspre stepele ruseşti, ca şi crivăţul aprig din timpul iernii. Deocamdată însă, e încă o vreme minunată, o seară în care e bine să stai sub un copac, cu faţa către cer, cu mâinile sub cap şi să auzi aproape, şuşoşitul apelor Nistrului, cântând o melodie molatică, melodie  pe care bătrânul fluviu o şopteşte de veacuri. Livadă simte cum alături, Serghei şi cu ajutoarele lui pregătesc mâncarea, borşul de crap, cega prăjită, şi somnul cu mujdei de usturoiu şi cu mămăliguţă, iar un altul sub supravegherea lui Băltăreţu, pune vinul la ghiaţă, căci bătrânul s'a îngrijit de toate.

 

Serghei a făcut din crengi tăiate cu cuţitul un prepeleac din care atârnă ceaunul în care a aruncat un pumn de făină şi unul de sare, iar alături peştele sfârâie pe jar, un miros care-i gâdilă nările lui Livadă. Toţi sunt ocupaţi, aleargă încoace şi încolo ca şi soldaţii, şi toţi o fac cu dragoste, căci ştiu că bătrânul va avea grijă de ei, şi le va uda şi lor peştele prăjit cu un pahar de ţuică, şi unul sau chiar mai multe de vin şi vor avea şi ei ocazia în seara aceasta să fumeze o ţigară bună, parfumată .... .

 

S'a înserat şi pescarii au făcut un foc mare, care îşi înalţă flăcările galbene, pâlpâitoare către cer, proectând umbrele celor din jurul lui, pe hăţişurile negre. Privighetorile şi-au început concertul, un concert neverosimil, aşa de multe sunt păsările acestea pe aici şi aşa de fermecătoare sunt trilurile lor ... .

 

Odată cu saramura de somn cu mămăliguţă, începe vinul să aibă căutare. - Hei prietene, nu am cotnar, dar am câteva sticle de Şaba, care cred că vor fi apreciate cum trebuie. Adevărată doctorie, doctorie pentru durerile sufletului, pentru bolile inimii, pentru dragoste.

 

Băltăreţu priveşte cu coada ochiului la Livadă, ca să vadă cum reacţionează, dar când vede că acesta îşi bea paharul în linişte, că nu tresare măcar, se bucură şi-şi spune că desigur convalascenţa este pe sfârşite. După ce au mâncat şi peştele prăjit, soldaţii şi ceilalţi pescari pleacă la culcare, şi lângă dânşii rămâne numai Serghei, care să aibă grijă de foc, pentru ca să fugă ţânţarii. S'au întins amândoi pe iarbă, sătui, bine dispuşi şi fumează. Livadă îl priveşte pe furiş pe Băltăreţu şi se întreabă ce fel de om e acesta, care trăieşte de 20 de ani numai prin hăţişuri de frontieră, numai pe maluri de ape, printre soldaţi şi pescari, fără să simtă nevoia ca să deschidă un ziar, sa citească o carte, o poezie.

 

Ce s'o fi petrecând în capul acestui om, ce gânduri îl frământă, şi ce dramă i-a răsturnat viaţa de demult, de s'a resemnat s'o trăiască, să ducă o viaţă stranie, înfăşurată în taină?

... .

 

Tăcerea s'a întins peste fire ca un linţoliu, numai greerii şi privighetorile, cântă, cântă mereu. Şi din când în când, câte un foc de puşcă sfâşie pânza grea a tăcerii, dincolo, peste Nistru ...".

 

Povestea lui Băltăreţu, de dragoste, nu e prea înteresantă, dar o reproduc pentru a risipi orice curiozitate din partea celor ce ar fi găsit vreo taină în comportarea acestui domn:

 

"Povestea căpitanului Băltăreţu se înfiripează, începe să se depene, molcomă la lumina tremurătoare a focului păzit de Serghei, şi întovărăşit de trilurile privighetorilor, care se pare că în noaptea asta au înebunit".

 

"Eu n'am iubit decât odată în viaţă, amice, Ştiu că n'am făcut bine, dar ce pot face, fiecare îşi poartă paşii, după cum îi este destinul şi firea. Firea mea a fost cam păcătoasă. Mi s'a legat inima de o femeie, aceea m'a înşelat, pe alta n'am mai putut iubi. Eram sublocotenent de grăniceri la Turtucaia. Pe atunci eram şi eu svelt, aveam şi eu o chică de haiduc, nu bulevard de la frunte până la ceafă ca acuma, şi călăream ca un smeu. Inima mi s'a legat de fata unui notar, dintr'un sat de pe frontieră. Fata era bulgăroaică şi era frumoasă, sau cel puţin aşa mi se părea mie. E destul că o iubeam, şi hotărâsem să ne căsătorim. Pentru ca s'o văd făceam noaptea 30 de kilometri călare de la reşedinţa plutonului până la satul ei. Într'o iarnă am fost detaşat la regiment pentru o luna de zile. Luna aceea a fost un chin pentru mine. Când s'a terminat, am plecat cu primul tren, m'a apucat un viscol, trenul s'a înzăpezit şi însfârşit, tocmai după trei zile am ajuns acasă. Era un ger şi un întunerec ca smoala. Am dat ordin să mi se pregătească calul. Toţi m'au sfătuit să mă liniştesc, să aştept până a doua zi, dar ţi-ai găsit să te înţeleagă sublocotenentul Băltăreţu. Mi-am luat o puşcă în spate şi am plecat. Am rătăcit drumul, am orbecăit prin întuneric, calul se înfunda în zăpadă până la burtă şi la satul iubitei nu am ajuns decât a doua zi la prânz. Am sărit repede din şea şi am intrat în curte, tremurând de emoţie. Dar nu a mai ieşit ea, cum se întâmpla înainte, să mă întâmpine. A ieşit tatăl ei, jenat, încurcat, bâlbâindu-se. Nu pricepeam ce-mi spune. Când am priceput, am crezut că se cufundă pământul cu mine. Iubita mea se logodise chiar în noaptea aceea cu un tânăr din neamul ei ...".

 

"  - Iată, dragul meu, în ce constă taina mea, taină care le-a dat mult de lucru cucoanelor prin târgurile de margine prin care am umblat. E simplă, cum simplă a fost şi viaţa mea. De atunci nu mai pot avea încredere în nicio femeie, şi de-aceea nu am mai stat de vorbă cu nici una. Femeile sunt nişte păpuşi fără suflet."

 

Mihai Livadă avea închise într'un scrin multe caete cu încercări literare mai vechi, printre acestea unul de poezii şi unul mai gros pe care îl deschide şi citeşte "Ape tulburi" roman de Mihai Livadă în care s'a ocupat cu locurile sale natale şi cu oamenii familiei lui, în câteva episoade scrise, mai mult decât interesante: "Locurile acelea din ţinutul Moldovei de jos, nu pot primi decât o caracterizare: banale, dezolant de banale. Ochiul întâlneşte dealuri moi, acoperite de vii, pomi şi cereale toate lucrate în mod superficial, de nişte ţărani înapoiaţi şi nepricepuţi. Nimic nu poate să constituie o atracţie pentru vizitatori streini şi nimeni nu şi-a pierdut de altfel timpul, prin aceste ţinuturi."

 

În apropierea satului Polocin se află un deal cu numele Cetăţuia, în legătură cu el circulă legenda că numele i-ar veni de la o cetate dacă sau romană, s'au făcut cercetări în vederea descoperirii în pântecele dealului a unor obiecte care ar putea înteresa pe istorici dar totul s'a rezumat la nişte zvonuri vagi ca şi legendele mai vechi despre existenţa unei cetăţi dace sau romane.  După această scurtă digresiune să ne întoarcem la textul propriu zis al romanului: "Pământul este neproductiv şi în anii secetoşi sau cu ploaie puţină, semănăturile se chircesc, izlazurile rămân pe ele numai cu mărăcini şi roadele culese la sfârşit, nu scot nici sămânţa învestită. Malurile râpoase se găsesc pretutindeni, ceea ce face aspectul şi mai trist. Totuşi, satele care se întind pe aceste dealuri sunt destul de mari şi bogate. Cel mai mare şi mai bogat e Polocinul, despre care s'a mai pomenit, vin apoi, Brăhăseştii, Galbenii şi Nărteştii. Înaintea războiului mondial toate aceste sate erau sărace, dar locuitorii erau mândri şi colţoşi, deoarece satele erau răzeşeşti, păstrătoare a unor tradiţii de libertate, care tot după legende, s'ar fi întins până în timpurile lui Ştefan cel mare ... Se spunea anume că în taşca de piele de bou a lui Nicolae Lazăr din Polocin, s'ar găşi un act scris în slavoneşte şi că în acel act se vorbeşte de un domnitor cu numele Ştefan, care ar fi dat Polocinenilor o sfoară de moşie ca urmare a unei comportăti vitejeşti, în vremuri de izbelişte. Tot în acel act s'ar spune că numele satului se trage de la primul om care şi -a stabilit aşezarea pe aceste locuri şi care s'ar fi numit Poloacă sau Poleacă, ceea ce-i face pe unii să creadă că ar fi fost de origine poloneză. Dar nimeni n'ar putea spune ceva precis, deoarece singurul om din sat care desluşeşte buchile slavoneşti scrise de mână, este posesorul acelui act, bătrânul Nicolae Lazăr, dar acesta păstrează actele ca un avar, şi nu le-ar încredinţa cu nici un preţ unor cercetători străini, chiar dacă s'ar găsi cineva ca să-şi piardă timpul cu asemenea nimicuri ... După războiul mondial, lucrurile s'au schimbat. Latifundiarii care-şi aveau proprietăţile pe acele locuri, ca Tufan, Plagino sau Crisoveloni, şi-au scos moşiile în vânzare, înainte de a fi expropriaţi. Crisoveloni şi Plagino şi-au mai păstrat o parte din moşii şi conacurile, dar Tufan şi-a vândut totul. Ţăranii nepricepuţi au dărâmat conacul şi-au secat iazul, aşa că singurele locuri care pe acele vremuri prezentau o oază de frumuseţe şi interes, astăzi sunt doar dărâmături de ziduri înverzite de muşchi, printre care şi-au făcut cuiburi cucuvelele. Dacă ar trece pe acolo un străin iubitor de trecut, s'ar opri desigur înfiorat văzând acele ziduri, şi s'ar gândi poate că între ele s'au desfăşurat drame sau s'au consumat fericiri, că au visat sau suferit, femei şi bărbaţi că au fost botezuri şi nunţi, că au cântat muzici şi că veselia şi tristeţea s'au alternat, ca în toate locurile şi în toate timpurile, dar probabil că până acuma, pe nici un om cu asemenea idealuri, nu l-au purtat paşii pe aici ... ..

 

Imediat după războiu, în Polocin se găseau ţărani care aveau 55 de hectare, mulţi între 30-40 hectare, cea mai mare parte între 10-20 şi nici într'un caz nu se găsea nimeni care să aibe sub 5 hectare de pământ ... Ca urmare a acestei îmbogăţiri, casele Polocinenilor s'au mai înălţat şi înfrumuseţat, fetele vin la horă cu ciorapi de mătase, pantofi de lac şi paltoane de blană, dar toate sunt numai stări de suprafaţă. Ţăranii mănâncă tot mămăligă şi borş de fasole la o masă cu trei picioare, nu ştiu să întrebuinţeze cuţitul şi furculiţa, iar moda fetelor care vor să imite pe orăşence este cel puţin cu câteva sezoane dacă nu cu câţiva ani în urmă.

 

Apele care străbat aceste ţinuturi sunt mici şi neînsemnate, şi Zeletinul şi Berheciul, în timpul verilor secetoase, seacă complet, ceea ce face ca aspectul ţinutului să fie şi mai jalnic, în loc să fie înfrumuseţat. Bârladul, destul de nenorocit şi el, curge mai departe spre Est, aşa că singurele ape de pe aici sunt aceste pâraie, Zeletinul şi Berheciul. Zeletinul izvorăşte din nordul judeţului, are un curs mai lung şi aproape rectiliniu, după toate legile geografice, Berheciul care este mai scurt şi-şi îndreaptă albia pentru a-şi vărsa apele puţine în Zeletin, este un afluent, totuşi sătenii de prin partea locului îl condideră afluent pe Zeletin şi  apa după unirea lor, poartă numele de Berheciu ...".

 

"După Polocin care îşi are blazonul culturii, urmează Galbenii care deşi este mai mic e însemnat prin numărul boerinaşilor care se găsesc în cel. Cel mai bogat nu este Plagino, deşi i-a păstrat o parte din pământuri şi conacul, ci un altui căruia toţi îi zic căpitanul Vanghele. Acesta a fost pe vremuri căpitan de jandarmi iar în timpurile mai apropiate, de mai multe ori prefectul judeţului. Despre el se spune că ar avea averea ca urmare a unei lovituri serioase la jocul de cărţi şi că ar fi cam certat cu morala, căci după ce şi-a părăsit soţia, a trăit cu cumnată-sa. Dar aceste chestiuni le colportează ţăranii cu mare fereală, deoarece Vanghele îşi are renumele de aprig la mânie, şi fiecare socoate că mai bine să fugi de nebun decât să-i ieşi în cale.

 

Un altul, care deşi mai mic, prezibtă pentru toţi cei din partea locului o importanţă mai mare, e Culai Livadă. Importanţa lui decurge din faptul că trăieşte în mijlocul ţăranilor, că e bun cu ei şi că-i ajută în toate imprejurările, nu numai cu sfatul, ci şi cu fapta.

 

Culai Livadă originar din Polocin, tatăl lui a fost un om chiabur care şi-a dat copiii la şcoli şi şi-a măritat toate fetele la oraş, iar pe una a măritat-o cu un preot dintr'un sat din apropierea Siretului, lucru care îşi are importanţa lui, dacă ne gândim că acesta s'au întâmplat înainte de 1900. Bătrânul Livadă nu prea a avut noroc la băieţi ... Cel mai mare Simion după doi ani s'a îndrăgosit de o fată din sat, şi nici un argument, blajin sau condondent, n'a fost în stare să-l înapoieze la oraş, iar Culai a făcut acelaşi lucru, după ce învăţase 5 clase de liceu la Bârlad. Culai Livadă s'a însurat cu o fată din Galbeni, care dacă nu era o frumuseţe era de viţă boerească, avea 600 de hectare de pământ, un suflet pâinea lui Dumnezeu şi o pricepere neîntrecută în conducerea gospodăriei. Culai Livadă însă în tinereţea lui a fost o frumuseţe masculină demnă de invidiat.

 

Amândoi au trăit o viaţă frumoasă, o viaţă de belşug, şi deşi Culai a călcat pe alături de multe ori, nevastă-sa lui, Smărăndiţa a ştiut să tacă şi să se prefacă a nu şti nimica, lucru care s'a dovedit a fi foarte înţelept ...".

 

Soţii Livadă au avut cinci copii, trei băeţi şi 2 fete, îl vom urma pe autor, numai în pasagiile, în care se ocupă cu cele două fete, în mod principal cu cea mică, numită Corinel-Corina: Dacă băieţii şi-au luat sarcina de a-i produce numai nemulţumiri, fetele au fost cum le-a dorit inima lui de părinte. Cea mai mare, Suzeta, e licenţiată în litere şi filozofie, nu e o frumuseţe deosebită, dar are nu aer de distincţie rar întâlnită, ca şi cum ar fi moştenitoarea unui sânge nobiliar, iar inteligenţa îi este de-adreptul neliniştitoare. Despre Suzeta Livadă se poate spune, cu drept cuvânt că a făcut epocă la liceul de fete din Bârlad.

 

Cea mai mică, Corina-Corinel cum le place tuturor să-i spună - se deosebeşte fundamental de sora ei. Dacă Suzeta e o fire voluntară, făcută parcă nu mai să comande şi să aştepte devotamente, Corinel e o fire cu totul opusă, ea e făcută să fie devotată, să fie ocrotită. E de o gingăşie rar întâlnită, e ca o floare sortită parcă numai să se ataşeze, ca iedera care simte nevoia să se agaţe de cineva mai puternic. Pentru aceste motive poate, sufletul de părinte al lui Culai Livadă, e mai aplecat cu duioşie, câtre fata mai mică, deci către Corinel.

 

"Ne aflam în luna Iulie a anului 1930.

 

Vara la Galbeni, şi mai ales în gospodăria lui Culai Livadă, este cum nu se poate mai frumos. Totul în casa şi curtea lui, respiră seninătate, voie bună, calm. Casa deşi e veche, are un aspect plăcut şi odihnitor, de jur împrejur e o prispă largă, cu stâlpi, pe care viţa de vie se urcă până sus pe acoperiş, iar în faţă este un cerdac în care se găsesc întotdeauna câteva fotolii vechi de răchită şi un chaise-longue. Acesta e locul preferat al Corinei, care s'a nimerit a fi o fire aplecată spre visare. Interiorul e şi el împodobit cu mobilă veche, divanuri largi şi moi, scaune şi fotolii grele, oglinzi mari şi tablouri, care dacă nu prezintă o valoare, touşi sunt cu grijă şi cu gust alese.

 

În faţa casei sunt doi cireşi care îşi întind crengile până la ferestre. Tot acolo e şi grădina cu flori, în mijlocul căreia este un chioşc, împodobit şi el în verdele viţei de vie. Grădina cu flori e ocupaţia şi pasiunea zilelor de vacanţă a lui Corinel, după cum grădina de pomi care este în spatele casei, e pasiunea lui Culai Livadă. In faţă dincolo de grădina de flori e curtea, o curte largă cât un teren de footbal şi în fund de tot încep dependinţele, hambare, grajduri pentru vite, remize pentru trăsuri, căruţe şi unelte agricole, pivniţe de vinuri şi celalalte, toate acestea ţinute într'o perfect stare de ordine şi curăţenie.

 

De-obicei vacanţale la Galbeni, se petrec după un tipic, care rar sufere modificări. Jean şi fetele, căci Şerban şi Iacob sunt fiecare la casele lor, se scoală obişnuit la ora 9, după care trec în cerdac unde li se serveşte gustarea de dimineaţă. Gustarea e bogată şi de la ea nu poate lipsi nimeni, nici chiar Culai Livadă care s'a sculat de la 4 dimineaţa şi a alergat călare pe câmp pentru a supraveghea lucrul ... După gustare pleacă din nou la câmp, coana Smărăndiţa la bucătărie pentru ca împreună cu lelea Mariţa să pregătească masa de prânz, iar copiii fiecare cu îndeletnicirile lui; Jean la revistele lui matematice pentru a rezolva nişte probleme, Suzeta în iatacul ei pentru a scrie sau a citi, iar Corinel în chaise-longue, cu o carte sau un lucru de mână ... Masa de prânz are loc cu acelaşi ceremonial, după care copiii se culcă pentru ca la 5 să ia o gustare. Pe la 6 când vremea începe să se răcorească, câte trei pleacă la plimbare. Plimbarea are loc la vie, dar mai cu seamă la şosea, până la han la Tănăsoaie, după ce trec peste podul Zeletinului.

 

După masa de seară stau cu toţii în ceardac, unde Culai Livadă şi cu Jean citesc ziarele sau discută politică,  Suzeta lucrează sau citeşte o carte, iar Corinel în serile clare, admiră luna care răsare roşie după dealul Călimănesei. Dar de obiceiu casele lui Culai Livadă sunt în toate vacanţele pline de musafiri.

 

Livadă se opreşte şi închide ochii. În mijlocul familiei Culai Livadă care e unichul lui, şi mai ales în tovărăşia lui Corinel, şi-a petrecut toate vacanţele. Amintirea lui Corinel îi face să-i sângereze inima. Corinel, prietena lui şi fata către care inima de părinte a lui Culai Livadă se simţea mai aplecat, doarme de câţiva ani în cimitirul satului. In clasa 6-a de liceu s'a îndrăgositit de Florin Diaconu din Polocin, legionar, şeful gărzii de fier din judeţ. Culai Livadă a întrebuinţat toate mijloacele pentru a scoate din inima fetiţei lui această dragoste neprotrivită, dar se vede că în contra dragostei nu te poţi pune. Corinel a purtat dragostea aceasta nepersmisă în inima ei, până când s'a dus la universitate. Atunci, nu numai că a continuat-o, dar a devenit şi ea legionară. Iar când a fost ucis I.G. Duca primul ministru, Corinel a fost şi ea arestată şi patru luni de regim de închisoare i-au fost fatale. Acolo a contractat o tuberculoză, care după un an a răpus-o. Moartea lui Corinel a fost primul doliu care a închis casa patriarhală a lui Culai Livadă şi va rămâne un ghimpe în inima bătrânului, până când va închide ochii. Moartea lui Corinel a fost pentru Mihai Livadă o lovitură grea. Totuşi constată cu regret că a uitat-o de mult pe fetiţa acea blândă şi visătoare, cu care stătea ceasuri întregi ca să-şi povestească reciproc în ceardacul de la Galbeni, iubirile care le încercau inimile de adolescenţi."

 

Numele pe care şi-l dase în manuscris de Valeriu, îl arătase un copil cu o fire extrem de voluntară, astfel că primea adeseori corecţii din partea părinţilor dar mai ales a lui Neculai Lazăr, bunicul său cel ce ţinea tăinuit actul slavonesc prin care Ştefan cel Mare i-ar împroprietărit ca ţărani liberi (răzeşi) pe locuitorii ţinutului respectiv.

 

Bun la învăţătură, Valeriu câştigase dragostea bătrânului, gata să-şi dea nepotul la liceu apoi şi la universitate, cu condiţia să se întoarcă iar la brazdă, "să nu te faci surtucar să sugi la vaca statului, ci să te faci plugar ca şi mine, şi tatăl tău ca întreaga generaţie de robitori ai pământului din care ne tragem.

 

Am zice că ura pentru surtucarii, sugători la vaca statului, a reuşit s'o transmită şi nepotului său, chiar dacă nu s'a întors decât cu sufletul la brazdă, a luptat pentru drepturile ţăranilor ca "talpă a Ţării", şi cu această ocazie aflăm cine a fost îndrumătorul în viaţă a copilului Valeriu alias N.Şt. Govora: Neculai Lazăr făcuse şcoala în jurul anului 1850, aşa cum se făcea în acele vremuri, în tinda bisericii, şi cu varga de gutui în cui. Aceasta era singura metodă pedagogică a vremii. Dar după terminarea şcolii, citise mereu, Biblia o ştia aproape pe dinafară, Vieţile Sfinţilor aşişderea, precum şi Alexandria şi alte cărţi, care apăreau atunci. Fusese un însetat de dreptate. Acolo unde afla că s'a comis o nedreptate, se găsea prezent şi Neculai Lazăr şi ca un procuror cerea să se facă justiţie. Dar Neculai avusese şi o altă patimă: femeile. Cu Biblia într'o mână şi cu pravilele în alta, Neculai Lazăr care în tinereţile lui fusese un bărbat frumos, trecuse din braţele unei femei în ale alteia."

 

De la acest Neculai Lazăr, bunicul său, Govora a moştenit dragostea sa pentru Istoria românilor în general şi faţă de Vodă Cuza în special: "Dar Vodă Cuza a trebuit să ia calea pribegiei. Cei răi, ajutaţi de trădarea de la curte, l-au urcat într'o caleaşcă şi l-au trecut graniţa. Uzurpatorii au ţesut apoi o legendă care avea de scop să le acopere mârşăvia spunând că Ţara are nevoie de un domnitor străin, pentru a înlătura certurile pentru domnie. Parcă un străin ar putea să-şi plece mai înţelegătoare urechea la durerile Ţării, decât sângele din sângelele nostru, şi os din osul nostru, verde, de român. În Ţară nu i-au revenit decât oasele. A fost înmormântat la Ruginoasa şi mult popor a alergat atunci pentru a-şi pleca genunchii şi inima în faţa sfintelor lui oseminte. Dragul bunicului, printre ei am fost şi eu. Să ştii măi băiete de la mine că atunci când se naşte un om cinstit în Ţara românească, sar hoţii să-l omoare. În istoria zbuciumată a Ţării noastre, mulţi oameni au pătimit, mulţi au murit şi mulţi au luat calea plină de amar a pribegiei. Nu au fost primii şi nici ultimii, dreptatea cere întotdeauna sânge şi lacrimi."

 

Livadâ obţinu de la colonel permisia ca de sărbătorile Crăciunului să-şi vadă părinţii de care însă s'a înstrăinat complet: "Când era adolescent, toate vacanţele şi le petrecea acasă la Galbeni şi la Corinel. Şi pe acele vremi, era convins că niciodată nu-i va putea nimeni smulge din inimă aceste locuri, în care i-au îmbobocit primele visuri, în care a scris primele versuri pentru ochii negri ai Antoniei, după cum era convins că nu va exista nici o vacanţă care să şi-o petreacă în altă parte ... iar acum au trecut doi ani de când n-am mai fost acasă."

 

Părinţii l-au primit cu lacrimi de bucurie dar el şi dă seama că se simte străin între ai lui, că nu mai are nimic să le spună bătrânilor: "Intrat în camera lui, camera în care mamă-sa nu a schimbat nimic, îşi găseşte fotografiile şi tablourile de liceu, cu colegii şi profesorii de-atunci, cărţile şi caietele şi încercările de versificare de când era în primele clase ale liceului, toate păstrate cu sfinţenie într'un cufăr. Livadă le priveşte, dar nici acestea nu-i mai pot spune nimic. - M'am înstrăinat completamente, îşi spune el, pe când se desbrăcă să se culce.

 

Camera e plină de parfumul gutuilor care atârnă legate de plafon, aşa cum obişnuiesc să facă ţăranii de pe partea locului. Mihai întinde mână şi ia una şi carnea gustoasă şi parfumată a gutuiei îl întoarce cu anii înapoi, când le culegea coapte din pomi sau când mamă sa păstra cu străşnicie fructele cireşului din grădină, până când venea el în vacanţă. Sentimentul acesta de înstrăinare, de desrădăcinare stăruie în suflet ca o leşie."

 

A doua zi Mihai se hotărăşte să meargă la Galbeni unde şi-a trăit adolescenţa, unde a murit Corinel şi a fost îndrăgostit de Antonia. La Galbeni nu găseşte decât pe lelea Mariţa, ceilalţi era plecaţi la Podu Turcului să se plimbe cu sania şi cum îşi aminteşte de Corinel se hotărăşte să se ducă la cimitir: "Cimitirul satului e îngropat în zăpadă, în ziua aceasta de sărbătoare, în cetatea morţilor tăcerea e mai grea ca niciodată. Cruci negre şi strâmbe, putrezite de ploi şi zăpezi, ies din zăpadă ca nişte braţe descărnate. In mijlocul lor se ridica o cruse albâ de marimoră, crucea care-i străjuieşte somnul fetiţei, cu ochi blânzi şi destin tragic. Livadă se opreşte înaintea ei copleşit. Din fotografia de pe marmură, Corinel îi zâmbeşte şi ochii lui se umplu de lacrimii ... - Ce stupidă e viaţa aceasta îşi spune el, nici nu am intrat bine în ea şi drumul începe să fie presărat cu cruci. Şi crucile se vor înmulţi mereu, până când la capătul acestui drum, va fi împlântată şi crucea mea.

 

Şi genunchii se pleacă încetişor şi ating pământul. Îşi scoate şapca şi cu capul gol, în tăcerea morţilor, Mihai îşi simte inima caldă, scăldată într'o apă curată, cristalină. Şi de data aceasta nu se mai simte străin, s'a regăsit, şi-a regăsit adolescenţă şi visurile, lângă marmura albă a unei cruci. Intr'un târziu se scoală, îşi pune şapca pe cap, mai priveşte odată lung la fotografia lui Corinel,  şi în drumul câtre casă se simte împăct, mulţumit, ca în urma împlinirii unei datorii.

Se lasă înserarea, zările încep să se înece în cenuşa apusului."

 

În sfârşit  se aud la poartă zurgălăii săniilor celor sosiţi de la plimbare, numai că apar patru sănii, în a patra se afla Antonia cu copilul, părinţii ei şi bătrânul Văleanu, întâlnit la Podu Turcului în drum spre Galbeni. Masa întinsă în casa lui Culai Livadă e ca'n fiecare Crăciun îmbelşugată, în maniera unui autor englez, Govora numeşte felurile de mâncare, aceleaşi ca la Crăciunuile de altădată, de demult: Cârnaţi, şuncă, cartaboşi, fripturi şi nelipsitele sărmăluţe, "vinul este totaşa de bun, paharele pline mereu, ceva lipseşte. Lipseşte Corinel şi elanurile de atunsi."

 

Atmosfera ne este descrisă cu totul plastic: "Masa e liniştită, pe feţele tuturor e o veselie forţată. Zâmbetele înfloresc numai pe buze, nu şi în inimă."

 

În acelaşi timp, Mihai Livadă privind la Antonia se întreabă: "De ce o fi divorţat? Şi ce suferinţe au trecut peste inima fetei cu ochii negri, de au îmbătrânit-o atât?".

 

De fapt împreună cu fata de altădată, a îmbătrânit chiar trecutul adolescenţei sale petrecută la Galbeni. Se impune să redăm finalul acestei inevitabile despărţiri, simţită de fiecare om, dar numai unii au privilegiul de a-şi exterioriza sentimentul nostalgic, dar amar ca fierea: "Pe acele vremuri nimeni nu stătea locului, perechile se învârteau în ritmul tangourilor molatece sau a valsurilor visătoare. Lui Livadă îi plăcea să danseze toate valsurile cu Antonia, care era o dansatoare minunată. Îi examinează talia îngroşată, sânii măriţi şi nu-şi mai poate închipui că femeia din faţa lui, ar mai putea să danseze un vals, aşa cum îl dansa adolescenta sprintenă, cu sânii ca două mere coapte. S'au schimbat vremurile, ne-am schimbat noi? Se întreabă Mihai. - Probabil şi una şi alta, îşi dă el răspunsul.

 

Şi la ora 12 toţi dau semne de oboseală şi în curând cu toţii se îndreaptă către camerile lor. De camera Antoniei îl desparte numai un perete. Şi totuşi, lui Livadă i se pare că îl despart şiraguri de munţi şi văi, de păduri sau stepe nesfârşite. Între ei nu este numai un perete, ci o viaţă care s'a consumat, care nu se mai poate întoarce.

 

A doua zi revine la Polocin, iar seara motivează că îi expiră concediul, şi revine în oraşul de pe malul Nistrului, mai nemulţumit şi mai stingher ca în momentul plecării.

 

- Era mai bine dacă nu mă duceam, îşi spuse el, privind pe fereastra acceleratului, care îl trece Prutul în Basarabia."

 

Antonia, fosta lui iubită, pe lângă fiinţa ei fizică, reprezenta simbolul a tot ce Mihai urma să părăsească pentru totdeauna: vremuri, oameni, cu o parte din tinereţile sale, depărtată de inima lui, întretimp schimbată şi ea.

 

Iată scena cutremurătoare a morţii subloconentului Adrian Vrajă:

" - E o oroare războiul aceasta! suspină el.

 

Şi privirile aleargă de-alungul tarlalelor de grâu, care se leagănă ca nişte valuri, la suflarea unui vântişor, care s'a stârnit în faptul înserării. Şi iar îi vine în minte pierderea Basarabiei şi inima i se strânge iarăşi ca străpunsă de un pumnal.

 

- Ce de gânduri contradictorii, îmi răscolesc creerul, gândeşte Vrajă.

 

Şi îşi spune atunci, că pentru lanurile acestea de grâu, pentru dealurile cu morile de vânt pe creste, pentru Basarabia, nu este decât o singură cale, aceeda de a muri. A luat un fir de iarbă pe car e îl striveşte între dinţi şi îşi lipeşte urechea de pământ, pentru a-i simţi răsuflarea, pământul acesta al Basarabiei, care mâine va fi cotropit. Îşi scoate porţigaretul şi-şi aprinde o ţigară. Soarele a trecut jumătate după orizont. Înainte de a se duce la culcare, mai aruncă o privire roşie, obosită. Greerii încep să-şi acordeze instrumentele. Un popândău a ieşit din grău, s'a oprit pe marginea drumului, se ridică în picioare, le aruncă o privire mirată, şi apoi trece de partea cealaltă în fugă. Vrejă îi priveşte absent.

 

Dar tăcerea e rănită de un zgomot surd de motoare. Privirile tuturor se ridică neliniştite spre cer.

- Avioane, domnule sublocotenent, strigă sergentul Udrea.

 

Vrajă le priveşte şi el cu interes. Soldaţii încep să le numere ... 1, 2, 3, .... 9, 10.

- O escadrilă, spune Vrajă. Unde vor fi mergând?

 

Dar din pântecele lor au început să se desprindă nişte umbre mari, albe care lucesc în lumina bolnavă a apusului.

- Paraşutişti, spune Vrajă înfricoşat.

 

Sergentul Udrea şi cu ceilalţi se uită întrebători spre el. Umbrele albe se leagănă în văzduh, plutesc graţioase şi apoi se depun pe pământ. Din ele se desprind umbre, care se grupează şi apoi se depun în drum. Câţiva au căzut la vreo 300 de metri de ei. Vrajă ar fi putut să deschidă focul, dar se gândeşte că sacrificiul ar fi inutil. Câmpul în dreapta şi în stânga e plin de paraşutişti. Sunt înconjuraţi. Nu mai e nimic de făcut. Şi imaginea fugară a Duniei, îşi flutură iarăşi privirile întrebătoare pe dinaintea ochilor lui. Vrajă e liniştit, de o linişte neverosimilă. Nu se întreabă ce se întâmplă şi ce va urma. Ca şi ceilalţi priveşte la umbrele cenuşii, care se îndreaptă spre ei, precum şi la umbrelele care se mai leagănă în văzduh. Prin grâu înaintează vreo zece paraşutişti, cu pistoalele mitralieră întinse. Au fost descoperiţi. Înapoi la 300 de metri o puşcă mitralieră e pusă în bătaie.

 

- Ce facem domnule sublo-otenent? Întreabă sergentul Udrea, cu degetul pe trăgaci şi tâmplele zvâcnind. Tragem?

 

- Nu Udrea, e zadarnic. Suntem înconjuraţi. Şi apoi, ordinul guvernului nostru ne interzice de a trage.

 

Vrajă îşi simte gura uscată. Paraşutiştii au ajuns la 100 de metri.

- Predaiti, ţipă unul.

Vrajă tresare. Vovea care a strigat, e a unei femei.

Rusoaice! mutmură el.

 

Şi privirile lui caută lacome să descopere pe rusoaicele lui Dostoievski şi Tolstoi sau pe rusoaica lui Gib Mihăescu. Dar Vrajă rămâne dezamăgit. Rusoaicele din faţa lui, cu pistoalele mitralieră întinse, cu privirile aspre, sălbăticite, cu părul încâlcit, cu obrajii murdăriţi de praf, cu haine cazone nu au nimic din rusoaicele pe care le descoperisem în romane, în nopţile lungi de lectură, pe patul tare al internatului de la Iaşi.

- Predaiti, mai strigă una când ajunge la cinci metri.

 

Adrian Vrajă nu face nici o mişcare, o priveşte ca hipnotizat, pe ea şi pistolul mitralieră îndreptat spre el. Când ajunge la doi metri, rusoaica se repede la epoleţii lui. Vrajă se simte cutremurat de un fior. Mâna i se îndreptă cu iuţeala fulgerului spre tocul pistolului. Dar nu face mişcarea, decât până la jumătate. La gura pistolului mitralieră, în apusul înserării s'a aprins o lumină. un răpăit scurt şi Adrian Vrajă se prăbuşeşte în grâu. Sângele începe să gâlgâie, se înroşeşte covorul galben al grâului. Privirile i se împăinjenesc.

 

- Oare a ajuns pianul la Prut? îi străbate moale un gând creerul, se mai strânge odată ca un ghem şi apoi rămâne înţepenit."

 

Urmează finalul cu moartea tragică a Tamarei, fiica generalului alb Kornaiev omul lui Denikin şi tânăra iubită a lui Mihai Livadă. Desigur acest sfârşitul e imaginat de scriitorul nostru, dar el ne defineşte puternica lui sensibilitate, manifestată atunci când constată că ţăranii neştiutori au distrus după război conacurile boereşti, poate singurele frumuseţi ale regiunii ce ar fi putut interesa pe un om îndrăgostit de trecutul locurilor, dar ei le-au transformat în dărâmături de ziduri înverzite de muşchi printre care şi-au făcut cuiburi cucuvelele.

 

Tamara este tipul rusoaicelor de altădată descrise de Tolstoi şi Dostoievski şi mai mult de imaginaţia lui Gib Mihăescu, şi autorul prin eroul lui sublocotenentul Adrian Vrajă suferă când le descoperă abrutizate în paraşutiste sovietice, lipsite de cea mai elementară feminitate. Este o aluzie clară la noua femeie sovietică şi probabil la acest tip vor ajunge şi societăţile apusene, după ce vor face drumul lung şi "democratic" al idealului feminist care pretinde egalitate cu bărbatul, deci distrugerea acelui farmec propriu sexului slab definit de Goethe, bine se ştie, ca "etern femeninul".

 

Fără îndoială Govora este idealistul ce respectă valorile trecutului respingând pe nietzschenianul "Umwertung aller Werte" (reevaluarea tuturor valorilor) şi nu e niciun secret i se alătură în această acţiune şi Marin Preda când prin filozoful V. Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni recomanda întoarcerea la marile valori, se înţelege, ale trecutului. Este de adăogat că prin ideea sa filozoful german propune o schimbare a tuturor valorilor ca de pildă distanţarea de morala creştină, dar în acelaşi timp bazat pe fenomenul eternei reîntoarceri consideră că revenirea la practica dionisiacului sub forma sa apolinică, s'ar putea regenera spiritul decăzut al culturii apusene, deci printr'o întoarcere tot la unele principii ale trecutului descoperite de el în "Naşterea tragediei din spiritul muzicii."

 

E o dramă a lui Govora că cei ce i-au fost contemporani nu au înţeles că sub atacurile sale îşi ascundea marea sensibilitate, îi era teamă că odată descoperită să nu fie lovit în ea ca într'un alt călcât al lui Achile, din această cauză se manifestă pe căi ocolite, în mod principal într'un roman, nepublicat până astăzi, şi parcă nici n'ar fi vrut să se realizeze vreodată. Aşa se face că după ce mi-a dat manuscrisul romanului de faţă nu m'a întrebat odată de soarta lui, parcă ar fi fost mulţumit că stă la secret în fundul unui sertar.

 

Dar, după ce ne-am convins că aşa ca bunicului său, Niculae Lazăr, i-au plăcut şi nepotului mult prea mult femeile, vine să ne arate că totul n'a fost mai mult decât o mască, iar să-şi ascundă vulnerabilitatea, şi aici ne aminteşte de Maupassant, acesta în Bel Ami se descrie ca un don-juan pentru a-şi tăinui sentimentul absolut pentru o mare iubire mortală cum ne-o înfăţişează în "Fort comme la mort" (tare ca moartea) subiectul fiind tot dragostea.

 

În acelaşi fel, după ce a avut parte de amorul nenumărator femei, Mihai Livadă se îndrăgosteşte de o adolescentă, elevă încă, şi este de adăogat că ritualul urmează pe cel al Primei iubiri, întâi se recunosc de la distanţă, apoi urmează scrisorile iar revederile, inclusiv cele întâmplate după trecerea Nistrului cu barca, au avut, loc în prezenţa mamei, care nu vorbea româneşte, soţia generalului Kornaiev -, şi a căpitanului Băltăreţu, încât au ajuns să se sărute şi atuncia cu patimă, doar după ce anexarea Basarabiei de bolşevici, îi despărţea, credea Tamara pentru veşnicie.

 

Neîndoios, Mihai Livadă personajul principal din romanul "Undeva pe Nistru, Tamara Kornaiev" ca şi Toma Pahonţu din Gorila de Liviu Rebreanu, erau adepţii ideali ai iubirii cereşti, ca şi reprezentanţii lor din viaţa reală, N.Şt. Govora şi Pamfil Şeicaru, din acest motiv primul mă asigura referitor la romanul Gorila că întocmai aşa ar fi procedat "Tata Pamfil" ca şi Toma Pahonţu ceea ce mai mult ca sigur că a aflat-o chiar din gura celui discutat.

 

Iată însuşiri comune şi paralele la cei doi, Govora şi Pamfil Şeicaru, baza prieteniei şi colaborării dintre ei, amândoi cultivau un idealism practic, totuşi cu excepţia iubirii pe care o vroiau de natură cerească, nu altfel ca Dante ridicând-o pe Beatrice în paradisul divin, sau Petrarca cel ce după moarte o confundă pe Laura cu Fecioara Maria.

 

În lumina acestor idei, considerând că am câştigat mai multe inimi care să stea în cultul desinteresat al romanului lui Govora, a cărui valoare ar merita să vadă lumina tiparului, închei prezentarea sa cu finalul de care de la început am vorbit:

 

"Şi clipele încep să se scurgă dureroase. Aşteptarea aceasta i se pare insuportabilă, simte nevoia să-şi ducă mâna la frunte şi să şi-o ude cu apă. Limba îi este uscată, ochii îi ard. Şi-aminteşte că Tamara îi spuse că-l va săruta când va avea presimţirea că nu are să-l mai vadă niciodată în viaţă. Şi l-a sărutat la plecare, atunci când regimentul se pusese în mişcare, când mulţimea i-a petrecut pe soldaţi până la marginea oraşului."

 

Să recunoaştem, încordarea nervilor stă sub o tensiune maximă, parcă ar fi gata să se rupă, de unde nu mai ajută decât credinţa în ajutorul lui Dumnezeu:

 

"Nu cumva aceasta a fost o presimţire? Nu cumva presimţirile se îndeplinesc în noaptea aceasta? Şi gândul i se îndreptă către singura forţă care-l poate ajuta în asemenea momente groaznice, la Dumnezeu. In asemenea clipe când între cer şi pământ constaţi că eşti singur şi neputincios, sufletul aleargă la Dumnezeu, la Dumnezeul acela pe care în momentele de fericire îl uiţi cu totul.

- Doamne Dumnezeule al îndurării, ajută-mă, şoptesc buzele lui uscate.

 

Şi aminteşte că avusese o copilărie credincioasă, că bunicul lui, revoluţionarul cărturar îi crescuse în credinţa creştină, că atunci crezuse fierbinte, dar că pe urmă viaţa tumultuoasă pe care o trăise, îi îndepărtase de la izvoarele credinţei veşnice. Şi cu aceste clipe de aşteptare sufletul i se moaie şi se întoarce umilit de unde a plecat, la Dumnezeul bunicului, al părinţilor şi al copilăriei.

- Doamne Dumnezeule al îndurărilor, ajută-mă."

 

Candoarea cu care se adresează bunului Dumnezeu îi este şi Lui dragă doar în aceste clipe tare grele pentru el său Livadă s'a întors la nevinovăţia copilului nutrit de Dumnezeul naiv al bunicului, al părinţilor ţărani şi al copilăriei trăită lângă ei.

 

De-acum orice dialog, înclusiv interior al lui Mihai Livadă încetează, atenţia autorului se îndreaptă spre scenâ cea mai importantă, reamintindu-ne că marile tragedii se petrec în tăceri absolute, totul e regizat de minune, parcă asistăror la ultimele secvenţe din Ion de Rebreanu. Să recunoaştem şi măiestria autorului nostru:

"Dinspre Coştulenii basarabeni nu mai vine nici un semnal, luminos, nici un zgomot, ci numai tăcere şi întunerec.

 

Livadă îşi aude bătăile inimii. Se apropie ziua, s'a lăsat frig aspru "picioarele i-au amorţit, nu şi le mai simte, parcă ar fi două bucăţi de lemn. Maiorul se ridică în picioare îşi freacă mâinile, îşi bate pulpele, iar locotenentul sta nemişcat, cu ochii ficşi, măriţi. Intunerecul a început să se destrame în făşii, crestele de de-asupra Coştiulenilor au început să se desemneze ca o linie neagră de cărbune. Lui Livadă îi este frică să mai gândească, să se mai întrebe ceva. A început să se deseneze şi linia tufişurilor, crengile copacilor se zăresc câte puţin, înecate într'o ceaţă cenuşie, lăptoasă.

 

De pe malul Prutului şi până la linia tufişurilor sunt vreo 200 de metri de teren liber, acoperit de ochiuri de apă murdară. Şi apele Prutului se învolburează mâloase la picioarele lor. Şi din tufişuri apar două umbre.

 

- Vin, domnule locotenent, spune alături caporalul Lincu, aşezându-se pe burtă lângă puşca mitralieră.

 

Lui Livadă i s'au împăienjenit privirile de lacrimi. Inima a început să-i bată accelerat, mâna care duce binoclul la ochi tremură. Nu mai este nici o îndoială, e ea, e Tamara, o cunoaşte după paltonul, căciuliţa şi manşonul gri, haine pe care le avusee şi în toamna trecută, când îi pândea trecerea pe sub ferestrele liceului de fete din oraşul de pe malul Nistrului.

Iar lângă ea, e el, U 513.

- Noi când iubim, ne sacrificăm totul, familia, viaţa, îi spusese Tamara.

Şi iată că a venit.

 

Livadă face semn barcagiului, care se ridică şi ajutat de soldaţi, începe să împingă barca în spre apă. Maiorul Popescu priveşte fără să priceapă nimic. Intreabă pe Livadă dar acesta tremură ca o frunză bătută de vânt, şi chiar dacă ar vrea, nu mai e capabil să răspundă.

 

Dar în faţa celor care vin, dintr'o groapă se ridică două umbre cenuşii. E un soldat şi un ofiţer bolşevic. Ochii lui Livadă se închid. Soldatul are puşca îndreptată către cei doi, ofiţerul ţine mâinile în buzunare. Nu e nimic de făcut, a trage înseamnează a împuşca şi pe Tamara. Probabil îi s'a ordonat să ridice mâinile în sus, căci U 513 stă cu mâinile ridicate.

Dar Tamara nu scoate mâna goală din manson. Odată cu dânsa scoate şi un pistol. Şase bufnituri scurte rănesc tăcerea. Tamara a tras câte trei gloanţe în fiecare, întâiu în soldatul care ţinea puşca întinsă spre ea, şi apoi în ofiţerul care nu a mai avut timpul să scoată mâna din buzunar. Toate acestea s'au petrecut cu iuţeala fulgerului, căci U 513 nu a avut timpul să se desmeticească şi a rămas încă cu mâinile ridicate în sus, Tamara a aruncat manşonul şi aleargă cu pistolul în mână, către Prut. Livadă s'a ridicat în picioare şi rusoaica l-a văzut.

 

Mişa! Mişa! strigă ea alergând prin băltoace, cu picioarele înfundându-se în pământul moale umflat de apă ca un burete.

 

- Tamara! murmură buzele mirate ale maiorului Mitică Popescu.

 

Tamara a lunecat, a căzut în genunchi, dar s'a ridicat şi a început din nou să alerge.

- Mişa! Mişa!

Dar în urma ei a zvâcnit un câine lup. A ajuns-o şi o apucă de şold dar Tamara se degajează isbindu-l cu tocul pistolului în cap. Nu mai are gloanţe, toate le-a tras în grănicerii roşii. Şi iar începe pă alerge.

- Mişa! Mişa! strigă ea disperată.

Câinele zăpăcit pentru o clipă, se repede iar în urmărirea ei. Nici acuma nu poate fi întrebuinţată puşca mitralieră.

 

Pe malul Prutului, Tamara se apropie o clipă gâfâind şi strigă din nou, un strigăt de biruinţă.

- Mişa! Mişa.

 

Dar câinele a ajuns-o, şi o luptă teribilă începe. Câinele i se repede la piept, Tamara îi izbeşte iar cu tocul pistolului, acesta o slăbeşte o clipă, dar malul slăbit de ape se prăbuşeşte cu amândoi.

 

Tamara mai ridică odată mâinile spre malul românesc, mai vrea să strige dar valorile învolburate o atrag către mijloc, o răstoarnă şi o înghit.

 

Barcagiul nu mai poate să-i aducă lui Livadă decât căciuliţa cenuşie care plutea pe valurile mâloase, ca o jucărie stricată."

 

Studiind de-aproape organizarea trecerii Tamarei peste graniţa rusească de pe Prut la români unde o aştepta Livadă, ar fi o mare eroare să-i atribuim acestuia vreo vină, să-i imputăm o pasivitate din care în împrejurările date nu era cazul să iasă. Pentru mulţi, locotenentul ar fi trebuit să uite de condiţia sa de soldat şi să treacă Prutul înot pentru a-şi salva iubita, aflată în pericol şi dacă asta nu ar fi fost posibil, să moară îmbrăţişaţi ca doi mari îndrăgostiţi, ciuruiţi de gloanţele ruşilor.

 

Urmărind încăodată derularea evenimentelor vom avea şi răspunsurile potrivite. Totul a pornit de la prinderea unui spion pe Prut, care vorbea perfect româneşte şi pe care Livadă îl cunoştea din timpul când se afla în oraşul de pe Nistru, şi i-a trecut râul împreună cu Bălţăreţu în vizită la Tamara şi mama ei. Cum după cedarea Basarabiei mulţi au schimbat de direcţie nu s'a mulţumit că vorbea perfect româneşte şi se prezenta cu numele de spionul român U 513, dar i-a telefonat căpitanului Andrei de la Iaşi care i-a confirmat că-l are sub comanda sa ca spion.

 

Primind această siguranţă lui Livadă îi veni ideea de a aranja cu respectivul spion român, trecerea Tamarei peste graniţa sovietică, răstimp în care acesta i-a dat cele mai înteresante informaţii, numai cu scopul de a-l convinge pe ofiţer de curajul şi dibăcia lui. Deci, ajung la înteţelegerea că în 30 de zile sau niciodată va pune la cale evadarea Tamarei, şi subliniază că fiind iarnă zăpada şi viscolul sunt cei mai buni aliaţi ai trecerii peste Prut. Dacă mai reţinem că spionul lucra în schimbul unei sume respectabile de bani, era la urma urmelor samsar, fără nicio morală propriuzisă, dacă ruşii puteau să plătească mai mult sau eventual aveau mijloace evidente să-l forţeze să intre şi în serviciul lor. Fără să mai lungesc discuţia, pentru mine spionul U 513 făcea jocul bolşevicilor deci a reprezentat motivul principal în defecţiunea planului pus la cale cu Livadă. În primul rând a întârziat până la 20 Februarie, când au trecut 25 zile şi vremea s'a schimbat, începând o moină cu ceaţă groasă care a mâncat zăpada. Ghiaţa Prutului a început să se topească, de pe creste plecau şuvoaie de apă iar şesul Jijiei şi Prutului au fost masiv invadate, oricât malul rus era mai înalt nu era scutit de băltoacele de apă, care-l transformau într'o masă slinoasă de noroi.

 

Deci trecerea se organizase într'o vreme când cunoscătorii susţineau că traversarea Prutului nu se putea realiza. Livadă a comandat o barcă şi la punctul de trecere stabilit a pus câţiva soldaţi cu o puşcă mitralieră.

 

Însfârşit în ziua operaţiei, spionul U 513 şi Tamara au trecut peste posturile de control sovietice şi au fost văzuţi de români ieşind din linia hăţişurilor, pe un teren deschis aflat la o distanţă de 200 metri de malul Prutului. La scurt timp au fost întâmpinaţi de un ofiţer şi soldat, ruşi, pe care Tamara cu pistolul ce-l avea în manşonul ei îi împuşcă. Din acest moment spionul U 513 dispare, dar nu fără urme, ci pune pe urmele Tamarei un câine lup, dintre cei dresaţi formidabil de grănicerii ruşi. Oare nu era de datoria lui să o conducă pe femeie până la malul Prutului unde îl aştepta o barcă? Ori aşaceva nu avea rost s-o facă deoarece ştia că trecerea în condiţiile date nu mai poate avea loc. Deci, credem că defecţiunea spionului "român" e mai mult decât evidentă, probabil nici comandantul său de la Iaşi nu ştia prea bine cu ce se ocupa subalternul său în Basarabia.

 

Cât priveşte pasivitatea lui Livadă trebuie să ţinem seama că între el şi Tamara existau peste 500 de metri şi mai mult, ce nu puteau fi străbătuţi în mai puţin de treisferturi de oră, având în vedere şi pământurile inundate. Mai mult, ajunsă la mal, Tamara scoate un ţipăt de izbândă, când iar e atacată de câinele lup, şi intervine accidentul surpării malului în care cad amândoi în Prut, apele îrivolburate ale râului o poartă pe iubita lui Livadă spre mijlocul vadului, o răstoarnă şi o înghit. Când ar mai fi avut timp Livadă să-i sară în ajutor?

 

Faptul că N.Şt. Govora n'a mai recurs la un epilog se explică de la sine: Şi Livadă şi Tamara erau atât de îndrăgostiţi încât nu şi-au dat seama de pericolul care-i ameninţa. Şi aşa cum îi era felul, cum îi stă bine unui om de onoare şi-a asumat întreaga răspundere faţă de pierderea Tamarei, chiar dacă defecţiunea era a spionului U 513, el ca autorul principal al planului de a o trece pe Tamara peste Prut, împarte şi neiertata greşală de a de fi încrezut într'un simplu telefon şi să nu se fi înteresat mai aproape de activitatea acestui om. În fond şi el s'a grăbit mânat de dorinţa arzătoare de a o avea pe Tamara lângă el, n'a vrut să vadă că ceea ce urmează să întreprindă depinde de voinţa şi mai ales cinstea unui al treilea semen, total neverificat şi această nemotivată încredere îl va duce la dezastrul ce a costat viaţa unei fiinţe nevinovate.

 

E drept că de multe ori îşi spunea: "E o crimă ceea ce fac, conchidea el, şi liniştea nu şi-o putea găsi decât în băutură. Bea într'una până când se ameţea, ca să poată adormi.

 

Acolo şezum şi plânsem poezii de N.Şt. Govora

Ed. Carpaţii, Madrid, 1954

 

Volumul face parte dintr'o trilogie, alături de Acolo şezum şi plânsem, mai semnează tot cu poezii originale, V. Posteucă sub titlul Icoane de dor şi Nicolae Novac prin Catapetesme - poeme -. Cartea e întitulată "Poema fără ţară" şi cum am scris-o, la începutul acestui medalion, e prefaţată de Aron Cotruş cu trei desene, portrete ale autorilor de Eugen Drăguţescu.

 

În "Câteva cuvinte către cetitor", Aron Cotruş mai adaogă câteva impresionante rânduri, valabile pentru poeţii prezentaţi: "Toţi trei au sângerat pentru patrie şi rănile sunt, poate, singurele medalii, pe care le ţin ascunse ca pe nişte comori, spre a nu aţâţa pizma altora. Toţi trei au fost aruncaţi de furtună peste ţări şi mări, şi-şi poartă astăzi cântecul printre străini, fără surle şi fără grabă pe linia mare şi dreaptă a poeziei noastre celei mai vii şi mai autentice. Sbuciumul neamului este întradevăr năvalnic în strofele lor. Literaturile străine n'au reuşit să le desechilibreze şi întunece felul românesc de a scrie.

 

Le-ar fi, desigur, ruşine de părinţi şi de neamuri să se întoarcă într'o zi acasă în vestminte de paiaţe, măimuţărind pe cei întâlniţi la întâmplare pe drumurile străinătăţii pe unde i-a purtat volbura destinului.

 

Astâmpărându-şi setea la limpezile izvoare ale tradiţiei, ei nu s'au închis în turnul de fildeş al propriei lor desfătări şi zădărnicii. Iată, cetitorule, pe aceşti trei doinaşi ai neamului nostru care îţi bat la poartă împreună cu mine. Ei vin, bucuroşi de vorbă, şi-ţi treacă pragul, când te întorci de la lucru, de la birou, din păduri, din fabrici ori de la muncile câmpului. Vei găsi în cântecul lor: mângăiere, încredere în Dumnezeu şi în ziua de mâine; răbdare de neclintit şi poate, îndemnul de a pune din nou mâna pe armă, când vor răsuna iarăşi, ca din fund de pământ, goarnele româneşti ale răfuielilor celor mari, cu cei care ne calcă astăzi neamul în picioare şi-i smulg pita de la gură. Ei îţi aduc la vremelnica ta vatră, în depărtările cele mai nebănuite, pământul nostru românesc în rotunjimea lui dacică, aşa cum este el scris în inimile şi în gândurile noastre cele mai curate. Primeşte-i cu toată inima, pe aceşti soli de bine, cari îţi bat la poartă cu traista lor de jucării şi de comori cu oripi. Cuvintele lor vor adia ca de dincolo de lume, peste bruşul de pâine al îndelungatei şi amarei tale desţărări, şi roua lacrimilor, care alină durerile omului, te va face să vezi tot mai des în visuri, Ţara, aşa precum ne-a scris-o soartea în neînţeleasa carte a vieţii; de la Nistru pân' la Tisa, ca în cântecul de foc al lui Mihai Eminescu."

 

Deoarece Aron Cotruş a scris foarte puţin în proză, graiul său predilect era poezia, prefaţa respectivă o putem considera propriul său program de creaţie, din această cauză subliniază faptul că va veni la poarta cititorului, împreună cu cei trei doinaşi ai neamului, şi el. Adică, aşa ca cei trei, a căutat o viaţă întreagă să păstreze echilibrul şi lumina felului românesc de a scrie, astâmpărându-şi setea la limpezile izvoare ale tradiţiei, în fruntea căreia e citat Mihai Eminescu cu un gând din cântecul său de foc, Doina.

 

Dacă mai adăogăm faptul că în relaţia dată poetul Aron Cotruş a slujit drept model fiecăruia dintre cei trei, avem o dreaptă şi clară mărturisire a Poetului, că nu s'a lăsat influenţat niciodată de glasul literaturilor străine, aşadar nici de expresionimul german sub tutela căruia, ca într'un pat al lui Procrust, l-au aşezat cu forţa, criticii comunişti români în fruntea cărora se afla chiar nepotul său, Ovidiu Cotruş.

 

Bazaţi chiar pe cuvintele lui Aron Cotruş, publicate în paginile de faţă, putem difinitiv înlătura surogatul expresionismului german prin care comuniştii au căutat să înlocuiască tradiţionalismul şi dorul nestrămutat al lui Aron Cotruş de a cultiva felul românesc de a scrie, nelăsându-se corupt de influenţele literaturilor străine. Pe această cale, să mai amintim că având în vedere că majoritatea poeţilor şi scriitorilor germani expresionişti nutreau idei comuniste, dacă nu erau membrii acestui partid, în mod indirect marele poet al exilului nostru anticomunist era introdus în curtea comuniştilor, sugerându-se o atare simpatie, ceea ce însemna o adevărată infamie.

 

De altfel, din rândurile de faţă se poate deduce că dorinţa poetului de a se întoarce în România era una platonică, atâta timp cât exista robia comunistă ea ne se putea realiza aşa cum ne-o prezintă recent, cu multă perseverenţă Al. Ruja, prin urmare s'ar putea ajunge la absurda concluzie că marele Aron Cotruş ar fi putut sta la masa tratativelor cu cei ce smulgeau pita de la gure românului, ori de o asemena trădare poetul Aron Cotruş nu ar fi fost capabil s'o înfăptuiască nici chiar noaptea în somn.

 

Iată şi finalul respectivei prefeţe scrise de Aron Cotruş:

"Cântă şi tu cetitorule, cântă cu ei laolaltă, pentruca să poţi înfrunta cu mai multă putere această lungă şi amarnică străinie!

 

Că nu-i pe pământ mângăiere mare decât aceea de a tresări auzind pe meleaguri străine cântece în graiul pe care ai început să-l înveţi încă din leagăn şi în strofele cărora desluşeşti parcă toate freamătele şi sufletul ţării în care ai copilărit."

Madrid la 1 Octombrie 1953    Aron Cotruş

 

 

Govora în persoană mi-a dat următoarele informaţii în legătură cu volumul de poezii "Acolo şezum şi plânsem", scurte dar mai mult decât lămuritoare: "Să revin asupra recenziei tale asupra "poeziilor" mele. Eu uitasem că am scris "versuri". Când ţi-am trimis cartea şi nu mi-ai scris nimic sau aproape nimic despre aceste poezii, am crezut că nu ţi-au plăcut. Dar nu numai că nu m'am supărat, dar nici nu m'am întristat. Crede-mă. Pentru mine poeziile erau considerate un păcat, nu de tinereţe ci de desnădejde. Închipueşte-ţi, au fost scrise imediat după prăbuşire, când îmi găseam refugiul numai în nostalgia celor ce au fost şi nu vedeam nici o posibilitate de a reîncepe lupta." Semnată N.Şt. Govora şi Eugenia Beldie, Madrid, 14 Decembrie 1979.

 

Respectând părerile autorului exprimate după publicarea recenziei mele, considerând că ele în parte le cuprinde, nici nu se putea altfel, am să reproduc articolul meu despre poeziile din volumul "Acolo şezum şi plânsem" căruia i-am pus drept Motto câteva versuri din excepţionala poemă Crăciun 1951, dedicată viorelei, fiica maestrului Pamfil Şeicaru:

 

N.Şt. Govora

Acolo şezum şi plânsem

 

Mie Moş Crăciun îţi cer,

Să-mi aduci un colţ de cer ...

 

Moş Crăciun şi de-ai putea

Încă aşi mai vrea ceva.

Şi te rog, te rog în şoapte

Cel puţin pentru o noapte,

Pentru noaptea de Crăciun

Moşule cu zâmbet bun,

Ca'n poveşti, pe-un nor de pară,

Adă-ne, întreaga Ţară.

(Crăciun 1951)

 

Ajungându-mi ca din întâmplare aceste versuri sub priviri, scântei de stele căzătoare foşnind sub cratere lunare, mi-am amintit că pentru autorul lor am câteva pagini ascunse într'unul din credenţele conştiinţei mele; scrin cioplit în lemn de nuc cu figurine de Venere şi Adonişi file feracate între coperte de argint şi copcii de olmaz bătute în rame de eben furate din grădinile cu crini ale frumoasei regine Saba.

 

Se va înţelege că nu am putut evita să nu îcalţ pantofii cei cu tocuri înalţi, lugere de nuferi pătate cu mărgele de perle, coturnii Visului, atunci când eram gata să demonstrez una din cele mai statornice convingeri ale vieţii mele şi anume că poezia este drumul suind cel mai direct la inima omului, ar fi un fel de oglindă a ei, arătând-o în copie inversă, dar aceeaşi, deci poezia este un fel de răşină chihlimbarie, scursă printre noi, din scoarţele crestate ale arborlilor nevăzuţi din Suflet.

 

Şi când se va constata că reflecţiile mele se referă la N.Şt. Govora, cunoscut prin spiritul său de temut polemic, sunt sigur, voi atrage de la început atenţia, basmul celor una mie şi une de nopţi devine subit o scenă de păpuşi-feţe fard şi mască, trupuri furate de costumuei - înterprete ale Realităţii.

 

Dacă vom urmări scrisul său de astăzi, vom descoperi că N.Şt. govora mânuitor al hiperbolei, deci al exegerării şi caricaturii specifice genului, nu împlineşte crezul lui Titu Maiorescu, descălecat din dascălii ardeleni, deci pus în primul rând să facă ordine didactică şi să înveţe, cât nici pe cel de pe Bărăganul muntenesc urmârind să-şi desfiinţeze adversarul cum se întâmplă cu articolele unui Tudor Arghezi şi uneori ale lui Pamfil Şeicaru. Ci dacă lăsăm la o parte exemplul lui N. Iorga pentru unii încă dureros, polemica lui Govora se apropie de cea a lui Eminescu, pornit şi el nu rar, spre invectivă dar are pana muiată depotrivă în otravă şi în sânge, deci dospită de suferinţa bănuită în durerea de fiecare zi a omului. Înteresant, dacă e adevărat că pamfletul este un gen literar, nimeni nici chiar Govora nu şi-a dat seama că ar fi trebuit să fie analizat şi din acest punt de vedere.

 

Dar trecând pe lângă toate acestea, sufletul adevărat al semenului nostru Govora, îl vom găsi autentic axprimat în volumul de versuri "Acolo şezum şi plânsem".

 

Născut în ţinutul Tecuciului, va fi cântăreţul unei provincii uitate, mâncată de rugină şi tristeţe, deci una corespunzând matricei creatorare a Moldovei de Jos al cărali spirit îl găsim materialisat în arta marelui Bacovia. Înrudirea cu versul bacovian ne este direct sugerată atunci când ni se povesteşte de parcuri sau lumini mâncate de ftizie, de cerul de plumb moldav sau chiar de vraja versului bacovian.

 

Numai că N.Şt. Govora este bacovian doar ca temperament, evită de la distanţă ca pe un tuşit de ofticos, nevroza acestuia, dată de altfel de o sensibilitate morbidă vibrând la oricare atingere ce exteriorul, ca şi corzile unei lire ţinute în vănt, versul lui Bacovia frecvent devine în acest mod o crispare, nu mai mult decât un monocord sau mai simpflicat, un monosilab.

 

N.Şt. Govora rămâne în domeniul portativelor amare dar nu bolnave, se simte întrupând pe un erou din Întunecarea lui Cezar Petrescu şi îl inspiră acel Acolo şezum şi plânsem. Apoi îl mai vedem oprindu-se lângă vechea caterincă a lui Demostene Botez, în umbra unor motete de Cincinat Pavlescu sau mai des pe mediterana porturilor şi piramidelor minulesciene, chiar în titluri enunţate ca: Acord minor, Cântec din port, Ora regretelor şi altele.

 

Practicând o poezie simbolistă şi voit vetustă dar nicidecum demodată, s'ar putea ca N.Şt. Govora să fi recurs la un truvc literar, urmărind să evoce cât mai potrivit nu numai o epocă dar şi poezia ei cea mai fidelă, să-i zicem a unei belle epoque.

 

Nimeni nu va putea contesta de-acum reuşita şi frumuseţea acestor versuri rămase de-atunci în suspensie, autorul declarându-se ulterior inapt să mai practice ritualurile sfinţite pe altarele de ambră ale lui Apolo, aparţinând Poeziei.

 

Şi dacă vom accepta aserţiunea lui Rilke din rândurile adresate unui tânăr confrate că poet este acela ce nu-şi poate întoarce nicicând faţa de la darul său de a scrie poezie, atunci Govora nu este poet ci numai un autor de versuri de o remarcabilă frumuseţe. Ştiindu-se că în această categorie întră şi Rimbaud, până la 21 de ani mare poet, apoi având orice altă preocupare, Govora poate fi tare mulţumit, de ceea ce a dat şi cât, până acuma.

 

După aşa o lungă introducere să ne oprim o leacă şi asupra poeziilor lui, să le facem o scurtă prezentare.

 

Volumuol este împărţit în 6 părţi: Lacrimi pe zidurile Ierusalimului, Avânturi, Blazare, Acorduri minore, Febre şi Finish, ultima formată dintr'o singură poezie - Melancolie.

 

Desigur, părţile sunt ale unei simfonii, dar una de Bruckner, unde predomină adagio-ul, cu un scurt scherzo nelipsind nici rondoul sau carola cea antică.

 

În Lacrimi pe zidurile Ierusalimului, încă din prima poezie adresată Mamei intrăm în melopeia cu litaniile dorului, tânguiri după ceva iremediabil pierdut, gândul fiind la o fată din satul moldav, în timp se el simte "că o rugină roade vremea din trup":

 

Să nu mă aştepte, aşteptările dor,

Ca frunzele toamna, iubirile mor.

Nu mai tu cu credinţă, aşteaptă-mă, mamă,

Cireşul din grădina copilăriei, mă cheamă.

 

Curând aflăm că "fata de departe" este blondă, o vedenie între părcălabii lui Ştefan, de pe vremuri de bejenie, astfel că se reconstituie un tablou de istorie românească, având un nobil iz academic, parc'ar fi o baladă de Alecsandri sau o lucrare de Aman.

 

În fond lacrimile, fiecare e o amintire, noaptea parfumată de April, readucându-l la copilui de odinioară, când merge spre biserica străbună "cu bunicul de mână": Clopotele băteau de denie întroducând deodată cadenţe poeşti: "O, clopotele acestea sonore, clopotele. / Care fac să-şi înteţească în mine durerile, ropotele / Clopotele pe care furat de al vieţii tumult / M'am desvătat să le mai înţeleg, să le mai ascult.

 

Mişcătoare, lăsându-ne deschise cu ea şi ultimele taine ale inimii sale, ne apare Scrisoare tatălui meu, de astă dată strănepotul rătăcitor al răzeşilor din Făget, nu e dacât simţire şi nostalgie, vibraţie în eterul distilat al sentimentelor:

 

O, de-ai şti tată bun ce bine, ce bine e-aşa

Şi ce caldă şi-odihnitoare e această mână a ta.

 

Mi-ai plimba-o pe fruntea fiebinte şi m'ai mângăia

Tată bun, tată bun, de-ai şti de cât timp nu m'a mângăiat cineva.

 

M'ai strânge la piept şi m'ai legăna pe genunchi, ca în copilăria îndepărtată,

M'ai ierta şi privirea nu ţi-ar mai fi aşa de întunecată.

 

Prezentul aparţine exilaţilor cu zilele petrecute într'o tavernă din port, cu o ultimă strofă, plină de albă nostalgie:

 

Exilaţii vin în taverna din port în fiecare seară,

Anii îşi vântură peste ei anotimpurile calde sau îngheţate.

În fumul acru şi apăsător de ţigară,

Coboară peste ei, cerul şi stelele Patriei îndepărtate.

 

Sau alteori, tot ca exilat, se adresează fetiţei Ioana, care sigur va ajunge să vadă Canaanul căci es s'a născut departe de Ţara după care oftează el şi bunicul său ca după un alt pământ al Făgă duinţei unde cresc livezile de caişi, cireşi şi gutui, şi cad iarna zăpezile:

 

Tu, Ioana vei ajunge să vezi Canaanul şi pentru noi.

Să vezi cireşii şi caişii, să vezi colinele şi livezile.

Şi mai ales, da Ioana, mai ales pentru noi,

Vei ajunge să vezi nesfârşite şi albe, zăpezile.

 

Solemnă şi hieratică, înălţată pe podiumurile luminii îi apare Patria în care dârzi stau ţăranii încovouaţi pe coarnele plugurilor, cum au făcut-o părinţii, bunicii şi strămoşii lor, Dacii şi Romanii; astfel începe imnul dedicat muncitorilor pământului, pe care Govora i-a iubit din toată inima nu altfel decât alţi mari fii de aleasă obârşi ai neamului, îi ştie şi îi cinsteşte fiecare adevărat român, în fruntea lor să-i pun pe Mihai Eminescu şi Nicolae Iorga. De bună seama, poezia întitulată Glia, constituie una din capodoperele poetice ale lui N.Şt. Govora. Voi cita ultimele două versuri, pentru o bună cunoaştere şi nobilă preţuire:

 

Patrie, Patrie, cât este de scumpă această glie a ta,

N'o pot înţelege decât cei cari, ca şi mine, azi nu o pot săruta.

 

Notele în continuare nu devin alămuri răsunătoare aşa cum multe poezii patriotice pot să ajungă şi cum ne-am aştepta poate, ci din contră Patria ne este evocată din lanţuri, amintindu-ne de starea noastră de robi sau exilaţi, deci Patria este preamărită cu lacrimile vărsate pe zidurile distruse ale Ierusalimului, cum se întâmplă în corul Nabuco de Verdi, aşa dar executat de oameni doborâţi sub greutatea vieţii şi a pustiului (Rătăcim):

 

Aşteptăm, aşteptăm, o scrisoare, un rând

Ce nu vine şi n'are să vină curând.

Ne-au uitat toţi, şi mamă şi soră şi frate,

Şi ne-au uitat, iubirile toate.

 

Sufletul poetului în "Noapte de Crăciun" esta un beduin rătăcit în deşert, pradă Fetei Morgane, visează, la sărbatoarea de altadată:

 

De gâtul fierbinte-al cămilei, îmi lipesc obrazul livid.

În Ţara mea îndepărtată, în nopţile - acestea albastre,

Copiii colindă la geamuri ... Şi pleoapele grele se'nchid.

O, Doamne! Unde-s zăpezile albe, zăpezile noastre?

 

Ducăndu-l aleanul din primăvara veşnică a Sudului cu lămâi şi portocali, poetul fără să-şi dea seama retrăieşte acel etern "Mais ou sont les neiges d'autan" al lui Fr. Villon din celebra sa Ballade des dames du temps jadis sau jocurile nostalgice ale lui P. Gauguin din Tahiti, reînviind pe pânză, din ochii suvenirilor, irarna normandă.

 

Şi mai trebuie să mărturisim aici că poetul este un imagist înzestrat cu forţa contrapunctului reuşind să conducă elementele unui repertoriu, ce păreau cele mai multe piese de muzeu, reînvie actele de pe avantscenă, fără să ni se poată şterge impresia că artistul principal îşi ascunde sub iruri şi sulimanuri adevăratul său chip, ferindu-se să se privească în oglindă pentru a nu se vedea schimbat, se înţelege fizic faţă de ce-a fost când lumea îl considera tânăr:

 

Iar în clipele când nostalgia ne transformă patul în muşuroi de furnici

Şi ne doare gândul că îmbătrânim, putrezim pe aici,

Înţelegem cât de mărunte neînsemnate ne erau tristeţile,

Când soarele adolescenţei ne încălzea dimineţile.

 

Dar îmbătrânirea poetului e de altă natură decât cea obişnuită, fiindcă el poartă în suflet o tristeţe bolnavă şi această stare se datorează vieţii sale de exilat, pentru care nu se face, pentru simţirea lui, niciodată primăvară:

 

Spre Răsărit, au plecat încărcate, două vapoare

Am privit lung după ele, cum erau înghiţite de ape.

Apoi am plecat capul. Mă dureau ochii de soare

Şi imagini moarte de mult, au înviat sub pleoape.

 

În portul mediteranian, îmi port tristeţea bolnavă,

Sub cerul aceste de sticlă, inima vibrează ca o vioară.

O, nu iubito, fără florile însângerate de vişin din grădina moldavă

Şi fata cu ochii încărcaţi de vis, pentru mine nu poate fi primăvară.

 

Lirismul lui Govora ca şi a lui Octavian Goga posedă un inefabil din care percepem o armonie cu un efect de legănare, posibil a fi de natură mioritică deci izvorăşte din apele limpezi ale spiritualităţii specific româneşti.

 

De fapt, poetul este un chinuit, luptă cu marea trecere numită Uitare ca Iorgovan cu balaurul din valea Cernei: (Înţelepciune)

 

Ea îmi spune că uitarea cerne petale însângerate de cais

Peste amintirea prietenilor de luptă şi de vis.

Şi mă învaţă să-ţi cer să mă înfăşuri şi pe mine'n uitare

De ce oare iubito, înţelepciunea aceasta aşa de aprig mă doare?

 

Ca un adevărat leitmotiv berliozian, de data aceasta senin de tot, se arată împăcat că va muri printre străini, mângâindu-l gândul că o va face alăturide bunicul Ioanei şi aceasta nu va uita că departe florile se vor scutura peste mormintele lor uitate:

 

Voiu rămâne cu bunicul în insula aceasta, să tăifăsium despre Ţară,

Şi să plângem că am pierit ca Iudeii, înainte de a ajunge în Canaan.

Niciodată nu vom mai mai vedea cum se leagănă un lan de secară,

Şi nici cum tremură toamna sub ploi cenuşii, uscat, un hlujan ...

 

Şi când îintr;o înserare vei privi cu fruntea lipită de geam,

Cum leneş, cerul Pariei îşi cerne albe, ninsorile.

Să te gândeşti că într'o insulă cu lămâi şi migdali, se desprind de pe ram,

Şi peste morminte uitate, se scutură, florile.

(Înserare la Palma de Mallorca)

 

Interesant cum dorul poetului este al unui ţăran sau al unui om trăit o viaţă la ţară, regretul său este acela de a nu mai vedea niciodată cum se leagănă un lan de secară, sau cum tremură în ploi cenuşii un hlujan uscat. Autorul se pricepe să-şi determine cosmosul său propriu în mediul rural, cum Teocrit şi-l fixa în cel păstoresc, fără nicio exepţie.

 

În ce priveşte strofa ultimă a poemului exepţional "înserare la Palma de Mallorca" dedicat Ioanei, nepoata maestrului Pamfil Şeicaru, ideea este că în timp ce ea privi în Patrie ninsorile albe să se gândească la faptul că cei doi se află pe o insulă cu lămâi şi migdali ale căror flori se vor scutura şi peste mormintele lor, uitate, de fapt o amăgire fiindcă ele vor fi tot mai părăsite.

 

Partea doua, Avânturi ar constitui fortissimoul simfonic al volumului, cu versuri dedicate unui erou căzut la Nalcik cât şi altor camarazi, morţi în "dreptul, sfânt război" "Pentru istorie, pentru gloria Neamului nepieritoare / Peste veac pentru generaţiile viitoare/".  Nu lipseşte nici sufletul altui prieten, unul ce s'a bătut vitejeşte în Rusia, nici spiritul domnului Tudor, alături de Chineaţă şi fraţii săi, ţăranii, "Răvaş fratelui Chineaţă" a fost dedicat dlui Pamfil Şeicaru.

 

Numai că trebuie iar să relevăm că şi aici spiritul de fond al actului nu aparţine unui ins cu împărtăşire luminioasă în casă ci aceluiaşi posedat de nelinişti şi de fantome: "mă doare, mă sfârtecă, mă macină nostalgia".

 

Cercetat de Erinii ca un personaj de tragedie antică, nu poate scăpa de obsesia marei călătorii, de singurătatea ei:

 

O! Nu mi-e frică de moarte, de gloanţe, de sânge,

Dar mi-e teamă că nimeni în urmă - mi n'o plânge.

Şi mi-e teamă că fata cu gura ca macii, din ţara aceea'n Apus,

Mă va uita chiar din clipa în care, în marea călătorie-oi fi dus.

 

În teama că nimeni în urma lui n'o plânge, nu e vorba de a-l contrazice pe marele nostru Eminescu, de altfel urmărit de aceeaşi temere pe care o depăşeşte, numai că şi de data aceasta, el ar vrea să fie înmormântat ca la el acasă, să-l plângă tot satul, aşa cum se cuvine unui om de omenie, după obiceiul pomenit într'o minunată poezie a lui Octavian Goga. Sentimentul e de teamă, mult mai apropiat de grija lui Heidegger decât de angoasa lui Sartre, de altfel în acelaşi sens atitudinea fetei cu gura de maci din Apus, nu e deloc surprinzătoare, de unde nostalgia după fata blondă, moldovă apare mai mult decât întemeiată. E drept că teama, fie şi numai ca grijă, dacă persistă, poate fi ea însăşi supărătoare.

 

Referinţa la Eminescu, prin acel "Dar mi-e teamă că nimeni în urmă-mi n'o plânge" ne duce la constaterea că de multe ori fie şi prin opoziţie, ceea ce am semnalat încă de la început, N.Şt. Govora practică un fel de colaj artistic, punând una lângă altele, expresii de-acum consacrate, încearcă apoi să dea o nouă sinteză, ceea ce după părerea noastră umiliă, formează chiar originalitatea talentului său, demnă de a fi scoasă în evidenţă, în faţa acelora care la o analiză superficială ar susţine tocmai contrariul.

 

Nu ne va mira că după un fortissimo oarecum înăbuşit vom trece la "Blazare" poate cel mai autentic ca expresie şi formă.

 

Dintre multe necunoscute rasună una pusă unui oracol al destinului: Gânduri la mormântul lui Crişu Axente, pe care merită să o redăm în întregime:

 

Moartea şi-a fâlfâit aripa neagră peste noi,

Copii blestemaţi ai acestui secol smintit.

Te-ai scuturat fără să fi avut timpul să fi rodit,

Ca florile peste care au căzut neguri şi ploi.

 

Nici o femeie nu te urmează acum când urci ultima treaptă,

Femeile care te-au iubit, te-au uitat demult sau au murit.

Numai acolo departe în oraşul între zarzări pitit,

O mamă se roagă pentru tine în fiecare zi şi aşteaptă.

 

Prietenii ţi-au îmbrăcat coşciugul în cele trei culori

La piept ţi-au pus o şuvţă de păr pe care au decolorat-o anii.

Imaginea Ţării în care înfloresc magheranii,

Îţi înfăşoară trupul trudit de lagăre şi de închisori.

 

De-acuma cobori cu voluptate în marile linişti,

Nu-ţi va fi nici foame, nici dor şi nici sete de dreptate.

Anii îşi vor purta nepăsarea peste morminte uitate,

Cum îşi poartă toamna norii, peste umbrele groase pe mirişti.

 

În toate minţile o întrebare otrăvită se toarce,

Când peste cosciug încep să cadă bulgării de pământ.

E întrebarea ce în primăvara iberică vine pe aripi de vânt:

Câţi oare, câţi dintre noi s'or întoarce?

 

Şi când peste câteva ore, peste oraşul străin se vântură sara,

Copiii secolului smintit îşi lasă capul pe mâni.

Peste câteva zile, peste câteva săptămâni,

Moartea va avea o recoltă bogată: pribegii mor primăvara.

(Blazare)

 

Din această pavană pentru un tânăr mort să reţinem elementele de repertoriu sătesc: comparaţia cu florile peste care au căzut neguri şi ploi, sau cum îşi poarta norii, umbrele groase pe mirişti. Să recunoaştem autorul se pricepe să dea viaţă bocetului cu ritm de dans lent pe care compozitorul Ravel l-a dedicat unei tinere moarte.

 

Este inspirat şi înflorit imnul pribegilor acei ce mor primăvara, la cei vii "sub tâmple carii desnădejdii ne sapă", deoarece amintirile sunt hulubi obosiţi "vai de acela ce nu are Ţară" totul precipitat într'o strofă memorabilă scrisă pe marmura inimii:

 

Speranţele nu deschid către noi nici o fereastră

Trăim doar cu trecutul şi cu amintirile

Străine ni-s toate aici, străine strălucirile

Stelelor, cerul şi marea albastră.

(Desnădejde)

 

Poetul nostru, să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului, şi-a luat zborul spre culmile marilor înălţimi unde-i Parnasul, nu numai al celor aleşi dar şi izvorul Hypokrene din care bea jăratecul albelor înspiraţii, Pegasul, cel înaripat, solul zeilor din Olimp.

 

Crăciunul anului 1951 dedicat Viorelei, fiica mastrului, se termină cu o rugă a omului matur rostită pentru o simţire de copil, o repetăm:

 

Pentru noaptea de Crăciun,

Moşule cu zâmbet bun,

Ca'n poveşti, pe-un nor de pară,

Adă-ne întreaga Ţară.

 

Chinuit de nostalgie motivul revine aproape ca o obsesie a unei finnţe damnate:

 

Dar sufletul ca un hulub se roteşte,

Prin spaţii cu stele încremenite de ger.

În căutarea copilăriei şi adolescenţei, sub al Patriei cer,

Cu-al meu rătăcind obosit, se'ntâlneşte.

(Reverie)

 

Acorduri minore sunt versurile de Iubire pornite de la arpegii bacoviene precum:

 

Coboară înserarea pe oraş,

Şi plânge'n mine dorul pătimaş.

Un vag parfum uitat de lacrimioară,

M'apasă ca o piatră funerară.

 

Şi totu-i putred, veşted şi pustiu

Odaia seamănă cu un sicriu.

Iubita a plecat şi nu mai vine

Şi troieneşte noaptea peste mine.

(Împăcare)

 

Şi de la cele de romanţă:

 

Nu ştiu sub care cer, nu ştiu sub care stele,

Îmi voi purta de-acuma, visurile mele.

Ce ştiu e că sub orice cer, sub orice stea,

Va fi mereu cu mine, amintirea ta.

 

O să foşnească'n mine amintirea, Doamnă,

Cum frunzele foşnesc în serile de toamnă.

Parfumul ei de floare ce încet ce stinge,

M'o'nvălui în vrajă, când la fereastr'o ninge.

(Plecare)

 

Până la cantilena minulesciană:

 

Dar primavara trece şi vara va trece şi ea,

Surâsul gurii de mac s'a stins cum se stinge o stea.

Floare de mac, floare de mac, e plin de poeme, caietul,

Floare de mac, floare de mac, ce triste e şi singur, poetul!

 

Norii poartă în înalturi pachete albe de scamă,

Frunzele castanilor îi cad pe umeri, ca nişte bănuţi ruginiţi de aramă.

Surâsul fetei a înflorit pentru altul, ca o floare de mac într'o sară.

Şi de atunci pentru poet, niciodată, n'a mai fost primavară.

(Floare de mac)

 

În "Toreadorul", cu darul de imagist ce-l caracterizează, ni-l poartă pe dinainte pe Gonzales, toreadorul, cu iubita lui senora Conchita, după ce el moare în arenă, iese la plimbare la braţ cu Don Pedro, adversarul lui, eroi de dramă mută şi perenă preocupând şi pe Minulescu de pildă în Ultima oră:

 

Apele ochilor i se tulbură, în colţul buzelor a înflorit o corolă de mac,

Totul în jurul lui a'nceput să se legene, ca'ntr'un imens, ca într'un straniu hamac.

În nisipul arenei o mână pioasă a aprins o albă lumănare.

La braţul lui Don Pedro senora Conchita a ieşit la plimbare.

 

Fiecare Poezie se citeşte cu multă participaţie, reuşita fiind una de necontestat. Să mai cităm versurile finale a poemului intitulat Auto-satiră:

 

Vom ieşi amândoi seara târziu

Voiu ridica gulerul la pardesiu.

Şi-am să ridic obrjii la cer,

Să mi-i biciuie ploaia cu ace de fier ...

vom rătăci aşa ore întregi în ceaţă şi ploaie.

Şi când ne vom întoarce în sărăcăcioasa noastră odaie,

Voiu sorbi voluptatea amară din paharul singurătăţii.

Şi ca şi altădată voiu fericit,

De a fi urât, înjurat şi lovit.

 

"Scrisoare iubitei", Lui Ş., "anunţă începutul ciclului Febre: de data asta suntem puşi în faţa unei trăiri atât de aparte încât aceasta nu mai poate fi normală ci aparţine halucinaţiilor date de o stare febrilă, delir, coşmare:

 

Sub ploaia cenuşie, sub cerul de plumb,

Tremurăm ca un lan de hlujani de porumb,

Pe străzi întortochiate, pe bulevarde străine,

Ca un câine fără stăpân, după noi, trecutul se ţine.

 

Dacă am fi amândoi, am sta la fereastră

Am sfâşia pânza norilor şi am vedea Dunărea noastră.

În ochii tăi adânci şi rotunzi ca un ban.

Aşi vedea cum se coc şi putrezesc miriştile pe Bărăgan.

 

Mai accentuate, ca scrise cu majuscule, meduze şi trupuri de coral aruncate pe ţărmii stacojii, apar unele versuri ca:

 

Destinele noastre se aseamănă

Suntem două frunze îngălbenite care se leagănă ...

 

De când eram doi copii cu şuviţele blonde

Ne-au însemnat ursitele, să fim două firi vagabonde.

Să nu prindem neci într'un loc rădăcini.

Cărările să ne fie semănate cu spini.

Şi la vârsta la care fiecare se strânge în bârlogul lui,

Să mâncăm pâinea amară a exilului ...

 

Nu, nu nimica în lume să ne despartă nu poate,

Zilele ce ne-au rămas, le vom trăi împreună pe toate.

La o margine de oraş, într'un cimitir străin,

Ni se vor sparge vieţile, cum se sparge o cupă de vin.

Şi peste destinele ce şi atunci au să se asemene,

În toamne târzii, frunzele au să se legene.

(Frunze de toamnă)

 

Şi continuă în Cântec din port:

 

Ţi-aminteşti? În oraşul medieval mergeai cu paşi mărunţei pe bulevardul acela imaculatul,

Ca să nu luneci pe zăpada îngheţată îmi strângeai nervoasă, încheieturile mânilor.

Cine oare la ora aceasta solitară îţi sparge cupele sânilor,

Şi-ţi culege sărutul gemut, de pe gura caldă şi roşie ca păcatul?

 

Când tărziu, portul va răspândi miresme putrede de budoar de curtezană,

Obosită amintirea va flutura sfâşiată ca o flamură.

Luna se va odihni în palmier pe o ramură,

Şi imaginea trupului tău mângăiat de altul, mă va durea ascuţit ca o rană.

 

Şi în "Agonie", febrele îl vor vorbi de ziua în care iubirea lui bolnavă va muri, purtând cu ea consecinţe grave de tot, ce nu vor mai vindeca pierderile substanţei sufleteşti:

 

Şi când vânturi de toamnă vor bate prin zarzări, prin nuci

În inimă ca'ntr'un cimitir s'or  înşirui alte, mereu alte cruci.

O, crucile acestea putrede ale visurilor, de-ai şti cum apasă, cum dor!

Niciodată nu te-a durut agonia trandafirilor, ce'n vază se usucă şi mor?

 

De altfel agonia florilor va fi şi a viselor, încât nu se va mai scrie nici un poem mai mult, foile caetelor vor rămâne albe, pentru ca în cimitirul inimii să domnească liniştea, sigur cel ce a fost poet nu mai putea duce greutăţile tuturor desnădejdilor şi suferinţelor de unde a preferat să se oprească acolo unde limitele sale umane i-o cereau:

 

Din ziua în care iubirea aceasta bolnav'o muri.

Foile caietului vor rămâne albe, niciun poem nu s'o scri.

Nici un vis n'are să-şi mai desfacă aripile, să mă atingă pe pleoape.

Şi'n Cimitirul înimii va stăpâni liniştea, ca un pescăruş pe nesfârşite întinsuri de ape.

 

Se înţelege că Iubirea lui bolnavă nu era alta decât Poezia şi rămâne să se vadă dacă odată ce o va lăsa să moară îşi va fi vindecat şi rănile sufletului pricinuite de amarul exilului.

 

Ori pote pescăruşul de pe întinsuri de ape nu era decât peştele de aur al lui Paul Klee, aşa dar un vis înlocuitor al altuia.

 

Încet se înfiripă la "ora regretelor" viziunea despărţirii văzută cu ochelari expresionişti, deci prin geamuri aburite, cum stă bine unor ferestre ale Himerei, ţintuită ca Prometeu de coloanele pământului:

 

Apoi,

Ca o lespede grea,

Noaptea va cădea peste pustiul din noi.

Într'un turn undeva,

Un orologiu va bate orele, rar,

Şi în tăcerea ce ne va îngropa ca o nea,

Ca prin vis îţi voiu auzi paşii îndepărtându-se pe trotuar.

 

Şi eu am rămas mai departe,

Singur pe banca de sub castan,

În urechi ca un cântec de moarte,

Îmi va suna poemul bacovian ...

 

În clipele acelea solemne şi grave,

Vom simţi cum se accelerează bătăile bietelor,

Inimi bolnave.

Şi-am înţeles atunci amândoi,

Că orologiul a bătut pentru noi,

Ora regretelor.

 

Urmând şerpuitor un fum al amăgirilor sub orizontul toamnei se aud cum, "Sub paşii bolnavi troznesc visurile moarte" pe când "Plânge cerul, pentru toate iubirile neîmplinite, pentru toate iubirile defuncte", cadrul de la început devine pictural ca în tabloul Anemonelor lui Şt. Luchian "Crizantemele albe îşi dau sufletul în vaza albastră".

 

Ceea ce încă este necesar de reţinut e faptul că poetul trezit parcă din Febre, începe să se caute pe sine însuşi, să se depărteze de ceea ce a fost, deci să se auto-nege, conesiderându-se într'al doilea exil.

 

Aşa vom fi pregătiţi de Finish, în poezia Melancolie singura, autorul îşi ucide în mod hamletian pe poetul din el, demonstrând că nu i-a adus nicio mângăiere, din contră e mai confuz decât în ziua când a început să scrie pentru volumul de faţă. Deci jocul de-a rimele nu i-a tămăduit nici una din rănile cele mai uşoare.

 

Nimic nu poate defini starea poetului mai bine decât acele câteva cuvinte scrise de traducătorul Psalmistului în limba românească Dosoftei, ele definind durerea sufletească, în sine ea , îl copleşeşte pe om, îl apleacă asupra fântânii care e inima lui chinuită: "Acolo şezum şi plânsem", rugându-ne:

 

Melancolie

 

Melancolie, melancolie,

Viaţă, pribeagă, pustie!

Gândurile nu se mai leagă,

Versurile nu se mai încheagă,

Elanurile s'au frânt, au murit,

Telegarii visului au obosit.

 

Nu mai ştiu, nu mai ştiu,

Mai trăiesc, mai sunt viu?

Mai sunt pe lume viori,

Păduri şi privighetori?

Sau poate acestea nu au existat, nu au fost,

Sunt cuvinte fără conţinut, fără rost.

 

Cine, cine,

Îmi aleargă prin sânge, prin vine

Şi-mi spune ca m'a iubit o fată,

Acolo în Patria îndepărtată.

Că m'am zbuciumat, că am scris,

Pentru mine, pentru lume şi pentru vis?

 

Ce minciuni, ce minciuni!

Nu sunt oare la casa de smintiţi, de nebuni?

Dacă au fost, unde sunt,

Când melancolia plouă pe suflet mărunt?

De ce nu vine fata cu obraz de mărgean,

Să-mi fie îndemn, să-mi fie alean?

 

Nu vine, nu vine,

Câinii tristeţei muşcă din mine.

Gândurile-s confuze, nu se mai leagă,

Viaţă pustie, pribeagă!

Tăcerea în juru-mi creşte, enorm

O, cum aşi vrea, cum aşi vrea, să adorm!

 

Este o despărţire de trecutul său, atunci când se asigură că "fata blondă, mlădioasă ca lujerul crinului, cu gura parfumată şi roşie ca o muşcată" n'a fost o fiinţă anumită ci mai, mult o statuie a ei, Tinereţea lui. Acesteia, mai bine spus pe mormântul ei, a pus N.Şt. Govora, ca pe o cunună cu crizanteme albe, volumul său de versuri, Acolo şezum şi plânsem. La plecare după cum se spovedeşte, a încuiat poarta de fier a cavoului, aruncând apoi, cheia în hăurile nopţii, pentru totdeauna.

 

Rămâne de văzut dacă într'o zi, cuprins de dorul celor ce nu mai sunt, nu va încerca, la masa spiritului ocult, un nou dialog cu ei pe calea de fum şi mireazmă de cer, a Poeziei.

 

Vor înflori atunci pe colinele din eul său creator iarăşi livezile de cireşi, caişi şi gutui, acompaniate de acelaşi refren vilonian, cântat pe viorile inimilor: mais ou sont les neiges d'autan?

Nov. 1979

 

 

Recitind volumul de poezii "Acolo şezum şi plânsem" de N.Şt. Govora

 

Fără îndoială, un volum de poezii scris de un poet autentic nu poate fi tratat ca un obiect de consum şi după prima lectură să fie aruncat la coş. Ci, cu fiecare întâlnire, fiindcă ne poate oferi frumuseţi şi preţuri noi, de multe ori unui exget nu-i ajunge o viaţă chiar lungă pentru a spune că însfârşit cunoaşte marea poezie, de pildă, a lui Mihai Eminescu.

 

Desigur prin poemele sale, ziditoare de suflet, Govora incită mereu pe cititor să revie la excepţionalele sale creaţii, cu scopul de a descoperi ceva inedit şi aşezat cu o treaptă mai sus pe drumul absolutului ideal.

 

Astăzi, cum poetul Govora nu mai e printre noi, având contact numai cu spiritul său creator, îmi dau seama că a avut dreptate când şi-a definit poeziile drept un păcat, produse de trăirile a tot ceea ce a fost, cu precădere în copilăria, adolescentă şi prima sa maturitate ca ofiţer, locotenent al armatei române.

 

Mai precis spus, exilul îndepărtâdu-l de Patria şi oamenii de lângă inima sa, a însemnat pentru el o nouă experienţă existenţială, pe care a fost obligat să o urmeze deci cu multe suferinţe proprii, astfel că a fost forţat să-şi răscoleasc toate problemele fundamentale privitoare la destinul său pământesc şi deodată acesta să-i apară în altă lumină cu un alt sens axiologic al vieţii.

 

Autorul american Thornton Wilder, în piesa sa Micul nostru oraş, reprezentată în 1938 tratează o problemă ce ar putea tocmai să ne întereseze. În primele două acte, e vorba de o familie onorabilă şi se poate spune chiar fericită, eroina principală dna Emily nu se simte prea satisfăcută de traiul dus în micul ei orăşel, oamenii indispunând-o prin mediocritatea lor. Se întâmplă ca la sfârşitul actului al doilea să moară în urma unei naşteri. De aici şi conflictul piesei. Lui Emmily ajunsă în lumea morţilor, i se permite să se întoarcâ pe pământ şi să-şi retrăiescă cea de-a 21-a aniversare a naşterii sale. Cu această ocazie reia toate scenele de odinioară dar dând o deosebită atenţie fiecărui amănunt care lua o altă demnitate, judecat fiind din puntul de vedere că viaţa este un dat care nu se mai repetă deci trăitea fiecăruia îi provoca o bucurie şi dădea un nou sens existenţei sale. La sfârşitul zilei când se întoarce în lumea morţilor e contrariată că oamenii nu dau importanţa cuveniţa fiecărei clipe trăite deci le scapă adevăratul scop al vieţii. Poate nu mai sfinţii şi poeţii trăiesc din acest punct de vedere, cu adevărat.

 

Personal, cred că de fapt poeţii şi scriitorii revin atât de des la trecutul lor tocmai fiindcă l-au trăit în fugă şi chiar inconştient, puţin atenţi la fenomenul trecerii sale, astfel că prin opera lor caută să îi dea un rost şi o importanţă pe care nu i-au dat-o la timpul său.

 

Cel puţin aşa poate fi considerată acţiunea poetică a lui Govora, prin suferinţele şi singurăţile sale din exil, el descoperă adevăratul sens al trecutului său, legat de o Patrie şi un popor, toate raportate la un mediu şi o ambianţă ce îi este străină. Cu siguranţă au dreptate autorii care susţin că omul îşi are rădăcinile înfipte într'un pământ anumit numai că situaţia este acuma schimbată deoarece exilul nu permite o întâlnire normală între om şi ţara sa natală. Prin această prăpasite, ce-l desparte de Ţara unde a văzut lumina zilei, lucrurile se complică, deoarece prin conştiinţa celui exilat evenimentele trecutului îşi recâştigă demnitatea ce nu li s'a conferit niciodată, şi exact ca eroina autorului american, devin importante şi cele mai mici amănunte, cum s'ar spune trecutul şi-a dobândit o memorie a lui pe care cel înteresant o consideră noua lui existenţă, cel puţin cum o demonstrează şi cazul lui Govora după un timp mai lung de acomodare, care a durat aproape zece ani. Cu această ocazie, trăind mai mult în ţară, visul şi transfigurarea realităţii înlocuiese cu adevărat prezentul care nu-i decât al unui amarnic exil. Desigur, dacă exilatul are talent face uz de harul său, în proză sau în poezie, cum se pot da nenumărate exemple, în această privinţă Govora nu-i o exepţie. Dar dacă am compara de pildă exilul lui V. Hugo cu al său, ne-am da seama că al ultimului este din cale afară de neomenos, barbar, aşa cum era şi comunismul instalat la putere în România, cu ajutorul armatelor sovietice. Dar chiar dacă nu era în intenţia sa, cum îi numea Aron Cotruş prin poeziile sale reprezenta un doinaş al poporului român, în primul rând, exilul şi adevărurile lui erau şi ale celorlalţi români, fraţii lui desţăraţi. Dar lucrurile nu se opresc aici. Deşi ideile poetului nostru sunt exprimate deschis şi sunt uşor de înţeles, ele parcă tocmai din această cauză ne impresionează, nu rar ne cutremură şi acest efect se datorează faptului că prin poeziile sale ne aproprie, citindu-le, de origini adică de esenţele sufleteşti ale poporului român, întruchipate, cum o susţine de strămoşii noştrii Daci şi romani apoi de părinţii părinţilor noştri, urmaşii lor direcţi fiind lucrătorii pământului Patriei, ţăranii. Aşa cum com mai arăta şi am arăta şi am arătat-o, Govora este un ţărănist, nu numai prin tradiţionalismul său, subliniat şi de Aron Cotruş, dar prin însăşi arta sa poetică se referă constant la concepţia şi modul de a fi al ţăranului, în el trăieşte fiul sătenilor din Moldova de jos, tot restul suprapus de educaţia primită, e subordonat singurului efect pozitiv, cel se stă în suljba ridicării nivelului de trai şi de cultură a ţăranului român, fără să fie înscris în vreun partid politic.

 

Pe aceeşi linie s'a desvoltat şi acţiunea romanului undeva pe Nistru, Tamara Cornaiev, unde totodată a trebuit să dea şi câteva date mai personale despre el, ceea ce în poezie putea fi evitat.

 

Rezumând ideile noastre, putem arăta că ceea ce Govora a realizat prin poezia sa din exil, ca limbaj se  înţelege specific artei poetice, i-a reuşit lui M. Vulcănescu în filozofie. Se ştie că Dimensiunea existenţei româneşti, ca studiu fenomenologic, adică bazele spiritualităţii specifice româneşti le-a descris din testele aplicate de echipele studenţeşti conduse de M. Vulcănescu la iniţiativa prof. Gusti, la sate, deci indirect s'a demonstrat că noi simţim şi gândim aşa ca ţăranul român, ori altfel spus concepţia ţărănească determină spiritualitatea poporului nostru.

 

Desigur poetul Govora recurge la preferinţele sentimentului, şi la metodele lui de abordare fie şi a ideii, se simte atras de natură la fel ca Ciobanul din Mioriţa şi Mihai Eminescu din Mai am un singur dor, dar la acesta din urmă dragostea mare rămâne pentru natură, ea l-a dus la credinţă că în sânul ei se află paradisul ceresc pe pământ, în contrast considera oraşul ca distrugător al sufletului uman, prima corespondea naturii eterne pe când al doilea trecătorului impersonal.

 

Pe Govora îl înteresează nu partea de ritual şi de ideal, ci caută să descrie natura cu ochii omului de la ţară, observând legănarea holdelor de secară, galbenul cămpului cu grîu, florile din grădina moldavă şi încă multe alte aspecte, impresionante pentru ţăran în primul rând.

 

Ceea ce am numit în studiui meu anterior, tendinţa lui Govora spre "collage", de fapt nu aparţine intenţiei neapărate a autorului, o dau noţiunile, în sine vechi cât lumea cărora Govora le-a o conferit o profundă originalitate.

 

Referinţele mai des la Bacovia şi uneori la cântecele sale funerare, trebiuesc înterpretate ca un semn de admiraţie adus celui mai mare poet al Moldivei de jos, şi totodată printre cei ai literaturii române, în orice caz nu deranjează atâta timp cât autorul nostru brodează pe firul de aur, sau cum o scrie chiar Bacovia de "sineală, de aur, de sânge" o bogăţie de idei şi metafore sau alte figuri de stil care-i garantează originalitea, fără să aibe cumva în întenţie să-l concureze pe colosul coloşilor, Bacovia.

 

Se ştie câţi imitatori a avut marele Eminescu, dar nici unul nu şi-a fâcut un nume, pe când Govora îi învită la Bacovia în atelierul său de lucru, dându-i cinstea pe care o merită un maestru inegalabil în arta sa, fără ca acest lucru să împiedece pe un alt confrate al lui să nu exerseze major pe corzile albe ale lirei lui Apolo.

 

În consecinţă, în primul studiu publicat aici în legătură cu poezia lui Govora, consider că am prins nenumărate instantanee valabile în sine, dar care nu au reuşit să atingă superbia ansamblului, poate şi din cauză că nu am avut un spaţiu prea mult la dispoziţie, a trebuit să mă acomodez cerinţelor altora.

 

Din acest motiv am să încerc să împlinesc acest deziderat în capitolul întitulat "Recitind volumul de poezii "Acolo şezum şi plânsem" de N.Şt. Govora. În acest studiu voi reproduce mai multe poezii de Govora în întregime tocmai pentru ca astfel să se ajungă mult mai uşor la ceea ce noi numim unitatea operei sale poetice, pe care o considerăm un model de poezie românească ce nu poate să fie ignorată, astăzi în ţară.

 

Primele revizuiri conferite trecutului din partea exilului, privesc pe părinţii poetului de care în romanul său Mihai Livadă, la un moment dat, se considera total înstrăinat.

 

Iată prima poezie din ciclul "Lacrimi pe zidurile Ierusalimului":

 

Mamei

 

Mamă, zadarnic numeri zilele şi săptămânile

Şi tremurând, îţi pui la ochi streaşină mânile.

Se vor coace, se vor trece cireşele din grădină,

Fără ca feciorul de departe să vină.

 

Să nu te înşeli de ţi-o cânta cocoşul în prag,

Nici anul acesta nu vine feciorul pribeag.

Un sbucium lăuntric îl răsuceşte, îl poartă,

Pe'ntinsuri de apă stătută şi moartă.

 

O! De n'ar fi dorul, de n'ar fi depărtările

N'ar fi aşa de apasătoare tăcerile.

De n'ar fi o fată în satul moldav,

Nu mi-aşi simţi sufletul stingher şi bolnav.

 

Nădejdile toate, se destramă, se rup,

Ci o rugină roade vremea din trup.

În părul din tâmple şi-a înfipt vrăjmăşia,

Şi mi-a ucis adolescenţa, copilăria.

 

Fetei cu ochii albaştri, mamă să-şi spui

Să-şi lege destinul de altul, sunt tineri destui',

Cuminţi care nu s'au înfrăţit cu depărtările

Şi nu vântură zănateci, ţările, zările.

 

Să nu mă aştepte, aşteptările dor,

Ca frunzele toamna, iubirile mor.

Numai tu cu credinţă aşteapta-mă mamă,

Cireşul din grădina copilăriei, mă cheamă.

 

Tema poeziei este cât se poate de simplă, se adresează mamei sale căreia îi dă sfatul să nu-l mai aştepte numărând zilele şi săptămănile, zadarnic îşi pune mâinile streaşină la ochi tremurând, feciorul de departe n'are să vină.

 

Să ne se amăgească nici când cocoşul o să-i cânte în prag, semn din bătrâni, că va primi oaspeţi, acesta nu va fi feciorul pe care un sbucium lăuntric îi poartă "pe întinsuri de apă, stătuţă şi moartă", de fapt însuşirile amarnicului exil prin care îi este scris să treacă.

 

Urmează o frumoasă definiţie a dorului, deoarece dacă n'ar fi el nu ar exista nici depărtările şi n'ar fi atât de apăsătoare tăcerile, şi nu l-ar duce gândul la o fată din satul moldav şi nu şi-ar simţi sufletul atât de stingher şi bolnav. Işi descrie starea prin care toate nădejdile se destramă, în timp ce în părul de la tâmple vremea roade ca o rugină din trup şi vrajmăşiile i-au ucis copilăria şi adolescenţa. Deci, să-i spună fetei cu ochii albaştri să-şi lege destinul de altul căci sunt tineri destui cuminţi, care nu s'au înfrăţit cu depărtările şi nu vântură zănateci, ţările, zările. Fata să nu-l aştepte, aşteptările dor pe când ca frunzele toamnei, iubirile ajung să moară.

 

Domneşte sentimentul de desnădejde al tânărului desrădăcinat de ai săi, de un exil fără vreo perspectivă de a se încheia, în timp ce dorul şi depărtările fac mai apasătoare tăcerile. O roagă pe iubită să renunţe la dragostea lui, oricum iubirile mor.  Atmosfera este mai mult decât dureroasă, lacrimile vărsate pe zidurile Ierusalimului simbolizează locurile sale natale, locurile unde locuieşte mama lui, ele se transformă într'un plâns jalnic, cu atât mai mult cu cât nu există nicio şansă de ieşire din respectivul cerc infernal. Nu mai cine a mâncat din pita muiată în fiere a exilului poate cu adevărat să perceapă notele profunde ale unei atari jelanii, în cursul căreia sufletul se transformă în instrumentul recitării monotone, împrumutând ritmul doliului perpetu, fără termen de rezolvare finală.

 

Şi totuşi un licăr de lumină ne aduc ultimele două versuri, care bine se observă contrazic versurile de la început de data aceasta îndemnând pe mama lui la aşteptare, după cum urmează: "Numai tu cu credinţă aşteaptă-mă mamă / Cireşul din grădina copilăriei, mă cheamă". Ar corespunde aceste cuvinte unei speranţe ascunse a fiinţei sale, e posibil, dar credem că autorul în primul rând se referă la un vis, şi susţinem asta deoarece ştim din romanul său că mama lui Livadă avea grijă să păstreze cireşul din grădină plin de roade pentru fiul ei, ori acum poetul ne mărturiseşte că aşa făcea de fapt buna lui, mamă. Ceea ce înseamnă că în amintirile sale, măcar în ele, o vede pe mama lui aşteptindu-l în timp ce cireşul din grădină îl cheamă, în ce împrejurări, nu mai e nevoie s'o comentăm.

 

În ce priveşte forma poeziei, care în general se va repeta, ca batăile unui metronom, se renunţă, la orice ritm cunoscut, s'a încetaţenit noţiunea de ritm interior, în schimb rimele două câte două sunt respectate, nu rar ultimele cadenţe corespund unui dactil ca depărtările, zările, saptamânile / mânile, alternând fie cu o rimă iambică, să-i spui / destui, sau troheică, mamă / cheamă, ele prin tăria lor accentuată relevă importanţa ultimelor două versuri, prin ele visul din grădina copilăriei îndulceşte disperarea autorului, în cazul dat cel puţin, opreşte plănsul, inflorind în ochi un surâs, momentan, vindecător.

 

În cele anterioare am reprodus un fragment din "Scrisoare tatălui meu" în continuare o să-l ducem până la capăt:

 

Ştiu, la Făget, printre pruni, printre nuci şi printre cireşi,

Au robotit cu sudoare, generaţii de aşpri, de aprigi răzeşi.

Şi'n nopţi înstelate albastre, umbrele lor

Îşi caută neîmpăcate nepotul, strănepotul rătăcitor.

 

Sub nucul cel mare, văratec ţin sfat,

Pufăiesc din lulele şi-şi blestemă urmaşul înstrăinat.

Din lanţul acesta senin, de negru pământ scormonitori

Ce chemări otrăvite l-au smuls şi ţi l-au aruncat în vâltori?

 

Şi atuncia abia, inima începe să înţeleagă,

Ce blestem neîmpăcat, destinul mi-l leagă.

Şi fruntea grea ca o lespede, se lasă pe mână,

La ora cand pacea pluteşte ca un abur, peste fire, stăpână.

 

Poezia "Denie" este dedicată de copilul de odinioară bunicului său, ţăranul Naculai Lazăr, în romanul său Undeva pe Nistru, adevăratul său tutore spiritual:

 

În noaptea parfumată de April,

Mi-e sufletul moale, cuvios de copil.

Şi cu paşi mărunţei, cu bunicul de mână

Mă'ndrept către biserica noastră străbună.

 

Tămâia îşi înalţă fumul la cer,

In atmosfera grea de credinţă şi de mister.

Şi inimile se simt pătrunse de sfinţenie,

Când bat clopotele, clopotele de denie.

 

O, clopotele acestea sonore, clopotele,

Care fac să-şi înteţească în mine durerile, ropotele.

Clopotele pe care, furat de al vieţii tumult,

M'am desvăţat sa le mai înţeleg, să le mai ascult.

 

Ele bat în noaptea aceasta şi pe aici,

Când către biserici se îndreaptă cu paşi mărunţei, alţi copii, alţi bunici.

Şi când pe mine mă roade ca un burghiu primăvara,

Căci mi-am pierdut şi bunicul şi credinţa şi Ţara.

 

Cu siguranţă, reîntors pe drumul amintirilor, cu adevărat dintr'un fel de ţară a morţilor, poetul nostru primind un alt cântar interior al faptelor şi clipitelor, dă masura supremei demnităţi atât celor doi părinţi cât şi bunicului, căci ei reprezintă pentru el Ţara şi tot ce-l leagă de pământul roditor inclusiv în suflete, altarul străbunilor părinţilor şi fraţilor săi de neam.

 

Să reţinem faptul că formal fiecare strofă e ruptă în două prin punerea exactă a punctului după al doilea vers, şi această ordine e păstrată la toate poeziile alcătuite din câte patru versuri. Poetul parcă ar împrumuta acest semn ortografic adâncimile luminioase ale eului său creator, jucând rolul coarnelor puse de Michelangelo pe fruntea lui Moise, acestea arătau sfinţenia personajului biblic, întocmai cum poetul nostru a ţinut să ne aducă la cunoştiinţă faptul că el le-a luat din locurile cele mai sfinte ale conştiinţei sale, acolo unde omul poate ajunge doar odată în viaţă, când e supus unei majore inspiraţii de origine sacră.

 

În "Marea călătorie" Govora îşi scrie propriul său "Mai am un singur dor" fără să abordeze ritualul acestei unice creaţii înrudite cu Mioriţa populară, el îşi scrie testamentul într'o formă personală cum a făcut-o şi Tudor Arghezi in neuitata lui poezie. De-a v'aţi ascuns:

 

Marea călătorie

 

Ştiu într'o noapte de vără, fulgerat voi cădea.

Pe cerul de sineală va tremura ca o lumânare o stea.

Mâinile vor scormoni înfiorate în lut,

Ca o apă va gâlgăi sângele, din trupul căzut.

 

Vântul îmi va aduc pe aripi, miresme de acasă,

Şi grâul va fi moale ca un covor de mătasă.

În juru-mi macii vor fi roşii, ca o gură de fată,

Ce mia-a zâmbit undeva, într'o ţara îndepărtată.

 

Când peste pleoape, moartea se va lăsa ca o ceaţă,

Spicele verzi ale grâului, îmi vor luneca peste faţă,

Şi'n pragul marei calătorii, în fulgerarea clipitei,

Am să zâmbesc căci voi crede, că e mâna iubitei.

 

O! Nu  mi-e frică de moarte, de gloanţe, de sânge

Dar mi-e teamă că nimeni în urmă-mi n'o plânge.

Şi mi-e teamă că fata cu gura ca macii din ţara aceia din Apus,

Mă va uita chiar din clipa în care, în marea călătorie-oi fi dus.

 

Din prima strofă aflăm că va cădea într'o noapte de vară fulgerat, pe cerul de sineală va tremura ca o lumânare, o stea, ştiindu-se că la noi e obiceiul să se pună o lumânare în mâna celui ce se pregăteşte de ultimul său drum. După sângele ce-i gâlgăie din trupul căzut am crede că lovit în luptă se pregăteşte să treacă printr'o moarte aşa cum se cuvine unui ofiţer de carieră, convins de menirea lui pe acest pământ. Evenimentul se petrece printre străini, de-oarece vântul îi aduce pe aripile lui miresme e de acasă şi ce înseamnă acest lucru ni-l explică mai departe chiar poetul: va simţi grâul moale ca un covor de mătasă şi în juru-i macii vor fi roşii, amintindu-i de gura unei fete ce i-a zâmbit într'o ţară în depărtată. Iar când moartea i se va lăsa peste pleoapele lui ca o ceaţă, spice verzi îi vor aluneca pe faţă, astfel că în pragul marei călătorii o să zâmbească şi va crede că e mâna iubitei.

 

Deşi nu o spune direct, poetul nostru îşi doreşte să moară acasă la el în sat, fiindcă între străini nimeni nu-i va pune, în ceasul său din urmă, în mâni o lumânare după obiceiul nostru din bătrâni. Îi vor lipsi miresmele de-acasă, grâul moale ca un covor de mătasă şi macii roşii din jurul său, co o gură de fată ce i-a zâmbit odată şi alte spice verzi de grâu în pragul marei că torii îi vor aluneca peste faţă şi el le va considera drept mâna iubitei. Descrierea se referă la moartea eroului printre străini, de unde dorul său după mediul său ţărănesc alcătuit din grâul moale şi de macii roşi, care lipsind, insclusiv mâna iubitei alunecând mangaietor pe faţa lui, se va desfaşura într'un rit ce-i va peoetlui veşnica lui singurătate.

 

Şi ultima strofă lămureşte lucrurile, am mai comentat-o în cele anterioare: Nu-i este frică de moarte, de gloanţe, de sânge, dar îi este teamă că nimeni în urmă nu-l va plânge iar fata cu gura ca macii din ţara aceia'n Apus îl va uita din clipa în care în marea călatorie va fi dus. Cu siguranţă, luând in considerare toate aspectele prezentate, poetul nostru suferă la gândul că ar putea să moară şi să nu i se facă slujba şi toate ceremoniile, aşa ca acasă în satul lui, cum sunt cunoscute şi aplicate din moşi-strămoşi. Nu e chiar o coincidenţă că poporul român este tradiţionalist nu numai în pozie şi artă dar şi în religia lui ortodoxă, în care adevărurile divine se transmit în scris prin Biblie şi prin viu grai, cu ajutorul Tradţiei patristice, de unde şi caracterul oral, transmis de la autor la cititor, mult mai practicat în culturile răsăritene, ortodoxe decât într'alta parte. La catolici există o atitudine ambiguă, reprezentată în primul rând de Papi, faţă de Tradiţie pe când protestanţii îi contestă orice valabilitate.

 

Ar mai fi de adăogat că sentimentele exprimate de Govora în poezia sa Marea călătorie nu constituie o exceţie, la mulţi exilaţi teama dde a muri şi a fi înmormântaţi nu după obiceiurile noastre strămoşeşti, am auzit-o clar formulată, fără ca ei să fi avut ocazia să citească poeziile lui N.Şt. Govora. În legătură că acest autor mai putem stabili două adevăruri. Se ştie că spiritialitatea unui român e determinată de memoria sa genetică (Jung) deci se manifestă în mod înconştient fără să justifice cumva existenţa inconştientului ca teritoriu anatomic îndependent, totuşi chiar şi cei fără credintă procedează după modelul de gândire ortodox. Îl putem da de exemplu chiar pe poetul nostru care deşi mărturiseşte că şi-a pierdut credinţă odată cu Ţara, cu toate acestea ţine să fie îngropat după cele mai autentice cutume ortodoxe, ceea ce ne aminteşte de Misa unui ateu de H. de Balzac.

 

În al doilea rând se poate demonstra că deşi poeziile lui sunt profund lirice, prin sunceritatea sentimentelor sale reuşeşte să le exprime şi pe ale fraţilor din exil cu condiţia ca aceştia să-şi iubească Ţara şi să simtă ca pe o nemarginită durere despărţirea de pământului lor natal. Adică li se pretinde să cinsteasca noţiunea sfântă de "exilat".

 

Şi ceea ce aş mai vrea să spun o las în sarcina poetului nostru cu al său cuvânt adresat unui prieten exilat, în poezia "Adună-ţi sufletul, camarade", cu un mişcător motto cu versuri semnate de G. Tutoveanu. (Acest poet omagiat la moartea sa de T. Arghezi şi printre manuscrisele lui Pamfil Şeicaru se află portretul său a căutat să dea Bârladului o strălucire aparte, culturală, se înţelege, obligându-ne să nu uităm că că prin acest oraş, au trecut un Vlahuţă, un Emil Gârleanu, dar el însuşi Tutoveanu era o chezăşie că ar putea reuşi în misiunea pe care şi-o asumase. Dar primul, dintre cei cunoscuţi, emeritul G. Călinescu i-a desfiinţat pur şi simplu poezia, dreptate avea Pamfil Şeicaru era mult prea "naţionalistă". T. Arghezi îi  mustră pe intelectualii români, tocmai în legătură cu G. Tutoveanu că au memoria prea scurtă. Dar realitatea e mult mai tristă: marele păcat al poetului bârlădean a fost acela că nu a locuit în Bucureşti căci în ţara românească nu mai acestor fericiţi aleşi au muzelor le este deschis mult visatul Parnas. Părerea ne este întărită de faptul că Marian Popa, om supus partiduleţului, că altfel nu ar fi ajuns autor de Dicţionare de literatura română contemporană, nu-l trece în cărţulia lui, deci nu a auzit de el. Dar dl. Marian Popa posedă criterii de selecţie valabile nu mai pentru unii bucureşteni, ori având în vedere câtor nulităţi le-a acordat atenţie şi i-a trecut în Dicţionarul său, credem că l-a apucat un exces de respect subit şi a hotărât să-l excludă pe marele poet Ion Pillat ca să facă loc protejaţilor săi.

 

Adună-ţi sufletul, camarade

Copiii mei, copiii mei,

când mergeţi seara la culcare,

Şi candelele'n tremurare

Vă ning pe creştete văpaia,

Rugaţi-va şi pentru cei

Care-au căzut la Turtucaia.

(G. Tutoveanu)

 

Când exilul devine apăsător cenuşiu

Gândiţi-vă la morţii fără cruce, fără sicriu.

Şi când îţi infige cuţitul în voi nostalgia,

Gândiţi-vă la cei care-au căzut în Rusia.

 

Ştiu, în camerele în care fereastra se deschide ca o rugăciune spre cer,

Sunt momente în care şi amintirile se estompează şi pier.

Şi chiar pe Icoana Patriei se aşează o ceaţă, un fum,

În ore târzii, în care nădejdile toate, sunt doar zdrenţe şi scrum.

 

Te văd camarade; pumnul ţi-a devenit dur, ca o cremene, ca un ciocan,

Te-a otrăvit o imagine: soţia culcată cu altul, în salonaş, pe divan.

Trupul ţi s'a strâns ca un arc şi viaţa devine-o povară.

O, în asemenea clipe, de-ai avea cel puţin o ţigară!

 

Ninge! Pe geamul de la mansardă zăpada creşte mereu,

Începi să te îndoieşti că mai există undeva, Dumnezeu.

Şi eşti sătul de viaţă, de toate c'ai vrea,

Să dispari, cum de pe firmament dispare în goluri, o stea.

 

Ştiu camarade, sunt clipe în care pribegia te frânge,

Speranţa, ca o candelă în care s'a terminat uleiul, se stânge.

Gândeşte-te atuncia cum urlă crivăţul pe coline, pe văi

Şi cum troieneşte pe mormintele camarazilor tăi.

 

Adună-ţi sufletul risipit şi inima ca pasăre învinsă, rănită.

Sufletul acesta al tău, e explosiv, dinamită.

În tine e nădejdea celor căzuţi şi a celor din Patria în care bântuieşte urgia,

În tine şi în cei care s'au bătut vitejeşte'n Rusia.

 

Poate condus şi de versurile lui G. Tutoveanu poetul devine vraciul propriilor sale răni dar şi a camarazilor aflaţi cu el, în exil, cărora le aminteşte că atunci când traiul lor devine apasător şi cenuşiu şi când le infige cuţitul nostalgia, să se gândească la morţii fără cruce, fără sicriu, la cei căzuţi în Rusia. El înţelege că de multe ori pribegia îi frânge şi speranţa se stinge ca şi în candele când se termină uleiul dar să se gândească arunci cum urlă crivăţul în văi şi cum troieneşte mormintele camarazilor săi.

 

Deşi se ocupă şi de grijile de fiecare zi până la urmă ajunge la concluzia că morţii trăiesc prin noi, aşa cum şi inversul e adevărat, că noi în cea mai bună parte trăim prin morţi.

Îndemnul poetului e acela că nădejdea celor căzuţi şi a celor din Patria unde bântuieşte urgie, este în ei, cei ce-au luptat viteşeşte în Rusia.

 

Numai astfel se pot învinge momentele în care şi amintirile se estompează, iar pe Icoana Patriei, se aşează ceaţă şi fum cât nădejdile toate sunt zdrenţe şi scrum.

 

Poate să ajungă să se îndoiască de existenţa lui Dumnezeu, chiar să fie sătul de viaţă încât ar dori să dispară cum de pe firmament, în goluri o stea, totuşi ceva trebuie să fie mai presus de toate acestea şi anume speranţele acelora ce au căzut ca şi ale celor ce suferă în patria unde bântuie urgia, în ei ca şi în toţi care s'au luptat vitejeşte in Rusia.

 

Credem, că N.Şt. Govora nu şi-a trădat niciodată idealul de luptă şi nici toate credinţele strâns legate de el.

 

Ravaş fratelui Chineaţă

Dlui Pamfil Şeicaru

 

Era plină de grâu şi de secară, Ţara,

Şi tu frate Chineaţă, adesea te culcai flămând, sara.

Din făina de grâu, doară de sărbători îţi făcea nevasta o burcă.

Totuşi, foarte rar, te-ai încruntat, ai tras o sudalmă şi au pus mâna pe furcă.

 

Te sculai de cu noapte, când holdele erau pline de rouă,

Dar din rodul muncii tale, tu nu luai nici una din două.

Sau alţii, totdeauna alţii, care trăgeau foloasele,

Şi tu bietul de tine, te alegeai cu ponoasele.

 

Ca ţiganul cu scânteia, te învăţaseşi cu răul,

Treceau anii şi dacă se schimba ceva, era doar călăul.

Numai când la hotare năvaleau ca lăcustele, duşmanii,

Şi-aminteau boierii că cei mulţi şi bravi, erau fraţii tăi Chineaţă: ţăranii.

 

Un timp ale tale au fost toate, pământul, plugul, boruna,

Şi erai fericit, căci în totdeauna, tu şi pământul ai fost una.

Dar liniştea nu avea să fie lungă,

S'a răsturnat, lumea şi într'o noapte iar a bătut clopotu'n dungă.

 

Tu ţi-ai făcut cruce, te-ai încruntat şi ai sărutat pe Ilinca,

Şi apoi până departe la Volga ţi-ai purtat raniţa şi opinca.

Te-ai bătut ca un brav, cum ştii să te baţi, frate Chineaţă,

Dar ca şi altadată, boerii te-au vândut într'o dimineaţă.

 

Şi'n  batătură la tine, ca la el acasă, venit-a duşmanul

Ţi-au batjucorit nevasta şi fata, ţi-au luat plugul, boii, sumanul.

Dar tu ai răbdat, ai strâns pumnii şi ţi-ai înghiţit de obidă, scuipatul,

Şi de data aceasta ne tu, ci altul era vinovatul.

 

Dar oricum, stăpânii dinainte îţi dijmuiau grâul, mălaiul.

Păgânii de azi vor ca să-ţi ia sufletul, graiul.

Şi-au hotărât să-ţi fure pamântul, iar tu să rămâi bou de povară,

Iar Ţara, biata noastră Ţară nu mai e Ţară.

 

Nu mai e timp de aşteptat, nădejdea-i la tine: departe s'aude zgomot de armă,

Se hâţână lumea asta nedreaptă, în curând ai să vezi că se darmă.

Ia seama frate Chineaţă, socotelile pagânilor se încurcă.

Încruntă-te, trage-i o sudalmă şi pune mâna pe furcă.

 

Poezia "Răvaş fratelui Chineaţă" e dedicată lui Pamfil Şeicaru nu numai deoarece, cum spunea în poezia "Înserare la Palma de Mallorca" împreună tăifăsuiau despre Ţară şi plângeau că vor pieri ca Iudeii, înainte de a ajunge în Canaan, dar în acei ani duceau o luptă dreaptă împotriva trădătorilor de ţară de la 23 August 1944, apărând interesele singurei clase ce merită consideraţia neamului, ţărănimea, talpa ţării numită de Mihai Eminescu. Ţăranismul amândorura, după cum de nenumărate ori am arătat-o, era unul bazat pe rădăcinile proprii ţăraneşti din care-şi trăgeau seva vieţii şi tot ce aveau mai bun într'a lor fiinţă.

 

În poezia prezentă autorul face un istoric al cărui personaj principal era fratele Chineaţă. Deşi Ţara era plină de grâu şi secară, adesea el se culca flămând, din rodul muncii sale alţii trăgeau folosale pe când el se alegea numai cu ponoasele. De câte ori navăleau la hotare duşmanii ca lăcustele, boerii îşi aminteau că cei mulţi şi bravi erau fraţii lui Chineaţă: ţăranii. Însfârşit a ajuns să fie mai fericit căci întotdeauna el şi pământul a fost una, numai că liniştea nu a durat, lumea s'a răsturnat, astfel că ţăranul şi-a luat raniţa şi opinca şi după ce-a sărutat-o pe Ilinca a ajuns până la Volga, unde s'a bătut cum numai el ştia sa se bată. După ce, ca şi altădată boierii l-au trădat iar, duşmanul după ce i-au batjocorit nevasta şi fata, i-a luat boii şi plugul şi sumanul. Dar oricum stăpânii de dinainte îi dijmuiau grâul şi mălaiul, pagânii de azi vor să-i ieie sufletul şi graiul: "Şi-au hotărât să-ţi fure pământul, iar tu să rămâi bou de povară / Iar Ţară, biata noastră Ţară, nu mai e Ţară".

 

În ultima strofă îl avertizează pe Chineaţă că nu mai e timp de aşteptat, departe se aude zgomot de armă, lumea nedreaptă curând se va dărâma încât şi lui nu-i rămâne decât să se încrunte, să injure şi să pună mâna pe furcă, deci să participe la apropiata încleştare.

 

Desigur tonul şi mai ales îndemnul la luptă ne apar nepotrivite şi pentru a-l inţelege va trebui să recurgem la unele date istorice. Volumul de poezii, a apărut în anul 1954, deci răvaşul a fost scris mai înainte, într'o epocă ce coincidea cu războiul rece, declanşat cu precădere între Statele Unite şi Uniunea Sovietică, rezolvareanu era decât declanşarea celui de al treilea război mondial. În această conjunctură exilul românesc e zguduit de un eveniment cu totul senzaţional şi anume o mână de români exilaţi, propun americanilor să-i paraşuteze în România comunistă, fenomen ce întărea atmosfera încordată a vremii. Aşa dar nu au fost trimişi de nimeni a fost libera lor alegere, deci singuri responsabili de ce erau gata să facă. Fără îndoială având în vedere situaţia din ţară total dominată de o terorare, incredibilă, era un act sinucigaş, mai ales că cei din ţară se pare că au fost anunţaţi de venirea paraşutiştilor de cineva aflat chiar la sediul comandamentului american. Cei paraşutaţi, în două echipe nutreau speranţa că vor putea mobiliza masele, primind totodată şi ajutorul cuvenit american. Rezultatul a fost dezastruos: majoritatea au fost prinşi de comunişti chiar la aterizare, fratele lui Golea, Ion, student în medicină a ajuns să împartă manifeste participanţilor la Congresul mondial al tineretului ţinut la Bucureşti, dar a fost arestat chiar în timp ce împărţea manifestele respective. Toţi au fost executaţi după o judecată sumară, scăpând doar Filon Verca, probabil fiindcă fiind paraşutat în ţara lui de baştină Banatul, oamenii au fost mai solidari şi în loc să se grăbească să-l denunţe l-au ajutat să treacă graniţa, de unde a ajuns la Paris unde mai trăieşte şi azi, întretimp a scris pe larg despre evenimentul respectiv, acolo sunt daţi nominal toţi componenţii celor două echipe, paraşutate în 1953 în ţară.

 

De-acum vom înţelege tonul amar din Ruga lui Govora din care reproducem trei strofe:

 

Dar acuma nu mai putem ne-a ajuns cuţitul la os

Peste noi a venit un popor care nu mai vrea să plece, nu mai poate fi scos.

Ne fură holdele, ne ridică vitele, ne seacă petrolul, bogăţiile toate,

Şi toate acestea le face în numele cuvântului sfânt: Libertate ...

 

Iar dacă la Tine nu mai poate găsi milă poporul acesta, zămislit din legende şi din minuni,

Sfârşeşte cu noi, trimite Tu cete, trimite Tu legiuni

De îngeri. Şi ce n'au putut face duşmanii cu arcul, cu puşca şi cu tunul,

S'o facă îngerii Tăi, să ne ucidă, să ne stârpească până la unul.

 

Sau Doamne, mută-ne în altă parte a pământului

Să nu mai fim la răscrucea furtunilor, să nu mai fim în drumurile vântului.

Şi odată măcar fii îndurător cu noi, mută-ne cu totul cu părinţi, cu iubite, cu fraţi,

Şi mută-ne şi leagănul zămislirii, mută-ne şi Dunărea, şi împăduriţii Carpaţi.

 

* * * 

 

Atunci când ulterior mi s'a vorbit, în exil, de paraşutarea celor două echipe, cunoscând prea bine situaţia din ţară, nu am rămas deloc entuziasmat de această acţiune, dezastrul expediţiei putea fi prevăzut matematic.

 

Totuşi nu se poate constesta faptul că deşi componenţii celor două echipe, numai fiindcă au fost legionari, nu şi-au iubit din toată inima Ţara, dându-şi pentru ea, darul cel mai scump căpătat numai odată de la Dumnezeu, Viaţa.

 

În ce-l priveşte pe maestrul Pamfil Şeicaru în anii lui 1950, cum scria în lucrările sale, era pentru o insurecţie armată în România, nu exista nicio deosebire între ideile lui şi cele ale lui Govora exprimate în "Răvaş fratelui Chineaţă". Cu anii, îmbătrânind, marele ziarist şi-a schimbat atitudinea devenind mai înţelept, era de părere că pentru poporul rimân insurecţia, după modelul ungar sau ceh, ar aduce după sine, jertfe de vieţi inutile, prin urmare îi recomandă să aştepte liniştit căderea imperiului sovietic, ajunsă la scadenţă ca în in 1918 imperiul habsburgic austro-ungar, şi nu se poate spune că nu a avut dreptate, chiar dacă fenomenul a avut loc la aproape zece ani după moartea sa.

 

Nu mai că la sfărşitul vieţii marele ziarist a trecut prin nişte contradicţii greu de înţeles. Ca naţionalist îl admira la superlativ pe E. Lovinescu cel ce-a contestat valorile fundamentale ale poporului român, şi se arăta adeptul catolicismului, văzând în Papa polonez pe adevăratul salvator al omenirii din robia comunistă. Şi toate acestea le făcea, în timp ce din inconştientul său creator, Pamfil Şeicaru recomanda ca românii să aştepte cu răbdare prâbuşirea puterii sovietice, atitudine specific ortodoxă, opusă activismului apusean fie catolic, fie protestant.

 

Pentru a încheia ciclul poeziilor prezentate, voi reda poezia Desrădăcinare, încă o realizare ce poate fi considerată o bijuterie exprimată în nestematele cuvintelor, demnă de a figura în orice antologie închinată marei şi unicei Poezii româneşti unde îşi au locul cele mai multe creaţii din volumul "Acolo şezum şi plânsem" de N.Şt. Govora:

 

 

Motto:

Fr. Nietzsche

 

Bald wird es schneien,

Weh dem, der keine Heimat hat

 

(Curând o să ningă,

Vai, de acela, ce nu are ţară.)

 

Dezrădăcinare

 

Ca planta la care i-ai smuls rădăcina

Ne doare lumina, ne doare rugina.

Şi ploaia îngână un cântec de moarte

Departe ni-i gândul, departe.

 

Suntem ca nisipuri etern mişcătoare

Mânate de vânturi, bătute de soare.

Ca renii în turme, sub a Nordului stea,

Nu ne putem fixa, nu ne putem aşeza.

 

Abia'nfiripate, iubirile mor

Căci moartea stă'n ele ca viermele 'n măr.

Ca ancora vasul trecutul ne ţine,

Mai trece o toamnă, o iarnă mai vine.

 

Ne doare, de doare, căci frântă ni-i spada,

În curând are sa cadă zăpada.

Încetul se stinge a dorului pară,

Şi vai de acela ce nu are Ţară.

 

* * *

 

După lectura volumului de poezii "Acolo şezum şi plânsem" al lui Govoara îmi exprimam ideea că poate într'o zi, poetul îşi va relua din nou dialogul cu "fiinţa de fum şi mireasmă" a Poeziei. Şi la urmă puneam sub semnul întrebării, dacă nu cumva atunci vor reînflori pe amintirile lui, iarăşi, livezile de cireşi, caişi, gutui din tinereţea sa, acompaniate de acelaşi refren villonian, cântat pe flautele inimilor: "Mais ou sont les neiges d'autan".

 

Astăzi pot să dau un răspuns precis: Govora nu s'a mai întors la Poezia şi amntirile ei, ci a înţeles să-şi dea un desnodământ existenţial nu mai prin el considera că va pune capăt dorului ce îi ardea în inimă, de-atâtea timp. Astfel într'o zi, după Dec. 1989 îi spune soţiei sale Eugenia şi puţinilor prieteni ci-i mai avea, că a hotărât să se întoarcă în Ţara copilăriei, adolescenţei şi tinereţilor sale, din satul Galbeni de lângă Tecuci. Nevasta lui care a suferit sub comunişti o aşteptare de 33 de ani până a primit paşaportul prin care putea să-şi vadă soţul ce locuia la Madrid, auzindu-l pe Govora cu ideia de a se reîntoarce în România desigur şi-a amintit de neumăratele chinuri suferite până a părăsit infernul comunist, ori cum era informată că în ţară nu s'a prea schimbat nimic, a considerat intenţia soţului ei de a se întoarce în ţară drept o nebunie, pe care, în niciun caz, ea nu vroia s'o mai trăiască. Să mai adăogăm faptul că în ultimul timp, au ajuns ambii soţi să primească un ajutor social prin care, însfârşit îşi aveau asigurate bătrâneţile, care le-au bătut deja la poarta casei, nu chiar de ieri. În acest fel Govora a plecat singur, fără să mai privească la cei lăsaţi în urma sa. Cu mult înainte îmi scrisese de intenţia sa vagă de a se întoarce acasă şi eu care vizitasem ţara după "eliberare" l-am asigurat că tot comuniştii sunt la putere nu mai că ei se numesc oamenii lui Iliescu, în loc de Ceauşescu, dar mare deosebire nu prea este. Se înţelege că eu am încercat să-i scot din cap atare gânduri şi se vede că Govora nu a fost prea sincer cu mine, în sensul că lui deja ideea îi era mult prea avansată de cum îmi scrisese, de unde nu mi-a mai răspuns, de-altfel cunoscându-i tăria de caracter, nu mai mă expuneam să-mi bat gura degeaba, nimeni nu-l mai putea întoarce din drumul său.

 

Aşa se face că numai peste ani buni am aflat de la o cunoştiinţă comună că Govora plecase în ţară şi că nimeni nu ştie unde se găseşte, probabil să fi murit. Trebuie să adaog că Govora suferise cu ani înainte, pe când maestrul trăia, deci cam prin 1980 un mic atac cerebral după care rămăsese cu modificări afazice, avea tulburări accentuate, mai probabil de scris (alexie) fiind total lucid cu memorie perfectă, dar înafară de iscălitura lui, îmi scria soţia lui la maşină de unde îşi adăoga şi numele de Eugenia Beldie, numele adevărat al soţului ei. Scriu toate acestea, că plecând în România la neamurile lui, Govora nu mai avea posibilitatea să scrie, cum probabil nici nu ar fi făcut-o. Odată plecat, era bun plecat, a trecut prin atâtea în viaţă încât nimic nu-l mai inspăimânta.

 

Este deci inutil să ne punem întrebarea, în fond plină de preţiozitate, dacă prietenul nostru a găsit în ţară ceea ce visa, ori a trecut prin ultima mare desamăgire a vieţii lui? Dar ar fi nedrept şi greşit să judecăm lucrurile în acest mod. Personal cred că trebuie să ţinem seama de romancierul şi poetul Govora, opere în care şi-a exprimat sufletul cu totală sinceritate, nu-l mai înteresa succesul lor, scriindu-le şi-a făcut datoria faţă de el însuşi, a contribuit la cunoaşterea sinelui său, fără niciun efect în reconstruirea ce-a desăvârşit-o prin scrisul său. Desigur, mi-a arătat o deosebită încredere încredinţându-mi manuscrisului, dar pe de altă parte ştia că nu pot să mi-l însuşesc, atât poartă pecetea personalităţii sale şi în acest sens avea mai mult decât dreptate.

 

Numai plecând de la romanul său şi poeziile lui îl putem înţelege destinul şi credinţele, şi îi putem descoperi unitatea întregii sale creaţii, dar recitind pe "Acolo şezum şi plânsem" cu principalele pagini din "Undeva pe Nistru, Tamara Cornaiev", nu ni le valorificăm pe deplin decât dacă ţinem seama până la capăt de aventura sa existenţială; numai prin ea se completează în întregul el ceea ce urma să se împlinească, dreptul său de mărturisire literară depăşea conţinutul unei simple opere beletristice , căci es nu distrează, mai degrabă descrie hiperbola unui extaz tragic în esenţa lui profundă. Govora pe ultimul său drum vroia să-şi caute un loc în cimitir lângă ai lui, şi mai ales îl atrăgea peste vreme mormântul lui Corinel, moartă atât de tânără, pe care continua să o iubească ca pe fetiţa romantică de la Galbeni căreia îi plăcea să viseze şi să admire în tovărăşia lui, in serile de vară, luna care înroşea însângerată dealurile Călimănesei.

 

Şi deodată, în tăcerea morţilor, Govora îşi simte şi pe mai departe inima caldă, scăldată într'o apă curată, cristalină. Şi nu se mai simte străin, şi-a regăsit adolescenţa şi vatra visurilor sub marmura albă a unei cruci. După unele zvonuri se spune că însfârşit Govora a murit, ca sfinţii, inconjurat de nimbul păcii eterne, astăzi de odihneşte între ai săi în cimitirul satului Galbeni. Pronia cerească i-a satisfăcut toate dorinţele, la înmormântarea lui s'au săvârşit toate obiceiurile ştiute din bătrâni, în urma lui a plâns tot satul cum se cuvine când e petrecut la groapă un om de omenie.

 

Acesta a fost poetul, romancierul, ziaristul, polemistul şi pamfletarul N.Şt. Govora dar înainte de toate, eroul unei existenţe nu de fiecare zi. Dacă poporul român ar poseda astăzi astfel de oameni, lângă ei i-aşi orândui pe Pamfil Şeicaru şi Ion Emilian, co toţi cei ce s'au bătut vitejeşte în Rusia, Ţara noastră ar avea o cu totul altă soartă, mai înălţată, mai lângă Dumnezeu.

 

Unitatea operei lui Govora e dată de spiritul romanului său, incununat de laurii poeziei simţite ca pe un cântec de înger, exilat din paradisul condiţiei sale umane, remarcabilă şi prin fiinţarea existenţei lui, prin care tot ce a fost imaginat pe carările visurilor s'a transfigurat şi s'a împlinit aevea: rădăcinile din Fiinţa sa înfipte în pământul lui natal l-au readus, ca prin minune, acasă, simţind miresmele cerului aburind din huma veşniciei, pe când cu moartea, spicele verzi ale grâului îi vor aluneca peste faţă şi el va crede că este mâna iubitei, toate aceste vedenii nasc din inima inimii pământului, vatră şi altar cu tainele fraţilor tăi, Glia Patriei, giulgiul luminii, unde înfloresc chiar şi spinii: "Mai albi decât sunt numai crinii".

 

Să ne despărţim de poeziile lui Govora rostindu-i mirabila creaţie întitulată Glia, una din podoabele tradiţionalismului nostru poetic, posibil să fie alăturată poeziilor, Cântecul Potirului de N. Crainic sau Intoarcerea lui Ulise de Radu Gyr:

 

Patrie, Patrie, în glia scumpă a ta,

Plugurile rastoarnă brazdă adâncă şi grea.

Dârzi, stau încovoiaţi pe coarnele lor, ţăranii,

Cum au făcut-o părinţii, bunicii şi strămoşii lor, Dacii şi Romanii.

 

Întotdeauna au stat neclintiţi în faţa furtunii,

Ca şi fraţii lor din codri, gorunii.

Duşmanii au venit, au plecat sau şi-au găsit aicea mormântul.

Dar ţăranii au rămas, căci îi legau plăvanii, plugurile şi pământul.

Dar ţăranii au rămas, căci îi legau plăvanii, plugurile şi pământul.

 

Unii dintre năvălitori au fost aşa de negri la suflet, aşa de câinoşi.

Veneau din Răsărit şi Miazănoapte, din codri întunecoşi -

Că luau tot ce găseau, treceau totul prin flacări şi sânge,

Şi nu lăsau ţăranilor decât ochii pentru a plânge.

 

Dar au plecat şi aceştia, iar pe urmele lor,

În glia ta Patrie, plugul a pornit harnic, răscolitor.

O, de-aş putea de-aşi putea,

În urma plugurilor aşi îngenunchia!

 

Şi-un bulgăre aşi lua din brazda neagră şi udă,

Brazdă grea, rasturnată, cu sudoare şi trudă.

Şi l-aşi săruta ca pe o moaşte, ca pe-o icoană.

Apoi l-aşi pune pe inimă, cum pui leacul pe rană.

 

Patrie, Patrie, cât este de scumpă această gle a ta,

N'o pot înţelege decât cei cari, ca şi mine, nu o pot săruta.

 

* * *