◄

 

[In volumul III lipseau de 140 de pagini de corectura, acum numai cu manuscrisul original, Rita Vuia]

 

11.  Restituiri

 

Fără îndoială Pamfil Şeicaru a fost unul din cei mai nedreptăţiţi oameni ai culturii româneşti şi continuă încă să fie. Ceea ce spune Hamlet lui Horaţiu despre firea danezului că dacă are un călcâi al lui Ahile semenii tot în el lovesc, se potriveşte şi românilor numai că de cele mai multe ori, respectivul călcâi al lui Ahile se arată a fi inventat, susţinut de simple zvonuri, neverificate se înţelege.

 

Credem că în cultura nici unui popor nu există atâtea denunţuri de plagiat ca la noi şi în acelaşi timp sunt oamenii de valoare înlăturaţi, pe nedrept din cadrul ei pentru totdeauna, mai ales datorită unor greşeli ce nu le-au făcut, dar li se atribuie fără şanse de a fi confirmate.

 

L-aş da exemplu pe Anghel Demetriescu, un om de o pregătire intelectuală superioară, care a suferit o viaţă întreagă din cauza unei confuzii a lui N. Iorga cel ce l-a considerat autorul articolului "Poeziile lui Eminescu", apărut în 1875 în Revista contimporană, scrise nu de el ci de o persoană înveninată şi slab pregătită iscălind cu pseudonimul Gr. Gellianu.

 

Mai mult decât curioasă e reacţia criticilor secolului al XX-lea românesc, în legătură cu activitatea lui Anghel Demetriescu: G. Călinescu îi consideră scrisul ca fiind al unui prost, pe când Tudor Vianu în cartea sa "Arta prozatorilor români" îl aşează pe acelaşi A. Demetriescu alături de N. Iorga şi Al. Odobescu deci printre întemeietorii scrisului savant.

(!?)

 

Şi ar mai putea fi dat ca exemplu chiar Macedonski, ori Al. Davila. Acesta din urmă căsătorit cu Saşa, văduva lui Odobescu, a fost învinuit că şi-ar fi însuşit din manuscrisele acestuia, piesa Vlaicu-Vodă ceea ce s'a demonstrat a fi nefondat. Mai târziu când Al. Davila a căzut paralizat la pat, rănit de propriul său valet, constatându-se că e homosexual, raporturile sale au fost diagnosticate, de către G. Călinescu, drept scârnave.

 

Personal, cred că Pamfil Şeicaru stă în fruntea tuturor, ţinta unor atacuri formulate în acelaşi mod suburan, şi dacă a trecut peste ele se datorează firii sale tari, energiei ce-l mâna mereu înainte spre împlinirea idealului propus. Ori dacă atacurile, până în 1944, erau date pe la spate, politicienii burghezi şi partizianii lor ştiindu-i de frică, acestea s'au oficializat în timpul exilului său, când atacurile se dirijau de la centru, în parte le-am discutat, pomenind pe Fanny Rebreanu, privitor la romanul Golrile era pur şi simplu manevrată de alţii, şi la fel se prezentau Agatha Grigorescu-Bacovia sau D. Micu, ultimul discutabilul autor al lucrării Despre Gândirea şi Gândirism.

 

Dintre toţi ne vom ocupa de M. Gafiţa deoarece acesta ajunge să falsifice personalitatea lui Pamfil Şeicaru cât şi relaţia de prietenie dintre P. Şeicaru şi Cezar Petrescu. Doar pornind da-aici vom ajunge treptat la un început de reabilitare a masestrului, prin Delirul lui Marin Preda şi ulterior prin mărturiile chiar ale lui Cezar Petrescu.

 

Este de reţinut că de acest capitol al restituirilor, mult material îl am răspândit de-a lungul acestei cărţi, nu mă voi mai ocupa de el doar mă mărginesc să-l citez, după cum urmează. Am analizat portretul făcut de P. Şeicaru lui N. Iorga din paginile respective se pot deduce relaţiile cordiale ce existau între cei doi, şi ele, în timp au fost continue, din 1918 când ofiţerul Şeicaru l-a cunoscut la Iaşi până în anii 1939-1940 când N. Iorga i-a promis că-i va scrie prefaţa la cartea "Despre Pamfelt" pe care marele ziarist tocmai o scrie. Din păcate împrejurările tragice prin care marele istoric şi-a pierdut viaţa, nu i-a mai permis să scrie interesanta prefaţă, al cărei plan îl schiţase deja.

 

Dacă mai adăogăm la toate aceasta rândurile scrise de N. Iorga despre Pamfil Şeicaru, ne vom da seama că marele savant nu putea să fie autorul butadei, "un şantaj / un etaj", doar dacă ar fi putut lua locul unui stâlp de cafenea ori aşaceva nu era posibil.

 

O să mai cităm aici discursul lui V.V. Stanciu şi mai ales, excepţionalui articol semnat de Ion Vinea: "Geneza unei gazete", redat în întregime într'altă parte. Cu această ocazie se va împrospăta memoria literaţilor partinici, care nu uită să se refere la activitatea lui Ion Vinea ca ziarist la nenumărate publicaţii moderniste de avangardă, dar uită, ceea ce-i de condamnat că şi-a făcut mai mult decât ucenicia la Cuvântul şi Curentul ambele conduse de Pamfil Şeicaru, deci i-a fost mentorul şi dascălul cel mai de valoare de la care a învăţat, arta de a scrie la ziar.

 

De ce îl urau comuniştii pe Pamfil Şeicaru e uşor de explicat, el era campionul antirusismului românesc, în viaţă, şi dacă cei din ţară nu şi-au schimbat atitudinea lor duşmănoasă, e o dovadă mai mult că însuşi Ceauşescu practica un joc dublu, era în solda Rusiei sovietice, fidel ei, după cum susţineau unii destul de ştiinţific.

 

S'a creat un adevărat clişeu Pamfil Şeicaru, circulând de la unul la altul, încât până la urmă minciunile s'au încetăţenit, mai ales într'un regim de dictatură, unde orice iniţiativă critică este jugulată încă înainte de a se naşte. Iată o notă la "O viaţă de om" de N. Iorga prin care persnajul nostru cunoaşte aceeaşi definiţie de rutină deşi autorul îl citează pe marele ziarist de două ori şi în ambele cazuri laudativ: "Pamfil Şeicaru (n. 1894) ziarist, fondator împreună cu Cezar Petrescu al revistei de polemică politico-literară Hiena (1919-1924) la care au colaborat Al.O. Teodoreanu, Demostene Botez, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Perpessicius, Lucian Blaga, Gala Galaction, N. Iogra, Ion Minulescu etc. În 1923 face parte din comitelul de conducere al revistei Gândirea. Numele lui se leagă de ziarul Curentul al cărui director a fost până la 23 August 1944. Unul din pamfletarii temuţi ai perioadei, cunoscut pentru cinismul şi venalitatea lui. Şi-a pus condeiul în slujba ideilor de dreapta, fiind unul din susţinătorii dictaturii antonesciene".

 

Desigur, datele biografice sunt incomplete, trecându-se peste activitatea marelui ziarist, la Cuvântul, şi ar mai trebui să adăogăm faptul că ziarul Curentul nu a funcţionat până la 23 August 1944 ci şi-a sistat apariţia odată cu plecarea lui P. Şeicaru în străinătate pe data de 9 August 1944. Dar ce contează toate aceste regretabile omisiuni, când ţi se dă satisfacţia să minţi, adică să vorbeşti de cinismul şi venalitatea unui om pus în situaţia de-a nu se putea apăra. În ce priveşte ultima frază e de fapt un omagia, adresat celui ce a rămas până la capăt un om de dreapta, susţinând regimul antonescian mult mai românesc şi mai uman decât cel comunist, sovietic.

 

Totuşi unul din cel mai mare denigrator al lui Pamfil Şeicaru a fost M. Gafiţa care nu s'a dat în lături să falsifice adevărul, otrăvind de la sine putere, aşa cum am mai scris-o, reporturile prieteneşti dintre maestru şi Cezar Petrescu.

 

Cezar Petrescu a fost un autor mult preţuit şi de marele public, prin urmare avea câştiguri grase, mai ales că era de o productivitate rar întâlnită, ceea ce explică unele inegalităţi ale operei sale dar nu atât de multe ca să fie scos din literatura română cum au încercat într'un timp comuniştii.

 

Camil Petrescu nu se poate compara cu Cezar, fiindcă a ratat în toate domeniile abordate, ce cele câteva puţine reuşite nu-l putea concura pe Cezar P. de proporţiile, dreptate avea Pamfil Şeicaru, unui Balzac al românilor. Şi dreptate mai are maestrul atunci când susţinea că partidul unic muncitoresc era împotriva caracterelor de răzeşi, ţărani liberi din romanele lui C. Petrescu ştiindu-se că sunt adversasarii neîmpăcaţi ai hoţilor de pământuri, comuişti.

 

Săltarea lui Camil Petrescu este tendiţioasă, politică, pe când apărarea lui Cezar e făcută din circumstanţă, pentru a-l diminua continu pe celălalt. M. Gafiţa uită că in timp ce Şeicaru trăia modest, Cezar Petrescu şi-a luat o vilă la Buşteni unde astăzi se află instalat un muzeu dedicat memoriei sale de mare scriitor. Când l-am vizitat, am căutat intenţionat ceva, cât de mic care să amintească de prietenia lui Cezar cu Pamfil, dar n'am găsit absolut nimic deşi eram la un an şi mai bine de la revoluţie.

 

După M. Gafiţa, la Hiena cei doi şi-au împărţit sectoarele, Cezar Petrescu se ocupa cu literatura pe când Şeicaru cu sectorul de ideologie politico-economică şi socială de unde el l-a folosit ca primă trambulină în vederea atingerii obiectivelor urmărite, de fapt un nou prilej de a calomnia în modul cel mai josnic: "el decade curând la nivelul cel mai de jos al oficinelor burgheze, vestind pe autorul şantajelor organizate în Curentul, al polemicii aşa-zisei independente, contra bani peşin".

 

Să se oserve zisul literat, posedă limbajul activistului de partid, conştient că hârtia ce-i stă la dispoziţie îi dă dreptul să afirme tot ce-i trece prin minte, ajunge chiar hilar când descrie scena cumpărării polemicii obiective cu bani peşin, dându-nu siguranţa că acest tovarăş nu a citit un rând din articolele maestrului, pur şi simplu bate câmpii. Iată unde duce lipsa de libertate, la umbra dictaturii cresc doar buruienile şi plantele otrăvitoare, cum este cazul şi acestui fidel servitor al partidului comunist.

 

Şi cine îşi va închipui că odată cu stupizeniile respective, M. Gafiţa a încheiat repertoriul insultelor se înşeală, abea acum urmează grosul Tor, din ele, mă voi conforma, şi voi cita ceea ce-mi pare mai important: "Pamfil Şeicaru a devenit una din cele mai odioare figuri ale ziaristicii româneşti dintre cele două războiae, poate cea mai odioasă întruchipare a gazetarului necinstit, versatil, afacerist, adevărat rechin al presei. Posedând un condei ager, ei l-a pus cu voluptate în slujba căpătuielii, a dobândirii de putere personală, a minciunii şi şantajului".

 

Consideră, Cezar Petrescu îl va lua de model pentru figura ziaristului venal din romanele sale, ceea ce înseamnă că îngustează în mod nepermis orizontul lui de inspiraţie, nu-l poate înţelege, pur şi simplu. Dar să redăm lungul pomelnic al ziariştilor venali, întruparea multiplă a maestrului transformat în arhetip, fals bineînţeles: "Mirel Alcaz din Calea Victoriei, Iorgu Hortolomeu din Cheia visurilor, Filip Filipovici în ciclul Miss România, Horia Ţincoca din Aurul negru, toate apărute chiar în timp ce era redactor la ziarul lui Şeicaru, Curentul. După Eliberare (care eliberare?), in Hartular Hristodorescu (poreclit Şperţular Şperţulărescu) din episodul "Ai noştri ca brazii" şi mai cu seamă în Vladimir Străvolniceanu-Vladim din romanul care-i poartă numele."

 

Cu siguranţă, nici unul din aceste personaje nu au nici cea mai mică legătură cu Pamfil Şeicaru, pe când Vladim, neterminat, poate fi realizat literar, dar numai cu condiţia ca autorul să specifice de la început că orice asemănare între ei e pur întâmplătoare.

 

M. Gafiţa scoate dintr-un sertar cică o scrisoare adresară de Cezar P. lui Pamfil, prietenul său bun. Nu ni se dau decât fragmente disparate, astfel că nu înţelegem prea multe, s'ar putea ca obiectul discuţiei să fie cu totul altul, de cel bănuit. Arătând că a ajuns la capătul răbdării lui, "depăşind cu mult limitele unei capacităţi normale de îndurare", se adresează revoltat, Cezar: “"Am plecat la drum împreună" Quantum mutatos ilio: Erai altfel. Altul. Hotărât că erai altfel şi altul. Altminteri cum ne-ar fi legat ceva? ... Am plecat la drum împreună. Te-ai îndreptat spre o lume şi ţeluri ce nu erau de fel ale mele. Nu odată potrivnice mie ... Succesele şi biruinţele tale ... In orice caz nu erau şi ale mele, ba dimpotrivă, mă împuţinau în ochii altora, fiindcă alţii mă credeau complice şi beneficiar.”

 

Prin această scrisoare scrisă la 23 Ianuarie 1936, exclamă exegetul satisfăcut s'a produs ruptura dintre cei doi, după o colaborare de 17 ani, mai precis din 1919 când au plecat împreună din Iaşi să cucerească Bucureştului.

 

Dar eu sunt in stare s'o dovedesc prin scripte că autorul nu are dreptate încât dacă cei doi nu s'au despărţit definitiv pot avea două explicaţii: ori scrisoarea respectivă nu a existat niciodată ori dacă da, citind-o maestrul şi-a dat seama ca e iar vorba de cine ştie ce bârfe de redacţie, ori fiindcă din cauza lor ar fi fost păcat să se supere cu un prieten atât de bun, l-a căutat pe Cezar imediat, explicându-i că el se înşală amarnic dacă poate crede că a devenit un altul faţă de cel cu care a plecat la drum, odinioară.

 

Şi că lucrurile n'au stat atât de critic, cum le bănuia M. Gafiţa, din mărturia maestrului ştiu că Cezar Petrescu a părăsit Curentul în 1937 pe la sfârşit la propunerea regelui de a înfiinţa România, ziar finanţat de el ca să-i sprijine dictatura personală instalată în 1938. Tot P. Şeicaru îmi scria că în timp ce România, Cezar, nu reuşea să vândă mai mult de 3.000 de exemplare, Curentul se ridica la 70.000.

 

După alungarea regelui, odată cu instalarea legionarilor la putere, România, titlul ziarului lui Cezar Petrescu a apărut în culoare verde, fără prea mult succes, ca apoi să fie de partea lui Antonescu. După 1944, sub comunişti Cezar Petrescu a scris câteva scenarii slabe de film, şocant de tendenţioase, regimul comunist nu i-a prea priit, din această cauză Şeicaru îl socotea un Balzac al românilor dar nu mai până în 1944.

 

Să ne amintim de discuţia dusă de Jani Popa la Viena cu Cezar Petrescu, păzit de Zaharia Stancu, i se plângea de tirania comunistă din ţară, care nu-l lasă să-şi caute de sănătate la Paris. Convorbirea i-a fost relatată maestrului.

 

M. Gafiţa (1923-1977) mort, în timpul cutremurului din 4 Martie, 1977 a ratat ocazia să scrie o carte ce să înfrunte timpurile şi asta fiindcă s'a lăsat dus de valurile vremii pe cât de trecătoare pe atât de mincinoase.

 

În cele scrise, uşor vom admite că M. Gafiţa nu are dreptate în caracteritarea dată lui Pamfil Şeicaru, cu fiecare rând se demască tot mai mult tendenţiozitatea cărţii sale.

 

Cum nu se gândesc oamenii că ce pun pe hârtie le supravieţuieşte şi îi pot compromite pe vecii vecilor.

 

Se vorbeşte de şantajele maestrului dar nici unul din detractorii săi nu este în stare să puie în discuţie măcar un şantaj din cele mai multe. Dacă vom analiza punerea plagiatului poeziei lui L. Blaga în discuţie publică de către I. Ursu Soricu drept un atare şantaj, atunci ele nu sunt decât modalităţi de cunoaştere a adevărului, deoarece maestrul nu era nici necinstit, nici versatil, nici un mare rechin al presei, M. Gafiţa a făcut afirmaţii în vânt, dreptate avea maestrul, ca să câştige în schimb elogiile şefului său comunist.

 

Este o calomniere josnică a unei mari personalităţi, cum sigur a fost Pamfil Şeicaru, independent în activitatea sa, neîncadrat nimânui, liber în gândirea lui, idealul său fiind acela, că indiferent de poziţiie socială, fiecare om trebuie să afle adevărul, de unde pe drept a simţit marele ziarist că n-a fost comod deloc, din această cauză i-a fost dat să sufere multe lovituri nedrepte.

 

Cum am mai spus-o, aşteptăm de la cei ce pot să consulte Curentul lui Şeicaru şi alte documente, să scoată la lumină asemenea şantaje dacă ele există, în schimbul cărora marele ziarist să fi încasat bani peşin, ori dacă nu, să se recunoască deschis acest lucru ca o datorie fată de spiritul rănit al unei mari personalităţi, ultragiate în mod ordinar.

 

De altfel, cum s'ar putea explica schimbarea maestrului, în 1944 de 50 de ani, când era pe deplin format, să devie în exil un altfel de om, doar se ştie că la respectiva vârstă o lichea şi un rechin ai presei nu-şi poate lepăda vechile deprinderi. Răspunsul este numai unul: dacă Pamfil Şeicaru la 50 de ani în exil s'a dedicat cărţii şi studiului intens e dovadă că aşa a fost şi în ţară, numai că meseria de ziarist pe care o iubea nu-i lăsa atâta timp la dispoziţie. Dacă rosturile sale ar fi fost spre căpătuială nu ar fi suferit atâta sarăcie pentru slujirea unul ideal ce nu-i aducea atâţia bani peşini, ci ar fi început să-şi caute modalităţile de îmbogăţire mai mult ca oriunde, uşor de găsit, într-o societate capitalistă.

 

De altfel, pe cel ce-şi ia libertatea să studieze viaţa maestrului, în ţară ca şi  in exil, o să-l surprindă faptul că în nici o parte a albiei şi hotarelor, n'o să-l întâlnească pe omul descris de calomniatorii lui, în culori mai mult decât negre.

 

Dar să dau două exemple. Primul este Ion Caraion, venit în exil după 50 de ani: nici chiar pentru un semen nu atât de apropiat nu o să fie greu să remarce la el i efervescenţă interioară, îndreptată contra celor din jurul său, totdeauna cu tendinţa de-a ieşi în evidenţă sau să-şi manifeste o anumită apartenenţă, de obicei extravagantă.

 

Acest om deşi suferind, în loc să-şi îndrepte atenţia spre o eventuală operă a sa, era preocupat de modul cum ar putea să-şi înmormânteze talentul dar împreună cu el să fie sub pământ şi duşmanul său de moarte Eugen Barbu. Acest om a reuşit să mobilizeze Europa liberă şi s'o pună pe cel mai fals drum posibil, fiindcă nu posedau nici un argument care să susţie plagiatul de către E. Barbu al romanului Groapa după N. Crevedia.

 

Cred şi astăzi cu câteva ore înainte de a muri, Ion Caraion mai pregătea un model de ţeapă pe care să o mai bage odată, otravită în inima adversarului său. După cum se vede Ion Caraion a rămas acelaşi de pe vremea când Marin Preda îşi scria "Viaţa ca o pradă".

 

Al doilea ales de mine este Petru Dumitriu, pe care-l cunosc mai ales după scrisul său şi acesta citit parţial. După mine el face parte dintre scriitorii ce până la un punct pot fi înţeleşi, deoarece trăiesc din ce scriu, dacă nu ar sări mult peste bord. De pildă, sa-l amintesc pe Titus Popovici coleg cu mine de liceu, la Arad, în timpul refugiului, sub comunişti cu Mercedes la scară, apartement întâia la Mogoşoaia, care totuşi fiindcă nu câştiga prea mult cu romanele sale mincinoase ca de pildă Străinul, s'a hotărât să scrie scenarii de filme că sunt mai bine plătite. Cam aşa mi-l închipui şi pe Petru Dumitriu. Sigur nu pe nimic şi-a terfelit familia de boierinaşi, şi nici atât primul roman în franceză unde povestea viaţa unui securist nu a scris-o chiar pe gratis.

 

Desigur, Balzac m'a învăţat să fiu mai atent cu mizeriile băneşti ale scriitorilor, şi lucrurile s'au înăsprit în ultimul secol, când pe faţă se susţine că tehnica e totul, cultura un cuvânt ruginit. Totuşi să fim drepţi nici un mare autentic artist nu şi-a planificat o mare lucrare, în funcţie după câţi bani peşini i se pun în palmă.

 

Numai că Petru Dumitriu e băiat practic şi atunci şi-a zis, dacă afacerile cu cartea nu mai merg să fac, afaceri pur şi simplu, din ele va cădea sigur şi câştigul. S'a mutat la Frankfurt unde i-au mers atât de bine afacerile că a fost prins, nu ştiu eu cu ce, adică cu mâţa in sac, de a trebuit să păraseacă Germania şi stă de-atunci la Metz oricum nu prea departe de Meca Europei, Frankfurtul. Despre acest caz au scris ziarele germane, la timpul lor.

 

Am vrut să spun că nici Petre Dumitriu nu s'a schimbat în exil, face tot ce-a făcut şi odinioară, afaceri, când cu oamenii partidului comunist, când cu cei mai noi, social-democraţi, important este că tot şeful vechi a rămas pe loc. E acelaşi.

 

Şi în lumina acestor date să nu-l admirăm pe Pamfil Şeicaru cel ce s'a sacfrificat pentru idealul său ramânând omul de totdeauna cu inima închinată cărţii şi neamului său românes, cu toate greutăţile şi mizeriile inerente exilului, şi-a continuat activitatea din ţară perfecţionându-şi cunoştinţele istorice şi cele de cultură generală, fără să renunţe total la ziaristică.

 

Acesta este defăimatul Pamfil Şeicaru, împărtăşind vina de a fi altfel decât societatea sa coruptă împotriva căreia a luptat, pentru drepturile ţărănimii, de când s'a întors de pe frontul primului război mondial decorat cu ordinul Mihai Viteazul.

 

Orice altăceva înseamnă minciună şi defăimare comunistă  în alianţă cu politicienii de veche orientare, înfăptuitoarea actului de la 23 August, un salt în neant pe care Pamfil Şeicaru il consideră ca unul de mare trădare, şi fiindcă nu putea merge alăturea de ei în exil, au urmat alte defăimări, cu care a fost murdărit cel ce-a stat mereu în slujba adevărului caracterizându-i activitatea de ziarist, istoric şi scriitor, Patriei credincios până la ultima bătaie a inimii sale.

 

A nu accepta acest martiraj al unui om, înseamnă să nu înţelegi realitatea că semenii hulpavi i-au muşcat inima, aşa ca vulturul trimis de Zeus, ficatul lui Prometeu.

 

Supus atâtor defăimări de-alungul vieţii sale, acum înţeleg de ce maestrul nu le dădea importanţa cuvenită, mai ales în ultima parte a vieţii sale, spunea că nu are timp s'o facă, el se luptă cu conducătorii ţării şi nu cu slugile lor. Poseda era un de fel de forţă spirituală care îi întreţinea veşnica tinereţe şi era sigur că odată adevărul va ieşi la lumină, dacă acei ce se vor ocupa cu activitatea sa vor fi stăpâniţi de obiectivitatea necesară. Vedea în mine omul ce poate să scrie despre unele momente cruciale dacă el nu va avea timp să se ocupe de ele.

 

Romanul Delirul de Marin Preda poate fi numit al marilor reabilitări, alături de Ion Antonescu va figura în respectiva galerie eroică şi Pamfil Şeicaru, sub nume de împrumut, se înţelege. Ca timp, prin faptul că Ştefan Paul zis parizianul a intrat la Ziua în cel de al zecilea an de existenţă, ne aflăm în anul 1939.

 

Dar să dăm cuvântul scriitorului: "Grigore Patriciu (era un pseudonim, îl chema Ilie Dobre) construise cu banii săi înalta cladire în care se află acum, e drept, nu dintr'o dată, ci cum se spunea în lumea duşmanilor lui, de fiecare dată când săvârşea un gros şantaj. "Etajul şi şantajul", formulase cineva această manieră de a parveni in lumea presei şi publicul îl acceptă pe marele ziarist, pe care îl citea totdeauna cu interes, cu şantajele lui cu tot, fiindca era un îndrumător de opinie bun. Numai la început o pornise sub tutela unui om politic care îl subvenţionase pentru interesele lui."

 

De la început trebuia să-i dăm dreptate maestrului când susţinea că deşi Marin Preda îi descria ca o figură pozitivă, nici el nu se emancipase de zicala "etajul şi şantajul" ceea  însemna că vede în el pe omul venal dar simpatic, ori asta - cum îi cunoaştem, viaţa - Pamfil Şeicaru n'a fost. Desigur un romancier poate inventa dar în caz că scrie un roman istoric se cuvine, pentru realizara operei, să respecte anumite evenimente privind veridicitatea unor eroi, nu numai principali. Dar pe această cale, poate să recurgă şi la imaginaţie dar numai după principali. Dar pe această cale, poate să recurgă şi la imaginaţie dar numai după ce a redat întocmai atmosfera epocii respective.

 

Să ne reamintim de rândurile scrise lui Radu Valentin, în legătură cu "Delirul" întrebându-l dacă îl cunoaşte pe scriitorul Marin Preda, pentru a-i comunica unele opere, romane istorice reuşite ca din ele să-şi însuşească metoda de a combina realul cu produsul pur al imaginaţiei. În acest cadru, maestrul citează romanul lui M. Barrčs, Salut au soldat, dedicat generalului Béranger, figură principală a istoriei Franţei, ratată până la urmă.

 

De unde se vede că pa marele ziarist nu-l mulţumea romanul Delirul, după el departe de a corespunde unui roman cu adevărat istoric, nu depăşeşte condiţiile unui reportaj ceva mai lung. Ori cei mai mulţi, inclusiv criticii şi exegeţii literari duşi de valul cel nou, în care rediscutarea faptelor în mod pozitiv ale lui Ion Antonescu sau Pamfil Şeicaru, le părea, şi aveau dreptate, în sine un eveniment istoric deosebit, de unde cuprinşi de un entuziasm să-i zicem neliterar, au trecut, cu uşurinţă peste unele slăbiciuni ale operei literare scrisă de Marin Preda, Delirul. Astăzi, emancipându-mă de influenţa fantastică a respectivului moment politic, tot mai mult trebuie să mă alătur părerii maestrului, pe care de altfel o aveam înainte de a o cunoaşte pe a dânsului, aşa dar în cele următoare o voi şi demonstra. Se susţine că intervenţia ambasasorului sovietic la Bucureşti a împiedicat apariţia volumului al doilea a cărţii, în care urma să se descrie comportarea eroică a mareşalului, opusă laşităţii celor ce, în frunte cu regele Mihai, s'au grăbit să-l trădeze.

 

Fără să neg importanţa formală a intervenţiei diplomatului rus, consider că Marin Preda a renunţat la continuarea Delirului, nesimţindu-se în stare să descrie nişte evenimente ce ţineau de un război considerat de el ca orice război un dezastru, deci cu această concepţie nu putea pătrunde în caracterul nici al lui Antonescu nici al lui Pamfil Şeicaru, amândoi cu o altă mentalitate privind existenţa unui război "sfânt" antibolşevic sau unul de întregirea neamului cum era primul război mondial pentru marele nostru ziarist.

 

Dacă Marin Preda nu ar fi renunţat de bună voie la Delirul, nimeni nu l-ar fi împiedecat să-l scrie pentru sertare, prevăzând timpuri mai bune pentru publicarea lui, dar faptul că nu a făcut-o înseamnă că nu s'a simţit în stare să descrie fapte eroice pentru o epocă, profund dispreţuită chiar de el, în cele dintâi. Nu e lipsită de semnificaţie scene cu tinerii care încep să se masturbeze, atunci când află că România a intrat în război. Pe această cale Marin Preda, împreună cu tinerii lui îşi arată tot dispreţul faţă de războiul început şi se va afla lângă cei ce în "Viaţa ca o pradă", vor fi sabotorii lui. Putea un atare scriitor să ducă până la capăt destinul eroic al mareşalului? Din consideraţie pentru Marin Preda, pe care-l respectăm şi chiar îi preţuim ca autor al romanului existenţialist, de mare valoare, Cel mai iubit dintre pământeni, postum îl felicităm că a renunţat să scrie un roman cu o temă pentru care marele lui talent nu se arăta potrivit să o realizeze. Ceva asemănător i s'a întâmplat şi poetului american Ezra Pound care avea în plan ca după terminarea războiului al doilea mondial, în semn de închinare lui Dante, să-şi completeze cântecele pisane cu descrierea Paradisului, în versiune modernă. Dar, după se a trecut prin cuştile de la Pisa a renunţat definitiv la acest proect, din cauză că pentru el a încetat să mai existe, pe pământ paradisul, cântat de poetul florentin, şi numit terestru. Se poate spune că Marin Preda nu a mai continuat Delirul după se şi-a dat seama şi el că pe pământ nu mai există Edenul visat de poeţi, nu e loc decât de marele infern, şi astfel în continuarea Delirului a scris pur şi simplu, romanul noii existenţe româneşti aflată în robia comunistă: Cel mai iubit dintre pământeni, unde şi-a dat preaplinul talentului său.

 

Întorcându-ne la Grigore Patriciu, cu numele lui N. Crainic, Ion Dobre, autorul ţese o intrigă politică în cursul căreia un mare poet care îl îndrumă spiritual pe Patriciu, primeşte de la un puternic al zilei: o sută de mii de lei ca să scoată o foaie politică. Dar abea publică primul număr şi un adversar politic îi propune suma de patru sute de mii dar să editeze o revista literară în loc de una politică. Să reţinem răspunsul poetului: "Adu banii încoa şi dă-i în p ... mă-sii de lichele" iar autorul adaogă, plin de înţeles: "Aşa se născuse o revista literară şi murise un ziar politic". Rămâne descoperit N. Crainic.

 

Într-o fază atât de importantă, autorul inventează fiindcă la Hiena, maestrul aflat la începuturile sale nu avea nici un îndrumător spiritual, Cezar Petrescu îi era prieten, iar Tudor Arghezi se mulţumea să-şi publice poeziile şi articolele, nu-l putem socoti în niciun caz, chiar din contră, indrumătorul lui P. Şeicaru, se ştie că acesta l-a sprijinit publicându-i în Hiena, poeziile din volumul Flori de mucigai.

 

Ori în continuare pune sub acelaşi stigmat, al banului câştigat necinstit şi pe Grigore Patriciu, autorul nu admite că de fapt o publicaţie putea să se întreţină prin resurse proprii: "Patronul Zilei care pe atunci era un om foarte tânăr procedase într'un chip asemănător, (ca marele poet n.n.) dar devenise repede independent şi temut, în timp ce îşi cucerea cu hotărâre publicul său. Scopul nu scuză mijloacele, dacă avem altele la îndemână. Dar ce putea să facă un mare poet, pe care îl frigeau degetele să scrie? Ca şi un ziarist care îşi simţea vocaţia, dar banii erau la alţii? Îndată se clădirea se înălţă la opt etaje, marele ziarist renunţă la sursele de caştig care i-ar fi ştirbit reputaţia şi se dedică în întregime informării opiniei publice. Pătrunse la sate şi tirajul crescuse considerabil. Avea o cultură politică şi sociologică temeinică şi cu toate acestea stilul său rămăsese simplu şi direct şi de aceea dilemele şi interogările lui erau atât de dramatice şi în forma lor, accesibilă, nu numai în fondul lor, pe care îl exprimau şi nenumăraţi alţi ziarişti (unii ciar în ziarul lui) dar cu un stil mai pretenţios şi mai sofisticat."

 

Este de neacceptat că atunci când un personaj, cum era Pamfil Şeicaru trăieşte, să nu depui efortul să-l cunoşti, ceea ce înseamnă că reprezentanţii partidului îi interziceau ca scriitorul să ia legătura cu el, adică nu urmăreau să-l reabiliteze pe marele ziarist ci să-l prezinte ca pe unom al unui sistem politic putred după cum considerau ei, cel puţin teoretic regimurile burghezo-capitaliste la noi adăogând şi particula de moşieresc. Şi totuşi exemplul vieţii lui P. Şeicaru demonstra altceva, un ziarist avea posibilitatea să se dezvoltea după cum îi dicta conştiinţa deci în mod liber fără sa aibe la spatele său un cenzor politruc, cel ce dădea propriuzis banii şi dicta ca un roman să fie de talia unui reportaj şi nu unul istoric.

 

Când Şeicaru a venit la Bucureşti şi a editat Hiena nu avea nevoie să primească bani de la un politician sau altul cum ni se da de exemplu marele poet şi aici doresc să subliniez că Pamfil Şeicaru nu avea nevoie de un îndrumător spiritual deoarece el îl avea dobândit prin experienţa războiului, ea i-a cizelat sufletul, i-a susţinut idealele până în ultima clipă a vieţii sale. Adică ceea ce nu scrie Marin Preda, manipulat probabil şi el, într-un regim democrat nu e valabil doar modelul marelui poet închinat politicienilor zilei ci şi prezenţa unor aşa zişi sprijinitori, ce nu-şi impuneau ideile, se mulţumeau cu postul de director, lăsând totală mână liberă ziaristului Şeicaru să scrie ce vrea la ziar, şi acesta, îl pot numi a fost Titus Enacovici, membru al partidului lui Iorga democrat-naţionalist, total neagreat de marele istoric. Acest aspect e foarte important fiindcă la Cuvântul având pe T. Enacovici drept director P. Şeicaru putea din 1925 să se bucure de totală independenţă, şi e drept reuşea ca foarte tânăr să nu se abată de la principiile căştigate ca ziarist a nu sluji nimănui, încă de la începuturile sale nu i-a fost dat să facă tranzacţii cu cine ştie ce oameni politici ori T. Enacovici nu era o exepţie în lumea publicisticii româneşti, deci nu putem să-i comparăm pe ziariştii vremii cu slugile ignobile cum-au ajuns sub regimul de dictatură comunistă.

 

Nu putem accepta că Şeicaru era la fel de tânăr când a început să ridice palatul Curentului astfel că printr'o imposibilă şi prin nimic justificată sentinţă solomonică până a ajuns la etajul al optulea a recurs la şantajele sale ca pe urmă: să se dedice la căştigurile primite din vânzarea ziarelor sale; fiindcă în 1937/1938, când s'a realizat respectiva unică lucrare pentru ţara noastră, veniturile sale după zece ani de apariţie a Curentului (din Ianuarie 1928) însoţite de alte două ziare Rapid şi Evenimentul, uneori cu un Curentul familiar, şi cu împrumuturile la bancă garantate tocmai de ziarele respective, îi permireau să finanţeze ridicarea Palatului ce se va numi a Curentului. Cu deosebit regret scriu că de fapt Marin Preda s'a depărtat de personalitatea lui Pamfil Şeicaru în mod condamnabil, sprijinind în acelaşi timp pe toţi calomniatorii acestui mare român. Maestrul zicea cu mult dreptate că prin întreprinderea lui, coresponzând unei adevărate citadele ziaristice a stârnit invidia multor oameni, acompaniată de ura capitalului nomad ce se considera înfruntat de faptul că se realiza o atare lucrare fără ajutorul său, autorul fiind un simplu român bazat pe resursele lui proprii. Fără îndoială ostilitatea regimului comunist se manifesta şi prin scrisul lui Marin Preda, care il punea în discuţie pe Pamfil Şeicaru în aparenţă ca pe un erou pozitiv, dar căruia îi răpeşte şi ultima picatură de cinste, confirmând toate calomniile ce au circulat pe seama lui, considerând că asta ţinea de putreziciunea regimului democrat, aşa dar el era vinovat pentru oamenii corupţi pe care îi are. Minciuni peste minciuni constituiau esenţa unei atare orânduiri!

 

Dar Marin Preda îşi continuă descrierile lipsite de orice temei, desigur nu uităm că e vorba de un roman dar cum se referă la un personaj, uşor de identificat, artistul e dator să contribuie la cunoaşterea sa adevărată nu să-l surpe, sub consideraţii lipsite de orice temei nu se ridică deasupra slabei pregătiria unui reporter total desinformat, spune şi el ce aude că-i şoptesc colegii din jurul său. De data aceasta nici nu se pune în discuţie că romanul Delirul ar fi unul istoric, autorul nu s'a obosit măcar să studieze la faţa locului subiectul ce-l tratează, ar fi fost cazul să deschidă măcar un număr din Curentul anului 1944, dar aşa ceva nu i-ar fi permis cerberii de pe margine, că ar fi aflat lumea ce păreri rele avea criticul actului de la 23 August 1944.

 

Dar iată încă patru rânduri prin care autorul săvârşeşte la fiecare din ele cel puţin câte o greşeală ... istorică: "Prin 1929 actualul patron al zilei era redactor la un ziar procarlist (înaintea lui Carol) cu orientare naţionalistă, de dreapta, înfiinţat de un bogătaş şi condus de Nae Ionescu, cel cu ruperea istoriei şi saltul în absolut."

 

Totala lipsă de pregătire, demonstrată cu ostentaţie ni-i prezintă pe Marin Preda de o neseriozitate strigătoare la cer, parcă ar vrea să-şi bată joc de noi, dându-ne cu tifla. În primul rând P. Şeicaru în 1929 nu mai putea fi redactor la un ziar procarlist, de orientare naţionalistă, din simplul motiv că marele ziarist nu mai era in comitelul de conducere a ziarului Cuvântul, de pe la sfârşitul anului (1927, din cauza reformelor ce le-a introdus la ziar, acelaşi Nae Ionescu adus în sumarul revistei de Pamfil Şeicaru pentru a scrie coloanele religioase, rămase vacante prin plecarea lui N. Crainic, numit într-un post mai înalt deci mai bine retribuit.

 

Aşa dar pe când Şeicaru era redactor al Cuvântului ziarul nu era nici prea naţionalist, şi nici atât procarlist, dar e locul să mai sublinien că ziarul a fost înfiinţat de Pamfil Şeicaru împreună cu bogataşul Titus Enacovivi căruia i-a dat o deosebită atenţie Nae Ionescu numindu-l cel mai valoros director de ziar din toată România. Ceea ce-i drept, în 1929 Nae Ionescu şi T. Enacovici conduceau Cuvântul ziar procarlist, numai că Şeicaru nu mai activa la acest ziar aproape de doi ani conducea Curentul ca adversar neîmpăcat al Cuvântului. Clar şi simplu.

 

Toată această rocadă de neadevăruri urmăreşte demonstrarea că marele ziarist a fost un oportunist politic, om al regelui Carol al II. Ori într'o dictatură fie şi regală un director de zuar trebuie sa fie mai atent în activitatea lui dar de-aici până la colaborare e o cale lângă de tot, nu atât de greu să treci de ea, cu cât Carol al II-lea avea la dispoziţie România lui Cezar Petrescu un bun ziarist, dar lipsit în acest domeniu de geniul lui Pamfil Şeicaru.

 

Iată-l, intrând în acţiune şi pe liberalul I.G. Duca, îl cheamă într'o zi pe Patriciu, cum îl chemase şi pe marele poet şi îi dădu dispoziţii să înfiinţeze un ziar anticarlist. Aşa a apărut Ziua ceea ce este nefondat deoarece Curentul a apărut în 1927, când oamenii încă nici nu se gândeau la întoarcerea lui Carol II în ţară.

 

E drept că se afla in relaţii foarte cordiale cu I.G. Duca, l-a vizitat de nenumărate ori la cula sa de la Mărdăreşti şi i-a dedicat un memorabil articol, după moartea sa "Un necunoscut I.G. Duca", în care îi face un portret ce nu poate fi uitat, de pana unui autentic artist, un Tiţian al cuvântului.

 

Dar toate acestea nu înseamnă ca era subordonat politicii liberale, in acelaşi timp îi publica in Hiena pe N.D. Cocea adversarul şobolanilor (emblema purtată după el de liberali) demonstrându-ne că Pamfil Şeicaru nu asculta de ordinele nimănui.

 

Nu a existat nicio duplicitate a maestrului, în acea grea perioadă pentru ţară, cum a fost dictatura regală, nici atuncia, scrie Liviu Rebreanu, Pamfil Şeicaru n'a trecut de partea regelui, spre deosebire de N. Crainic, acesta din oportunism, a parăsit "Curentul" pentru a scrie la ziarele procarliste. Cât de amator şi totodată prin nepregătirea lui dăunător prestigiului maestrului, cu multă îndrăzneală Marin Preda scrie: "În 1930 Carol al II-lea se întorcea pe tron şi întreabă: Cine e contra mea? - Majestatei se răspunse, toată lumea e procarlistă, in afară de banditul-ăla de Grigore Patriciu. - Să vie la mine, a zis regele. Marele ziarist se prezintă la palat unde nu se ştie ce s'a petrecut dar redactorii Zilei au simţit. Patronul devenise favoritul regelui."

 

În atare momente Marin Preda, ne pare foarte rău s'o scriem, ne apare ca un Ponson de Terrail, redivivus, care  şi-a agătat personagiile istorice, reprezentate ca păpuşi asemănătoare de-a lungul unui fir de sarmă, de pe care, odată ieşite din acţiunea romanului, mai ales definitiv prin moarte, le scotea de pe fir şi le arunca în colţul camerei sale. Până într'o zi o servantă nou angajată, observând două păpuşi aruncate pe jos, le-a ridicat şi le-a pus la locul lor de pe sârmă ceea ce a produs un efect, vorba autorului român, catastrofic două din cele mai importante personagii moarte au reintrat pe scena vieţii, ceea ce a provocat protestul violent al cititorilor.

 

Felul cum îşi manevrează eroii Marin Preda ne aminteşte de acel du-te vino al celebrului scriitor francez, oricând prezentând pericolul de a reveni şi morţii în acţinuea închipuită a romanului.

 

Ne întrebăm, cum scriitorul stăpânit de o rară nonşalanţă nu avea teamă de a fi surprins spunând lucrurilor chiar pe dos, ca spre pildă când cu forţă caută să-l facă pe marele ziarist procarlist sau să-l rezume pe Nae Ionescu la filozoful "cel cu ruperea istoriei şi saltul în absolut", ceea ce i-ar duce pe unii la concluzia că e cam semidoct.

 

Cât priveşte campania dusă împotriva unuia din membrii marcanţi ai partidului liberal, ministrul domeniilor Constantinescu pe care marele ziarist l-a numit Porcu - Constantinescu Porcu - nu pot să-i dau dreptate nici în această chestiune lui Marin Preda, când crede că, într'adevăr, aşa era el cam porc ...

 

Plecând din Madrid, ultima oară, maestrul, întreţinându-se la aeroport cu Traian Popescu nu se ştie de ce a adus vorba despre acest personaj, făcut de el celebru, Constantinescu-Porcu. Cu o evidentă tristeţe în ochi, marele ziarist îşi manifesta dorinţa să mai revie asupra acestui Constantinescu-Porcu deoarece a fost prea aspru cu el, a greşit desigur, căci n'a fost chiar porc. (Parcele nu i-au mai îngăduit sa revină asupra subiectului, aşa cum şi-a dorit.)

 

E drept că a fost omul lui Ion Antonescu, căruia i-a rămas credincios memoriei sale până la moarte, cinstindu-l aşa cum a făcut-o numai cu puţini oameni în viaţa sa. Fără să fie liberal l-a admirat pe Ionel Bratianu pentru politica dusă în primul război mondial, vedea în el pe marele făuritor al României Mari. Pe Carol al II-lea considera cel mai mare blestem căzut pe capul României şi în Ion Antonescu unul din martirii neamului, erou al Sfintei lui Istorii.

 

Marea tragedie a lui marin Preda în "Deliriul" este aceea de a nu fi putut să-şi scoată eroul, pe Grigore Patriciu personificând pe marele ziarist Pamfil Şeicaru, nu l-a putut îndepărta de calomniile şi defăimările adversarilor mai des duşmanii săi şi  în loc de a săvârşi ceea ce se cerea împlinit, şi-a îmbrăcat eroul într'o mantie de purpura ponosită, mâncată de şobolani în cea mai bună parte, astfel că i se poate obiecta că nu şi-a studiat personajul căci nu mai prin iubirea lui, putea să-i descopere şi valorile sufletului său in interior, oglindă a veşniciei.

 

În loc de orice ce exploatare a sublimului, cel mai adesea a scris din auzite la colţ de stradă, asemînandu-se înstrumentismului ca nu nu ştie citi o partitură, o execută după ureche.

 

Mai ne rămâne să insistăm asupra scenei împuşcării legionarilor care i-au intrat în casă, de către marele ziarist posesor a două rezolvere: "Culcat pe burtă şi pitit în unghiul zidului, unde se termina spirala scării interioare, cu pistolul în mână, marele ziarist aştepta. Ştia ca n'o să poată opri el singur cinzeci de legionari să intre în casă dar dacă îi oprea măcar un sfert de oră, poate că armata sosea. Ori acest sfert de oră, chiar trecuse şi viaţa lui era agăţată de o clipă ... iată-i în prag ... Când umbrelele lor negre deveniră ameninţătoare, fără să fi intrat cu totul în casă, ziaristul îndreptă pistoalele într'acolo şi ochi. Deodată însă trei din aceste umbre ţâşniră din vestibul şi se pitiră sub scară. Ce bine că nu trăsese i s'ar fi descoperit unde era şi l-ar fi lichidat, năvălind toţi pe scări. Ori, acum îi pândea el să iasă de sub scară. Numai că alţi cinci dădură năvală in hol şi atunci ziaristul, fără sa mai gândească, trase în ei cu amândouă pistoale, focuri neîntrerupte, realizand fără să-şi dea seama, impresia că sunt mai mulţi în casă care se apărau şi sunt bine plasaţi. Doi legionari fură loviţi şi zăceau morţi pe uriaşul covor din hol, ceilalţi trei se ascunseră şi ei sub scară, de unde începuseră şi ei să tragă în direcţia de unde trăsese în ei. Gloanţele găuriseră zidul din spatele ziaristului, care nu se ghemui ci trase iar, ţinându-şi atacatorii sub scară, în timp ce afară ... Afară se întâmpla ceva. Un ofiţer sosise cu patru-cinci soldaţi care fuseseră imediat dezarmaţi şi închişi împreună jos unde se aflau socrii ziaristului ...". Urmează o ciocnire dintre un pluton de infanterie condus de un căpitan şi legionari, Grigore Patriciu întâmpină cu gloanţe un grup de legionari întraţi pe uşa spartă şi dobori mai mulţi dintre ei, ceilalţi se retraseră.

 

Curând totul intră în normal, cât priveşte descrierea scenei corespunde unui film ieftin de cow-boy în care cei buni împuşcă - cu zecile pe cei răi, a căror grijă e aceea de a servi drept ţintă vie celorlalţi, Grigore Patriciu devine o vedetă de Hollywood, un al doilea John Wayne de unde reuşeşte să ţină piept de unul singur doar cu două revolvere ca un adevărat erou popular, la cincizeci de indivizi înarmaţi, şi din ei să omoare câţiva, forţându-i pe ceilalţi să se retragă, ca din senin, dar asta nu contează, important era să smulgă aplauzeie copiilor aşezaţi în primele rânduri, rozându-şi unghiile până la carne vie.

 

Scena descrisă de Marin Preda corespunde unui western ieftin şi ne pare rău să constatăm că autorului nici prin minte nu i-a trecut că spre deosebire de filmul de cinema, tăiat se înţelege, pe care ni l-a prezentat nu se trage co gloanţe oarbe ci de pildă Patriciu îşi seceră fraţii de neam cu gloante veritabile, repetând crima săvârşită de Cain împotriva lui Abel, indiferent de unde plecăm.

 

Autorul inventează iar total nelalocul său, odată ce Pamfil Şeicaru îmi scria că el în timpul rebeliunii n'a fost în Bucureşti, ci se plimba liniştit pe străzile Romei, ca dovadă are o poză, strict datată, făcuta de un prieten, în piaţa Veneţia din Roma, respectiva probă nu poate fi discutată, aşadar scena descrisă de Marin Preda, cu atâta lux de amănunte nu a avut loc decât în imaginaţia cam fierbinte a romancierului nostru.

 

E locul s'o spunem, pe autor îl interesa remarcarea lui Ştefan parizianul, alias chiar el angajat la unul din ziarele lui Pamfil Şeicaru, dar dintre atâţia sigur că nu avea cum să-şi amintească de tânărul care i-a salvat viaţa, prin telefonul dat, în timpul rebeliunii, armatei, dar e clar că totul e invenţia romancierului care neapărat prin romanul său ţine să iasă în evidenţă într'un rol pe care nu l-a avut niciodată, în afară de a fi lucrat fără strălucire într'una din redacţiile ziarelor maestrului.

 

E de-a dreptul umilitoare întâmplarea petrecută începătorului Ştefan cu marele ziarist căruia îi impută articolul scris despre Yogoslavia, nu-i împărtăşeşte ideile în legătură cu rezistenţa eroică a poporului sârb. Grigore Patriciu e gata să revină asupra publicării lui dându-i dreptate lui Ştefan, totuşi constată că el a apărut a doua zi, deoarece aşa cum îl lămureşte un alt angajat al Zilei: "Patronul când scrie un articol e atât de încăpăţânat încât chiar dacă greşeşte el tot îl publică".

 

E o caracterizare cel puţin nepotrivită, pentru caracterul maestrului, o insultă adusă celui ce într'un articol concentra o experienţă a faptelor analizate până în cele mai adânci înţelesuri. Adică, atunci când dădea un articol la tipar, el era atât de lucrat din punt de vedere al obiectivităţii istorice şi sociale încât, până la urmă, nu putea da dreptate unuii începător, cu caşul la gură. Fără îndoială, ceea ce nu putea şti nici Ştefan şi înţelge tutorele său de mai târziu, marele ziarist şi-a pierdut câteva ore bune, după discuţia cu tânărul Ştefan, pentru a-şi reanaliza articolul şi întreaga bibliografie ce stătea la baza creerii sale, şi în acest mod nu datorită faptului că era pur şi simplu încăpăţânat, ci după un studiu cu adevărat ştiinţific, de totului obiectiv, ajungea la concluzia că dreptatea era de partea lui şi că articolul se cere publicat în forma pe care i-a dat-o.

 

Întregul incident e deadreptul stupid şi arată încăodată cu ce neseriozitate crasă îşi tratează personagiile în Deliriul, Marin Preda, şi iar ne determină să ne gândim la nemuritorul Ponson de Terrail, cel ce-şi bărbierea eroii, tot la cinci minute cu briciul imaginaţiei sale de lemn, înainte de a-l da pe mână călăului.

 

Totul ar putea fi interpretat în lumina învăţaturii freudine, ca o sublimare a unei refulări suferite de măruntul ziarist de odinioară, adică în calitatea sa de scriitor ajuns, Marin Preda caută să aducă o rectificare, se înţelege fantetistă, în relaţiile dintre el şi marele ziarist, pe care încă mai susţine că îl idolatriza! La fel a procedat şi cu Nichifor Crainic în Viaţa ca o pradă, permiţând să-l ia pe mentorul Gândirii tare de tot fiindcă a refuzat să-i publice o nuvelă, începătorului de-atunci.

 

Constatând în mod obiectiv că romanul lui Marin Preda, Delirul, e un total fiasco, adică ratat, nu înseamnă că negăm, pe această cale, orice valoare operei sale. Din contră, am putea susţine că Delirurl, ca orice lucrare comandată nu putea să aibe decât soarta descrisă de noi, şi am arătat de ce scriitorul nu se arăta prea entuziasmat de faptul că a scris-o.

 

Îmi amintesc, eram la Bucureşti, în anul apariţiei cărţii lui M. Preda "Moromeţii" şi m-a şocat propaganda ce i se făcea de către organele de partid, în primul rând în Scânteia şi în vitrina tuturor librăriilor bucureştene, era expusă poza cam timidă, parcă şi-ar fi cerut iertare pentru bâlciul provocat de apariţia Moromeţilor. E adevărat că Marin Preda trata în această carte problema colectivizării de la sate, dar dacă s'ar fi luat în considerare logosul bătrânului Moromete s'ar fi înţeles că ţăranii nu erau prea fericiţi că li se fura pământul. Dar entuziasmul comuniştilor era de nedescris, în sfârşit regimul comunist îşi are marele lui romancier, mult mai matur să nu se mai repete sfârşitul catastrofic al lui N. Labiş, victimă a dorinţei partidului să declare în persoana lui un al doilea Eminescu, şi pentru asta l-au scos din mediul său potrivit sufletului sau de poet mare, în devenire şi l-au de la Poiana Mărului dus la Bucureşti, care ca "Oraş al tuturor prăbuşirilor" l-a omorât pur şi simplu. Au trecut, în legătură cu "Moromeţii" pe lângă unele idei ce nu erau conforme ideologiei comuniste, dar cei ce au dat banii după lozinca "Tu eşti poet deci cântă" însfârşit, stăpânii roşii vroiau să-şi vadă roadele, chiar dacă nu toate erau aşa de coapte. La un semn al partidului, marii critici şi istorici ai partidului au declarat Moromeţii drept o capodoperă, lipsită de fisuri, superioară romanelor lui Liviu Rebreanu.

 

Problema era total fals pusă, fiindcă cei doi scriitori ca manieră de abordare stilistică erau total diferiţi, de fapt, nu puteau fi comparaţi decât, - cim o făceau criticii români înclinand balanţa în favoarea lui M. Preda -, forţând lucrurile. Cine ar îndrăzni să-l opuie pe Proust lui Balzac, ori aşa ceva se întâmpla pe scena comunistă a literaturii româneşti.

 

Rebreanu este un clasic, stăpânit de viziuni homerice, dă stabilitate şi ordine zeească descrierilor sale, cele mai multe personagii ca Ion al lui Glanetaşu, Ana soţia lui, bătrânul Iuga, Toma Pahonţu, Apostol Bologa întocmai ca Agamemnon, Oreste, Ulyse, Hecuba, Antigona, sunt figuri de mit săpate în marmora Veşniciei. Pe când Marin Preda este un scriitor nervos, ades lipsit de echilibru, sare de la o extremă la alta, un Victor Petrini trăieşte sub teroarea existenţei, nu în exterior ci în viaţa lui lăuntrică, din această cauză nu descrie tipuri perene ci din acelea care apar, trăiesc şi dispar odată cu ceea ce s'a numit de către filozoful Heidegger. Fiinţă şi timp, nimica nu e veşnic, totul curge între naştere şi moarte, este heraclitian, pe când primul în esenţa sa, un eleat. Nu este, din toate aceste motice, un creator de tipuri şi arhetipuri, ci mai degrabă un caricaturist, prinzând reacţiile fugare dar nu lipsite de importanţă, tot ale vieţii sufleteşti. Socotim drept geniale capitolele din volumul al doilea al romanului "Cel mai iubit dintre pământeni" în care ne este prezentată echipa de la deratizare, dintre ei toţi, nu numai Vintilă, rămâne de neuitat.

 

Se poate constata că pentru a-l caracteriza pe scriitorul Marin Preda am făcut referinţă şi la romanul "Cel mai iubit dintre pământeni" pe care eu îl consider opera cea mai împlinită a lui Marin Preda. Desigur nostalgicii trecutului nu vor să audă de această lucrare, o simt prea mult oglindă care răsfrânge un trecut ce ar trebui să ne provoace scârbă faţă de degradata condiţie umană, însuşită de unii semeni ai noştri.

 

Interesant şi atoate grăitor, în anii de după revoluţie, sub conducerea directă a preşedintelui Academiei, Eugen Simion, s'a organizat o retrospectivă Mari Preda, în cursul căreia s'a insistat asupra Moromeţilor, şi nu s'a pomenit cu niciun cuvânt romanul principal scris de Marin Preda "Cel mai iubit dintre pământeni". Acesta e cel mai pur manifest al existenţei unui om care s'a despărţit definitiv de regimul comunist, fenomen cu atât mai de luat în seamă cu cât criticii l-au proclamat un mare scriitor de-al lor.

 

Personal cred, că fiecare dintre ei au un loc asigurat în galeria nemuritoare a scriitorilor români, numai că distincţiile respective nu aparţin oamenilor ci numai zeilor. Mă refer în primul rând la cei doi prezentaţi, în cele anterioare: Liviu Rebreanu şi Marin Preda.

 

Înainte de a încheia acest capitol, trebuie să mărturisesc deschis că încă tot mă mai leagă multe aspecte neliterare de cartea Delirul de Marin Preda. Oricât ar fi ratată din punct de vedere al creaţiei literare, ea are marele merit de a încerca să-l reabiliteze pe mareşalul Ion Antonescu de care sunt ataşat prin anii mei liceali, deci am trăit şi am văzut cu ochii proprii ceea ce pot să spun astăzi, fără teamă că greşesc, a reprezentat şi reprezintă pentru elternitate demnitatea de neştirbit a poporului român.

 

Am trăit şi am văzut cu ochii mei, deci nu din cărţi le-am luat din realitatea - mă repet - trăită de mine zi cu zi.

 

Pentru a nu irita, pe aliaţii noştri nemţi, colegii mei de liceu au fost îndepărtaţi din cauză că erau evrei, ceea ce a avut darul să mă supere dar să şi urmăresc de-aproape soarta lor, şi mă bucuram ori de câte ori îi vedeam pe stradă, singuri, sau împreună cu părinţii lor, convins fiind că li se face o mare nedreptate şi mai ales lipsă de omenie.

 

Deci, de pun mărturie aici pentru viitorima, să se ştie: toţi colegii mei evrei s'au întors după 23 August în băncile lor de liceu, şi ne-am bucurat împreună de această revedere. Să adaog, că nu a lipsit niciunul. Nevătămată a rămas şi sinagoga lor, pe care o ştiam fiindcă treceam în fiecare zi, pe lângă ea, in drum de-acasă spre liceu. La fel au rămas şi părinţii lor şi toţi evreii oraşului Arad. Şi aceasta s'a putut întâmpla fiindcă Ion Antonescu a dat dispoziţii pe toată ţara ca nimeni sa nu se atingă de evrei, şi astfel răspundea nemţilor cei ce vroiau să-i interneze în lagăr aşa cum au procedat în Ungaria, inclusiv în partea de nord a Transilvaniei, cedată temporar acesteia. Dar se poate constata că niciun scriitor evreu nu a pierit în România sub conducerea lui Ion Antonescu, lucrul se poate verifica de orişicine. Exepţie a făcut poetul român de origine evieiască, Benjamin Fundoianu, care a părăsit România şi a fost împuşcat de Gestapo la Paries. Dacă rămânea în ţară, ar mai fi putut trăi mulţi ani incă după 23 August 1944.

 

Desigur, mai trebuiesc socotiţi şi evreii dispăruţi după bombardementele sălbatece ale anglo-americanilor asupra Bucureştilor şi altor oraşe româneşti, care după obiceiul învingătorilor de astăzi tot victimelor învinşilor sunt atribuite, după un procedau mai mult decât discutabil.

 

Indiferent de svonurile răspândite, pentru mine Ion Antonescu rămâne, dreptate are Pamfil Şeicaru, martiriul ultimului război mondial, pentru faptul că a apărat drepturile de toteauna a neamului său pentru care a dus un război just şi a fost în mod mişelesc executat în vestita vale zisă a Piersicilor aflată în apropierea închisorii Jilava.

 

Dacă nu am fi avut atâţi vânzători de ţară soarta României ar fi fost cu totul alta şi astăzi. Mă bazez nu numai pe sfintele male amintiri, pe care nimeni nu mi le poate lua, în legătură cu ţara condusă de Ion Antonescu, dar mi le-a confirmat generaţia de aur a epocii lui Ion Antonescu, printre ei credincioşi până la capăt mareşalului pe langă Pamful Şeicaru, să-i pomenesc încăodată pe căpitanul Ion Emilian, pe poetul Al. Gregorian şi încă atâţi alţii care i-au ridicat lui Ion Antonescu un monument nevăzut constituit din pietrele cele mai nobile ale simţirii lor, şi mă satisface că alături de aceşti fii nobili ai Patriei mi-am putut duce şi eu obolul cel mai pur al credinţei şi recunoştinţei mele.

 

Din multe puncte de vedere generaţia lui Ion Antonescu, printre copiii căreia mă înscriu şi eu, putem spună - că aşa cum se exprimă într'o poezie a sa, marele poet Radu Gyr "Ei am rămas sub zidurile Troii".

 

Nu putem uita că mareşalul a fost acela care ne-a redat demnitatea de oameni atunci când înfrunta presiunile exercitate asupra persoanei sale, să predea pe evrei nemţilor.

 

Îl oprea mândria sa de a fi român, strămoşii săi din mormânturi cei ce nu au făcut în întreaga lor istorie un singur război nedrept ci in fiecare, cum zice Eminescu, şi-au apărat "Sărăcia şi nevoile şi neamul".

 

Iată de ce, fără Ion Antonescu, omul demnităţii noastre naţionale, Istoria Românilor ar fi mult mai săracă.

 

Şi de ce de câte ori aud pronunţat numele acestui om între oameni mă înfior şi-mi vine să mă închin memoriei sale şi mormântului său fără cruce pe care-l port în inima inimii mele.

 

În acest capitol al "Restituirilor" va trebui să acordăm atenţia noastră şi prietenului bun al maestrului, numit de el un Balzac al Românilor, Cezar Petrescu.

 

Înainte de toate  să reproducem rândurile sale scrise sub titlul latin "Laudator temporis acti" destinate aniversării Curentului în anul 1943:

 

"E îndeobşte destinul şi adesea consolarea oamenilor cu tâmplele demult cărunte, a suspina după trecut.

 

Breasla scriitorului zilnic nu prea cunoaşte această mângăiere. Şi nu are dreptul la ea.

 

Suntem prizonierii prezentului. Singura fereastră deschisă ne e spre orizonturile viitorului. N'ai răgazul popasurilor retrospective. Trebuie să mergi, nu numai în pas cu timpul. Ci măcar cu un pas înaintea timpului.

 

Iar când viitorul întrezărit eri, aşa cum l-ai scrutat pe-un colţ de masă, în larma şi permanenţa febră a unei redacţii, executat de secretarul care-ţi cere un articol urgent cu ceasornicul în mână şi cu ochii la minutar; când acest viitor întrezărit eri, a devenit un trecut pentru tine şi pentru alţii, singura consolare-ţi rămâne, că n'ai fost un profet mincinos deşi  profeţia era atunci cronometrată de ritmul sparmodic ai ediţiilor. Prin ce miracol, prin ce intuiţie, ai prevăzut ceea ce alţii nu îndrăzneau sau refuzau să vadă?

 

Cred că aceasta rămâne singura consolare, (deşi pentru unii platonică, deşi pentru alţii vitregă) a noastră, a tuturor celor care acum cincisprezece ani, în jurul lui Pamfil, ne-am aflat împreună, în redacţia ziarului "Curentul".

 

Că anii ne-au încărunţit, viaţa ne-a risipit, că în inimi au început a se usca fibrele de iască-are vreo însemnătate aceasta? Pentru sentimentele tale subiective, da, în seri singuratice, când te împresoară îndoita melancolie a crepuscului de-afară şi din tine. Dar viaţa nu se poticneşte oprindu-se la nimicnicia vremelnicei tale fiinţe: trece pe lângă tine, peste tine. Înainte de a te întoarce cu desăvârşire în pulbere, trecerea ta prin viaţă îşi găseşte o justificare, dacă ai ştiut să citeşti in semnele timpului, dacă te-au muncit şi ai descifrat ceva din destinele omeneşti, dacă ai contribuit cât de puţin din modestul tău ungher cu intimele tale puteri, la dramatica luptă a fiecărei generaţii cu forţele oculte ce se coalizează pentru a o împiedeca să-şi îndeplinească misiunea, dincolo de egoismul individual şi mărunt. Îmi pare că şi sub acest unghiu, noi cei de atunci, de la noul ziar "Curentul", pe care Şeicaru, cu mâini de stegar, îl ridica în faţa dificulţătilor, anticipam semnele vremii. Citeam în ele. Şi n-am dat greş.

 

În euforica atarexie a unei lumi care-şi pregătea agonia acompaniată de floriturile de violoncel ale lui Briand, la funebrele ceremonii de pa ţărmul lacului Leman; scrisul nostru al celor de-atunci, care vestea altceva şi credea în altceva, părea tuturor o absurditate, multora un glas de cobe.

Vremurile s'au împlinit.

 

Suspinul după trecut e numai fiindcă împlinirea vremilor ne-a găsit aşa cum suntem, mai puţini, mai răzleţi, mai cărunţi, mai cu inimile de iască - asistând la asaltul profeţilor de ultimă oră, ca totul să fie cum a mai fost."

 

* * *

 

În Ianuarie 1943, cum Curentul împlinea 15 ani de la apariţie, redactorii publicaţiei au hotărât să cinstească acest eveniment printr'un Almanah, al cărui conţinut să fie alcătuit din colaboratorii cei mai apropiaţi ai ziarului. Fără să fie direct solicitat, Cezar Petrescu din proprie iniţiativă a depus pentru publicare în Almanah, articol Laudator temporis acti, ceea ce l-a satisfăcut pe Pamfil Şeicaru în mod deosebit, din mai multe motive. În primul rând prin faptul că fiul rătăcitor se întorcea la matca lui, de bună voie, în al doilea rând şi cel mai important, se demonstra că între cei doi nu exista nici o supărare, Cezar a părăsit în 1937 Curentul pentru a-şi încerca puterile ca şi director la un ziar ca România, cu atâtea responsabilităţi, cum avea o atare publicaţie procarlistă. Pentru noi se risipeşte bănuiala lui M. Gafiţa care printr'o scrisoare, a cărei autenticitate avem motive să o punem la îndoială, anunţa ruperea definitivă a relaţilor dintre Pamfil Şeicaru şi Cezar Petrescu, din Ianuarie 1936 ceea ce constituie cel puţin un mare neadevăr. Nu numai că romancierul a plecat la România din anul 1937 pe la sfrşit, dar după cum se constată colabora alături de cei de la Curentul şi la alcătuirea Almanahului din 1943, ceea ce însemna o legătură intactă între cei doi. Mai mult, după mărturia maestrului, la 10 August 1944 când a părăsit Bucureştiul, trimis de mareşal cu o misiune în Spania, Cezar l-a petrecut la gară, amândoi stând sub impresia că probabil nu se vor mai întâlni în viaţă niciodată, aşa cum s'a şi întâmplat.

 

În lumina acestor date, nu ar fi atât de sigur că eroul principal din romanul neterminat al lui Cezar Petrescu, apărut sub comuişti, Vladim sau drumul pierdut, ar fi P. Şeicaru cu atât mai mult cu cât maestrul nostru nu a fost nici chiar în exil un om pierdut, cum insinuiază titlul lucrării.

 

Mai departe, nu în cele din urmă doar marele ziarist putea să pătrundă cu adevărat cuvintele prietenului său şi să aprecieze elogiile aduse ziarului său "Curentul".

 

Pentru a ne explica tonul distant al romancierului, el în cea mai bună parte se datora sentimentului de inferiotate pe care trebuia să-l aibă şi inconştient, faţă de ziaristul Şeicaru, ştiind bine că oricât ar fi considerat un mare ziarist, exista unul, în persoana lui Pamfil Şeicaru, care-l întrecea. Ori, cum vom vedea nu peste mult, cu această ocazie Cezar, indirect, va recunoaşte poziţia de conducător al generaţiei sale, deţinută de Pamfil Şeicaru deci o altă mulţumire personală a acestuia din urmă.

 

Cu toate ambiţiile sale de mare ziarist, cum şi era, Cezar Petrescu s'a realizat în literatură ca nuvelist şi mai ales mare romancier, criticii i-au imputat, pe nedrept influenţa de a scrie zilnic la foaie, mergând până acolo încât vorbeau de calitatea de reportaj a romanelor sale, ori asta era un enunţ peiorativ, în conştiinţa noastră românească atunci când, luată în sine, meseria de reporter oferă un prilej unic romancierului să se dezvolte ca observator al actului zilnic în toate amănuntele sale, condiţia este să nu rămână la acest nivel, ca Marin Preda în Delirul, de unde s'a născut termenul antinomic de semănătorist naturalist, ceea ce la autorul nostru e de fapt un realism descris cu ochiul unui Balzac al românilor cum îl considera, pe drept, Pamfil Şeicaru, cu toată mândria celui ce are un astfel de prieten înzestrat cu har divin.

 

Să ne oprim, în treacăt asupra romancierului Cezar Petrescu pe care culturalnicii comunişti ori l-au ignorat complet ori scriau cam în acest fel, total partinic, orbi la valenţele marelui său geniu creator: "Posteritatea, în acord cu sentinţele criticii interbelice, a corectat sensibil relieful scriitorului. C. Petrecu este un caz interesant de creator divergent la care ideile şi proectele, mult mai interesante, o iau înaintea realizării estetice, aceasta minată de multiple carenţe". (M. Zaciu în Scriitori români, Bucureşti, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, pg. 372) Atare caracterizări şchioape au mai făcut şi alţi critici mai celebrii decât comentatorul român, Astfel, Sainte-Beuve îl considera pe Blazac un autor minor anticalofil, ca în acelaşi timp să se laude cu introducerea lui de Sade în literatura franceză, pe care locuitorii din Lacoste, oameni mai cu bun simţ îl renegau, ruşinaţi de escapadele sale perverse. Probabil tot datorită unor criterii sui generis, aplicate şi lui Cezar Petrescu, scriitorul Stendhal a fost complet necunoscut mai multe decenii după moartea sa, pe când în legătură cu dispreţul arătat de M.Z. la audienţa populară de public, pe care o aveau romanele lui C. Petrescu, aşi aminti că Flaubert avea obiceiul să-şi citească cele scrise peste zi, bunei sale servitoare şi nu mai după ce avea avizul său favorabil considera că materialul era publicabil. Şi să nu uităm că nu e vorba de o simplă glumă şi că în Flaubert avem pe cel mai pur stilist al prozei franceze, impecabil în forma estetismului aplicat de el.

 

Se ştie că Cezar Petrescu a fost un scriitor fecund, nu a existat un sector al societăţii româneşti să nu fi fost exploatat de el, supus celei mai acribe observaţii realiste. A scris şi romane aparţinând, cum le numea, fantasticului interior şi literatură pentru copii, îndrăznesc să susţin că dacă ar fi scris doar în acest domeniu, romancierul nostru ar fi fost la fel de celebru. Contestarea lui Cezar Petrescu sub comunişti a avut un substrat pur ideologic pe când critica interbelică - desigur nu toată - dădea sentinţe subiective mai mult incitată de invidia că un scriitor nu numai că trăia din munca sa dar putea să-şi mai cumpere şi câte o vilă cum era din Buşteni, unde se află astăzi casa lui memorială. De altfel se poate spune despre astfel de critici că aşa cum citim în Biblie li se aplică şi lor, se lăudau că văd paiul din ochii romancierului dar în acelaşi timp nu vedeau bârna din ochii lor proprii. Răul cel mare s'a petrecut sub comunişti, unde toţi literaţii trebuiau să judece lucrurile ca Mircea Zaciu, nu era posibilă nici o abatere, cuvântul criticului se confunda cu cel al partidului, chiar dacă hotărârea aparţinea de fapt unui clan literar, ce nu te recunoştea ca membru al asociaţiei lor dacă nu ai aceleaşi păreri greşite despre scriitorul în cauză, Cezar Petrescu. Scoaterea acestui autor din şcoli, nepublicarea romanelor sale, nu i-au adus un prejudiciu lui, inclusiv post-mortem, ci a suferit tânărul elev căruia i s'a luat prilegiul să se întâlnească cu un scriitor de la care putea să-şi însuşească arta de a scrie literatură adevărată ori asta nu putea s'o facă din lectura sofisticată a lui Camil Petrescu sau chiar Mircea Eliade, să nu mai amintesc pe epigonul lui Hurmuz, Marin Sorescu. Însuşirea prozei lui Cezar Petrescu poseda calităţile majore ale ziaristicii lui P. Şeicaru, se adresa în acelaşi timp elevului cel mai începător că şi profesorului său şi savantului totodată şi omului de rând, primordiăla însuşire a marei arte, posedată şi de operele lui Cezar Petrescu.

 

Una din ideile de bază a literaturii lui Cezar Petrescu a fost acea de a da prin romanele sale "O cronică românească a veacului al XX-lea", asemanătoare "Comediei umane" a lui Balzac, de unde nu chiar platonic l-a considerat Pamfil Şeicaru un Balzac al românilor, maestrul se baza desigur şi pe destăinuirile făcute de prietenul său, marele romancier.

 

Numai că trecându-şi în revistă romanele scrise şi-a dat seama că între el şi Balzac exista o esenţială deosebire şi ea poate fi făcută cu toate frescele istorice scrise până la el. Adică, Blazac, descrie răul societăţii franceze dar în perspectiva luptei duse cu ceea ce i se împotriveşte binelui, aşa cum ea e personificată de personagiile sale celebre, unele cu un amestec din cele două. Caracteristică e reacţia lui Balzac atunci când i s'a adus reproşul că eroinele sale reprezintă predominant răul, el le-a aşezat pe hârtie ca să demonstreze că cele bune sunt prezente în număr egal cu cele rele. Se poate susţine că răul e mai interesant pentru viziunea şi acţiunea unui romancier, mai palpitant decât binele, aproape mereu acelaşi, din această cauză din Divina Comedie a lui Dante a fost apreciat Infernul mult mai mult decât Paradisul abea în ultimul timp readus la valoarea sa reală. Cum se întâmplă în viaţă acelaşi om poate fi şi bun şi rău, sau o parte din destin rău ca cealaltă sa fie mai mult bun. L-aşi da de exemplu pe bancherul Nuncingen un temut om de afaceri dar în acelaşi timp un biet îndrăgosit de frumoasa lui soţie, care după obiceiul locului, nu poate să nu aibă un amant tânăr, dacă nu mă înşel pe Rastignac, nu prea moral  din fire. Şi să nu-l uităm pe abatele Herrera scăpat de la ocnă cu banii ce i-a moştenit se răzbună pe societatea care l-a umilit, totuşi devine un erou pozitiv când prin calităţile sale va fi numit şeful poliţiei din Paris.

 

Nu e greu de constatat că eroii lui Cezar Petrescu nu se supun cursului unei istorii străbatută de acei corsi şi recorsi ai lui Vico sau de viziunea optimistă a lui Hegel, în evoluţia căreia filozofia umană ajunge la cunoaşterea absolută.

 

Dacă luăm ca exemplu romanul Întunecare (apărut în 1928, în foileton din 1923) Radu Comşa va fi tipul omului învins de societatea de care se simte un înstrăinat şi după mutilarea sa fizică şi sufletească, se sinucide. Ori dacă mai analizăm alte romane ale lui Cezar Petrescu ne vom da seama că tipul învinsului apare mai frecvent, ca un paria al societăţii ce nu mai are curajul decât să-şi ieie viaţa proprie, adică să se sinucidă.

 

De-aici unii exegeţi literari vorbesc de apologia învinşilor la Cezar Petrescu deci el prin destinele individuale şi mai rar colective româneşti nu mai descoperă acel suis şi coborâş al istoriei scris de Vico ci numai tragicul ratării şi a învinsului, fără reîntoarcere la lumea lui de altădată. Această perspectivă e numită pesimistă, şi sigur că aşa este, şi va trebui să ne rememorăm că Eminescu de pildă în Codru şi salon dar nu e singura desigur, marele nostru poet reprezintă un pesimism social, determinat într'un mod dualist, când poetul se află în codru, e fericit ca şi când ar trăi în paradisul regăsit pe pământ dar imediat ce se întoarce la oraş desnădejdea îi reapare din nou, cu tot pesimismul de rigoare. Să recunoaştem că acest fel de pesimism nu are nici o legătură cu sistemul atât de închegat al lui Schopenhauer, şi în consecinţă avem de o parte viaţa fericită pentru poet în natură şi codru iar pe de altă parte pesimismul cauzat de prezenţa oraşului, deci originea este citadină. Ceva asemanător se petrece şi cu personajele lui C. Petrescu şi cu dezrădăcinarea trăită de ei în mediul orăşenesc, prin pierderea vieţii patriarhale de la sat. Nu e vorba de un nou semănătorism, dar nici ce o înfluenţă directă a lui Unamuno, cu al său sentiment tragic al omului modern, aspect definit filosofic pe când un romancierul ca Balzac studiază destinele individuale cu precădere, deci lucrurile se petrec mult mai nuanţat decât pe vremea lui Balzac, ce-a studiat epoca naşterii societăţii capitaliste, în formele ei sălbatece dar nu lipsite de mijloacele de apărare ale omului.

 

Dându-şi seama că prin tragismul omului învins, Cezar Petrescu nu va putea scrie o istorie clasică urmată şi de Balzac, autorul îşi revede primul plan, prevăz ând de data aceasta momentele principale din societăţii româneşti ca: 1848, 1907, cele două conflicte mondiale etc. iar în 1940 romancierul îşi  aranjează altfel materialul, am zice supă criteriul existenţial, tragic considerat specific pentru societatea românească, după cum urmează: Rodul pământului, Război şi pace, Capitala care ucide, Târgurile unde se moare, Fantasticul interior, Satyricon.

 

Prin urmare evadare în fantastic rămâne ca un remediu întrebuinţat contra înstrăinarii omului modern. Dar ajuns aici, scriitorul, are viziunea a două tipuri de civilizaţie total antagonice, cea patriarhală de la sat, şi cea capitalistă de la oraş, cu două moduri de existenţă, oriental şi occidental, cu raportul dintre esenţă şi aparenţă, toate acestea legate de poziţia geografică şi de răscruce a lumilor se arată tipice pentru istoria naţională. Respectivele dualisme dau lumii româneşti "identitatea desdănejaii" ce-l duce pe individ la tipul învinsului, ca victimă a miturilor moderne. Nu ştim în ce măsură cunoştea Cezar Petrescu această problemă înainte de Heidegger dar sigur ea exista şi anterior apariţiei lui Sein şi Zeit şi mai ales a lucrărilor privitoare la existenţa conflictului dintre întinderea planetară a tehnicii în detrimentul culturii umane ceea ce echivala cu o diminuare a fiinţei omului cum o vedea filozoful german.

 

Desigur în literatura română tipul învinsului exista în Dan al lui Vlanuţă şi mai apoi prin eroii lui Brătescu-Voineşti, inadapţii formau după acest autor chiar o clasă socială, de ne-am gândi la Pană Trăsnea dar nu era singurul.

 

Tradus la realităţile româneşti învinsul apărea ca reprezentantul civilizaţiei patriarhale ţărăneşti distrusă de civilizaţia citadină, care ucide.

 

Dar prin observaţiile sale în toate domeniile sociale, autorul câştiga teren, acuzând progresul tehnic, mitul maşinilor şi în general progresul lor ca răul general al epocii sale, de unde romancierul îşi depăşeşte limitele naţionale şi devine un scriitor universal, în general avansează o întreagă literatură modernă, dezvoltându-se în acelaşi timp cu alta jucând acelaşi rol de profetă a vremurilor viitoare. Iată ce scrie despre noul om european, diferit de cel al secolului al XIX-lea: "Înverşunat să pună stăpânire pe planetă, să-şi creeze o fericire planetară, de animal planetar, omul a pierdut sensul cosmic al vieţii" şi toate acestea au fost scrise înainte de a fi fost inventate rachetele cu care astăzi unii oameni caută să-şi asigure fericirea planetară, privită cu scepticismul de ieri al scriitorului profet. Şi continuă protestul, valabil sau poate mai actual, în zilele noastre: "În locul împlinirilor sociale şi morale, asistăm la degringolada venală, coruptă, sterilă, macabră, anunţând apropierea unor dezastre de apocalipsă." Oare romancierul nostru nu prevedea lansarea bombei atomice şi în acelaşi timp dezastrul de apocalipsă adus de robia comunistă în ţările răsăritene adăogându-se şi o parte din Germania, numită inima Europei?

 

Şi înşfârşit, un ultim citat, din prefaţa la Plecat fără adresă, dar nouă ne pare scris de dincolo de mormânt, de acelaşi mare scriitor şi profet al zilelor care vor veni: "Niciodată omul n'a fost mai nefericit decât astăzi, fiindcă niciodată nu s'a găsit mai înalt suspendat în vid, fără reazem istoric într'o societate în lichidare, care se autodevoră".

 

Intuind atare situaţii, greu viabile, de ce Cezar Petrescu n-a recomandat o posibilitate de salvare pentru poporul său ca şi celoralte aflate în aceeaşi derută spirituală?

 

Noi credem, că după o simpatie arătată trecător, prin eroul său Cernegură din Ochii strigoiului, apărută în 1942, faţă de regimul zis de dictatură naţională al lui Ion Antonescu, Cezar Petrescu avea o totală viziune pesimistă asupra evoluţiei societăţii europene, aici cu siguranţa s'ar încadra şi Statele Unite, care prin miturile progresului maşinist, indiferent de structura politică, evoluţia verticală a acesteia va sfârşi să determine omenirea să se renege istoric şi astfel presupunerile de ieri ale scriitorului devin dureroase realităţi într'o epocă în care omul nu numai că se goleşte tot mai mult, desechilibrându-se psihic, dar prin ultimele descoperiri ştiinţifice în biologiie, aflate la început, prin progresul lor continuu va ajunge cu siguranţă să se autodevoreze. Şi până atunci, dreptate are, niciodată omul n'a fost atât de nefericit, plutind în vid fără un reazem interior.

 

Acuma înţelegem de ce comuniştii nu l-au acceptat pe Cezar Petrescu, fiindcă la urma urmelor le dărâma toate iluziile, una din cele mai mari rătăciri era acea de a nega antagonismul dintre tehnica tot mai mitologizantă şi cultura furată de cel mai elementar drept la viaţă. Dar este vorba numai de un singur aspect din cele multe. Ci ne întrebăm dacă bolşevicii au avut interesul să-l marginalizaze pe marele scriitor Cezar Petrescu de ce o face în continuare zisa democraţie din România, cu aceeaşi înverşunare, ca părinţii lor? Răspunsul, e uşor de dat şi nu fac decât să mă repet de data aceasta ocrotit, de perspectiva ce ne-a descris-o un mare scriitor român.

 

Intelectualii şi politicenii români se amăgesc cu gândul că prin intrarea în Europa ţara lor va fi salvată şi poate au dreptate dacă ţin seama nu mai de viitorul lor, în ce priveşte umplerea buzunarelor proprii cu dolari. Dar altfel, ţinând cont de greutăţile pe care le au ţările europene în momentul de faţă, intrarea nu e posibilă cu zero venituri sau scoţând totul la mezat cum s'a procedat cu telefoanele române. E nevoie de a se crea un capital, ca bază de pornire, ori pentru asta e nevoie de o producţie rentabilă, aşa cum nu s'a realizat până astăzi.

 

De ce politicienii români îşi ascund capul în nisip ca ştruţii australieni, şi nu vor să ieie la cunoştiinţă anumite probleme ce frământă grav Apusul zilelor noastre. După căderea Rusiei comuniste s'a profilat o singură putere mondială, Statele Unite, ceea ce a dus la mari defecţiuni internaţionale. De-acuma numai ea hotărăşte cine sunt vinovaţi, dacă li se opun intereselor ei, şi vor fi judecaţi ca şi criminali de război dacă vor îndrăzni să nu fie de acord cu stăpânii cei noi.

 

Dar în legătură cu noul sistem de aranjamente în culise, ceea ce înseamnă că democraţia câtă este - e una de partid unde totul se arangează la masa rotundă, cetăţeanul nu are dreptul decât să execute noile ordine venite de sus.

 

Cădem astfel pe problema spinoasă a globalizării al cărei rol este, după spusele preşedintelui Americii să facă pe oameni mai fericiţi, totuşi ei nu sunt mulţumiţi cu aşa o fericire şi protestează atât de vehement încât în mod simbolic adunarea marilor politiceni se impune să fie păzită de militari şi poliţişti înarmaţi până peste puteri?

 

Toate aceste evenimente, dlor politicieni nu vă impresionează, şi vă lasă să dormiţi liniştit atunci când, prezentaţi poporului român, Apusul, ca pe un adevărat paradis pe pământ?

 

Revenind la Cezar Petrescu, ar fi cazul să fie republicat pentru ca oricine să aibe posibilitatea să-i cunoască opera ce-i vorbeşte despre secolul nostru abia început. De unde ar trebui să fie valabil şi astăzi, că ascultându-i pe poeţi şi scriitori poţi învăţa mai multe despre viitorul tău şi-al Omenirii, decât ar cuprinde mii de tomurii de specialitate.

 

Acesta este de altfel rostul adevăratei democraţii, ceea ce înseamnă că toţi oamenii sunt egali înaintea lui Dumnezeu ca şi în faţă legilor. Ceea ce aplicat la subiectul nostru pentru a scăpa de spectrul acelui "Homo hominis lupus" enunţat de

Thomas Hobbes, am admite că şi criticii oricât de exigenţi, sunt şi ei oameni, astfel că pot să greşească, mai ales atunci când sunt influenţaţi de unele persoane din afară.

 

La regretatul Mircea Zaciu mai întră în joc şi începuturile sale de romancier nu prea împlinite, judecând şi el ca G. Călinescu, oarecum cu omenească ranchiună (după unii aşa ceva nu există) şi l-a detronat pe Cezar Petrescu mânat de intenţii mai amicale decât autorul istoriei literaturii române de la origini pe inegalabilul Liviu Rebreanu, cu ferma convingere de a-l diminua până acolo, încât să-i preieia el prea onorabilul său loc rezervat în Parnasul literelor româneşti. E drept că spre deosebire de Mircea Zaciu, G. Călinescu a ratat în istoria literaturi-române dar a reuşit câte ceva în genul romanului, dar nu şi a-l egala pe scriitorul ardelean, şcolit ca ucenic la academia lui Homer, Liviu Rebreanu.

 

Deci am putea contesta părerile lui Mircea Zaciu asupra operelor lui Cezar Petrescu, declarându-le total nedrepte, de unde lunga introducere ce m'am hotărât s'o scriu, doar mi-am permis să combat sentinţele unei eminenţe cenuşii a criticii româneşti, fapt pentru care sper să nu fiu condamnat la muncile lui Sisif, din Infernul lui Dante.

 

Să ne oprim însfârşit la pagina lui Cezar, "Laudator temporis acti", predată de el personal pentru Almanahul Curentului, apărut cu ocazia aniversării a 15 ani de la apariţie, în Ianuarie 1928.

 

Tonul romancierului este grav, parcă ar simţi că se află la o răscruse importantă a destinului său. Pe această cale, gândurile lui exprimate în haina cuvintelor, au greutatea celor provocite de Pitia, căzută în tranşa celor mai neobişnuite sugestii.

 

Cezar, mai mare cu doi ani ca maestrul nostru (n. 1892), deci din aceeaşi generaţie, să îi spun, după cum ni-au lăsat-o ei, una de aur, abia împlinise 50 de ani, dar se şi socoteşte cu tâmplele încărunţite de mult, gata sa suspine după trecut.

 

Dar breasla scriitorului zilnic, adică a ziaristului nu-i permite o atare mângăiere şi s'ar părea că nici nu ar avea dreptul la ea. Aceştia sunt prizonierii prezentului, eventual au o fereastră spre viitor dar niciodată spre popasurile retrospective. Dar ca orice scriitor suferă că nu poate privi spre trecut, fântâna dulcilor aduceri aminte, o piedică în activitatea lui pusă de munca scriitorului zilnic, care este obligat să meargă nu numai în pas cu timpul dar şi măcar cu un pas înaintea timpului.

 

Cezar Petrescu face deosebirea între timpul fizic al gazetarului şi cel al scriitorului numit de Bergson, durată sau timp interior, a cărui natură încerca M. Proust să o demonstreze. Practicarea celor două profesiuni, aveau avantaje şi desavantaje unul dintre ele a fost arătat, era trăirea mereu în prezent cu fereastra deschisă spre viitor dar fără popasuri retrospective. În acest mod trebuie să fie mereu al prezentului, acesta îi permitea atâtea unice trăiri, dar nu-i dădea suficiente pauze să se ocupe mai pe îndelete de cizelarea lor artistică.

 

Totuşi îşi aminteşte că se află între ziarişti, astfel că va trebui să vorbească de cea de a doua meserie a sa, pe care nu-i este greu să mărturisească deschis că ţine la ea, în mod deosebit, deci nu va fi evitată nici una, amândouă au fost braţele sale binecuvântate, personalitatea sa nu va putea fi concepută nici fără ajutorul ziaristului cât nici fără a romancierului. Era o minunată simbioză, ziditoare de cer, al spiritului său creator.

 

Va caracteriza munca ziaristului nu chiar împodobindu-l cu medaliile marilor izbânzi. Ci când a văzut întrezărit ieri un viitor, scrutat pe un colţ de masă în larma unei redacţii, secretarul îl obligă cu ceasornicul în mână, să-i dea un articol, privind mereu la minutar şi astfel viitorul întrezărit a devenit un trecut pentru el şi pentru alţii: "singura consolare rămâne, că n'ai fost un profet mincinos, deşi profeţia era atunci cronometrată de ritmul spasmodic al ediţiilor. Prin ce miracol, prin ce intuiţie, ai întrevăzut, ceea ce alţii nu îndrăzneau, nu puteau sau refuzau să vadă?".

 

Se desvăluie sensibilitatea atât de mare a romancierului, un instrument prin care multe amănunte ce scapă privitorului obişnuit sunt percepute, paralel îşi dă seama şi de inutilitatea ziaristului, mereu în grabă, îi scapă multe lucruri esenţiale, rămâne doar cu satisfacţia de a le fi formulat înaintea multora. Tristă consolare şi am putea susţine că antenele sale prind din zbor, prolegomenele ce fac, treptat din gazetarul de rând un om de prisos, chiar şi ca învins ar fi prea mult spus.

 

Şi de-acum se grăbeşte să generalizeze, ca să nu fie învinuit că ar fi vrut să neîndreptăţească pe vreunul dintre ei: “Cred că aceasta rămâne singura consolare (deşi pentru unii platonică deşi pentru alţii vitregă) a tuturor celor care acum cincisprezece ani, în jurul lui Pamfil, ne-am aflat împreună în redacţia ziarului "Curentul".”

 

În acest scurt paragraf ni se confirmă data articolului scris de Cezar Petrescu 1943, cincisprezece ani de când s'au adunat în jurul lui Pamfil, deci îi recunoaşte calitatea de a le fi conducătorul lor la ziarul "Curentul".

 

În general, Cezar e zgârcit în elogii, dar maestrul cunoscându-i firea, nici nu aştepta aşa ceva vroia să se confrunte cu dezlegările sale de esenţe.

 

Aminteşte iar de anii ce-au trecut peste tâmplele lor încărunţite, dar acest fenomen îl priveşte pe cel aflat în singurătatea unei seri, împresurat de melancolia unui crepuscul de afară şi din el însuşi. Dar viaţa nu se poticneşte de vremelnicia unei fiinţe, ea îi impune să treacă pe lângă el şi peste el. Viaţa trebuie să aibă justificarea în faptul că ai ştiut să citeşti în semnele timpului, "şi ai descifrat ceva din destinele omeneşti dacă ai contribuit cât de puţin din modestul tău ungher cu intimele tale puteri, la dramatica luptă a fiecărei generaţii cu forţele oculte ce se coalizează pentru a împiedeca să-şi îndeplinească misiunea, dincolo de egoismul individual şi mărunt. Consideră "că sub acest unghi", noi cei de atunci, de la noul ziar "Curentul", pe care Şeicaru, cu mâini de stegar, il ridica în faţa dificultăţilor, anticipam semnele vremii. Citean în ele. Şi n'am dat greş."

 

Fără îndoială autorul îşi exteriorizează un crez în legătură cu ceea ce trece peste nemicnicia individului, şi se realizează unitatea de ideal pe care-l reprezintă generaţiile prezente, în raport cu cele viitoare, "atunci când ştie să citeşti în semnele timpuli şi îmdeplineşti misiunea dincolo de egoismul individual şi mărunt".

 

Noul crez, foarte semnificativ şi pentru evoluţia sufletească a lui Cezar Petrescu, depăşeşte pe omul învins, îşi recapătă forţele în generaţiile gata de luptă.

 

"În euforica ataraxie a unei lumi care-şi pregătea agonia acompaniată de floriturile de violoncel ale lui Briand, la funebrele ceremonii de pe ţărmul lacului Leman; scrisul nostru a celor de-atunci, care vestea altceva şi credea în altceva părea tuturor o absurditate, multora, un glas de cobe ... Vremurile s'au împlinit."

 

Amintirea lui Briand cu zelul de a înfăptui o pace care se oferea din partea duşmanului, la fel ca şi zisele ceremonii funebre de pe Lacul Leman sediul organizaţiei naţiunilor unite au falimentat de mult şi s'a confirmat scrisul celor de la Curentul care vestea altceva şi credea în altceva considerat absurd pe-atuncia, şi multora un glas de cobe.

 

Referinţa se face la Europa ocupată de duşmani iar în ce priveşte acel "Vremile s'au împlinit" nu vizează în niciun caz o victorie a nemţilor ci prin foarţe proprii să rezistăm duşmanului din Răsărit, adunaţi în jurul mareşalului. De-aici dispreţul arătat profeţilor de ultimă oră, ca totul să fie cum a mai fost, e vorba de pretinşii democraţi care l-au trădat pe mareşal ducând în robie comunistă poporul român pentru mai bine de 40 de ani.

 

În acel ani orientările celor doi prieteni, Pamfil Şeicaru şi Cezar Petrescu, se suprapuneau fără nici o fisură, de acest lucru nu avem niciun motiv să ne îndoim.

 

Şi cum se întâmplă între douăefiri ce se atrag, între ei există mari deosebiri de caracter, e destul să amintim de boala scriitorului care probabil avea ceva legături cu tipul său preferat al învinsului, ajuns până la apologia sa, tragismul existenţei româneşti a izvorât ca un fir clar - obscur din toate aceastea, pe când Pamfil Şeicaru opunea pesimismului adoptat de Cezar Petrescu, un optimism, plin de energie şi forţă creatoare fără nicio stavilă până la o vârstă înaintată, se bucura de o tinereţe fără bătrâneţe inepuizabilă, deci numai diferenţe în toate însuşirile lor sufleteşti, de unde se explică drumul comun şi după moarte, a Gemenilor Dioscuri uniţi în nemurire, sub forma unei constelaţii ce va lumina pe firmamentul bolţii înstelate a României întru Eternitate.

 

 

12.  De-ale exilului

 

Wiesbaden, 8, XII, 1986

 

Iubite Domnule Bârsan,

 

... Astăzi mă văd silit, spre regretul meu, să constat că în ce priveşte latura practică conducerea ziarului se găseşte într'o contradicti actu: una fiind teoria şi alta practica!

 

Mă întreb ce-a intervenit între Dvs. cei care purtaţi nu numai sarcina, dar şi răspunderea acestui excelent organ de presă al Exilului şi Ovidiu Vuia, care v'a fost, mult timp, colaborator asidu şi competent în tot ce scrie şi cine v-a aţâţat până'ntratâta contra lui încât aţi putut permite această gravă acuzaţie? Cea mai compromiţătoare dintre toate câte sunt posibile în situaţia noastră de adversari ai comunismului ucigător de tot ce reprezintă onoare, cinste şi demnitate umană! Ori din ce parte V'a parvenit această "informaţie", indiferent sub ce formă, codul colegialităţii de redacţie impunea o luare de contact cu fostul colaborator, cerându-i explicaţii şi lămuriri, cum de s'a ajuns la asemenea insinuări perfide, fără producere de dovezi? Procedând astfel, înseamnă că Dvs. responsabilii editoriali şi redacţionali, aţi luat de bună "informaţia" ce V'a parvenit. Într'o asemenea situaţie victimei, neştiind cine se ascunde sub pseudonimul ARGUS, nu-i rămâne altceva decât să Vă tragă la răspundere pe Dvs. şi anume în faţa Justiţiei. Asta ne lipsea în acest Exil, bătut de toate vânturile? Aşa ceva mi se poate întâmpla şi mie şi oricăruia din colaboratorii C.R.

 

De-aceea rugămintea mea: căutaţi o cale de reabilitare sau de lămurire a nefericitului caz, pentru a evita un posibil scandal public. Contez pe simţul Dvs. de dreptate în calitate de jurist şi ziarist şi sunt convins că veţi găsi o soluţie care să spulbere orice bănuială aruncată cu atâta lipsă de respect şi responsabilitate asupra unui om pe care, personal, îl consider sans reproche!

 

P.S. Iată ce i-am scris în speranţa că va reacţiona favorabil. Cu ele mai calde urări de bine şi sănătate de Crăciun şi Anul nou, din partea familiei

                                                                  D.C. Amzăr

 

Aceste rânduri au fost scrise de dl. A.C. Amzăr, unul din cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Nae Ionescu, dintre studenţii care i-au redactat cărţile după notele luate la cursuri, unul din membrii selecţi ai exilului nostru, sesizat de publicarea în Cuvântul românesc din Canada a unei epigrame şi a unui scurt articol prin care eram denunţat ca şi colaborator al securităţii române din ţară. Informaţia era mai mult decât perfidă şi dl. Amzăr, unul din prietenii mei mult mai în vârstă, cunoscându-mi bine situaţia, fără să-l rog, din proprie iniţiativă a încercat să aplaneze conflictul dintre mine şi conducătorii ziarului, materialul publicat purta iscălitura anonimă de Argus.

 

E necesar să amintesc, pentru înţelegerea mai bună a evenimentelor, că am colaborat la Cuvântul românesc mai bine de zece ani, de unde m'am retras nemai fiind de acord cu orientările - după părerea mea - tot mai compromiţătoare ale unor colaboratori ai publicaţiei date. Întretimp colaboram la un alt ziar, Libertatea din New-York în care din când în când mai adresam Cuvântului românesc sub formă de întrebări nedumeririle mele, prin care nu era greu să observ că publicaţia îşi pierdea tot mai mult obiectivitatea, din cauza lipsei de pregătire profesională, conducătorii foii româneşti se lăsau duşi, în locul criteriilor singure valabile politice, tonul îl dădeau relăţiile lor prieteneşti cu efecte dezastruoase asupra orientării ziarului devenit un fel de ghiveci ideologic, bun la orice, dar nu mai a reprezenta exilul anticomunist, nu.

 

Cu această ocazie ţin să fac două mărturisiri.

 

În primul rând, cuprins de zelul unui rezistent anticomunist intransigent, vorba dlui Amzăr "sans reproche", chiar şi după despărţire consideram Cuvântul românesc (C.R.) drept un for reprezentativ al exilului, ai cărui conducători sunt amăgiţi de nişte principii nesănătoase astfel că de câte ori ma confruntam cu o gravă abatere din partea lor, le puneam câte o întrebare iscoditoare, mai des publicată în Libertatea, la care bineînţeles nu-mi răspunde-au, probabil se credeau aşezaţi peste masa celor mulţi. Fiindcă această publicaţie, C.R., apare şi astăzi, fiind răspândită şi în ţară, mă opresc să-mi dezvălui părerile mele actuale asupra acestei publicaţii, mai ales că nu ţin să-i fac, nu-şi are nici un rost, opoziţie. Atât aşi adăoga că nu mai sufăr de naivitatea de altădată, astfel sunt sigur că o apreciez la justa ei valoare, oricât nu o mai consider reprezentativă pentru rezistentul de azi chiar dacă formula de anticomunism este la fel de valabilă ca în România anilor 1980.

 

În al doilea rând, cred că a venit momentul să arăt că am avut o prodigioasă activitate, mai ales cu caracter cultural, atât în C.R. cât am fost colaboratorul ei, la fel în Carpaţii, şi în alte publicaţii ale exilului, la loc de frunte stând Libertatea cu multele mele articole.

 

E de semnalat că se pare că în România nimeni nu a auzit de această muncă a mea, pe care eu o preţuiesc şi pentru mine motivul e numai unul: am trăit timp de 30 de ani, total departe de ţara comunistă, sunt mândru să scriu că nu am avut niciun fel de legături cu cei de dincolo de cortina de fer, înafară de părinţii mei, până au trăit şi câţiva prieteni, admiţăndu-le laşitatea de a le fi fost frică să discute cu un duşman al regimului, ce-ar păţi dacă cei în drept ar auzi de această legătură? Nu-mi fac nici un merit din anticomunismul meu: am urât şi voi urâ mereu comunismul deoarece esenţa lui a fost şi este minciună şi neomenia, deci dintr-un imbold interior şi nu dintr'un interes personal am evitat orice contact cu trimişii, regimului, de orice fel. De unde, pentru mine consecinţa logică: neavând raporturi cu respectivii misiţi din România a lipsit cureaua de transmisie dintre mine ca exilat şi cei din ţară deci se poate spune că mi-a lipsit orice vechime de membru de partid comunist sau eventual de simplu simpatizant, de unde sunt pedepsit cu o tăcere la fel de apăsătoare ca pe vremea cruntei robii comuniste, pentru mine semn că nu s'au schimbat decât oamenii, nu şi sistemul, în esenţă mai mult comunist decât democrat.

 

Ni se cere să ne închinăm statuilor partidului, anume creaţiilor lui, ca un George Călinescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu (un epigon total nereuşit al lui Urmuz) pe când nimeni nu a auzit de un Al. Gregorian, de Al. Posteucă, alături de care, oricât aşi fi acuzat lipsit de modestie, mi-aşi găsi un loc, şi eu, de bunăseama.

 

Fără nicio măsură de bun simţ Aron Cotruş e înstrăinat conform normelor marxiste şi e recomandat ca expresionist deci comunist şi internaţionalist, trecându-se cu nonşalanţă peste iubirea lui de neam şi ţară, fiindcă atare virtuţi nu mai sunt la modă şi i se ia marelui bard, calitatea de a fi poetul anticomunist al exilului, în timp ce majoritatea intelelctualilor din ţară făceau temenele tiranilor roşii.

 

Revenind la conflictul meu cu C.R., el nu constituie niciun secret şi în continuare nu voi da nume fiindcă nu vreau să reviu la răni pentru mine demult închise, scopul meu este de a arăta ce picioare lungi are la noi calomnia, încât poţi să întorci minciuna pe toate părţile până - aşa cum i s'a întâmplat maestrului Pamfil Şeicaru - reuşeşte să distrugi personalitatea unui om, cu satisfacţia că i-ai l'ezat cel puţin onoarea, ştiind că minţi ca la uşa cortului.

 

E vorba de situaţia aromânilor, de care eu personal eram mai mult ataşat şi înţelegeam tragica lor soartă, persecuţiile Grecilor de care nici o organizaţie mondială nu se ocupă, de când am vizitat Veria orăşelul natal al lui G. Murnu, marele homerid al neamului nostru, şi am observat că tinerii refuzau să stie de vorbă cu mine pe limba noastră comună româna, şi cei mai în vârstă mi-au explicat că li-e teamă că dacă află grecii, le închid prăvăliile pe care le au. Aceiaşi greci, ca oameni de ştiinţă au susţinut că aromânii sunt la origine greci romanizaţi, teorie criticată la vremea sa de Th. Capidan.

 

Unul din conducătorii intereselor aromânilor din Germania mi-a trimis o adresă prin care mă ruga să ader la lupta lor naţională, dar mică mi-a fost surpriza să constat pe un program tipărit, ce mi l-au trimis, că organizaţia se baza pe ajutorul masiv al Bucureştiului, adică al lui Ceauşescu în persoană. Prin urmare i-am răspuns că eu nu pot merge nici chiar în problema aromânilor alături de comuniştii din Bucureşti, ceea ce nu mă împiedică să le urez în respectiva acţiune succes dar să mă înţeleagă pe mine, care sunt sceptic în ce priveşte primirea unui ajutor politic din partea Bucureştiului. Desigur nu mi-a răspuns şi eu nici nu mă aşteptam să o facă.

 

Dar nu mică mi-a fost surpriza să-l descopăr la masa tratitivelor cu cei din ţară, pe Zahu Pană un anticomunist declarat duşman al regimului comunist, datorită mai multor anilor grei ce i-a petrecut în temniţele comuniste, tot el a editat un volum, nu lipsit de valoare, cu poezii din închisoare, în care figura şi dânsul, cu un oarecare talent de versificator. Desigur am sesizat această participare, pe care nu mi-am permis s'o critic, doar să-i pun întrebarea legitimă dacă era locul lui să stea la masă cu marii comunişti pe care-i combătuse în gura mare până atunci. Răspunsul a venit prin epigrama şi cele câteva rânduri în care sunt făcut colaborator cu securitatea din ţară, puţin zis o minc ună, în lumina activităţii mele o crimă de-adreptul. Trec peste faptul că în ochii mei acest aromân se degradase total, dar precum promisesem dlui Amzăr aveam intenţia să dau ziarul în judecată, odată ce calomniatorul semna anonim. Dar uşor de spus şi greu de realizat. Cum puteam eu să intentez un proces în Germania unor oameni din Statele Unite, care probabil nu cunoşteau prea bine engleza ci numai limba lor de-acasă, româna? După consultarea unui avocat, acesta mi-a dus la cunoştiinţă că totul m'ar fi costat o avere pentru a primi eventual o compensaţie morală, fără nicio valoare, lucru ce-l ştia dl. avocat Bârsan, deci că era protejat de ziduri insurmontabile, aşa dar practic nu-i voi putea da în judecată, decât cu sacrificii pe care nu le voi putea susţine financiar.

 

Astăzi după atâţia ani, rog pe cei de la Cuvântul românesc să cerceteze cazul Ovidiu Vuia în ţara pe care desigur o vizitează, cel puţin cu ocazia Romfestului când se ţine la Bucureşti, să constate dacă e adevărat sau nu, că voi fi fost colaborator al securităţii, astfel că nu le voi cere decât să-şi ceară scuze tardive pentru minciunile pe care mi le-au atribuit şi fiindcă ei ştiu aprioric că au recurs la minciuni, fără alte cercetări, în numele noii democraţii româneşti de la Bucureşti în care credem cu toţii că se va realiza într'o zi, să-şi retragă calomniile din ziarul lor, învinovăţind pe nedrept, ceea ce constituie fapte de neiertat pe un om care a crezut, pe-aceea vreme în cinstea şi onoarea ziarului l'a demonstrand până la urmă că nu le posedă după cum le-ar fi impus misiunea luată.

 

Dacă dnii Bălaşu şi Bârsan au ajuns la vârsta pensiei, şi nu mai pot duce la capăt o atare activitate, le rămâne în sarcina celor ce le vor duce mai departe editarea Cuvântului românesc.

 

Peste morminte îi obligă şi cuvintele dlui D.C. Amzăr adresate celor de la Cuvântul românesc, să şteargă, dacă sunt oameni de caracter, calomniile, publicate în coloanele ziarului, atingând prestigiul şi onoarea unui exilat de omenie cu numele de Ovidiu Vuia, după cum urmează, le mai repetăm odată, adresantul fiind, bine ştim, omul de drept E. Bârsan: "Contez pe simţul Dvs. de dreptate, în calitate de jurist şi ziarist şi sunt convins că veţi găsi o soluţie care să spulbere orice bănuială aruncată cu atâta lipsă de respect şi responsabilitate asupra unui om pe care, personal, îl consider sans reproche!"

 

Dar bâlciul calomniilor - e drept mai puţin grav - continuă, astfel că pe lângă Cuvântul românesc şi regretatul Vălimăreanu, directorul revistei Vatra, organul înveninat al legionarilor dizidenţi numiţi după N. Petra instalat în Mexic, mexicanii susţinătorul cu bani al Limitelor lui V. Ierunca (după numele lui adevărat Untaru) convins antilegionar, dar vorba românului "Banii nu au miros", deci Petre Vălimăreanu se gândeşte să sară în ajutorul fraţilor dizidenţi de la Cuvântul românesc (dizident legionar adică despărţit de fostul său comandant, Horia Sima, pe care îl încarcă, fără nicio jenă cu cele mai ordinare crime) publicând o ştire "bombă", scrisă negru pe alb în foaia sa cu oarecare priză la public, atras de noutăţile lui distrugătoare, de cele mai multe ori simple cancanuri demne de schimbat la masa de birt unde totul e permis să fie formulat: adică se anunţa că Ovidiu Vuia a scris prefaţa cărţii lui Al. Ciorănescu, "Barocul şi naşterea tragediei", aparută într'o editură din Cluj sub comunişti ceea ce aducea dovada ce mă compromitea definitiv ca şi colaborator al regimului din ţară, comunist, ştiindu-se că nimic nu se publica fără aprobarea prealabilă a partidului.

 

Fără îndoială Cuvântul Românesc suferea din cauza crimei săvârşite faţă de persoana mea declarată colaborator cu securitatea din Bucureşti, căci oricum eram destul de cunoscut în exil, ca oamenii în majoritatea lor să nu se lase amăgiţi de indivizii anonimi fie şi ai Cuvântul românesc, de unde căuta să-şi repare gafă prin intervenţia şi altor calomniatori şi precum se vede telegraful fără fir cu direcţia Petre Vălimăreanu circula de minune, imediata apărut cu vestea bombă amintită mai sus.

 

Personal eram cât se poate de liniştit, fiindcă tocmai citisem cartea lui Al. Ciorănescu pe care o apreciasem în aşa măsură că nesolicitat de nimeni înafară de simţirea mea, am scris imediat o recenzie asupra ei, pe care o şi trimisem spre publicare în Carpaţii, autorul locuind pe una din insulele spaniole, aflate în largul Oceanului Atlantic, dacă am reţinut bine. Se înţelege că Al. Ciorănescu obligat celor ce l-au publicat la Cluj nu m'a onorat cu un semn din partea lui că a luat la cunoştiinţă de analiza ce i-am făcut-o cărţii sale, mai mult decât elogioasă, după mine însă total meritată, chiar dacă unele idei îmi păreau mai mult decât discutabile dar asta ţine, în general, de limitele exegetului literar pe care le împărtăşea şi bătrânul nostru comentator, Al. Ciorănescu.

 

Înainte de toate, şi asta mă tulbura, să se observe conştiinţa dublă cu care cântăreau unii exilaţi faptele petrecute în jurul lor: pe de o parte cei aleşi ca Al. Ciorănescu sau contemporanul lui, Mircea Eliade, pot publica fără remuşcări, în editurile comuniste, în timp ce muritorilor de rând li se interzice o atare acţiune. Ori dacă plecăm de la adevărul că peştele de la cap se împute, atunci în primul rând ar fi trebuit să fie criticate aspru trecerile unor personalităţi, unele cunoscute pe tot mapamondul, dincolo de cortina de fier la comunişti, ceea ce ar fi impus excluderea lor din rândurile exilaţilor, indiferent de cine era vorba, dar din laşitate sau din micime de caracter, a nu-şi pierde cititorii cumva, sau pur şi simplu sa nu se pună rău cu ei, se certifica şi de dl. P. Vălimăreanu de fapt o trădare a principiilor exilului anticomunist. Istoria neiertătoare va scrie odată şi  odată, despre serviciile făcute comuniştilor prin trecerea fiecăruia de partea lor, fiindcă partidul nu face nimica pe gratis, şi nu va mira pe nimeni când se vor dezvălui marile servicii făcute, unele chiar şi înconştient, de câtre Mircea Eliade regimului roşu din ţară.

 

P. Vălimăreanu înţelegea să se răzbune împotriva mea, pentru săgeţile ce i le-am trimis în legătură cu publicarea în Vatră, şi asta i-o reproşam din tot cugetul, a articolului lui A. Pandrea, notoriu stângist, mult apreciat astăzi şi în România, total în spiritul vremii, cumnatul comunistului de salon Lucreţiu Pătrăşcanu, despre Nae Ionescu. Cei doi intelectuali, filozoful era creştin şi ortodox, se potrivea ideilor marxiste ale lui A. Pandrea, marxist înzestrat cu o uşurinţă verbală proprie şi cumnatului său Lucreţiu P., deci Nae Ionescu şi A. Pandrea se potriveau în concepţiile lor ca "nuca în perete".

 

Reaua voinţă a lui P. Vălimăreanu, privitor la prefaţa scrisă la cartea lui A. Ciorănes, - cu era evidentă, s'a grăbit să publice un neadevăr despre o carte pe care nici nu a avut-o în mâini, luând, pretindea el, informaţia dintr'a treai mână. Cum ştia unde locuiesc, îmi trimitea cu regularitate Vatra, nu era greu să-mi afle numărul de telefon şi să mă întrebe mai întâi dacă e drept ceea ce ştie el, asigurându-se înainte de a publica o ştire falsă. Dar pe Vălimăreanu, în fond, nu-l interesa problema în sine, ci îl stăpânea perfidia să o publice, căci cititorul mai pe urmă chiar dacă nu se va verifica va rămâne cu impresia că ceva nu e în regulă după zicala că "de unde nu-i foc nu iese nici fum".

 

Nu mai că dl. Vălimăreanu cu domiciliu în Germania până la urmă a trebuit să revie asupra celor publicate de el, recunoscând că a fost o ştire falsă.

 

Dar m'am mai întâlnit cu dl. Vălimăreanu într'o problemă mult mai delicată privind data morţii preotului basarabean, Al. Mateevici.

 

În anul 1987, am publict studiul "Profesorul Ion I. Nistor şi epoca sa", până după Marea Unire din 1918, în Ed. Nistru, Bruxelles. [şi acum reproducerere în: www.ovidiu-vuia.de /  www.scribd.com/people/view/348322-ritavuia]

 

Dl. P. Vălimăreanu, prezent ca întotdeauna mai ales acolo unde putea să-şi puie la contribuţie limba virulentă, mi-a adus două observaţii critice, la care mă voi întoarce după ce voi da câteva lămuriri esenţiale.

 

Cartea despre Nistor am scris-o având la dispoziţie un bogat material bibliografic pe care mi l-a pus la dispoziţie cu multă mărinimie sufletească dl. V. Bendescu, acestuia de altfel i-am dedicat lucrarea ca recunostiinţă, cu următoarele rânduri: Lui Vianor Bendescu, în semn de omagiu şi admiraţie, faţă de valoroasa lui activitate pusă în slujba pământului strămoşesc, astăzi barbar sfârtecat al Ţării Fagilor, Bucovina, O.V.

 

În legătură cu activitatea lui A.L. Mateevici aflăm câteva lucruri noi, documtar atestate de nobilul domn Bendescu.

 

Astfel, la Chişinău se deschid la 1 Iunie 1917, cursurile seminarului pentru învăţători, unde ca lectori funcţionează: Ştefan Ciobanu, E. Popovschi, poetul Al. Mateevici, Onisifor Ghibu, Gh. Tofan (bucovinean) H. Cioflec (ardelean) Liviu Marian şi Ovid Ţopa (bucovineni) etc. Al. Mateevici a fost unul din inauguratorii şi activiştii de primă oră al acestui învăţământ înfiinţat pentru a romania şcolile basarabene.

 

Răspunsul dat lui P. Vălimăreanu reeşea dintr'o interpretare tendiţioasă a sa, noi am scris că Ion Nistor s'a mutat în Martie 1918 la Chişinău unde funcţionau toţi cei citaţi înafară de Al. Mateevici, mort întretimp, şi dacă l-am menţinut printre ctitorii Seminarului nu însemnă că-l socoteam printre cei vii la acea dată. Probabil că am fost şi noi vinovaţi pentru confuzia creată.

 

Dar în legătură cu moartea lui Al. Mateevici, P. Vălimăreanu era ferm convins că nu avem dreptate, deoarece poetul Mateevici nu a murit asasinat de hoardele bolşevice răsculate în 1917, ci de tifos exantematic pe front, opinie împărtăşită şi de N. Iorga. Respectivul domn îmi dădea sfatul să nu exagerez calamităţile ruseşti acolo unde nu e cazul, şi în consecinţă îşi dădea nişte aere nemeritate de mare cunoscător istoric.

 

Deşi studiul meu se ocupa cu activitatea lui Ion Nistor, prin observaţiile sale a întors interesul cititorului şi nu numai al lui, spre data morţii poetului Al. Mateevici autorul minunatei poezii Limba noastră, dată căreia să fiu sincer nu-i dădusem prea mare importanţă dar fiind şi eu surprins de cele scrise de V. Bendescu, i-am cerut să mă lămurească asupra morţii atât de altfel cunoscută de cum o ştiam şi eu, nu prea departe de de P. Vălimăreanu.

 

Am în scris răspunsul său, pe care am să-l redau fragmentar:

"Al. Mateevici (n. 16 Martie, 1888 la Cainar (Bugeac) mort la 13 August 1917, Nistor a aflat de atentatul comis de bolşevici contra lui Mateevici, avocatului Murafa, inginerului Hodorogea, desigur din gura lui Gh. Tofan, un timp vice director al Junimei literare şi unul din cei mai de seamă publicişti ai Bucovinei, care scăpase ca prin minune de moarte la acel atentat. Nistor n-a putut greşi în relatarea sa.

 

Cum şi Pamfil Şeicaru zice în cartea ce o aveţi, "La Roumanie dans la grande guere" acelaşi lucru, moartea lui Al. Mateevici, în urma asasinatului făcut de bolşevici contra unui grup de intelectuali români, aflat la o vie din preajma Chişinăului, e o realitate indutabilă, care nu se discută.

 

Prin urmare, în ce-l priveşte pe P. Vălimăreanu eram înarmat cu toate argumentele, dar V. Bendescu mi-a trimis în fotocopie, principala bibliografie, aparţinând ca autor lui Ion Nistor articolul Zece ani de la moartea lui Gheorghe Tofan în Junimea literară, Cernăuţi, XIX (1930) nr. 5-8, Mai-Aug. pag. 259-268.

 

În acest articol se spune despre Gh. Tofan (5 Nov. 1880 - 15 Iulie 1920) - în prezentarea de faţă i se publică două articole inedite - că în anul 1917 Tofan a trecut la Chişinău unde i se deschise un larg câmp de activitate culturală. Dânsul a organizat primele cursuri de limba română pentru învăţătorii moldoveni la Chişinău şi a luat parte activă la marea operă de redeşteptare naţională în Basarabia desrobită. Tot acolo, la Chişinău, Gheorghe Tofan împreună cu Onisifor Ghibu şi Ion Malciu, au fondat gazeta "România nouă" la care a colaborat necontenit, tratând cu admirabilul său talent publicistic cele mai diferite probleme de actualitate şi în deosebi probleme culturale.

 

În vremurile acele grele, când nimeni dintre refugiaţi nu putea şti ce putea aduce ziua de mâine, Cheorghe Tofan a scăpat ca prin minune, în August 1917, de un atac din partea hoardelor bolşevice, care răpuseră pe fruntaşii basarabeni Simion Murafa şi Alexandru Mateevici în a căror sociatate se afla şi dânsul la o vie prin preajma, Chişinăului. "Se vede că fiorii morţii zguduiră puternic sistemul nervos al plăpândului intelectual, care după aceea numai cu greu se mai putu reculege. În anul viitor Tofan era suferind. Îl vizitam adesea şi făceam plimbări lungi prin bulevardele Chişinăului, gândindu-ne cu strângere de inimă la Bucovina noastră iubită nutrind speranţe noui şi făurind planuri pentru viitor. Tofan era mereu suferind şi melancolic, şi-mi trebuia multă putere de persuaziune pentru a-l reconforta şi a-l mângăia. Dorul de casă şi nerăbdarea de a vedea cu un ceas mai curând înfăptuirea visurilor noastre naţionale, ne rodea pe amândoi deopotrivă."

 

Am citat fragmentul în care Nistor reproduce ceea ce i-a comunicat Gh. Tofan, prezent la atentatul săvârşit de hoardele bolşevice la o vie aflată în preajma Chişinăului, asupra lui Murafa şi a lui Mateevici, de altfel fotografia acestuia din urmă o găsim expusă pe paginile revistei însoţită de încă una care ar putea fi a lui Murafa, deoarece aşa cum îl descria Nistor pe Gh. Tofan arăta ca un intelectual plăpând ceea ce nu arăta domnul expus în prima fotografie. De unde s'ar putea presupune că respectivele fotografii au fost obţinute chiar de la familiile celor dispăruţi deci autenticitatea participării lor ca victime la asasinatul din 13 Aug. 1917, inclusiv a lui Al. Mateevici, are dreptate V. Bendescu nu mai poate fi pusă în discuţie.

 

De altfel în anul următor, Nistor se întâlneşte des cu Gh. Tofan aflat la Chişinău, fac plimbări pe bulevardele oraşului ceea ce înseamnă că istoricul şi-a întipărit bine spusele lui Tofan în legătură cu cele petrecute la via de lângă Chişinău, deci n'a putut fi vorba de un acces de scurtă confuzie din partea lui, confundându-l cu Hodorogea. Printre altele prietenia ce-i lega pe cei doi dar şi fotografia pledează pentru realitatea descrisă de Nistor după informaţia primită de la Gh. Tofan.

 

Faptul că tocmai N. Iorga a răspândit posibilitatea morţii lui Mateevici prin tifos exantematic pe front ne aminteşte de situaţia din acei ani în care guvernul român în frunte cu Ionel Brătianu, nu vroiau să-i supere cu nimic pe marii noştri vecini, dovadă că îl convingeau pe Iorga gata să scrie o carte despre relaţiile ruso-române, să fie cât mai binevoitor cu acest subiect, atâta timp cât tezaurul nostru se afla în mâinile lor şi după cum le este obiceiul nu ni l-a restituit până astăzi. Asupra acestei cărţi părerile sunt împărţite: Pamfil Şeicaru o lăuda pentru obiectivitatea ei, pe când colaboratrul său de inimă Govora o găseşte mult prea complezantă faţă de realităţile istorice.

 

Oricum autorităţile ruse au putut să muşamalizeze asasinarea lui Mateevici, recuoscând ca victime pe ceilalţi doi, Murafa şi Hodorogea, pe când moartea lui Mateevici ar fi putut irita pe români mult mai mult. După ei la 13 Augsust 1917, Mateevici se afla în Chişinău cu febră tifoidă şi curios că atât nevasta lui, ucraineancă cât şi mamă-sa puteau să-l viziteze când vroiau. Dar atunci de ce n'ar fi putut el părăsi la rândul său spitalul? Se mai susţine că atacul cu cei doi morţi de la via de lângă Chişinău ar fi avut loc pe 20 August deci la o săptămână, după moartea lui Mateevici.

 

Am publicat materialul privind sfârşitul lui Mateevici în Literatura şi arta din Chişinău, fraţii mei români m'au întâmpinat cu multă căldură, pe când rusofonii m'au acuzat de incitare la ură între ruşi şi români ceea ce nu a fost în intenţia mea. Impresionat de articolul lui Ion Nistor cu declaraţiile lui Gh. Tofan - am căutat să restabilesc un adevăr dar adversităţile politice m'au împiedicat să ajung la un rezultat.

 

Am publicat acest material pentru a fi eventual valorificat de un tânăr cercetător animat de acelaşi sentiment curat cum l-am avut şi eu. Să nu se uite că in persoana lui Ion Nistor avem în faţă pe unul din istoricii de vază al culturii româneşti, pe când Gh. Tofan este considerat a fi fost cel mai bun publicist al timpurilor sale. Prin urmare amândoi erau familiarizaţi cu legile deontologice ale cercetării ştiinţifice, astfel că noi credem în adevărul pe care-l susţin.

 

Cercetând şi judecând la rece, problema morţii lui Al. Mateevici nu poate fi rezolvată decât recurgându-se la actul medical al autopsiei, deoarece prin moarte violentă datorită gloanţelor prin împuşcătură, oasele vor arăta lezate şi vor fi intacte dacă moartea va fi avut o cauză infecţioasă, cum se susţine, prin febră tifoidă. Desigur, presupunând că în groapa pe a cărei cruce stă scris numele lui, e şi îngropat poetul, autor al Limbii române, Alexandru Mateevici.

 

Când eram nemulţumit de greutăţile pe care mi le întindea vieţii mele, un regim ca şi cel comunism, de multe ori mai mult decât sufocant pentru un om de bine, şi mă plângeam tatălui meu, devenit cu vârsta un înţelept, fără să-şi fi schimbat niciodată convingerile anticomuniste, obişnuia să-mi spună: "Ce, crezi dacă s'ar schimba situaţia politică, ar rămâne ceva pentru tine? Toate lichelele de odinioară, dând din coate ar ajunge la putere."

 

Privesc în jur, şi gândindu-mă la ce mi-ar spus tatăl meu, fără să-i mai numesc nu pot decât să-i dau mai mult decât dreptate. Nu mai că eu nu vroiam nimica pentru mine ci ţării să-i meargă mai bine, să nu împartă destinul celor mai sărace neamuri ale globului, împlininduse faptul că românul trăieşte "sărac în Ţară bogată".

 

Pentru a se vedea cum relaţiile în România de astăzi, promovează sistematic pe intermediarii regimului comunist de ieri, care in spirit supravieţuieşte în piptul lor, mai departe, voi reda în rândurile următoare o întâmplare desfăşurată cu decenii înainte, primind altoiul veşnicilor favoriţi numai că ridicaţi pe cele mai înalte trepte ale ierarhiei sociale singurul lor merit fiind acela că au slujit, cu vrednicie pe oamenii regimului de ieri.

 

 

13.  Cum l-am cunoscut pe dl. Christian W. Schenk

 

Pe un poet din ţară trecând pe la mine, prin Iunie 1985, îmi pare, l-au durut singurătăţile mele. Şi-atunci mi-a spus că trebuie să-l cunosc pe Christian Schenk, neamţ de origine, din România, dar care scriind poezii în limba română poartă în piept o inimă de dac.

 

El a plecat şi eu n’am insistat, n’a fost să fie să ne cunoaştem cu acea ocazie.

 

A mai trecut un an înscris de mâna timpului, veşnic bătrână dar şi mereu nouă, până vizitându-mă de data aceasta un sculptor din Timişoara, la câteva zile mi-a adus la cunoştiinţă că suntem invitaţi la domnul Christian Schenk - pe-atunci nu se lăuda cu titlul de doctor - undeva lângă Mainz la Kastellaun, la un cenaclu literar.

 

Desigur, numele mi-a amintit de favoritul ce mi l-a recomandat prietenul meu din ţară, pe care îl considera elevul său preferat într’ale Poeziei, astfel şi din dorinţa de a participa la o

întrunire literară, tocmai în Germania unde se declarase recent moartea oficială a Poeziei, prevăzută de Goethe în actul III al părţii a doua a lui Faust prin căderea lui Euphorion/Byron, neastâmpăratul copil al lui Faust şi al frumoasei Elena, eroină a lui Homer, dar readusă pe pământ de Forkias/Mefisto pentru a fi soţia eroului goethean.

 

Bineînţeles mă bucuram că am să-l cunosc pe dl. Schenk, dar în principal ardeam de dorinţa de a lua parte la atare întâlnire, Symposion platonic, tocmai pentru a demonstra lumii, adică nouă, că sacrul cult al Poeziei nu putea să se stingă niciodată, dovada o aduceam prin prezenţa noastră, la masa tăcerii a Poeziei, de-apururi vie.

 

Nu ştiam pe atunci cât de mult voi regreta această aventură ce va putea fi numită oricum, numai spirituală, nu.

 

Deschiderea cenaclului a aparţinut gazdei care a dat citire unor poezii cu substrat medical ajungându-se până la şorţul maţului (epiplon), ceea ce îmi amintea că dl. Schenk era stomatolog şi mă obligă să scriu că a mai schimbat subiectul dar nu şi elementele descriptive ale jocului, ceea ce mi-a produs o penibilă impresie, însoţită de senzaţii de greaţă. Se putea susţine că nivelul respectivelor versuri nu atingea nici pe departe nivelul a ceea ce ar fi putut să fie acceptat drept, poezie.

 

Urmam la lectură, dar având în vedere atmosfera apăsătoare provocată de aiurerile dlui Schenk, m’am lăsat îndelung rugat, nu fiindca îmi plăcea să joc rolul de primadonă, dar eram convins că nu mai puteam continua, după ce autopsia celuilal jignise total Poezia, scrisă cu literă mare ca pe numele lui Dumnezeu.

 

Am uitat să menţionez că pe lângă noi doi şi sculptorul, mai era de faţă un domn ce-şi dădea aere de critic sever, subliniind valoarea poeziei citite de dl. Schenk, ori asta m’a enervat cumplit, dar după atâtea insistenţe m'am hotărât să citesc poezia Acropole şi sincer să fiu am refuzat să dau atenţie “distinsului” critic, lipsit total de harul celui ce pricepe poezia ca pe un cântec vrăjit al inimii. Senzaţia pe care o dădea se compara cu a unei moluşte lipicioase, şi când l-am văzut prezentat de dl. Iosif C. Drăgan ca făcând parte din elita intelectualilor exilului românesc, mi-am dat seama de unde venea repulsia mea, intuisem în el pe colaboratorul, fără doar şi poate, de propagandist al regimului comunist din România stabilit în exil, de fapt umbra fidelă a aceluiaşi Drăgan, de unde tendenţioasele lui laude, în bună parte, omul de afacere “găzarul” şi le adresa ui însuşi.

 

În sfârşit, pentru a nu scurta prea mult din durata cenaclului am început să discutăm despre lucruri anodine, fiind surprins (curios) cel puţin că dl. Schenk în calitatea sa de gazdă n’a depus efortul de a ne servi măcar cu o ceaşcă de cafea.

 

Totuşi, nu peste mult, domnul critic, molusca lipicioasă, şi-a pierdut răbdarea şi ne-a rugat să dăm atenţie revistei editate de el şi ne-o pune intenţionat exact la sumar ca să putem citi colaboratorii ei. Domnul ne-a atras atenţia că publicaţia poartă titlui de Convergenţe, iar el se numeşte C. Michael-Titus şi ne stă la dispoziţie dacă vrem să colaborăm la ea, domiciliul său fiind la Londra.

 

Şi fiindcă începusem să trec în revistă autorii respectivi, nu mi-a fost greu să constat că alături de comunişti notorii din ţară în frunte cu Eugen Barbu, se aflau şi nume din exil, ceea ce m’a determinat să înţeleg, cu toată claritatea, rostul acestor “Convergenţe”, privind aducerea celor din exil la matca stăpânilor din ţară, legătura înfăpuindu-se întâi între scriitorii celor două părţi, urmând ulterior după compromiterea celor dintâi, să li se împărtăşească şi binecuvântarea partidului comunist.

 

Să recunoaştem cât de perfide erau manevrele propagandei comuniste din ţară, dacă el e au ajuns să se manifeste în casa dlui Schenk, neamţ din România care cu voie sau fără voie, se erija în colaboratorul cinstit, fără prihană al comuniştilor români. Interesant că după Decembrie 1989, numele lui Michael-Titus a dispărut de pe scena exilului de parcă l-ar fi înghiţit pământul. Fapt ce ne determină să presupunem că cu numele lui adevărat, şi nu format din simple pronume, astăzi ocupă un loc de academician în ţară, ori alt post de funcţionar de stat al noului regim, neocomunist.

 

Nu mai vreau să-mi amintesc decăt de numele lui Eugen Barbu trecut în revista Convergenţe pe ceilalţi îi las în grija cercetătorului de măine să-i citeze, în mâini cu celebra revistă a dlui Michael-Titus, "onorabilul" cetăţean român stabilit la Londra.

 

Iată însă că în acele momente mă simţeam atras în cursă în casa dlui Schenk, de unde infuriat am îndepărtat revista până atunci aflată în faţa mea, mai precis am aruncat-o în direcţia dlui Michael-Titus, asigurându-l că eu nu am venit la cenaclu literar ca să aprob cine ştie ce convergenţe, n’am fost comunist în ţară, nu voi fi nici în Germania, unde mă bucur de o totală libertate spirituală. N’am adăogat prea multe fiindcă deja îmi îmbrăcasem paltonul şi mă grăbeam să părăsesc locuinţa, trântind uşa puternic după mine. De unde se vede bine conturat unul din procedeele tipic inumane comuniste, de a încerca să momească cetăţeanul cinstit, care şi-a găsit rosturile într’o ţară străina, în timp ce într’a sa a trăit mereu sub cnutul greu al robiei bolşevice. (După convingerile mele, lupta dintre comunişti şi cei din exilul anticomunist a corespuns unui război, în care cei ce au trecut dincolo, indiferent din ce motive şi că se chemau un Mircea Eliade sau Drăgan totuna, au săvârşit un act de trădare, din punctul nostru de vedere întărind poziţiile duşmanului comunist. Asta e o lege pe care nimeni nu are dreptul să o calce, deşi după concepţia unor exilaţi generalii se bucurau de privilegiul de a trăda pe când soldaţilor li se cerea să-şi jertfească dându-şi viaţa în primele rânduri. Dar mă întreb unde e logica, de pildă a unui domn cu numele Caranica, preaslăvind faptele lui Mircea Eliade pe care-l declara o galaxie pe cerul omenirii? Dar mă întreb ce valoare ar mai avea această formidală nouă galaxie întrupată de un singur om, dacă ea îşi risipeşte razele pe emisfera cealaltă a marei întunecimi? Mircea Eliade s’a compromis rău de tot atunci când a dat un interviu bravului pioner al comunismului, Adrian Păunescu, în zadar a încercat să-şi retuşeze imposibila vânzare, dar oare nu trebuia să ştie aprioric ce putea să-l aştepte prin colaborarea dată? Acest spirit al dezbinării, chiar şi în faţa celei mai evidente realităţi, după unii spiritul nostru atavic tracic, ne-a făcut şi ne face în continuare mult rău.

 

Aş mai adăoga faptul că după vijelioasa mea plecare, pe oaspetele meu sculptorul, l-au adus la Giessen cu maşina dnii Schenk şi C. Michael Titus şi s’au oprit în faţa casei mele în speranţa că le-aş mai fi putut întinde o mână prietenească, dar au plecat desamăgiţi. Ulterior sculptorul încântat ca tot românul, că Michael-Titus i-a promis să-i organizese o expoziţie la Londra, satisfăcut că a pus mâna pe un atare chilipir, mi-a transmis părerea lor, de altfel şi a lui, că nu i-am tratat deloc civilizat! I-am răspuns fără a ocoli adevărul că eu nu colaborez cu cei pe care i-am lăsat de mult în urmă, pe mine nu mă pot cumpăra cu preţul - mă refeream la oportunismul său, tipic intelectualului servil din ţară - unei expoziţii ce mi-ar oferi-o chiar şi la Londra. La urma urmelor, nu pretindeam decât respectul duşmanilor pentru atitudinea mea, cât timp nici eu nu le-o tulburam pe a lor. (Sunt convins, că singurătăţile mele mult accentuate după Decembrie 1989, se datorează faptului că mi-am păstrat neştirbite convingerile, care de fapt nu erau numai ale mele dar şi ale acelora care astăzi nu mai sunt, dar ne-au lăsat credinţa lor - de la care nu mă abat - că ci numai clădind pe ea, ca pe umerii unor cariatide ale Veşniciei, vom reuşi să înălţăm altarul Româniilor albe de mâine, cum le-a visat poetul desţăraţilor, Aron Cotruş).

 

Bineînţeles că pe cei doi, fizic niciodată nu i-am mai întâlnit, doar dl. Schenk mi-a transmis că nu-mi va ierta jignirea ce i-am adus-o, cât va trăi. Dar de asta puţin mi-a păsat şi îm pasă.

 

Şi dacă am descris întâmplarea de mai sus, vreau să se reţină că în casa dlui Schenk l-am cunoscut pe C. Michael Titus remarcat prin publicaţia Convergenţe, ca om al Bucureştiului infiltrat printre exilaţi, dacă n’a fost chiar agentul regimului comunist din România.

 

Ori trăirea mea de odinioară devine deodată actuală, datorită faptului că nu ştiu cum, primesc o scrisoare de la o persoană, care probabil a ţinut să mă informeze despre noile activităţi ale aceluiaşi domn Schenk, de altfel cunoştinţa mea de dinainte de revoluţia tinerilor români din Decembrie 1989.

 

Înainte de toate constat că dr. Christian Schenk poartă titluri venerabile pe care le scrie sub numele său: membru al Uniunii Scriitorilor, membru al Academiei şi cetăţean de onoare al oraşului Cluj. Trebuie să înţelegem că în câţiva ani dl. Christian a făcut un asalt extraordinar, toate distincţiile respective le are de la Instituţii româneşti chiar dacă el nu menţionează acest lucru e vorba de Academia română şi de Uniunea Scriitorilor români.

 

În scrisoarea respectivă dr. Christian W. Schenk se adresează unui poet al exilului Băleanu rugându-l să-i trimită 15-20 poezii, de urgenţă, pentru o antologie a poeţilor de limbă română trăitori în Germania şi Scandinavia, care va apare până în vară. Fondurile pentru carte au fost deja aprobate de Ministerul Culturii. Cartea va apare în limba română, sub egida Uniunii Scriitorilor din România, antologator şi redactor de carte fiind Valeriu Stancu, redactorul şef al revistei Cronica, la fel şi conducătorul editurii Cronica din Iaşi în care va apare celebra antologie.

 

Ceea ce nu scrie dl. Schenk dar este evident, el joacă rolul de redactor şef, ca bun cunoscător al poeţilor din Germania, printre care el ocupă desigur locul de frunte.

 

Cu această ocazie în legătură cu publicarea antologiei poeţilor români din Germania şi Scandinavia, ne permitem să punem următoarele întrebări:

1. De ce, din ce motive, cei din ţară pentru a nu ştiu a câta oară, se bazează pe vechile lor legături comuniste, cum sigur le-a reprezentat şi dl. dr. Schenk. Sub regimul comunist acesta a vizitat sistematic România, iar casa lui din Germania era deschisă în primul rând scriitorilor din ţară care o ajutau pe dna Schenk să-şi redacteze lucrarea de doctorat susţinută se înţelege la una din facultăţile din ţară. Scriitroul român, pe care nu-l numesc, venea des pe vremea comuniştilor la familia Schenk şi stătea la el cu familia lui, atâta cât Ie permitea viza, în acest sens familia dlui Schenk era extrem de mărinimoasă şi darnică. Pe la el credem că a trecut şi actualul preşedinte al Academiei, Eugen Simion, numai în urma unor atari legături extraprofesionale, dnul Schenk se poate lăuda cu aprecierile lui positive asupra poeziei sale care nu atinge nici un nivel mediocru.

 

2. Am scris toate aceasta nu pentru a figura cumva în antologia redactată în editura Cronica din Iaşi, odată ce, de dl. Schenk, ca de bunul său prieten, editorul Convergenţelor, C. Michael Titus, m’am despărţit de mult, ca şi de ortacii lor comunişti, încă la putere în biata noastră ţară!

 

Pe dl. Schenk îl felicit că a ajuns o persoană atât de valoroasă pentru România. Pe care în să eu am să-l contest, nu că l-aş invidia dar mă obligă respectul ce-l am pentru ADEVĂR.

 

De altfel stomatologul dr. Schenk intrat în literatura română, ne aduce aminte de un înaintaş al său, I. Vittner, care sub comunişti ajunsese din stomalog responsabil cu filozofia, calitate în care a început să tragă măsele lui Leibniz, Kant, Hegel după cum scrie şi Marin Preda. În acest sens nu va mira pe nimeni că dl. Schenk va face acelaşi lucru cu poeţii români, mai ales că domeniul e mult mai potrivit experienţelor sale stomatologice, la fiecare extragere de măsea, domnia sa va naşte din pulpa dentară sângerândă, o epopee, mai straşnică decât războiul Troiei de Homer.

 

3. Problema principală însă nu-l priveşte pe dl. dr. Schenk, ci în primul rând Academia română care prin preşedintele său ar trebui să dea socoteală pe ce criterii îşi numeşte membrii, în cazul nostru e vorba de dr. Schenk, dar nu e în sine, o excepţie. Dl. Preşedinte Eugen Simion, îndrăznesc să afirm că s’a lăsat condus de interese personale ori dacă ar fi nevinovat ar publica lista cu lucrările pe baza cărora şi-a permis să-l numească academician plin, pe dl. dr. Schenk.

 

Până atunci preşedintele Academei şi acoliţii lui rămân de acum responsabili de situaţia deplorabilă în care au adus ceea ce odinioară era un monument al culturii româneşti.

 

Academia de altădată înainte de era comunistă, avea 40 de membrii pe care comuniştii i-au ridicat în număr, dreptate are Pamfil Şeicaru când susţine că adepţii lui Marx şi Lenin au provocat inflaţie de cadre, pe când Academia de astăzi a accentuat total subiectiv această inflaţie, de unde marea devalorizare a multor academicieni de astăzi care nu ar merita să ocupe nici funcţia de portar al respectivei Instituţii de altădată, situaţie de care vinovat este preşedintele Academiei, Eugen Simion. (Nu ştiu în ce raport stă cu Academia de ştiinţe medicale, Academia română dar am descoperit printre academicienii ei numiţi după Dec. 1989, un neurolog, remarcat pentru activitatea sa hipersexuată pe care o exercita asupra pacientelor internate în clinica neurologică din Cluj, cele mai multe flămânde după ce se chiamă astăzi sex; şi actualul academician se mândrea cu înclinările sale, îi compătimea pe cei ce îşi respectau meseria şi vedeau în clinică un fel de altar, iţi aminteşti încă, dragă Berci, de zilele acelea de aşazisă prigoană în urma căreia probabil ai primit şi respectivul titlu, că nu-mi închipui că au fost luate în considerare şi meritele tale incontestabile sexuale, sau poate că da, demonstrându-se că la noi merg treburile ca la nimeni alţii !!!)

 

4. Fără îndoială în fiinţa intelectualilor români de astăzi, să mă corectez a unora, mai curge pe lângă oligoelementele corupţiei şi sângele vâscos al comunismului, de unde un aşazis ministru liberal a declarat că în politica României nu mai există nici o deosebire între necomunist şi comunist dar sincer ne întrebăm dacă a existat vreodată, ca înaintea lui Dec. 1998 şi după această dată. România prin alegerile din Noembrie 2000 a primit o lovitură grea de tot, reîntoarcerea neocomunismului, va atârna grav în balanţa viitorului, deoarece sistemul democratic nu este apanajul, cum cred cei mai mulţi, al falimentatului Emil Constantinescu.

 

Cum venise vorba de aprobarea Ministerului Culturii pomenită de dl. Schenk, am zice că în acest sector nu s’a schimbat nimica. Desigur dl. Caramitru a fost un Rică Venturiano al culturii româneşti, are pe conştiinţă exilul recent al lui Eminescu la Botoşani, cât şi distrugerea, după mulţi ireversibilă a Coloanei infinitului (fără de sfârşit) dar ce se poate spune pozitiv de noul ministru Răzvan Teodorescu, cel ce cu puţin înainte de alegri s’a înscris in PDSR nu mai pentru a primi postul respectiv? Prin urmare în noua situaţie au de câştigat numai comuniştii veritabili sau dizidenţi, indiferent de natura lor, cu siguranţă ei au ajuns astăzi să stăpânească ţara şi să recunoaştem că dl. dr. Schenk întotdeauna s’a simţit bine în mijlocul lor, de unde nu are nici un fel de probleme întru a-şi continua ca înainte activitatea: precum constatăm el a dus-o bine pe vremea vechiului regim al lui Ceauşescu, în compania celebrului C. Michael Titus, pe când astăzi partenerul său de lucru se cheamă total necunoscutul Valeriu Stancu. Ce multă dreptate are marele nostru Eminescu:

 

Alte măşti, aceeaşi piesă,

Alte guri, aceeaşi gamă

Amăgit atât de-adese

Nu spera şi nu ai teamă.

 

Dacă i-aş face portretul noului ministru al culturii, l-aşi numi un Caţavencu mult mai rafinat, ca toţi tovarăşii săi îşi schimbă părul dar năravul ba, camaleonic în vocea lui care-i oglindeşte caracterul periculos: cu o voce afectată de moftangiu crescut în suburbiile Parisului, îi numeşte pe români un popor de sclavi şi trâieste momente de glorie atunci când îşi declară admiraţia pentru tovul Ion Iliescu; alteori la showurile lacrimogene glasul îi devine mai blând, omul tot se îndulceşte ca o baclava turcească, matroana bătrână şi cheală din el îşi aminteşte cu melancolie de vremurile fetei de pension de altădată, când n’a putut să fie bărbat decât după ce i s’a aplicat o operaţie, făcută mai celebrului Ludovic al XVI-lea, privind deslipirea prepuţului. Totul a evoluat perfect doar că de-atunci a rămas cu oarecare moliciune în gesturile sale de codană perversă, fenomen rămas medicilor inexplicabil. Şi însfârşit, vocea sa devine aproape normală, încât te minunezi de aşa o transfigurare, doar atunci când îşi întâlneşte alegătorii şi face pe patriotul pur sânge că sigur sunt proşti, nu au de unde să ştie că îi consideră un popor de sclavi. Le mai declamă pasagii din textele sale istorice scrise pentru analfabeţi şi gustă aplauzele, deşi le cunoaste originea. Totuşi în atare clipe sublimate îşi mişcă mai accentuat şoldurile şi îşi lapădă corsetul lăsându-i-se să se vadă burta rotunjită, ar zice şirianul Şlavici ca o pită de Pecica, sigur de pe vremea când ţăranul o făcea în cuptorul său de cărămidă şi n’o cumpăra, ca pe vremea fiului Carpaţilor de la prăvălia pe firma căreia scrie coloniale şi delicatese, reduse la un singur fel de cârnaţ supriiat, gurile rele susţin că în acest mod i-ar fi pierit mirosul de cal bătrân.

 

În aceste condiţii, ministerialul se aşează la masă cu alegătorii lui, primind arsuri la stomac după ce înghitise câteva guri mai multe de palincă (de ţuică) singurul sortiment veritabil de la masa întinsă la iarba verde udat şi cu un vin de măderat, pomenit de Eminescu în Archaeusul lui, numai că avea gust de pipi de şoarece, cel ce-l botezase în loc de apă puse câteva degete din valeriana scursă din izvorul original, aparţinând neamului şoricăresc.

 

Până la urmă domnul ministru se ameţise numai că poşârca şi carnea de cal, îl îmbolnăviră încât trebuise să stea la pat cu supraveghere medicală. Aşa e don Răzvano, sensibil, nevoie mare, numai că sare în picioare ori de unde ar cădea şi a doua zi e apt de muncă.

 

Pentru reuşita tuturor scamatoriilor sale, ministrul Culturii are în fiecare buzunar, împărţite ca în sertarele farmaciilor, medicamente, pilule cu promisiuni mincinoase reservate celor ce vin să îl consulte şi pleacă mulţumiţi parcă s’ar afla într’al noulea cer, fără să bănuiască niciun moment că ar fi dopaţi, adică li se dau iluzii goale pe care ei le consideră pline până la fund, că domnul ministru are ac pentru cojocul fiecărui român, astfel că se poate considera un mare şmecher, regele lor.

 

De-acuma se înţelege de la sine, că dl. dr. Schenk şi prietenii săi îl vor lăuda pe noul ministru al culturii, asigurându-l că va rămâne nemuritor ca faraonii egipteni cu piramidele lor, prin antologia ale cărei fonduri le-a aprobat cu atâta mărinimie, ajutând şi pe alţii - şi Doamne cât de mult îi plac ministrului elogiile concurate doar de dulciurile pe care şi le procură prin ordin ministerial direct de la Paris - să între în Panteonul celor aleşi, cărora li s’au tocit degetele de cât i-au ţinut mantia de pupură, fiindcă una din maniile lui don ministru, de când a vizitat Domus Aureus de la Roma, era să se considere un al doilea, Nero, împărat roman, înţelegând că ciracii săi cei cu antologia poetică se vor mulţumio şi dacă-i va introduce în Parnasul nemuritorilor chiar şi pe uşa din dos, numai să fie.