Docent dr. medic neuropatolog Ovidiu Vuia

DESPRE

BOALA ŞI MOARTEA

LUI

MIHAI EMINESCU

-- studiu patografic -- 

www. Editura Rita Vuia 2007

Originalul: ISBN: 973-552-004-4, 1997

Corectura aparţine şi tipărit Rita Vuia

Procesare computerisată Rita Vuia

www.ovidiu-vuia.de   contact rita.vuia@web.de

Cum a purtat Eminescu în sufletul său durerea românilor din toate timpurile şi din toate ţările româneşti n-a mai purtat-o nimeni.

Numai urmând învăţăturile lui, mai pot afla urmaşii calea mântuirii din pră pastia in care am căzut.

Cine va călca alături, va rătăci …

Se nenoroceşte pe sine şi va nenoroci şi pe alţii, făcând să crească ruina ţării, in loc de a o scădea.

(Simion Mehedinţi)

Obiectul lucrării mele de faţă îl constituie boala şi moartea marelui poet Mihai Eminescu, deci intervalul dintre anii 1883-1889 socotiţi în general de literaţii noştri drept epoca “marei întunecimi”, pe când G. Călinescu, în cartea sa Viaţa lui Eminescu, e de părere că a suferit de sifilis nervos, adică paralizie generală progresivă, singura ce intră în discuţia diagnosticului diferenţial, având în vedere tabloul clinic al bolii lui Eminescu.

În legătură cu afecţiunile poetului înainte de 1883 sunt câteva aspecte demne de amintit. Până în prezilele îmbolnăvirii sale, poetul a fost psihic normal, nu prezenta semne de lues ereditar (G. Munteanu, 27), corect congenital, bolile din 1872 ca gălbănare (hepatită), aprindere de maţe (entero-colită) şi ceva mai târziu artrită cotului, confundată cu o paralizie a braţului, nu au nici o legătură cu infecţia luetică. Din practica medicală se cunoaşte, ades bolnavii suferind de artrită acută fiindcă nu-şi pot mişca de dureri unul din member, spun că-s paralizaţi fără să ştie că pentru specialist, paralizia e întotdeauna de natură nervoasă. Diferenţierea, cum se poate face şi în cazul poetului, se stabileşte retroactiv pe baza evoluţiei, artrita trece în câteva zile pe când o paralizie ţine chiar luni, ceea ce nu a fost aşa la Eminescu. La fel, nu există nici o probă că poetul ar fi suferit de infecţia primară luetică.

În consecinţă, poetul a tradus piesa respectivă cu toată participaţia inimii, lucru posibil doar prin luciditatea minţii şi sufletului, deloc a confuziei mintale atât de uşor diagnosticată de G. Călinescu. Drept urmare, Lais nu e numai o tălmăcire căci poetul i-a dat o cu totul altă formă, o semnalează şi Murăraşu, e vorba de măsura troheului de 15-16 silabe, comună cu a Scrisorilor, încă o dovadă de continuitate în creaţia eminesciană, boala psihică nu a constituit o piedică în menţinerea ei, la aceeaşi înălţime din trecut.

Prin contribuţia genială a poetului Eminescu piesa Lais devine altceva. Opera în versuri a lui Augier, cât traducerea lui K. Saar, adoptă endecasilabul de 11 picioare şi se limitează la atmosfera unui joc rafinat, nu lipsit de emfază a gesturilor, pe când la poetul nostru totul devine o profundă spovedanie lirică, impregnată cu dulcea tristeţe cum o are numai inefabilul cântecului eminescian. E aşadar, o lucrare mai mult decât recreată, dacă această calitate o are tălmăcirea Iliadei de G. Murnu, păstrându-se tot timpul pecetea homerică, poetul este atât de personal, eminescian, încât îi lasă în urmă, prin realizarea lui şi pe Augier şi pe K. Saar, face poezie nemuritoare dintr-un lucru altfel sortit pieirii. Deci a avut dreptate să-şi considere traducerea o izbândă personală şi oricine se va oboşi să citească actul respectiv, îmi va da cu prisosinţă dreptate. Aici chiar invers traducătorilor lui Faust de Goethe, Eminescu respectă textul, ca un bun cunoscător al limbii germane, dar îl întrebuinţează pentru a-şi turna în el formele proprii şi puternicele sale sentimente, depăşind de fapt modelul tradus, tocmai prin lumina geniului care-o răspândeşte.

De altfel concepţia noastră despre ce înseamnă originalitatea unei opere, ţine de dezvoltarea personalitaţii şi eului creator, izvorâte prin criterii ce nu sunt valabile pentru toate timpurile. Kant merge atât de departe încât refuză calitatea de genialitate filozofilor tocmai fiindcă, susţine el, nu pot fi originali, sunt forţaţi să preieie idei de la alţii, şi să nu se emancipeze total de sub influenţa lor. E un punct de vedere modern despre noţiunea de originalitate, desigur. În cultura greacă subiectele luate din mitologie aveau un număr limitat, din această cauză nu jucau un rol decisiv în alcătuirea unei lucrări de artă, conta forma cum se exprimă autorul într-o aceeaşi temă. Dacă în Evul mediu domnea un excellent anonimat neîntrecut până astăzi în realizările lui, nu altfel se prezintă situaţia şi în Renaştere când pe lângă subiecte mitologice figurau ş i cele religioase. De pildă, Judecata de pe urmă, va fi tratată de nenumăraţi artişti printer ei un Giotto (Capela Scrovegni-Padua), Luca Signorelli (Catedrala din Orvieto) şi în cele din urmă Michelangelo în Capela Sixtină (din Vatican). Ce-i desparte pe aceşti artişti nu e subiectul ci modul cum au dat viaţă formei artistice şi nu tulbură pe nimeni că de fapt nudurile lui Signorelli l-au influenţat mult pe divinul artist Buonarroti. În aceeaşi ordine, scăpată de închiderea şi euitatea de monadă a eului faustic transmis şi artiştilor, se poate spune că abordând tema lui Lais, ca u genial traducător, Eminescu în acelaşi timp reuşeşte să-i dea o formă şi expresie nouă, mult superioară modelelor sale, deci să-i imprime spiritual personalităţii, unice, transformând opera până acolo încât primeşte o altă paternitate. Eminescu a fost cu totul conştient de această realitate aşa că nu confuzia mentală l-ar fi determinat să considere Lais drept o piesă a lui, atâta timp cât se prezintă mai mult decât o simplă recreare, poezia şi lirismul, de tot excepţionale îi conferă tipare noi, aparţin cu totul lui Eminecu nu mai are nicio legătură, ca şi creaţie nici cu piesa lui Augier, nici cu cea a traducerii lui K. Saar. E de nevoie ca Lais să fie introdusă în circuitul operei poetului luându-se în atenţie, cel puţin în parte, dacă nu consideraţiile mele, măcar frumuseţea de neîntrecut a versurilor sale.

Poate jignit de adversitatea ce i s-a arătat în legătură cu Lais, Eminescu publică în revista Fântâna Blanduziei din Dec. 1888 schiţa “Clanţ cu toţii, fraţi iubiţi”, traducere din Mark Twain. Artistic e realizată ireproşabil, nu se pot evidenţia nici cele mai neînsemnate scăpări, poetul nostru prezintă o claritate cum numai un authentic artist o poate avea în momentele sale de inspiraţie zeească. Tema relatează despre felul cum citirea unor versuri e în stare să obsedeze într-atâta pe un om încât pur şi simplu să-l înnebunească, devenind un monoman, gândurile lui fiind mereu parazitate de aceleaşi versuri, repetate mechanic. Desigur, scurta povestire corespunde unei perle literare din toate punctele de vedere şi ca să nu ne lase nicio îndoială de autenticitate, principalul erou este chiar Mark (Twain) şi acţiunea are loc la Boston. Dar ceea ce-i curios schiţa respectivă, nu chiar de aruncat, nu figurează în catalogul bibliographic a lui Mark Twain, cum scriu autorii români, după ce împreună cu cei americani au studiat toate izvoarele avute la indemână. Să nu uităm că e vorba de un apreciat scriitor al secolului al XIX-lea, încât cu greu se poate imagina că schiţa respectivă, pur şi simplu, să se fi pierdut. Până atunci şi la asta mă refeream la început, nu avem motive să nu considerăm schiţa ca de Eminescu, eventual plecată de la o idée rostită de cunoscutul scriitor în vreun interviu publicat în ziarele timpului.

Interesantă rămâne preocuparea poetului pentru o manifestare patologică, psihică, în felul cum se instalează monomania şi în acest context sigur versurile încă sunt originale.

În aceeaşi epocă, publică, articole în Fântâna Blanduziei  şi nu se poate pune în evidenţă nici un semn de prăbuş ire intelctuală, chiar din contră, atunci când îşi exprimă idei ca cele următoare: “Schopenhauer e un Dumnezeu, Hartmann profetul său. Pozitivismul lui A. Comte nu face nici un progres; filozofii francezi nu mai studiază decât psycho-psihologie, filozofia engleză nu-şi merită numele de metafizică şi se ocupă cu chestii de ordin secundar, nu de soluţionarea unor probleme universale.”

Iată rânduri pe care le-ar fi semnat şi cel mai doct filozof, de bună seamă. Să reţinem, în cadrul unei crize a filozofiei contemporane, cum exista în perioada pozitivismului scientizant, Eminescu pomeneşte şi filozofia lui Schopenhauer cu profetul ei, Hartmann, dovadă că se simte emancipat de sub influenţa vechiului său maestro.

De fapt, boala psihică a lui Eminescu se află într-o remisiune aproape totală, nu se oberservă, nici simptome de psihoză, nici atât de demenţă, unele tulburări ascunse, mereu aceleaşi ca la Hoelderlin, pot ieşi pe neaş teptate la iveală, provocate de un exces alcoolic, bineînţeles. Astfel în contact cu mediul de oraş mare, îi revin curând fenomenele depressive, dar nu grave şi mai ales persistente, cum le descrie Veronica Micle lui N. Petraşcu. Pe lângă acestea întâlnirile cu prietenii buni de chefuri îi potenţ ează fenomenele maniacale, recită poezii suit pe masă, urmărit de spectrul unei cântăreţe blonde, cât şi de o imaginară Dalila. De altfel mai scrisese 55 de versuri intitulate Dalila publicate în Fântâna Blanduziei şi în volumul de poezii editat în 1890 de Morţun. Ulterior, Titu Maiorescu le va prelua şi astfel, completată după 1883, publică Scrisoarea a V-a, postum în 1 Feruarie 1890. [nota 2]

Nu pot să închei activitatea poetului nostrum din anii de boală fără să nu mă refer la corespondenţa lui ca o adevărată componentă a operei eminesciene, după cum o numeşte Marin Bucur, pe drept, într-un studio exemplar din Caietele Mihai Eminescu, 1975 (6).

 Publicând mai multe scrisori, două adresate lui Chibici Râvneanu (1884), una Veronicăi Micle (Februarie 1888) şi alta lui Vasile Burlă (August 1888), le însoţeşte cu un comentar de înaltă calitate literară, ceea ce ear trebui să ne atragă iar atenţia. Cu această ocazie face o paralelă între scrisorile lui Eminescu bolnav şi cele ale lui van Gogh, în aceeaşi situaţie, scrise cam la aceeaşi dată.

În cele anterioare am arătat, van Gogh a suferit de o formă psihică a epilepsiei numită astăzi temporală, după lobul unde e localizată leziunea, afecţiune survenită în crize, între ele omul bucurându-se de o totală normalitate, în afară de angoasa revenirii neaşteptate a unei crize. Jaspers nu are dreptate când susţine, în continuare, la van Gogh existenţa unei schizofrenii numai pentru a-şi întemeia, probabil, intervenţia unui factor biologic, altfel, absent. Deşi Eminescu suferea de o altă afecţiune psihică, evoluţia ei circulară, deci remisiunile lungi între crizele de boală, îi apropie pe cei doi ca stare sufletească, aspect pe care exegetul l-a sesizat în mod strălucit, printr-o intuiţie în acelaşi timp poetică dar şi ştiinţifică, drept moment comun între cele două spirite geniale: “Ca şi pictorul (Eminescu – n.n.) el îşi trăieşte, în corespondenţă, drama şi destinul în luciditate.”

Interesant de subliniat că multă vreme şi van Gogh a fost considerat paralitic general, şi din cauza morţii fratelui său Theo la un an după el, cu tulburări psihice cauzate însă de o afecţiune renală, de care suferea încă din timpul vieţii artistului; acesta din urmă, autor al unui galben tot atât de caracetristic sufletului său creator cum este clar-obscurul rembrandtian sau negrul pentru Franz Hals, ca să citez, doi mari, din neamul său olandez. Bineînţeles că astăzi diagnosticul de paralizie generală e total abandonat, cum va trebui să se întâmple şi în cazul poetului Mihai Eminescu.

În contextul patografic ce ne preocupă, sincer ne bucură să constatăm că un alt eminoscolog distins, cum sigur e dl. Marin Bucur, este de părere că în anii săi de boală, adică între 1883-1888 (6) Eminescu s-a bucurat de luciditatea spiritului, după ce a avut fericita ocazie să pătrundă în adâncimile intelectului şi simţ irii poetului, oglindite în mărturisirile intime ale scrisorilor, just considerate, parte componentă a operei lui nemuritoare.

E momentul să insistăm asupra zisei memorii mecanice a poetului din timpul bolii şi pentru aceasta cităm următorul fragment hegelian, important pentru definirea respectivei memorii, dar şi pentru descrierea modului să u de activitate.

“Şi în domeniul lumii spirituale mecanismul îşi are locul său, totuşi numai subordonat. Se vorbeşte pe drept cuvânt de memoria mecanică şi de tot felul de activităţi mecanice, ca de pildă cititul, scrisul, execuţia muzicală etc. … Totuşi s-ar dovedi un prost psiholog acela care, pentru a explica natura memoriei, ar recurge la cea mecanică şi ar căuta să aplice pur şi simplu sufletului legile acesteia. Caracterul mechanic al memoriei constă tocmai doar în aceea că aici anume semne, tonuri etc. sunt reţinute în simpla lor legătură exterioară, fiind apoi reproduse în această legătură fără să fie necesar ca atenţia să se îndrepte în mod expres asupra înţelesului lor şi a legăturii lor lăuntrice” (G.W.F. Hegel, Enciclopedia ştiinţelor filozofice, I, Logica, Bucureşti 1995, p. 313).

Aplicată la creaţia eminesciană, din timpul bolii, ar reieşi, în primul rând, că repetarea din memoria sa mecanică a unor poezii compuse înainte de 1883 nu este compatibilă cu diagnosticul de paralizie generală progresivă, afecţiune în care, în cele dintâi, în mod caracteristic e afectată tocmai memoria mecanică, adică cititul, scrisul, vorbirea în general, funcţiuni ale creierului păstrate la marele nostru poet până în ultimele clipe ale vieţii sale.

Dar dacă Eminescu se bucura de o totală luciditate intelectuală, atunci nu-şi mai are nici o bază ştiinţifică zisa “mare întunecime” în cursul căreia ar mai fi funcţionat încă memoria simplă mecanică, adică poetul ar fi fost degradat până acolo, încât nu mai era capabil decât să-şi repete versurile din exterior fără să mai fi fost necesar să-ş i îndrepte atenţia asupra înţelesului legăturilor lăuntrice ale poeziilor sale (Hegel).

Lucru absolut de neacceptat, odată ce în posesia facultăţilor sale creatoare demiurgice poetul a putut să realizeze, între altele, pe Lais şi să completeze cu 55 de versuri Scrisoarea a V-a, amândouă în stilul conceput în apogeul activităţii sale din 1881-1883, al troheului de 15-16 silabe.

P. Creţia are dreptate când scrie, după noi, că datarea lui Lais cu anul 1888 e foarte importană pentru a stabili posibilităţile creatoare ale poetului în timpul bolii şi aş adăuga eu, să abandonăm definitiv ipoteza neştiinţifică a memoriei mecanice, păstrată intactă la un bolnav cu o presupusă paralizie generală progresivă???

În concluzie, în lungile remisiuni ale bolii sale dintre 1883-1889 Eminescu a fost în posesia totală a memoriei sale logice căreia i se subordonează strict memoria păstrată normal, mecanică (scrisul, vorbirea, cititul) astfel că în timpul bolii s-a arătat stăpân, nu numai pe capacităţile sale intelectuale, dar şi pe cele creatoare, poetice.

Întocmai ca în 1886 la Mănăstirea Neamţului, pentru aceleaşi motive de tulburător al ordinei publice – nu i s-a sdăugat nici un simptom în plus, nu se poate spune că ar fi devenit periculos pentru cei din jur – este internat în Februarie 1889, întâi la Mărcuţa şi-apoi din nou la Institutul Caritas din str. Plantelor condus de dr. Şuţu.

Despre situaţia bolii sale avem de data aceasta câteva documente medicale, mai mult decât valoroase, privitor la boala poetului şi evoluţia ei. În primul rând, vine în discuţie descrierea ce ne-a rămas de la medical său currant, V. Vineş (50). La ea dacă mai adăugăm şi buletinul de la Academie privitor la boala, moartea şi autopsia poetului, presupus a fi întocmit de internistul dr. Tomescu, putem primi o viziune clară asupra tabloului clinic, de totului, ştiinţific (42).

Dr. V. Vineş a avut ocazia, mărturisită chiar de el, să-l îngrijească pe marele poet între lunile Februarie-Inuie 1889, de fapt de  la 3 Februarie, cănd l-a şi primit în biroul administrative, până la moartea sa din 15 Junie 1889. Descrierea n-o face din memorie, ci după o serie de note, alcătuită de medicul său curant, după ce l-a examinat.

Prin urmare, după mărturia doctorului Vineş, la internare poetul era gânditor, vorbea puţin şi recunoştea institutul, unde a mai fost internat, căt şi pe unele persoane de-atunci. Ulterior în camera sa şi în următoarele zile mânca cu poftă, cerând vin, dar nu putea sta locului, umla de colo până colo prin odaie, scria şi repeta fragmente din poeziile sale anterioare ca inedite (aici ne îndoim că medicul în legătură cu acest fenomen putea să dea o sentinţă mai valabilă decât Vlahuţă, admirator şi bun cunoscător a poeziei eminesciene). La examenul medical, Eminescu avea în jur de 40 de ani, bine desvoltat, capul bine conformat. Pe ambele gambe se vedea urma unor cicatrici ale unor ulcere vechi (sifilitice?). Desigur aici doctorul Vineş ar fi trebuit, am arătat de ce, să pună mai multe semne de întrebare. Se specifica însă clar: “Nu prezenta dificultăţi în vorbire, nici tulburări în articularea cuvintelor şi scriere. Scria perfect, fără tremurături, fără omisiuni de litere sau cuvinte.” Să mai adăogăm că din buletinul doctorului Tomescu aflăm că la internare nu a avut inegalitate pupilară şi se presupune că reflexele se percep normal.

În continuare dr. Vineş mai scrie că nu există fenomene de vreo degenerescenţă ereditară sau congenitală, examenul aparatului motor şi sensitive nu prezintă modificări speciale, reflexele osteotendinoase uşor exagerate.

În raportul doctorului Tomescu simptomele se interferează, de unde se poate deduce că l- a obervat periodic pe bolnav, ca orice internist venit din exterior. În schimb toate detaliile ne stau la dispoziţie din relatarea doctorului Vineş.

Iată deci, fără nici o îndoială, la internare marele poet prezenta doar un uşor sindrom maniacal psihic, fără nici o modificare organică, de unde încă o dată se poate înlătura dgs. de paralizie generală, fără semnele ei acracteristice, de altfel nu a fost present nici unul din ele şi asta după o presupusă evoluţie de aproape şase ani! Nu are nici semne degenerative congenitale de unde nici nu se pune problema sifilisului “ereditar” la poet, susţinut în mod eronat de G. Munteanu (27) şi P. Rezuş (44). Din această cauză nici nu ne-am mai ocupat propriu-zis de analiza sa, făcută în lucrări anterioare (54, 55). [nota 3]

În Februarie 1889 fundamentat de descrierile dr. Vineş, medicul curant al poetului, reiese, fără nici un dubiu, că ne aflăm în faţa unei psihoze maniaco-depresive, aflată încă în perioada ei de remisiune, cu manifestări maniacale ce nu justifică nici demenţa şi nici tabloul unei crize mari, ca în 1883. Doctorii vienezi au avut dreptate să considere la Eminescu existenţa unei boli a minţii adică de psihoză maniacală, endogenă, fără substrat organic, de natură metabolică după Kraepelin.

De o importanţă deosebită, în sensul prezentării doctorului Vineş, ne-a rămas mărturia lui Al. Vlahuţă (51), care în Martie 1889 l-a vizitat pe poet la sanatoriul doctorului Şuţu. Ni-l descrie complet lucid, comunicabil, deşi părea oboist, cu memoria intactă îl întreba de prieteni cu aducere aminte uimitoare, căinându-i însă. Îi vorbea despre un plan al său de organizare a lumii, o lucrare colosală ce-l muncea dându-i nopţi de insomnie şi dureri de cap ucigătoare. Apoi scoţând un petec de hârtie i-a recitat o poezie lungă, originală făcându-se de fapt că o citeşte, pe ea nu se aflau decât două vorbe: Gloriosul voevod.

După cum se vede, domnesc încă unele tendinţe depresive, dar altfel ca şi pentru dr. Vineş poetul avea un comportament normal. Nu prezintă tremurături, nici ataxie, Vlahţă le-ar fi observat cu siguranţă.

Cât despre planul ce-l chinuia, realitatea este că Eminescu odată ajuns în clinică îşi continuă cercetările ştiinţifice, trudindu-se în acest sens atât prin calcule matematice, cât şi prin datele fizicii mecanice să pună în evidenţă un principiu de unificare a întregului univers. Nu în cele din urmă făcea uz şi de cunoş tiinţele sale în domeniul calculului diferenţial şi al algebrei.

Asupra respectivelor preocupări ale poetului, G. Călinescu iar îşi   permite să se pronunţe total nepotrivit, declarându-l un simplu amator, iar abaterile sale drept semne ale îmbolnă virii, aşezându-se, el, marele Călinescu, cel ce se-nchina la propria sa fotografie ca la un zeu, suferind de un narcisism evident, lângă atât de comunii Iacob Negruzzi ori Mite Kremnitz şi ei lipisiţi de totală înţelegere pentru interesul lui Eminescu faţă de studiul limbii sanscrite. Specialiştii matematicieni Octav Onicescu şi Aurel Avramescu îl vor combate energic pe insolitul critic folosind argumente solide, ştiinţifice, au relevat la poetul Eminescu serioase cunoştinţe de om de ştiinţă, nu în cele din urmă a contribuit la consolidarea limbajului matematic. Analiza preocupărilor sale matematice – cum remarca mai înainte şi A. Bhose privitor la pregătirea sa în sanscrită – arată un creier lucid, gata să abordeze cele mai dificile probleme ştiinţifice. E locul să mai adaug, dacă filosoful Noica fără să facă deloc o metaforă îl compara pe Eminescu, nici mai mult nici mai puţin decât cu Leonardo da Vinci, într-un studio excepţional, despre interesele ştiinţifice ale poetului din timpul bolii, cu precădere, Al. Oprea (34, 35) consideră că pe scutul inimii poetului ar trebui să se graveze deviza: “Ecuaţia intelectuală: omnilateralitatea.” Tot acest autor susţine că de fapt, trebuie, în total accord cu mine să admitem că Eminescu a trait 38 de ani, de fapt 39, ţinând cont că multe din manuscrisele sale ştiinţifice datează chiar din luna Februarie-Martie, când a fost internat în Institutul Şuţu, suferind de presupusa “mare întunecime”.

Dar în acelaşi timp, luat de gândurile sale atât de profunde, situaţia sa psihică se agravează, de unde insomniile şi durerile de cap ucigătoare. Astfel, dacă Hoelderlin a ştiut, cum susţinea tutorele lui, Zimmer, să se elibereze, în timpul bolii, de povara ştiinţei, Eminescu nu a putut-o face, ori acest exces, fie şi intelectual se va repercuta desigur asupra bolii, înrăutăţind-o. De altfel pasivitatea medicilor în această problemă, uimeşte pur şi simplu.

Vlahuţă mai insistă asupre situaţiei disperate a poetului şi era de tot conştient de ea, menţionând din încercările sale, încă patru versuri: “Atâta foc, atâta cer/ Atâta lucruri sfinte/ Peste`ntunerecul vieţii/ Ai revă rsat, Părinte”.

Deci dr. Vineş e total greşit, poeziile lui Eminescu recitate de el, pe-atunci, erau originale şi nu repetate din memorie.

La 23 Martie 1889 s-a redactat un raport medico-legal despre boala poetului (31) de către dr. Şuţu şi dr. Petrescu pentru stabilirea situaţiei sale mentale şi gradul de responsabilitate. De luat în consideraţie că medicii nu semnalează decât tulburări psihice, asta bineînţeles fiindcă nu existau alte simptome, cum o ştim de la dr. Vineş, de altfel. Dar totodată se fac observaţii juste, demne de toată atenţia. Bolnavul, la întrebările puse, ră spunde cu o voce cântătoare şi monotonă (nu are fenomene disartrice de vorbire). Altădată repetă vorbele pronunţate de alţii şi când e singur exprimă monologuri fără sens (cel puţin pentru ei!). Dar în continuare se notează, în plimbările prin grădină, adună obiecte de pe jos, pietricele, hârtii, aşchii de lemn, punându-le în buzunar ca pe obiecte de mare valoare. Strică şi rupe ce găseşte, de pildă aşternutul într-un mod inconştient, numai pentru a-şi exersa o anumită activitate, fără rost. Atenţia îi este absentă, nu se poate concentra, dă răspunsuri maşinale, automate, din această cauză uneori pierde controlul sjincterelor.

De reţinut că medicii descriu cu o deosebită exactitate semnele maniacale apărute la poet: colecţionism, activitate continuă, lipsa de fixare a atenţiei, deci avea semne de pericol iminent să recidiveze pentru prima oară.

Cu atât mai mult nu putem înţelege concluzia medicilor dată unor tulburări psihice caracteristice psihozei maniaco-drepresive, fără leziuni organice, cum clar reiese din descrierea lor, şi anume se consideră că aberaţia mentală a trecut în faza de demenţă, ceea ce nu e adevărat, ca la Hoelderlin şi la Eminescu, era vorba de accentuarea unor simptome maniacale fără demenţă. Se poate presupune că dr. Şuţu a stat de vorbă cu Titu Maiorescu, bucuros că poate să-şi confirme diagnosticul lui pus în 1883, de-altfel şi-a dat părerea în public despre poet cum că ar trăi, deşi e pierdut intelectual. Desigur nu e vina criticului ci a limbajului vremii, cu totul nedrept şi abuziv.

Totuşi în diagnosticul de manie acută cu trecere în demenţa, Titu Maiorescu nu s-a gândit nici o clipă la pgp, n-a pus niciodată în discuţie sifilisul poetului, dac-ar fi crezut în el, cum avea o fire voluntară, îl şi afirma, iar în ce priveşte factorul ereditar se gândea la o transmitere de unul din înaintaşii săi familiali, numită, azi, pe cale genetică, necunoscută pe vremea lui, dar bănuită.

La 13 Aprilie 1889 se va constitui comisia de curatelă a poetului bazată pe buletinul bine descries, dar fals diagnosticat de cei doi medici, oricând poetul putea să revină la normal, fiindcă nu suferea de-o demenţă, ci de o psihoză cu evoluţie circulară, adică cu remisiuni spontane chiar şi în perioada când nu cunoştea nici un fel de tratament. Deşi în fruntea comisiei se afla Titu Maiorescu, suntem convinşi că nu s-a gândit că un termen ca cel de demenţă în mâinile unui psihiatru nepriceput ca. Şuţu, va putea avea urmări atât de fatale. Şi anume confundându-se recidiva unei manii, întotdeauna reversibilă, cu o paralizie generală progresivă, în această perioadă s-a instaurat tratamentul cu mercur în injecţii fenomenele toxice sunt atestate fără drept de tăgadă, cum se poate constata de dr. Vineş: “Mai târziu, apare o uşoară incordinare a membrelor superioare şi tremurături ale degetelor, ale buzelor şi limbii. Deşi avea un mers şovăitor (uşoară ataxie) Eminescu nu şedea deloc, ci umbla toată ziua adunând tot felul de lucruri de pe jos (colecţionism) fără cea mai mică oboseală.”

Din păcate dr. Vineş nu precizează data instalării simptomelor cerebeloase, tremurături hidrargirice, ataxie uşoară, vom fi nevoiţi să cercetăm cu atenţie unele momente care ne vor da dreptul să ne referim la aplicarea respectivelor injecţii. Sigur este că acest “mai târziu” a avut loc după 23 Martie, când d-rul Şuţu a eliberat un certificat medico-legal despre boala poetului, contrasemnat de dr. Petrescu, fără să amintească simptomele supraadăugate, toxice. Dr. Nica le recunoaşte şi el a fi de natură toxică mercurială dar nu insistă, mai departe, asupra lor. Fără îndoială starea poetului la internare a fost destul de bună, sigur, în afara simptomelor psihice, nu prea accentuate, nu a avut nici un alt semn patologic, aşa cum reiese clar din descrierea d-rului Vineş. Tabloul i s-a agravat în spital şi după semnele clinice caracteristice putem diagnostica, fără greutate, o îmbolnăvire iatrogenă, provocată de medici prin injecţiile cu mercur administrate. Menţionez, având în vedere că poetului i s-a mai administrat mercur sub formă de fricţiuni la Botoşani în 1887 şi după cum e notat în tratatele de specialitate (56) în cura a doua, pentru a produce moartea bolnavului, ar fi fost destul şi una sau două injecţii de mercur, dar sigur i s-au injecat mai multe, pe măsura unei cure propriu zise. Astfel, ca să nu mai lase niciun dubiu asupra situaţiei date, dr. Vineş adaugă, înaintea descrierii simptomelor psihice, pentru a ne lămuri de ce i-au fost aplicate, probabil, următoarele: “Injecţiile mercuriale ce i s-au făcut nu au influenţat întru nimic mersul bolii.”

Avem mărturia negru pe alb, dar e dureros că nici după atâţia ani medicul nu-şi dă seama de efectul novic al injecţiilor de mercur aplicate cu mâna lui. Dar mai mult, injecţ iile cu mercur, una, două sau mai multe, nu aveau nici un efect terapeutic în paralizia generală, iar un lucru ce ar fi trebuit să-l afle, între timp.

Dar pentru a se vedea despre ce vorbesc, voi cita un fragment scris într-un tratat de medicină franceză din 1949, de către A. Barbé (3), medic onorific la clinica Salpetriere, membru al Academiei franceze, colaborator al lui Sezary şi Levaditti, amândoi savanţi, specialişti în sifilisul nervos şi tratamentul său. E vorba de tratamentul pgp-ului, cu mercur, fiindcă iodura de potasiu nu are nici o acţ iune, nici toxică, nici antisifilitică: “Istoria tratamentului curativ în această afecţiune (pgp) se confundă cu cea a cauzelor sale, atunci când nu se cunoşteau, medicii se mulţumeau să asigure bolnavilor o existenţa ordonată, o igienă potrivită, îngrijindu-le complicaţiile: acest procedeu ades dădea, de altfel, rezultate bune. De când originea sifilitică a bolii a fost stabilită şi admisă, se aplica paraliticilor generali tratamentul atunci posibil, mercurul (sub toate formele) şi iodura de potasiu, iar rezultatele s-au arătat dezastruoase. Dacă există un medicament care nu trebuie întrebuinţat în tratamentul meningoencefalitei sifilitice (pgp) acesta e MERCURUL!!! La fel, pe-această cale înţelegem câtă dreptate are M. Gilbert Ballet când în 1911 preconiza abstinenţa de la orice terapie în pgp şi Kraepelin studiind stările de depresie în această afecţiune scria în legătură cu respectivul tratament: alieniştii (psihiatrii) din pă cate nu se pot lăuda cu tentativele lor de a trata cu mercur paralizia g. progresivă.”

Şi celor ce socot epoca de la începutul secolului departe de anul 1889, le-aş aminti că mercurul a fost întrebuinţat în tratamentul sifilisului încă din secolul al XVI-lea, Benvenuto Cellini (8), marele artist, în amintirile sale susţine că şi-a tratat boala galică (luesul) prin fumigaţii cu mercur. Desigur acest tratament a făcut epocă până în secolele următoare, aplicându-se fricţiunile mercuriale, tabletele şi târziu şi injecţiile. Dar, de pe la jumătatea secolului al XIX-lea au fost descrise simptomele intoxicaţiei cu mercur, constând din polinevrită, leziuni reanle, tremurături hidrargirice numite, ataxie, eriteme medicamentoase şi în ce ne interesează, nu chiar rar, sincopa cardiacă prin leziunile toxice miocardice. În tratatul german al lui Wunderlich (1856) citat de noi şi în altă lucrare, autorul sublinia că de multe ori se pot instala semne grave de intoxicaţie şi moartea prin sincopă cardiacă, după administrarea în doze mici în a doua cură, după ce anterior fusese tratat cu mercur. Astăzi, se ştie că acest fenomen poate avea loc deoarece mercurul nu se elimină din organism şi are încă un effect allergic pe lângă cel toxic, deci observaţia clinică de odinioară este verificată şi ştiinţific. Din toate aceste cause, însoţite de accidente clinice, profesorii şi marii specialişti nu mai tratau în epoca îmbolnăvirii lui Eminescu, precis, în jurul anului 1889, cu mercur, sifilisul terţiar şi mai ales paraliza generală progresivă, care ne interesează. A. Barbé confirmă acest lucru, dar pot să dau două exemple celebre contemporane cu poetul nostru: primul, Nietzsche, îmbolnăvit la începutul anului 1889, deşi i s-a pus diagnosticul de paralizie generală progresivă de prof. Binswanger, o celebritate în specialitate sa, nu i s-a făcut tratament cu mercur deşi medicul l-a mai vizitat acasă de mai multe ori, până la moartea sa în anul 1900. Al doilea e scriitorul Guy de Maupassant, ani de zile bolnav de sifilis terţiar, trecut în sifilis quaternar în ultimul său an de viaţă (1893), nu i s-a făcut tratament cu mercur. Era trimis sistematic la băi, ori el dându-şi seama de efectul lor relativ, îşi râdea de medici, că nu-l pot ajuta într-o boală pe care el însuşi, ştia, când a contractat-o. Pe această temă a scris el romanul Mont Oriol. Numai lui Mihai Eminescu i s-a făcut total neindicat şi pentru faptul că nu a avut lues cerebral, blestematul tratament cu injecţii de mercur!!!

În mod sigur această atitudine se respecta mai mult în Franţa decât  în Germania unde prin descentralizarea ţării, puteau exista spitale periferice cu orientare diferită, despre unul la Aachen, ştia şi doctorul Iszak.

Din păcate, dr. Şuţu nu numai că n-a fost informat asupra problemei dar nici nu cunoştea simptomele intoxicaţiei cu mercur, la fel cum mai târziu dr. Bacaloglu (2) descrie drept ultimă criză, din 1889, a pgp-ului, de fapt, tabloul clasic de intoxicaţie mercurială. [nota 4]

Aşadar “cel mai târziul” doctorului Vineş ar fi după 23 Martie, putem presupune, tratamentul cu injecţii de mercur a fost început sigur în cursul lunii Aprilie, de altfel fără să se ştie că a mai trecut printr-o cură de fricţiuni mercuriale, în 1887, la Botoşani.

Instalarea şi apoi desvoltarea intoxicaţiei cu mercur este prezentată clar de dr. Vineş, de unde încă o dată se adevereşte faptul că o descriere valorează mult mai mult decât un diagnostic greşit, pentru cel ce se ocupă cu foaia de observaţie a unui bolnav. Remarc însă faptul că G. Călinescu nu-l citează pe dr. Vineş, oricât i-a stat la dispoziţie buletinul său medical, decât în legătură cu moartea prin sincopă cardiacă a poetului, iar în evoluţia bolii din luna Februarie- Martie până pe la sfârşitul lunii Mai, când se referă la vizita unui collaborator al Familiei (16) făcută lui Eminescu în sanatoriul Şuţu, exista un gol care nu cinsteşte chiar în mod deosebit o “capodoperă”, cum considerau unii, Viaţa lui Eminescu, samnată de criticul lor. În orice caz, după criteriul adevărului şi al documentelor ce i-au stat la dispoziţie calificarea respectivă poate fi mai mult decât contestată. Ne punem întrebarea, cum de nu s-a gândit să valorifice descrierea doctorului Vineş, eventual în colaborare cu un medic, ori asta nu-i stătea în vederile subiective asupra felului cum şi-l închipuia ca erou de roman, pe poetul nostrum naţional?

Dr. Tomescu în buletinul său aminteşte şi el semnele de intoxicaţie mercurială, intotdeauna cu o remarcă demnă de reţinut: “Tremurături ataxice a extremităţilor superioare, a buzelor, ondulaţiunea limbei şi diminuţia simţului muscular erau manifeste şi cu timpul se pronunţă tot mai mult.”

Din evoluţia bolii mai reţinem din partea doctorului Vineş apariţia tulbură rilor de sensibilitate, cea tactilă şi termică diminuate, la fel şi reflexele rotuliene, modificări ce pledează pentru o polinevrită. Se mai adaugă tulburări sfincteriene cu un aptit vorace. Primele pot fi puse în legătură cu o diaree, tot de natură toxică.

Deci că bolnavului i s-a făcut tratament mercurial cu efecte toxice, nu mai există nici o îndoială. Dar cum dr. Vineş nu descrie dozele aplicate şi nici numărul injecţiilor, voi încerca să restabilesc după tabloul clinic acest lucru, mai ales că putem spune cu siguranţă injecţiile mercuriale au fost aplicate după 23 Martie şi semnele de intoxicaţie au apărut pe la sfârşitul lui Aprilie, începutul lui Mai iar fenomenele s-au agravat progresiv până la moarte, dovadă că terapia nu a fost întreruptă.

Aşadar repetăm: la internare, fără să prezinte nici cel mai mic semn organic, tabloul a fost dominat de discrete tulburări psihice, fapte amintite în mod explicit de dr. Vineş, iar mai târziu, noi zicem pe la mijlocul lui Aprilie, i se începe tratamentul cu mercur, iar la puţin timp adică, pe la începutul lui Mai, să-i apară discret, apoi tot mai pronunţat (dr. Tomescu), tremură turi, ataxie, semne de polinevrită sensitive şi motorii, tulburări sfincteriene (posibil diaree mercurială). Reflexele pupilare normale la internare ca şi cele rotuliene, mai târziu diminuează atât la lumină cât şi la acomodaţie, aspect survenit în urma intoxicaţiei, pentru sifilis e caracteristică inegalitatea pupilară cu abolirea reflexului la lumină (Argyll-Robertson).

Nu putem decât regreta faptul că medicii lui Eminescu n-au diagnosticat imediat fenomenele de intoxicaţie, tipice de altfel, cum am spus, şi dr. Nica le recunoaşte, ca urmare a tratamentului cu mercur. Fiindcă nu au cunoscut efectele nocive ale tratamentului cu mercur nici nu au putut să se gândească la o atare complicaţie, astfel că au continuat injecţiile fără nici o şovăire. Nu au nici o scuză deoarece tabloul intoxicaţiei cu mercur era descris încă în tratatele de prin 1850, în amănunţime. Doctorii de la Iaşi au cunoscut respectivele efecte, după cum am văzut, au ştiut să întrerupă fricţiunile atunci când au apărut primele semne de hipersalivaţie şi dureri nevritice, mă refer, în primul rând, la dr. Iszak. A susţine că medicii, adică dr. Şuţu, nu au făcut, bietii de ei, decât să se conformeze tratamentului vremii, este o aberaţie, şi am arătat-o mai sus de ce, într-un mod mai mult decât documentat.

În raportul doctorului Tomescu se mai scrie că în ultimele săptămâni, deci pe la sfârşitul lui Mai, starea lui Eminescu, “d`apururea incurabilă” (sic), se complică apărând mici sincope “considerate ca rezultate ale unei ciruculaţii (cardiace) neregulate, ca nişte manifestări ale unei maladii a cordului, (ce) simptomele locale nu permiteau a o determina cu preciziune. S-a bănuit (zicem) o degenerescenţă cardiacă, poate chiar şi o endocardită vegetantă.”

Pentru lămurirea situaţie cordului, tot în raportul respectiv, găsim rezultatul examenului autoptic, specificându-se că din partea inimii s-a constatat “o degenerescenţă grasă a pereţilor cordului deveniţi galbeni şi friabili cât şi prezenţa unor plăci întinse şi proeminente atât la baza valvulelor aortei, cât şi pe faţa anterioară a aortei ascendente. În fine, din partea hepatului (ficat) şi a rinichilor s-a observat asemenea o degenerescenţă granulă-grăsoasă considerabilă.”

Leziunile descrise lămuresc întru totul problema. Degenerescenţa grasă a miocardului – pe lângă un început de atermatoză – e un fenomen patologic şi confirmă intoxicaţia mercurială, cât şi cauza sincopei mortale a marelui poet în noaptea de 15 spre 16 Iunie 1889. Bine se constată, nu s-a găsit o endocardită vegetantă. Mai departe, dacă degenerescenţa grasă hepatică e des întâlnită şi e reversibilă, aspectul rinichilor “albi” susţin existenţa leziunilor grave nefrotice, chiar dacă nu s-au manifestat clinic. Ele pot produce moartea bolnavului, mai târziu, printr-un anumit tip de insuficienţă renală, netratabilă. În cazurile de suicid adeseori, cu toate îngrijirile, bolnavul moare în urma unei atari leziuni renale. Sincopa cardiacă e o complicaţie des întâlnită în epocă, atunci când mercurul se prezenta ca un medicament cu o aplicare atât de frecventă. În tratatul din 1857 a lui Wunderlich sincopa cardiacă intra printre complicaţ iile cele mai frecvente ale hidrargismului consecutiv tratamentului intempestiv şi poetului i s-a făcut unul.

În legătură cu simptomele clinice, am văzut dr. Vineş scrie că la internare nu avea tulburări psihice importante. La început citea cărţi, jurnale, scria chiar articole de ziar, dându-şi seama “oarecum” de tot ce citea şi scria. I se accentuează sindromul maniacal, cum am văzut, considerat şi de dr.Vineş, symptom de demenţă, de-a dreptul accentuat. Dar mai departe se notează că atenţia îi era abolită (semn maniacal), iar în ce priveşte memoria îi scădea progresiv, totuşi avea buna aducere aminte a numelor de persoane cunoscute, căt şi a evenimentelor din viaţa sa. Probabil e vorba de o stare confuzivă instalată odată cu fenomenele toxice. Se mai pomeneşte că scrie pe pereţe (sic!) şi ulucile institutului fragmente din poeziile sale, un aspect mai mult decăt tragic pentru Luceafărul culturii româneşti, când ne gândim că Hoelderlin în aceeaşi situaţie avea cu totul alte condiţii de a-şi păstra tot ce punea pe hârtie, nu trebuia să întrebuinţeze pereţii sau ulucile grădinilor.

Până pe la mijlocul lui Mai, chiar mai târziu constatăm din punct de vedere psihic o accentuare a fenomenelor maniacale, nedemenţiale, şi se putea eventual prevedea o recidivă a bolii asemeni cu cea din 1883-1884, cum a prevestit-o de altfel dr. Obersteiner.

În orice caz dr. Vineş încă o dată aminteşte că la internare poetul nu a avut delir propriu zis, acesta îi apare mai târziu şi ia o formă de grandoare convins fiind că va transforma pietrele în diamante şi frunzele arborilor în bani. Fără îndoială, intoxicaţia cu mercur i-a accentuat sindromul maniacal, a contribuit la aparţia unui delir, iar memoria recentă, începând să scadă păstrându-se memoria lucurilor mai vechi, ar aminti un sindrom korsakoid, determinat de leziunea toxică a corpilor mamilari aşezaţi pe releul formaţiunilor unde se înregistrează şi se reflectă imaginile memoriei recente.

Altfel, dacă leziunile cerebeloase sunt tipice pentru o intoxicaţie mercurială, mai greu se poate susţine o encefalopatie, simptomele noi, supraadăugate fiind intim intricate cu ale psihozei de bază. Oricum, dacă analizăm dialogul purtat de poet la 12 Inuie 1889 cu judecătorul Băran nu putem să trecem peste caracterul delirant, deosebit de fuga de idei maniacală, incoerentă, aceasta nu are caracterul propriu zis de delir organizat. Deci ar fi fost nevoie de o relatare mai amplă a tulburărilor prezentate, nu de un simplu instantaneu, pentru a ne da seama întradevăr de forma modificărilor psihice. Să nu uităm că faţă de medici, poetul avea tendinţa să disimuleze, în acest fel considera că-şi râde, în fond de ei. Nu se poate spune că unul a încercat să se apropie mai mult de el, şi e păcat fiindcă ar fi putut să scoată dintr-o atare legătură comori de cunoştinţe, dacă nu şi frumuseţi.

Rămâne characteristic pentru modificările psihice ale poetului şi în această fază, exact ca înainte, dar de durată mai scurtă, alternarea fenomenelor patologice, maniacale şi delirante, dacă au fost cu adevărat prezente, cu perioade de luciditate când se putea vorbi cu el în mod absolut normal. Un atare tablou a fost descries de un colaborator al Familiei, nesemnat (16), deci poate fi chiar I. Vulcan, care i-a făcut o vizită poetului la spitalul d-rului Şuţu, cu câteva zile înainte de a muri. El scrie că poetul l-a recunoscut, i-a vorbit cu totul legat, ca pe urmă să se piardă în rătăcirile sale mentale, exprimând gânduri despre Kant, Macedonski, le citează Călinescu în cartea sa, idei nu lipsite de logica lor, ar trebui şi ele în sfârşit să fie studiate, scoase de sub stigmatul demenţei, fiindcă în multe am putea descoperi un Eminescu nou, deschis, profound la problemele lumii. Să nu uităm vorbele lui Jaspers despre Hoelderlin că psihoza i-ar fi apropiat porţile absolutului, ori nici poetul nostru nu avea de ce să nu treacă prin experienţe metafizice asemănătoare.

Aspectul tulburărilor psihice întrerupte de intervale lucide, au imprimat caracterul bolii lui Eminescu până în ultimele zile ale internării sale, în sanatoriul dr. Şuţu. Şi prin acest aspect putem face diagnosticul diferenţial cu paralizia generală progresivă (pgp) susţinută de dr. Bacaloglu (2) la Eminescu la ultima internare, survenită după el ca la Maupassant în evoluţia unui sifilis terţiar. E uşor să înlăturăm o atare eventualitate deoarece poetul nu a avut nici un fel de simptome organice, întotdeauna prezente la un sifilitic terţiar cu localizare meningo- vasculară. Chiar la scriitorul francez ele au fost prezente sub forma unei inegalităţi pupilare supărătoare, diferite nevralgii, accese halucinatorii şi crize de migrenă, acestea puteau fi moştenite de la mamă-sa, de altfel. E de menţionat că în această fază creierul e intact, astfel că nu e influenţată puterea creatoare a scriitorului. Maupassant a avut o activitate bogată în acest răstimp, avea însă presimţiri stranii, fiindcă îşi cunoştea boala incurabilă şi urmând cursurile lui Charcot, sub impulsul acestor împrejurări a scris Le Horla, obsedanta lui povestire. Cu totul nedrept, un autor sovietic Chiliarovschi se grăbeşte să-l dea de exemplu ca paralitic general care şi-a păstrat puterea de creaţie. O gravă eroare, fiindcă în acea perioadă productivă Maupassant nu avea paralizie generală, în cele din urmă a trecut în această formă şi când s-a întâmplat acest proces, scriitorul şi-a pierdut capacitatea de a mai crea, a lăsat romanul său, abia început, L`Angelus, la câteva pagini şi nu şi-a mai reluat niciodată lucrul. Internat în spital boala nu l-a mai părăsit până la moartea întâmplată după un an, timp în care a trecut printr-o decădere psihică totală, n-a mai fost capabil nici să mai comunice cu apropiaţii săi.

Am descris acest tablou pentru a se vedea ce înseamnă o paralizie progresivă generală survenită la un bolnav cu sifilis terţiar, ori Eminescu nu a prezentat niciodată o prăbuşire totală, demenţială, până la sfârşitul său luciditate nu l-a părăsit total. Se poate ca la bolnavii, cum a fost Maupassant, pgp-ul invadează un creier anergic de unde evoluţia aproape subacută, galopantă. În schimb la Nietzsche (32) aflat într-o întunecime continuă timp de 11 ani, nu şi-a mai recunoscut opera, psihic era de la început redus total, evoluţia foarte lentă constituiau simptome complet neobişnuite pentru aceeaşi paralizie generală. Acesta e cazul pe care, în totală necunoştinţă de cauză, G. Marinescu (38) îl pecetluia cu un diagnostic mai mult decât contestabil, totuşi greşala lui nu a fost atât de gravă ca în cazul poetului Mihai Eminescu pe care îl condamna, cu tot prestigiul numelui său la o boală şi o întunecime pe care nu a avut-o. De altfel în epocă pgp-ul devenise un diagnostic la modă (53).

În schimb dr. Vineş, intern, a fost în acele zile cel mai apropiat de poet, l-a tratat cu injecţii mercuriale, - la recomandarea şefului său Şuţu, - ne-a lăsat o mărturie preţioasă, din această cauză nu l-am uitat şi în problema bolii lui Eminescu îl preţuim mai mult decât pe marele Marinescu, şi desigur are mai multă valoare documentară decât celebrul savant. Vina nu e a noastră ci a lui G. Marinescu, acesta după ce-a avut în mâni un creier atât de preţios ca al lui Eminescu, l-a aruncat pur şi simplu la cos, pe motiv de putrefacţie, ca mult mai târziu (1914) într-o scrisoare să declare unui ziarist că poetul nostru a avut paralizie generală, diagnostic nesusţinut ştiinţific (38).

Dr. Vineş în descrierea sa se mai ocupă şi de cauza morţ ii poetului. Astfel în cam cu 23 de zile înainte de sfărşitul său, un alt bolnav îl loveşte pe Eminescu, întâmplător, cu o piatră în cap şi îi   produce aproape de sutura interparietală dreaptă o rană superficială fără să atingă periostul, cu o lungime de 2 cm, nu prezintă o importanţă deosebită.

Este vorba de accidental produs de P. Poenaru, cu un ecou deosebit la Harieta şi prietenii săi, dar versiunea morţii a fost preluată de-o serie de intelectuali distinşi ca M. Eliade sau Al. Gregorian.

Îl susţine pe dr. Vineş lipsa simptomelor traumatice la Eminescu, un hematom intracerebral sau subdural, i-ar fi cauzat imediat pierderea cunoştinţei, iar în cel cu evoluţie mai subacută ar fi avut dureri mari de cap şi progresiv ar fi intrat în comă, urmată de moarte. Toate datele găsite la autopsie infirmă un atare traumatism cu răsunet cerebral, şi trebuie să ţinem seamă că au fost de faţă pe lângă oficialităţile de rigoare, ziarişti şi alţi observatori, în atare condiţii imposibil să se mascheze leziuni evidente cerebrale traumatice, care sar în ochi şi celui mai depărtat om de problemele medicale.

Cât priveşte părerea fiului dr. Şuţu, Rudolf, că pe Eminescu l-ar fi lovit chiar în ziua morţii un alt bolnav (31) cu o scândură în cap, este de neacceptat din aceleaşi motive. Moartea ar fi survenit imediat sau la câteva ore după traumatism, iar în văzul tuturora, evenimentul nu ar fi putut trece necomentat, în primul rând, de ziarişti.

Pe catafalc Eminescu purta un bandaj la cap pentru că în timpul autopsiei, sigur i-a fost dislocată bolta craniană pe care nu au putut-o ulterior fixa cum se procedează astăzi, neproblematic. Masca mortuară se poate presupune că i s-a luat înainte de autopsie, şi ea nu poartă absolut nici o urmă de traumatism grav cerebral.

Dar e locul să o subliniem, asupra morţii lui Eminecu prin sincopă cardiacă planau multe semne de întrebare, cum a putut un om de 40 de ani să facă o atare complicaţie?

De altfel şi pentru medici sfârşitul poetului a venit, cu toată demenţa fals diagnosticată, pe neaşteptate dr. Şuţu îi dădea încă vreo câţiva ani de viaţă. V. Vineş mai insistă asupra unui aspect. Şi anume poetul frecându-şi rana capului, şi-a desfăcut pansamentul ca să se infecteze, prezentând un erizipel al plăgii. De-acolo s-a întins pe jumătatea feţei drepte, gât, membrul superior, torace până la furculiţa xifoidă, deci la abdomen. Tot el adaugă, bine îngrijit erizipelul a dat înapoi şi curând a dispărut cu totul. G. Călinescu preia şi el existenţ a erizipelului vindecat, dar să recunoaştem există multe dubii şi asupra respectivei complicaţii. Se ştie, erizipelul e o boală infecţioasă greu de tratat mai ales în acea epocă, terapia era mai mult simptomatică, iar vindecarea nu se realiza chiar atât de repede, fără să lase vreo urmă. Dr. Vineş arată, erizipelul s-a instalat după traumatismul cranian avut loc la 25 de zile înainte de moartea poetului, deci cam prin 20 Mai, ori după această dată. Cam prin 25-30 Mai îl vizitase colaboratorul Familiei şi nu semnalează roşeaţa obrazului pe care nu putea să n-o vadă. Chiar Eminescu în discuţia dusă cu judecătorul Băran, la 12 Inui, îl aminteşte pe Poenaru, ori după aşa o afecţiune impresionantă s-o fi trecut sub tăcere? Greu de crezut. Deci am fi obligaţi să admitem că un erizipel atâta de întins s-ar fi vindecat, complet, numai în câteva zile într-o manieră cu totul neobişnuită. Noi credem, bazat şi pe fenomenele alergice mercuriale prezentate de poet la Botoşani şi pe evoluţia mai mult decât scurtă şi benignă, că de fapt a fost vorba de o simplă erupţie medicamentoasă, atare leziuni se retrag de la sine în câteva ore sau zile. Mai există o indicaţie în acest sens: în necrologul din revista Familia din Iunie 1889 (16) se descriu pe faţa poetului, mort, urmele unor zgârieturi cauzate de mâncărimea pielii, ori pruritul încă e un simptom characteristic eritemelor alergice în cazul nostru datorat mercurului administrat, în injecţii, până în ultimele zile ale vieţii sale. E mai mult ca sigur că o injecţie i s-a făcut cu puţin înainte de moarte, când poetul conştient, se plângea de dureri în tot corpul, palpitaţii şi medicul l-a trimis la culcare dându-i un pahar cu lapte, probabil drept antidot.

Evident, dr. V. Vineş nu a asistat la autopsie deoarece pune sincopa cardiacă în legă tură cu o endocardită veche de care era ameninţat în fiecare clipă să moară şi care zice el, desigur s-a agravat după erizipel. Într-un limbaj nelalocul lui pentru un autor dornic să afle adevărul despre boala ce i-a atribuit-o marelui poet, Călinescu scrie: “Totdeodată inima îi era tumefiată mai de mult de o endocardită provocată de marile ei bătăi.” Pe lângă un lexic penibil, astral depărtat de disciplina medicală, criticul adaugă de la el citire inima “tumefiată”, cât priveşte etiologia endocarditei intră în domeniul comicului nepotrivit într-un atare moment, cu adevărat, solemn. Marele literat mai are un lapsus de neiertat, trecând cu vederea descrierea cordului la autopsie, unde nu s-a găsit nici urmă de o atare leziune. Acest lucru îl putea afla din buletinul medical aflat la Academia română, nesemnat, autorul se crede a fi dr. Tomescu internistul, de unde ne dă dovada că nu şi-a luat aboseala să consulte toate izvoarele documentare ce i-au stat la dispoziţie, le-a ales după ochi şi mai ales peste cele medicale a sărit cu o “nevinovată” dezinvoltură.

Endocardita vegetantă, de-acuma ştim, nu a fost confirmată autoptic, faptul nu-l reţinuse nici dr. Vineş când de informează că dr. Tomescu era medicul primar al serviciului de boli interne de la spitalul de copii, în plus şi medic internist al institutului dr. Şuţu. Deci venea în vizită după un anumit program în serviciul de psihiatrie, astfel se explică modul descrierii lui, îngrămădind simptomele ca într-un adevărat tablou clinic, sinoptic.

În schimb aflăm din acelaşi buletin, date importante asupra autopsiei, la aspectul organelor ne-am referit deja. De la început menţionăm că în buletinul medical, semnat de un cunoscut familiarizat cu aspectele medicinei, nu s-au găsit ulceraţiile “văzute” de ziarişti pe creier şi desigur, în acelaşi fel şi popularizate. Interesant că şi de data aceasta în loc să se refere la descrierile medicale, G. Călinescu citează respectivele date din ziare, probabil nu numai pentru partea senzaţională, dar ele îi sunau mai potrivit pentru boala imaginată de el, la marele nostru poet. De fapt, orice creier proaspăt scos din cutia craniană este moale, din cauza compoziţiei bogate în apă şi grăsimi superioare (mielină), uşor confundabile cu un proces necrotic mai ales atunci când autopsierul prin manipulările lui, a mai contribuit cu alte câteva leziuni artificiale.

Greutatea creierului ar fi fost 1490 gr. (la G. Călinescu 1400 gr.) deci normală şi se specifică egală cu a creierlului lui Schiller, ori se ştie poetul german a murit de plămâni, fără a fi avut tulburări psihice. Să ne amintim că tot de aspect morfologic normal a fost şi creierul poetului german Hoelderlin, bolnav de schizifrenie de 41 de ani, văzut post-mortem de dr. Gmelin, aşa cum apar la examenul patologic formaţiunile nervoase la bolnavii suferind de psihoze fără substrat anatomic, deci oricând cu posibilitatea unei remisiuni spectaculare.

Buletinul medical privind creierul poetului arată desvoltarea, mai bine zis, configuraţia normală a circumvoluţiilor cerebrale, inclusiv a celor frontale, nu se găsesc aderenţe meningeale la nivelul polului frontal ci unele în partea inferioară a aceluiaşi lob şi la extremitatea posterioară a circumvoluţiilor occipitale.

Din aspectul macroscopic al creierului, deşi atât de deficitar descries, putem trage concluzia că poetul a avut un creier normal, lipseşte cu desăvârşire simptomul principal, patognomonic, obligatoriu al unei paralizii generale progresive, după o evoluţie de aproape şase ani; e vorba de atrofia marcată cu retracţie frontală îndeosebi a creierului, în unele cazuri ajuns la o greutate de 1100 gr., chiar mai puţin.

Lipseşte o descriere a situaţiei ventriculilor, dilataţi la paralitic, însoţită de o ependimită granulară caracteristică, totuşi prin faptul că morfologic întreg creierul arată normal putem să considerăm respectivele formaţiuni în limite normale. Nu poate exista o dilatare ventriculară de natură sifilitică şi în acelaşi timp circumvoluţiile cerebrale să fie de aspect normal, cum se prezintă în cazul de faţă. Dar aspectul ventriculilor se află notat în orice buletin patologic, chiar dacă nemodificat, prezenţa lui mărită la Lenau ori la Schumann pledează sigur, pentru o afecţiune organică cerebrală, paralizie generală probabil sau alte atrofii cerebrale degenerative la primul, pe când la al doilea îndepărtează pe medic de la o psihoză endogenă şi îl obligă să se gândească, de pildă, la o psihoză epileptică (temporală).

Faptul că elemente atât fundamentale lipsesc în rapoartele date, vorbesc şi ele de felul cum s-a executat autopsia marelui poet de dr. Şuţu, psihiatru, secondat de un dr. Alexianu. Ne punem întrebarea de ce n-a fost chemat profesorul Victor Babeş, singurul calificat în acea vreme, la noi în Bucureşti, să facă o autopsie conform tuturor legilor artei, la Eminescu în ziua de 17 Iunie 1889.

În schimb, creierul a fost trimis doctorului G. Marinescu. Acesta deşi tânăr, tocmai se pregătea să plece la Paris la Clinica Salpetrière a lui Charcot. Avea pe lângă acelaşi V. Babeş, o experienţă temeinică de neuropatolog, vor publica, de altfel, mai târziu, împreună, un album de patologie nervoasă. Stăpânind metodele de colorare, aplicate în acea vreme în studiul bolilor cerebrale, metoda descrisă de Nissl în 1885 la Paris şi altele, cum Charcot nu avea neuropatolog, tânărul Marinescu a ocupat imediat această funcţie şi a devenit colaboratorul lui, exemplificând cu preparate histologice lecţiile ţinute, cât şi al altor medici francezi, dintre ei cel mai celebru a fost Pierre Marie, pe acesta l-a ajutat la descrierea acromegaliei, boală ce-i poartă numele. [nota 5]

Din toate aceste motive se vede bine cât greşesc aceia ce-l consideră pe Marinescu la data de 15 Iunie 1889 un simplu începător, oricât terminase medicina abia de un an, în cursul acestuia a atins un nivel, calificat, de specialist în patologia bolilor sistemului nervos. Atenţia primită la Paris pentru cunoştinţele sale vorbeşte de la sine şi nu dăm dreptate celor ce astfel vor să sară în ajutorul său postum şi să-i ierte greşala comisă, după mine, de neiertat.

Astfel, nu putem înţelege cum, având în mâini un creier atât de preţios ca cel al poetului Mihai Eminescu, a  putut pur şi simplu  să-l arunce la coş pe motiv de putrefacţie. Broca a descris afazia motorie bazat pe leziuni macroscopice dar le-a păstrat cu sfinţenie creierele în formol, astfel că după ani de zile, tânărul Wernicke a putut să studieze microscopic respectivele piese şi să arate leziuni mult mai întinse, caracteristice pentru o afazie mixtă, inclusive senzorială, cointeresat fiind şi lobul temporal, nu numai cel frontal. Oricât de grăbit ar fi fost Marinescu trebuia să ieie măsuri ca materialul să fie conservat pentru posteritate, aparţinând unei mari personalităţi, poate cum nu se va mai naşte a doua în istoria neamului românesc.

La autopsie creierul a fost pus pe geam, unde a stat o zi şi soarele cald de Iunie, cum poate fi în această lună în Bucureşti, ar fi produs pe un material nefixat, rapide fenomene de putrefacţie. Ajuns în acest mod la tânărul Marinescu, acesta l-a aruncat la gunoi, gest total nejustificat. Se ştie doar, şi aceasta nu-i putea scăpa nici examinatorului, modificările inflamatorii ale pgp-ului se pot evidenţia şi pe creiere deshumate la luni de zile după moarte. Să se fi grăbit la Paris atât de mult ori poate nici nu s-a gândit la un sifilis nervos odată ce specifică mai târziu că nu a putut face examenul fin al creierului, motiv acceptabil dacă ar fi vrut să execute studii citoarhitectonice, la un geniu, dar nu şi pentru diagnosticul paraliziei genrale, posibil de a fi realizat şi in condiţiile cele mai precare. Dar atunci cum stăm cu diagnosticul său de mai târziu de paralizie generală progresivă? E o contradicţie, deloc lăudabilă, pentru memoria marelui savant G. Marinescu.

De altfel relaţiile doctorului G. Marinescu şi cu alţi artişti, nu vor fi mult mai strânse. Mai târziu îl va avea ca pacient în clinica sa de la Pantelimon pe Ştefan Luchian, marele nostru pictor cu diagnosticul de tabes, afecţiune luetică a măduvei spinării. La vizită, considerându-l “un caz” rezolvat, incurabil se înţelege, nici nu se mai oprea la patul său, pentru a-i adresa câteva cuvinte de rigoare impuse de funcţia sa mult respectată, inclusiv de bolnavi. Unul din biografii lui Luchian scrie după propriile sale mărturisiri, nu-i rămânea decât să-şi afunde faţa în perină şi să plângă în tăcere, rău impresionat de atitudinea neprietenoasă a profesorului.

Dar cu toată greşala sa de neuitat din 1889, Marinescu îşi va relua morga sa de profesor şi se mai pronunţă asupra bolii lui Eminescu, după cum reiese dintr-o scrisoare adresată unui ziarist, aşadar ferit de orice replică, document păstrat la Academia română. O redăm integral:

29 Iunie 1914, Bucureşti

Mult stimate Domnule

Din nefericire nu aş putea să vă dau multe informaţii în privinţa creierului marelui şi nefericitului poet Eminescu. Creierul mi s-a adus de la Institutul Şuţu într-o stare de descumpunere, care nu permitea un studio fin al structurii circumvoluţiunilor. Putrefacţia era datorită faptului căldurei celei mari şi probabil că s-a scos prea târziu după moarte. Creierul era în adevăr voluminous, circumvoluţiunile bogate şi bine desvoltate şi prezintă ca leziuni microscopice o meningită localizată în lobii anteriori. Din nenorocire, creierul fiind, cum am spus descompus, nu am făcut studiul istologic ceea ce e o mare lacună. Sărmanul Eminescu! Nu a avut parte nici de acest studiu anatomic, care fie zis în treacăt nu ştiu dacă s-a făcut în bune condiţiuni altor literaţi distinşi cari ca şi dânsul au murit de Paralizia generală (Nietzsche, Lenau, de Maupassant etc.).

Primiţi va rog, stimate dle. espresiunea sentimentelor mele cele mai devotate,

Dr. G. Marinescu

Scrisoarea este reprodusă şi în facsimile de Augustin Z.N. Pop,

în Contribuţii documentare la bioagrafie lui Mihai          Eminescu (38).

În cele dintâi semnalez o regretabilă greşală din textul scrisorii tipărite, faţă de facsimilul fotocopiat după original. Şi-anume în scrisoare se vorbeşte de leziuni macroscopice şi nu cum e tipărit “prezintă ca leziuni microscopice o meningită localizată în lobii anteriori”. De-altfel eroarea se lămureşte în rândurile următore când se subliniază că nu am făcut examenul istologic, ceea ce e o mare lacună.” Vom reveni asupra acestui pasaj, mai încolo. Acum se confirmă cu deosebită claritate, creierul lui Eminescu a fost voluminos, circumvoluţiile bogate şi bine desvoltate aşa cum arată orice creier normal, pe drept comparat cu cel al lui Schiller, şi niciodată unul suferind de paralizie generală progresivă.

În ce priveşte meningita localizată de la nivelul lobilor frontali, amintită de G. Marinescu, e vorba de o licenţă nepermisă nici chiar unui mare savant, ori, în primul rând, tocmai lui, nu. De fapt, nefăcându- se examenul histologic pe un simplu examen macroscopic nu se putea pune diagnosticul de meningită localizată la lobii anteriori, aspect inflamator ce nu se vede decât la microscop mai ales într-un caz cronic, aşa cum a fost cel de faţă. Macroscopic se văd îngroşările meningeale, total nespecifice, nu altfel decât simfizele pleurale, de cele mai multe ori semnul unui vechi traumatism sau meningită din copilărie, cum Eminescu ar fi putut avea inclusiv, complicaţii ale otitei de care a suferit.

Avem motive să contestăm descrierea respectivei meningite localizate la nivelul lobilor anteriori (frontali) de către G. Marinescu, deoarece ea urma după un interval de 25 de ani, deci era normal să fie aşa, când între timp savantul avusese timp să vadă multe alte creiere paralitice şi deci să se facă o transmisie automată, total necrorespunzătoare. Nu mă bazez doar pe acest cusur verificat însă psihologic, dar în descrierea rămasă în buletinul de la Academie ni se dă o cu totul altă prezentare, ori ea a fost redactată mult mai aproape de eveniment dacă nu chiar la câteva zile. Redau pasajul în cauză:

Comparându-le între ele cele două emisfere, s-a găsit o greutate mai mare de 25 grame în favoarea hemisferului stâng, care este organul cugetării şi al acţiunii. Circumvoluţiile forntale ocupau ele singure mai mult de jumătate din volumul hemisferelor, indicând, până la un punct, dezvoltarea anormală a regiunilor psihice în favoarea celor senzoriale, motoare şi vegetative. Leziunea anatomo-patologică caracteristiă a maladiei, acea simfiză meningo-cerebrală, acele aderenţe speciale între membrana piamater şi substanţa corticală ocupau două regiuni opuse: partea inferioară a circumvoluţiilor frontale şi extremitatea posterioară a circumvoluţiilor occipitale, pe când cele două ascendente, cele parietale şi temporo- sfenoidale, erau cu totul indemne, fapt ce explică unele fenomene clinice de viaţa, adică delirul şi debilitatea facultăţilor intelectuale precum şi perversiunea facultăţilor instinctive, pe de altă parte lipsa tulburărilor grave ale motilităţii   (contracturi, convulsiuni epileptiforme şi monoplegii) şi lipsa tulburărilor senzoriale (iluziuni şi halucinaţiuni senzoriale).

Am citat descrierea pentru a arăta că meningele lobilor anteriori adică a polilor frontali unde G. Marinescu localizează o meningită, în raportul făcut imediat după autopsie din contră regiunile frontale sunt bine dezvoltate şi normale de unde autorul trage concluzia că acest aspect denotă o desvoltare a funcţiilor psihice faţă de cele senzoriale şi vegetative. Desigur întreaga consideraţie, depăşită astăzi, corespunde epocii localiciste după care până şi delirul trebuie să depindă de un centru cerebral. Totuşi, descrierile ne arată că avem de-a face cu un medic, deci s-ar putea să fie dr. Tomescu deoarece corelaţiile sunt mai mult teoretice, decât practice aşadar citite din afară, exact cum era cazul doctorului internist. Nu-i sigur că nu a contribuit chiar dr. Şuţu, în persoană, dar important este că legă turile semnalate nu au nici o valoare într-o afecţiune psihică aşa cum era aceea a lui Eminescu, mă refer la originea ei endogenă, leziuni de focar nu dau decât regiunile motorii, senzitive şi senzoriale, ori tocmai ele se arată normale ca întreg creierul de altfel. Mai mult, simfizele semnalate în regiunea frontală inferioară şi lobul occipital nu sunt localizate în lobii anteriori, cum le descria Marinescu după 25 de ani, ci se găsesc în regiuni mute din punct de vedere semiologic, centrul vederii în lobul occipital se află pe faţa interioară şi nu pe cea superioară. Atare simfize nu au nici un rol diagnostic pentru paralizia generală, mai mult chiar ependimita granulară considerată drept patognomonică pentru respective boală, astăzi se evidenţiază în alte afecţiuni însoţite de dilataţii ventriculare cornice. Chiar şi proliferarea microgliei în bastonaş, cu prelungiri extrem de lungi bipolare se constată microscopic în encefalitele virale.

Un alt aspect ar fi încă de reţinut. Greutatea creierului în buletinul autopic, presupus, a fi redactat de dr. Tomescu, este de 1490 gr., la Călinescu se reduce la 1400. Dacă ţinem cont că lipsesc cei doi cerebeli, atunci putem spune că greutatea depăşeşte normalul, ori aspectul pledează pentru un edem cerebral tot de origine toxică. Un creier atrofic, modificat prin leziunile sclerozante retractile din paralizia generală, se arată a fi rezistent la edemul cerebral, creşte cu cel mult 50-100 de grame, departe de a atinge greutăţi peste normalul de 1399 gr., cum a avut loc la poetul nostru. Totuşi edemul singur nu e capabil să declanşeze moartea bolnavului, pentru sincopa terminală a fost nevoie de intervenţia factorului miocardic, modificat patologic de altfel, cum am văzut.

Din păcate, nici G. Marinescu nu aminteşte starea ventriculilor sau a semnelor de hidrocefalie externă, pe ultimele din cauza lipsei totale a atrofiei cronice a creierului, de unde nici cei dintăi nu pot fi modificaţi. Dar saventul se înşală atunci când susţine că la nici unul din cei patru oameni distinşi nu i s-a făcut un examen anatomic, ori tocmai în cazul lui Lenau el a rămas exemplar descris (17) chiar dacă pe-atunci examenul histologic nu se aplica în mod current. Merită să-l redă m pe scurt.

Născut în 13 Aug. 1802, Nikolaus Lenau, încă din Oct. 1844 dă semne de grave tulburări psihice ca în mai 1847 să fie internat în Spitalul de boli nervoase Goergen din Oberdoebling lângă Viena, probabil devenit ulterior sanatoriul lui Leidesdorf unde a fost internat şi Eminescu.

Îl consultă o comisie de medici, fiecare cu mari titluri şi i se pune diagnosticul de boală organică a creierului, cu prognoză infaustă iar ca terapie se recomandă reţinerea de la orice metode drastice de tratament. Desigur se face referinţă, în primul rând, la mercur.

De altfel, comparat cu Eminescu, Lenau avea grave tulburări de scris, de vorbire şi o demenţa gravă, suferea de totală dezorientare în timp şi spaţiu, ajunse în stadiul degradat, la o viaţă vegetativă. Desigur, poetul român nu avea nici unul din respectivele semne organice demenţiale, încă o dată se vede greşala comisă de dr. Şuţu, în orice caz se ştia de pe vremea lui Lenau cu aproape 40 de ani înainte că în atare boli nu se aplică terapia cu mercur, interzisă de medici, un postulat pentru ei, din păcate nu şi pentru medicii din Bucureşti. În 23 Aug. 1850 Lenau moare şi i se face o autopsie mai mult decât onorabilă atât prin execuţie cât şi ca document semnat de trei medici în prezenţa medicului său de casă şi a cumnatului. I se găseşte un creier atrophic, de 1133,43 grame şi la secţiune ventriculii puternic dilataţi prezintă şi modificările de ependimită granulară considerate patognomice pentru paralizia generală. În organe se mai găsesc o tuberculoză pulmonară şi o endocardită, asociată, am văzut, cu o paralizie progresivă susţinută de aspectul general şi local, cerebral. Chiar fără examenul histologic, boala organică a creierului e indiscutabilă, rămâne deschisă posibilitatea unei demenţe de altă natură, ca cea presenilă sau tip Pick dar numai ca discuţie pedantă medicală, de altfel ca în cazul lui Nietzsche fie şi marea întunecime neparalitică, susţinută de sora filozofului Elisabeth Förster.

Pentru a ne da seama de stadiul medicinii în acea vreme, corespunzătoare ce cele descries de mine, grija medicilor era să deosebească o psihoză endogenă de una organică, şi ar fi fost de mirare ca dr. Obersteiner să nu se fi priceput să facă acest diagnostic la Eminescu şi să confunde o manie cu o paralizie generală. În acest domeniu, medicii acelor timpuri, neavând probe de laborator, îi întreceau pe cei de mai târziu în diferenţierea respectivelor tablouri, primele, organice, având un prognostic infaust pe când psihoza maniaco-depresivă evolua cu remisiuni, circular deci avea o altă prognoză. Confundarea unei manii ajunsă aproape de o nouă criză cu o demenţă la Eminescu de către doctorul Şuţu e încă acceptabilă, dar în nici un caz tratamentul cu mercur, încă din 1847, cum se vede, la Lenau, interzis de medici, deci exista experienţa ineficacităţii substanţei, având doar un effect toxic.

Interesante sunt părerile medicilor despre paralizia progresivă pe timpul poetului Lenau socotind-o frecventă ca o stare de excitaţie cerebrală la oamenii mari, ea conduce apoi la nebunie. Un altul care a executat autopsia lui Lenau reproşa clinicienilor faptul că nu i-au aplicat bolnavului băi reci la cap, cu efect mai mult decât bine-făcător. Desigur pe vremea lui Eminescu lucrurile au mai evoluat totuşi paralizia generală nu însemna automat şi sifilis. Aş mai aminti că un doctor Heinrich Meckel a pus inima lui Lenau într-un vas de sticlă şi a dus-o în Germania. E un gest de mare veneraţie şi cu deosebit regret constat că nimeni nu s-a gândit să-i păstreze măcar inima lui Eminescu, pentru posteritate. Se ştie, Lenau a cântat moartea, cu un sentiment mult mai german, lipsit de dorul nemângăiet al marelui poet român, totuşi de mari rezonanţe interioare; într-una zice că atunci când îl va lăsa puterea de a scrie poezii şi nu-l vor mai cuprinde flăcările iubirii, moartea să vină să-l ducă repede de tot, ucigându-i trupul. De fapt realitatea s-a arătat mult mai crudă.

Lenau a suferit cam şase ani de paralizie generală sau demenţă organică, timp în care se vede ce modificări grave a prezentat, toate şi clinic şi morfologic au lipsit la Eminescu. Mai mult înca, modificările meningeale se prezentau ca simfize generalizate nu localizate cum le descriu medicii la poetul nostru, total fără semnificaţie patologică.

S-au făcut nenumărate paralele între cei doi poeţi, chiar şi internarea la Oberdoebling era pusă ca un semn de admiraţie a poetului român ajuns acolo unde înainte cu ani Lenau şi-a dus suferinţele. Fie ca această comparaţie între afecţiunile lor total diferite, să fie contribuţia postumă a lui Lenau pentru lămurirea definitivă neparalitică a bolii marelui poet român, ca un semn de preţuire venit şi din partea sa. Nici la Lenau nu s-a putut pune în evidenţă afectul primar, ceea ce nu-i atât de necesar fiindcă, mai ales la cei ce vor face paralizie progresivă, el trece sub forma unei leziuni discrete şi nu e însoţit de erupţii secundare. După cum se ştie Lenau a călătorit în America, a trecut prin multe porturi, dar nici asta nu ar fi un criteriu sigur, deşi boala sa vorbeşte pentru o paralizie generală din toate punctele de vedere. Important, de amintit, odată cu îmbolnăvirea sa psihică din 1844-45, Lenau intră cu adevărat în marea întunecime a paraliziei generale, ceea ce am văzut nu a fost nici o clipă, la Eminescu în afara perioadei de criză din 1883-1884, după care a urmat o perioadă de remisiune cu păstrarea capacităţilor sale creatoare.

În legătură cu Eminescu mort, cu toate legendele sifilidelor de pe faţa lui sau a vreunui erizipel ori ale leziuni traumatice, redăm rândurile Emiliei Humpel, sora lui Titu Maiorescu adresată soţului ei la două zile după moartea poetului Mihai Eminescu regretând evenimentul: “Parcă i-aş avea în faţă cadavrul; trebuie să fi revenit la frumuseţea de altă dată, pentru că o fi dispărut anormala-i grăsime în urma ultimelor suferinţe.” Se cuvine să cinstim această femeie cu atâta dragoste caldă pentru poet, uneori absentă la ilustrul ei frate desigur şi din orgoliul rănit de purtarea poetului când l-a vizitat la Oberdoebling. Poate alta ar fi fost soarta lui dacă în acei ani de mare suferinţă l-ar fi avut lângă el, ca pe un frate mai mare, pe venerabilul critic. Dar oricâtă bună voinţă i-am arăta, sigur şi-a făcut datoria, celălalt ar fi avut nevoie de mai mult. Posibil ca atitudinea să-i fi fost dictată şi de distanţarea sa olimpică, de boală văzută ca o abatere de la starea de sănătate atât de admirată de Goethe, modelul său de sânge şi suflet.

În orice caz, grijile dnei Humpel fac parte din unul din cele mai sublime omagii ce-au putut fi duse bolnavului Eminescu, în acele zile de adâncă îndurerare şi mai ales grea singurătate.

Revenind la G. Marinescu, fără să vreau să ştirbesc din binele lui meritat prestigiu, dar pe de altă parte sunt nevoit să arăt că niciodată nu s-au întrebuinţat datele unui creier normal, pentru a diagnostica o paralizie generală, aşa cum o face savantul în scrisoarea sa, mai sus citată. Din cei patru oameni distinşi amintiţi de el, doi nu au avut sigur paralizie generală progresivă: Nietzsche şi Eminescu, probabil Lenau şi mai sigur Maupassant, totuşi poetul german are o boală apropiată, cu aceleaş i aspecte şi încadrări nosologice. La atare cazuri analiza nici nu mai prezintă interes patografic, studiile devin merituoase, atunci când pot contribui la aprofundarea personalităţii şi operei unui geniu, cum a procedat R. Richter împotriva diagnosticului pus de Moebius de paralizie generală progresivă (pgp) la Nietzsche şi alături de el aş dori să se înscrie şi al meu, în legătură cu boala şi moartea lui Eminescu.

Personal mărturisesc deschis l-aş fi iubit pe Eminescu tot atât de mult şi sifilitic şi alcoolic. Pentru Baudelaire şi Maupassant nu mi-a scăzut admiraţia, faţă de marea lor operă numai fiindcă de amândoi se susţine aproape cert, că au avut lues. Dar de ce să-i atribuim unui geniu ca Eminescu o boală pe care nu a avut-o şi pornind de la ea să-l punem sub marea întunecime de care nu a suferit niciodată şi în acest fel să-l înmormântăm cu şase ani mai înainte de a fi făcut-o medicii, din marea lor neştiinţă.

În cele de faţă m-am trudit să arăt adevărul despre boala şi cauza morţii poetului Mihai Eminescu, cei ce-l vor refuza înseamnă că  se complac în fantezii, preferă realului iluzia unei descrieri, oricât de frumoasă, neconformă cu subiectul dat, pur şi simplu inventată.

Subliniez faptul că în cercetările mele m-am condus exclusive după document, în acest sens mi-am dat silinţa să ajung la înţelegerea hermeneutică a faptelor oferite. Trebuie să recunosc, nu de la Dilthey, nu de la discutate analiză poetică a lui Heidegger plecată de la versuri disparate ci am învăţat să mă călăuzesc în cele dintâi, după actul concret numai prin el, după ce se primeşte comprehensiunea unui adevăr anumit, se poate dezvolta forma frumoasă, şi o viziune proprie. Acest principiu mi l-am însuşit de la regretatul meu profesor de literatura română al facultăţii din Cluj, D. Popovici. De fapt, rostul i l-am pătruns mai târziu, mi l-au oferit viaţa şi criteriul ştiinţific, esenţial după Heidegger şi nu strict pozitivist. Întâmplarea face ca independent de profesorul meu să-mi fi fundamentat părerea despre G. Călinescu pe textele sale din Istoria literaturii române de la origini şi Viaţa lui Mihai Eminescu, dar şi din altele, de-a dreptul conformă cu cercetarea hermeneutică, neinfluenţată de monumentele ridicate lui între timp. Mă bucură să pot aminti acuma, în 1992 când am vizitat ţara după un interval de aproape 20 de ani de absenţă, am descoperit cursul tipărit al profesorului D. Popovici ţinut în anul şcolar 1945-46, când încă nu i-am fost elev, despre Călinescu văzut în calitatea sa de exeget eminescian şi de istoric literar (39, 40, 41). Îl recomand spre lectură fiindcă în el se recunoaşte harul de romancier al lui Călinescu, ori în această calitate sacrifică cel mai elementar adevăr pentru un motiv ce-i pare frumos, impresionismul său exprimând de fapt o absolută subiectivitate. Împărtăşesc, fiindcă e adevărată, prezentarea fostului meu profesor şi dacă am amintit-o aici e din cauză că am fost nevoit să tratez, după aceste criterii, biografia călinesciană despre Viaţa lui M. Eminescu, unde sifilisul poetului apare ca o simplă figură de stil, aşa-l vedea criticul vânjos şi animalic, fără să gândească, mai departe, la consecinţele pe care le poate avea, o atare viziune imaginată. În numele adevărului m-am ridicat împotriva ei şi nu voi ceda în nici un chip. Când scrii o biografie trebuie să uiţi de tine şi să prezinţi eroul aşa cum a fost nu cum vrei tu să fie dacă ai pretenţii că faci istorie literară şi nu simplă biografie romanţată.

Paradoxul lucrării călinescirnr stă tocmai în faptul că atâta cât a putut, luându-se după documente, doar a promis solemn să nu facă literatură, conţinutul ei aduce argumente contra diagnosticului de paralizie generală, termenii de lues, sifilis jucând în sângele poetului, sună fals na nişte brelocuri ce încarcă de prisos un ansamblu, îi declanşează în mod strident alămurile când trebiua să respecte profundal adaggio.

Desigur documentul nu împiedică libertatea de creaţie, dimpotrivă, îi asigură adevărata permanenţă, raportul cu necesitatea trebuie păstrat, fără el refuzi autenticul suflu al vieţii. Numai prin acordul fanteziei libere cu necesarul destinului impus de-afară, se poate ajunge la lumina cea clară de pe vârfurile adevărului, în aceeaşi măsură şi ale frumosului şi ale binelui.

Mergând pe acest drum am dorit să răspund în primul rând adversarilor mei, care m-au declarat duşmanul marilor valori româneşti, în numele unui conservatorism atât de caracteristic românilor, făcător de idoli chiar şi falşi.

Am ştiut de la început că misiunea mea va fi grea de tot, dar nu m-am aşteptat la o aşa rezistenţa la dialogul obiectiv, lipsit, se înţelge, de resentimente.

Nu voi răspunde atacurilor nedrepte, dar mi s-a reproşat până şi preocuparea de boala lui Eminescu, atunci când d-rul Nica prin cartea sa a lămurit-o, prin urmare, literaţii sunt de accord că marele nostru poet naţional nu a avut sifilis. Desigur un subterfugiu, a mă lovi pe la spate, fără nici un argument, cât de cât acceptabil. Totuşi acestei obiecţii o să- mi iau libertatea să-i răspund, nu pentru a diminua din valoarea cărtii doctorului Nica, ci pentru a o completa, adică să-mi susţin propriile contribuţii, necesar să fie deschis amintite fiindcă ele, la urma urmelor, duc mai departe ceea ce a început dr. Nica şi corijează multe din scăpările sale, nu lipsite de importanţa lor. În primul rând cer să nu se uite că am pregătire de neuropatolog şi nimeni nu poate să-mi conteste această calificare, mai ales cu brutalitatea arătată faţă de exegetul eminescian şi poetul ce sunt. Dar pe aceştia nu-i pun în discuţie odată ce nu urmăresc să intru în literatura românească de astăzi, voi merge pe drumul exilului meu până la capăt.

Dar acuma e vorba de boala lui Eminescu pe care nimănui nu-i este permis să o ieie în deşert, indiferent de numele ce-l poartă ori de orientarea sa de clan. Prin urmare nu cer decât obiectivitatea elementară, respectful faţă de document şi adevăr!!!

Meritul mare al cărţii doctorului Nica îl constituie izvorul de documentare şi exhaustivă informare pusă la îndemâna cititorului, prin respectivele însuşiri se înscrie printre cele mai bune cărţi scrise vreodată despre viaţa şi mai ales boala lui Mihai Eminescu, marele nostru poet.

Lucrând şi eu, în paralel cu dânsul, în legătură cu elucidarea diagnosticului bolii lui Eminescu, subliniez, ca specialist în domeniul afecţiunilor cerebrale, valoarea concluziilor sale, bazată strict pe documentele ce i-au stat la dispoziţie, nu chiar puţine, că marele poet a suferit de o psihoză maniaco-depresivă, deci nu a fost luetic, nici atâta paralitic general, boală dată de localizarea spirochetei pallida în ţesutul nervos pe care-l distruge, clinic evoluând cu fenomene deficitare, total absente la Eminescu.

În cele următore, după nenumăratele elogii aduse lucrării d-rului Ion Nica, provocat şi de intervenţiile nepotrivite ale unor literaţi, am să-i arăt şi unele grave deficienţe. Elucidându-le în lumina adevărului, consider că nu voi face decât să relev părţile valabile şi deci inatacabile ale cărţii sale.

Dr. Nica desigur arată un curaj ce-l cinsteşte când infirmă sprijinit de date clare şi distincte, pentru a mă referi la cartezianismul lor metodic, diagnosticul de paralizie generală pus de savantul, cu renume internaţional G. Marinescu. Das stăpân pe un atare diagnostic, nu-l valorifică în continuare, încât se limitează doar la perspectiva sa medicală. În această direcţie confirmă pe literaţi cu teoria lor asupra poeziilor compuse de poet în perioada îmbolnăvirii drept reproduceri mecanice din memorie. Din păcate, fără contribuţii la subiect, adică, aşa cum a făcut-o în cazul altor aspecte şi lămuriri biografice susţine o teorie, limitată, după propriile mele cunoştinţe, fără un specific eminescian. Fiindcă nu se va găsi un al doila caz de paralizie progresivă să fie capabil în perioada de stare a unei afecţiuni atât de grave să posede o memorie mai mult decât extraordinară. Obişnuit ea este alterată în mod evident de la începutul afecţiunii paralitice, având şi tulburări organice de vorbire şi scris, cum nu le-a prezentat Mihai Eminescu. Prin urmare, deşi avea un temei să o facă, dr. Ion Nica nu infirmă cu nimic “mare întunecime” creatoare a poetului între anii 1883-1889.

Iată prima mea contribuţie . Pe lângă demonstrarea aceluiaşi diagnostic de boală psihică endogenă de tipul maniei-depresive, am tras concluzia ce se impunea, să se arate că Eminescu nu a suferit de o mare întunecime, deci a fost în continuare capabil de creaţie şi muncă lucidă. În acest sens în sprijinul meu ştiinţific vine cazul lui Hoelderlin, care ca schizofrenic cronic a putut să scrie unele din cele mai frumoase poezii ale literaturii germane, concurând chiar după Heidegger şi Jaspers, tronul de până acum, al lui Goethe. Dar pe lângă acest caz, ce poate fi considerat execpţional, mai există zecile de observaţii publicate de medici, dintre ei se remarcă, citatul Prinzhorn cu ale lui cazuri de bolnavi psihici cronici, pensionari ai ospiciilor de nebuni, autori de opera artistice în domeniul picturii şi sculpturii, recunoscute ca atare de criticii şi istoricii de artă modernă. Prin multitudinea cazuisticii, psihiatria de astăzi acceptă nu numai capacitatea creatoare a psihoticilor cronici, să nu mai vorbesc de cei aflaţi în remisiune aproape totală ca poetul nostru, dar a declarat drept ştiinţifică teoria critic paranoică a lui Salvador Dali, care susţinea că pe el l-au scăpat de nebunie arta şi soţia lui Gala.

Revenind la Eminescu există astăzi studii fundamentale aparţinând lui A. Bhose, Al. Oprea, matematicienilor de prestigiu Octav Onicescu şi Aurel Adamescu, exegetului Marin Bucur, asupra cărora am insistat în paginile anterioare. Toate aduc contribuţii de netăgăduit în favoarea păstrării de către poet a unei lucidităţi cum nu mai un creier intact o poate avea şi asta bineînţeles în anii dintre 1883-1889, în epoca denumită de literaţi drept “marea întunecime” din viaţa necreatoare a lui Mihai Eminescu.

Mergând pe acest drum, personal susţin menţinerea puterii creatoare ca poet, bazat pe creaţii ca De ce nu-mi vii, Kamadeva, La steaua, 55 de versuri intitulate Dalila care vor figura în Scrisoarea a V-a publicată postum. Acestora li se mai adaogă două exepţionale traduceri de nivelul operelor sale originale, cum e o schiţă după Mark Twain şi piesa Lais de Augier, tradusă în germană de K. Saar, căreia Eminescu i-a dat forma nemuritoarelor sale Scrisori, prezentând astfel o exemplară continuitate şi în creaţia sa poetică.

În acest context, dr. Nica nu numai că menţine mitul fals al “marei întunecimi” dar reuşeşte să-şi pună la un moment dat în nepermisă discuţie diagnosticul de psihoză maniaco-depresivă. Am arătat-o mai înainte, când acceptă diagnosticul de epilepsie a d-rului Popazu, deşi simptomele pot să fie de epuizare fizică, după călătoria lungă până la Oberdoebling şi mai ales când aminteşte, fără să combată diagnosticul greşit al medicilor din Iaşi, etichetând drept afazie motorie, semn de gravă lezare a creierului, un baraj depresiv, simptom de psihoză fără substrat lezional cerebral. În acest sens repetă chiar că din 1887 poetul prezintă simptome de demenţă, aliniindu-se, nejustificat de psihoza poetului, părerilor lui Titu Maiorescu si ale dr. Şuţu care astfel i-a aplicat o terapie cu mercur neindicat, cu efecte fatale.

Doctorului Nica i-a scăpat tabloul adevărat psihotic prezentat de poet. În 1883 a avut o mare criză urmată de remisiune aproape completă, în cursul căreia s-au păstrat unele note depressive pe când cele maniacale îi deveneau evidente după consumul cu alcool. Acesta e tabloul urmat monoton în anii de boală dintre 1883-1889. Nu avem dovada certă că la Mănăstirea Neamţului, dupa o vindecare atât de rapidă, ar fi suferit o criză propriu zisă, nici chiar la internarea din 1889 în Februarie, nu au existat alte simptome, după cum aflăm din descrierea chiar a doctorilor Vineş, Şuţu, Petrescu şi probabil Tomescu. Şi acum, ca în 1886, cauza internării au fost simptomele maniacala, prin ele socotit ca un tulburător al ordinei publice, mai ales cinstitele cucoane se considerau jignite de cuvintele şi unele gesturi ale poetului.

Respectivul tablou constituit din aceleaşi simptome nu au dus la demenţă, lucră rile ştiinţifice din acea perioadă sunt etichetate de matematicieni drept ale unui om cu certe cunoştinţe în domeniul respectiv. Pentru medic tabloul este de-acum stabilit, mereu acelaşi, bine precizat, nu se schimbă de la o zi la alta cum ne dă impresia dr. Nica, atunci când citează o dată pe un trecător atestând normalitatea poetului, ca altădată să citeze păreri total discutabile, chiar dacă e vorba de tânărul Iorga, declrându-l nebun de-a binelea.

În felul prezentat, diagnosticul pus de dr, Nica rămâne până la urmă unul oarecare, nu demonstrează necesitarea însuşirii lui după principiul logic al tertiusului exclus. Nu mai există nici o îndoială, realitatea demonstrează că Eminescu a trăit 39 de ani nu 38 după Al. Oprea, cum Hoelderlin 73 nu 32, vârstă la care s-a îmbolnăvit, dar fără să treacă într-o mare întunecime, atribuită total nemotivat ştiinţific lui Mihai Eminescu.

Dr. I. Nica, în continuare arată, bine susţinut, că ulcerele de la picioarele poetului nu puteau fi de natură sifilitică, ci corespund unei ectime infecţioase nespecifice survenită la oameni ce trăiesc în condiţii precare şi Eminescu, sigur, a fost un atare om.

Cu această ocazie aş mai aminti că în general nu s-a precizat că luesul are o evoluţie în trei faze, uneori posibil în patru stadii, dar nu obligator, cum ar fi paralizia generală progresivă (pgp) diagnosticată la poet. În acest tablou nosologic există o lege fundamentală, odată ce-ai trecut de un stadiu nu poţi să te mai întorci la el, nu poţi să-l faci a doua oară, altfel spus, eşti sigur că nu mai ai sifilis doar atunci când îţi mai apare odată afectul primar, postulatul venerologilor chiar şi după ce s-a introdus medicaţia cu arsen. Astfel, conform datelor respective, poetul nu putea să aibe, cum scriu unii literaţi, sifilide pe tot corpul răspândite, atunci când acestea fac parte din stadiul II al bolii,  pgp-ul, fază în care se presupunea că se află poetul constituie complicaţia quaternară tardivă, finală. Faptul că localizările nervoase luetice se asociază atât de rar cu leziunile cutanate au determinat pe Levaditti, un mare specialist al acestei boli, să descrie două feluri de spirochete, una neurotropă şi alta cutanată. Nu s-a acceptat teoria duală a spirochetei totuşi rămâne faptul rarei asocieri dintre determinările cutanate şi cele nervoase. Desigur joacă un rol important capacităţile de rezistenţa şi de apărare imunologică a organismului, pe acea vreme inclusiv până la al doilea război mondial, fără posibilităţi de cercetare, iar mai târziu, boala, mai ales paralizia generală, a dispărut pur şi simplu datorită penicilinoterapiei.

Leziunile de la picioare, la Eminescu, au apărut în 1880, pentru prima dată, ori dacă el s-ar fi aflat în perioada primelor semne paralitice, atunci greu se poate admite apariţia concomitentă cu pgp-ul a unor manifestări terţiare ca ulceraţiile respective. În mod mai rar există asocieri între sifilisul quaternar, tabesul şi cel terţiar, insuficienţa aortică sau gomele, dar apariţia lor nu e concomitentă, cele viscerale apar mai devreme decât cele quaternare. De altfel, acestea din urmă fiindcă apar mult mai târziu, după o incubaţie până la 20 de ani, mai poartă numele, mai ales în literatura germană de complicaţie metasifilitică terminologie neacceptată, în general, din cauza confuziei la care duce, acel meta îndepărtând de la originea sifilitică.

Dr. Nica evită, nu ştiu din ce cauză, să insiste asupra descrierii pgp-ului şi lues-ului nervos, face lungi pretractări sub formă de prelegeri în legătură cu psihozele endogene, în primul rând mania şi acordă prea puţină atenţie obiectului pus în discuţie, cum sigur este sifilisul cerebral, atribuit poetului, în toate formele, până şi cel congenital declarat ad-hoc, drept ereditar pe linie de mamă. Nu m-am oprit asupra lui în cursul studiului de faţă, fiindcă dgs. diferenţial l-am făcut într-altă parte şi în mod principial nici nu vine în discuţie, din nici un punct de vedere.

Nai tulbură în cartea doctorului Nica întrebuinţarea noţiunii de psihopatie pentru psihoză, când prima în lexic medical are un cadru nosologic complet diferit şi interesează tineri cu tulburări caracteriale, nimic mai mult. La fel deranjează pe specialistul medic, etichetarea incontinenţei urinare drept un fenomen de suferinţă renală, când el reprezintă o tulburare de micţiune de origine în vezica urinară sau accesoriile ei, inclusive nervoase.

Cu această ocazie aş mai sublinia că diagnosticul de psihoză nesifilitică la Eminescu nu este unul nou (42) [nota 6], dacă el a fost reluat se datorează înlocuirii sale tot mai insistente cu cel de sifilis nervos, baza “marei întunecimi”.

Psihoza maniacală nesifilitică a fost susţinută de Maiorescu, cât şi de toţi medicii până la cei din Iaşi şi cel din Botoşani, dr. Iszak. Am arătat de ce avem indicii sigure că medicii vienezi, nici dr. Obersteiner, nici dr. Notnagel, nu s-au gândit la o complicaţie sifilitică, ci la o “boală a minţii” adică psihoză maniacală.

Despărţirea noastră, a mea de dr. Nica, de fapt ia direcţii deosebite atunci când tratăm cauza morţii poetului, şi anume dânsul recurge la termenul de pseudoparalizie, provocată la Eminescunu nu de spirochetă, ci de streptococ. Pentru a se înţelege erorile săvârşite şi în consecinţă divergenţele dintre noi, sunt nevoit să mă refer întâi la conţinutul noţiunilor întrebuinţate de dr. Nica, dând dreptate filozofilor că toate clarificările sau neînţelegerile dintre doi oameni ce stau în dispută, se datorează în primul rând nelămuririi conceptelor, criterii valabile, de altfel, în orice ştiinţă.

Când am avut ocazia să stau de vorbă cu dr. Nica i-am spus de tot sincer că în loc să ia contactul cu psihiatrul englez Slater, autorul unei interpretări eronate asupra bolii lui Schumann, ar fi fost mult mai spre interesul său să consulte tratatele de specialitate neuropatologică, pentru a-şi lămuri conceptele de bază, întrebuinţate în ele, astăzi.

În primul rând, în pseudoparalizia generală din 1887, presupusă de a fi prezentată de Eminescu, de fapt un baraj depresiv fără substrat anatomic, nu a putut să joace nici un rol streptococul, prin simplul fapt că el nu produce leziuni cronice în creier. Sunt descrise microabcesele în boala lui Osler (endocardita lentă) sub forma unor leziuni anergic, subacute, dar ele nu dau simptome clinice, boala e dominată de grava îmbolnăvire a cordului. Se admite, în general, rolul principal jucat de streptococ în leziunile reumatice, dar acestea cu toate eforturile medicilor, belgieni şi sovietici ruşi, nu au putut fi evidenţiate în creier. Iată de ce poetul nu putea să prezinte simptomele unei pseudoparalizii generale în 1887, în primul rând fiindcă streptococul nu dă leziuni de encefalită cronică, deci nu intră în discuţie diferenţială cu o paralizie generală sifilitică, aşa cum ne sugerează autorul.

Dar dacă problema pseudoparaliziei cornice rămâne deschisă în cartea d-rului Nica, el nu numai că nu o abendonează, dar o întrebuinţează în continuare pentru a explica moartea poetului, deci de data asta ca un factor acut de îmbolnăvire.

De-acum, dacă pseudoparaliza generală e o noţiune clinică, mai departe dr. Nica I. consideră că la baza ei, anatomice stă o periencefalită luând punct de plecare, spre regretul nostru, descrierea şi vocabularul autorului buletinului rămas la Academia română nesemnat, se bănuieşte dr. Tomescu, conceput în anul 1889.

Dar greşelile doctorului Nica de-acuma sunt mai mult decât evidente. Termenul de pseudoparalizie generală [nota 7] e unul vechi, de pe vremea când nu se cunoştea etiologia sifilitică a paraliziei generală progresive adoptându-se o clasificare anatomo-patologică. Astfel s-a observat că la acelaşi diagnostic clinic de paralizie g. progresivă se pot deosebi două forme anatomo-patologice: prima însoţită de tulburări manifeste inflamatorii, cu distrugerea celulelor nervoase, deci o meningo-encefalită floridă şi alături de ea o pseudoparalizie g. progresivă în care se găsea o inflamaţie discretă perivasculară cu o reacţie glială, uşoare infiltraţii şi în meninge, cu respectarea celulelor nervoase din această cauză numită periencefalită, baza morfologică a pseudoparaliziei generale.

Iată o clasificare de ocazie, fiindcă după elucidarea paraliziei generale, propriu zis pseudoparalizia nu numai că nu avea nici o legătură cu ea, dar conţinutul ei se preciza tot mai mult prin descrierea unor alte boli demenţiale nesifilitice, dar cu substrat organic, cum ar fi demenţele presenile, ori senile, encefalite virale, boala lui Iacob-Creutzfeldt şi altele. Iată din ce cauză motivarea de pseudoparalizie a ieşit total din uzul medical, nu se mai găseşte de mult în nici un tratat, paralizia generală a primit un cadru nosologic bine precizat la fel ca bolile ce se confundau, până atunci, cu ea.

Acelaşi fenomen are loc şi cu zisa periencefalită şi ea dispărută fără urmă din vocabularul patologilor şi clinicienilor deoarece nu reprezenta altceva decât o inflamaţie discretă reactivă la un proces, în parte destructiv al substanţei cerebrale. O atare inflamaţie nespecifică, fără rol diagnostic, poate apărea în diferite intoxicaţii, demenţe senile, presenile şi alte boli degenerative, tumori, ramolismente, ele au format conţinutul total nefondat al zisei pseudoparalizii. Ca să se vadă până unde poate ajunge o stare de inflamaţie reactivă, amintim că în scleroza în plăci până astă zi se discută dacă factorul prim al bolii îl constituie distrugerea mielinei (mielinoclasie) sau procesul inflamator alergic, demielinizarea fiind secundară. Nimănui însă nu i-ar trece prin minte să numească atari manifestări patologice, periencefalite.

Noi nu mai vorbim astăzi, ca doctorul Tomescu sau Şuţu, despre o paralizie generală al cărei agent pathogen e nu numai sifilisul, dar şi alcoolul şi excesele intelectuale ori să le diferenţiem pe acestea din urmă în pseudoparalizii generale cu periencefalită de origine streptococică.

Nu ne putem însuşi nici limbajul celebrului Obersteiner care la congresul mondial de neurology din Moscova (1894) în şedinţa prezidată de G. Marinescu, în etiologia tabesului, discută pe lângă intervenţia sifilisului şi a blenoragiei.

Astăzi cunoaştem bine paralizia g. progresivă, astfel că ne aflăm în drept să corectăm diagnosticele neclare făcute pe acea vreme, sub diferite numiri ca pseudoparalizie generală, periencefalită, de fapt tablouri astăzi bine delimitate, atât clinic, cât şi morfologic. Ori întrebuinţând termeni perimaţi, dr. Nica ne provoacă cele mai drastice critici aşa cum i-am acordat pentru alte merite, elogiul nostru, ambele total justificate.

Pentru a nu rămâne în aer cu formularea sa, se va referi la două aspecte din istoria bolii Eminescu, în primul rând la erizipel, acesta de natură streptococică.

Am arătat de ce respectivul erizipel rezolvat în câteva zile, de fapt a fost un eritem medicamentos, consecinţă alergică provocată de tratamentul mercurial trecut, total neobservat.

Suntem nevoiţi astfel să admitem existenţa unui erizipel supra acut, ca evoluţie în timp, fără febră, fără modificări a stării generale, deci total benign. Totuşi cu dreptate dr. Nica semnalează deosebita periculozitate a erizipelului manifestată prin diferite complicaţii, mai ales atunci când leziunea e localizată la faţă ca: meningita purulentă, inflamaţia sinusurilor venoase cerebrale cât şi fenomene septicemice generale. O complicaţie acută septicemică e şi endocardita vegetantă, dar după cum se stie nu s-au găsit patologic nici în corp, nici la nivelul sistemului nervos modificări în sensul unei septicemii streptococice. Pe lângă toate există o nepotrivire între tabloul clinic şi eventualitatea apariţiei complicaţiilor, odată ce din primul putem deduce scăzuta patogenitate a streptococului în cazul dat, de fapt inexistenţa sa, cum am arătat în cele anterioare.

Pe dr. Nica nu-l tulbură aceste aspecte importante pentru diagnostic, fiindcă el caută periencefalita aşa zisei peudoparalizii progresive generale şi exclamă ca Arhimede, un puternic Eurika, în momentul când descoperă în scrisoarea lui G. Marinescu, relatând despre boala poetului, descrierea ca leziuni microscopice a unei meningite localizate la nivelul lobilor anteriori, pe care o poate considera nu de natură sifilitică dată de spirochetă, ci de streptococ. Mare, mare eroare, susţinută de o greşală de tipar, cum am arătat în altă parte, dar amintesc încă o dată, în scrisoarea savantului s-a strecurat o greşală de tipar – nu e vorba de leziuni microscopice, ci macroscopice, astfel că amintita meningită localizată la lobii anteriori (polii lobilor frontali) n-a existat în buletinul redactat imediat după autopsie, în acea regiune. Macroscopic ele corect se numesc aderenţe meningeale şi nimic mai mult, procesul inflamator îl dă doar microscopul ori acest examen n-a fost efectuat.

E cel puţin curios, dr. Nica, după ce infirmă diagnosticul profesorului Marinescu de paralizie generală tot bazat pe prezentarea sa, se consideră în drept să vorbească de o pseudoparalizie, ceea ce înseamnă, nici mai mult nici mai puţin, decât clinic o demenţă paralitică de altă origine decât cea sifilitică.

Iată cum dr. Nica se întoarce nu numai la G. Marinescu, dar îşi contestă propriul diagnostic, odată ce între pseudoparalizia generală şi adevărata paralizie generală deosebirea nu este decât de cauză, nu şi de tablou clinic, o periencefalită în sine e o inflamaţie discretă, etiologia se impune căutată în altă parte, în bolile organice cerebrale, de fapt, isolate mai târziu.

Trecând peste atâtea inadvertenţe să rămânem la partea pozitivă a lucrării şi să-i reţinem diagnosticul de psihoză endogenă maniaco-depresivă la Eminescu, total diferită de o paralizie generală.

Psihoza nu a intrat în demenţă, poetul nu a avut, cum arătăm, niciodată tabloul unei paralizii generale ori a unei alte boli organice a creierului, evoluţia clinică s-a complicat după administrarea injecţiilor de mercur, cu simptomele clasice ale unei intoxicatii hidrargirice, de altfel în parte semnalate şi de dr. Nica, dar fără să le dea prea mare importanţă. Deş i tulburările ca tremurături şi ataxie atunci când apar într-o intoxicaţie cu mercur, bolnavul este pierdut, mai devreme sau mai târziu. Tot simptome de intoxicaţie cu mercur sunt şi scurtele sincope cardiace descrise de internistul Tomescu, ele dovedesc leziuni grave ale cordului, găsite de-altfel la autopsie.

Prin urmare, nici complicaţia ultimă a bolii poetului nu are vreo legătură cu paralizia generală, nici atât cu o pseudoparalizie generală, termen cu totul depăşit, ci se datorează unei îmbolnăviri iatrogene provocată de medici prin tratamentul lor inadecvat, dar şi periculos prin acţiunile sale toxice.

Pe această cale devine clară şi cauza mortii poetului, intoxicaţia cu mercur, şi trebuie din spirit ştiinţific să o susţinem oricât ne-ar durea respectivul sfârşit, cauzat de neştiinţa celor ce l-au tratat, căci încă o dată o scriu, nu poate fi apărat în numele adevărului un psihiatru care aplică un tratament fără să cunoască urmările sale fatale, cum e cazul d-rului Şuţu, responsabil postum de moartea lui Eminescu.

În concluzie 1.:

Prin studiul meu patografic, bazat strict pe documente şi interpretarea lor hermeneutică adică fără să ţin seama de alte împrejurări de ordin extern, neştiinţifice, reiese demonstrat că marele nostru poet, Mihai Eminescu a suferit de o psihoză maniaco-depresivă, lipsită de substrat anatomic, numită şi endogenă. Prin urmare nu a avut lues, deci nici paralizie generală progresivă ori altă formă a respectivei îmbolnăviri.

În concluzie 2.:

Aşadar, între anii 1883-1889 nu a prezentat o “mare întunecime”, boala psihică nu i-a alterat capacităţile creatoare, s-a bucurat de o luciditate caracteristică unui creier normal. Nu există nici o baza ştiinţifică să explice activitatea sa poetică din timpul bolii ca o simplă reproducere mecanică din memorie a versurilor scrise înainte de 1883.

Poezii ca De ce nu-mi vii, Kamadeva, La Steaua, 55 de alte versuri intitulate Dalila din timpul bolii şi adăugate la cele din manuscrisele aflate în posesia lui Titu Maiorescu au constituit postum publicata Scrisoare a V-a, sunt mărturii greu de înlăturat, care, toate, susţin păstrarea puterii sale creatoare şi în timpul “marei întunecimi”. Desigur mai adăugăm traducerile sale de mare calitate, ca o schiţă presupusă a fi a lui Mark Twain, dar nu-i exclusă paternitatea eminesciană şi piesa Lais de Augier, tradusă în germană K. Saar. Ultimei dându-i forma scrisorilor din anii 1881, dintr-o simplă tălmăcire în versuri reuşeşte o capodoperă cu adevărat eminesciană, depăşind pe ceilalţi autori, dar înscriind-o în marea sa tradiţie demonstrează şi continuitatea, neatinsă de boală a creativităţii sale. Lais e datat cu anul 1888, nu există nici o îndoială asupra acestei realităţi, P. Creţia confirmă data şi el, decisivă pentru a ne apăra definitive teza.

Despre inexistenţa unei “mari întunecimi” în perioada bolii la Eminescu pledează şi alte studii, prin care se demonstrează luciditatea poetului ca om de ştiinţă. Astfel A. Bhose, comentând studiile sanscrite ale poetului, subliniază faptul că în anii 1884-1886 cunoştinţele sale au atins nivelul unui specialist, cele dinainte de boală purtând amprentele unui amator, începător. Să nu uităm că avem de-a face cu o cunoscătoare a respectivei limbi. Mai departe Octav Onicescu şi Aurel Avramescu, matematicieni de valoare, cercetând manuscrisele eminesciene în materie, majoritatea concepute în timpul bolii, unele chiar în Februarie-Martie 1889, ajung la convingerea că poetul avea cunoştinţe fundamentale în specialitatea lor, calculele lui nu sunt producţii “de dement” ci ale unui om lucid, în stăpânirea capacităţilor sale de a realiza un studio ştiinţific. La aceste contribuţii trebuie să adăugăm şi articolul lui Al. Oprea despre omul de ştiinţă Eminescu. La fel şi cel al lui Maria Bucur privind corespondenţa lucidă a poetului din timpul bolii.

În concluzie 3.:

Cauza morţii poetului reiese din studiul obiectiv al aceloraşi documente, mult mai numeroase, în acelaşi timp semnate de medici. Din raportul d-rului Vineş, publicat mai târziu pe notele avute din 1889 ca şi medic curant al poetului în sanatoriul dr. Şuţu, cât şi raportul medico-legal întocmit de acelaşi dr. Şuţu şi dr. Petrescu, alături de care trebuie amintit buletinul aflat nesemnat la Academie probabil aparţinând internistului dr. Tomescu, ultimul valoros şi pentru datele autopsiei, putem constata că la internare (1889) Eminescu nu a avut decât discrete simptome maniacale şi depresive, deci de natură psihică, subliniindu-se chiar lipsa fenomenelor organice de altă natură, aspect ce înlătură hotărâtor posibilitatea unei paralizii generală progresive. În spital, cam de la sfârşitul lunii Aprilie, începutul lunii Mai poetul prezintă tot mai accentuat, tremurături ale membrelor, gurii, limbii şi o ataxie, situaţia psihică se complică şi ea cu un delir, totuşi, însoţit de momente de luciditate, aşa cum o descriu unii vizitatori. Şi în această stare se poate face diagnosticul diferenţial cu o paralizie progresivă în stadiul ei final (Bacaloglu) tocmai prin prezenţa remisiunilor fie şi scurte, niciodată presente la un paralitic a căruri substanţă cerebrală este total distrusă, în respectiva fază finală.

Decisiv ne vine în ajutor dr. Vineş, oricât simptomele sunt de caracteristice pentru intoxicaţie, când scrie că bolnavilui i s-au administrat injecţii cu mercur.

Poetul era sensibilizat din perioada fricţiunilor cu mercur de la Botoşani, pentru declanşarea gravelor simptome de intoxicaţie inclusiv sincopa cardiacă, pe bază alergică, ar fi fost suficiente una sau două injecţii într-a doua fază, totuşi avem dovada că s-a făcut o întreagă cură de tratament de unde agravarea simptomelor şi sfârşitul poetului prin sincopa cardică descrisă de d-rul Vineş, martorul apropiat al evenimentului.

Nu există, nici din simptomele bolii nici din cele descrise la autopsie, motive ştiinţ ifice să acceptăm traumatismul cranico-cerebral ca şi cauză a morţii poetului, mai ales că o atare situaţie nu ar fi putut fi muşamalizată, autopsia decurgând de-a dreptul ca un act public în prezenţa nu numai a oficialităţilor, dar şi a ziariştilor.

Cu această ocazie insist asupra unui aspect important. Nici dr. Iszak, nici ceilalţi medici ieşeni, care au indicat greşit tratamentul cu mercur, nu pot fi incriminaţi de sfârşitul poetului. Explicarea o găsim în faptul că ei cunoşteau complicaţiile terapiei cu mercur şi au ştiut să se oprească la primele semne toxice şi astfel să prevină catastrofa. Am descries de-aproape atitudinea doctorului Iszak, mai mult decât deontologică, atunci când, confruntat cu diagnosticul medicilor vienezi, deşi convins că are dreptate a suspendat cura de mercur. Interesant că dr. Vineş, după atâta timp, nu pune în discuţie intoxicaţia cu mercur, poate fiindcă intervenţia unui atare factor e trecută systematic cu vederea de câtre medici, înca şi în timpurile noastre.

Sigur, a avut o importanţă diagnosticul aprioric al “marei întunecimi”, astfel că medicii s-au concentrat asupra paraliziei generale, chiar şi atunci când o combinau cu o schizofrenie (C. Vlad, 52) sau alţii până în zilele noastre o consideră, cu nimic justificat drept un sifilis congenital.

S-a luat în considerare iar numele celebre ori, G. Marinescu în acest context e întrecut de medicul anonim V. Vineş prin descrierea sa, amintind şi injecţiile de mercur.

În orice caz nu e misiunea mea să stabilesc de ce mi-a venit chiar mie rolul să elucidez problema cauzei morţii lui Eminescu, luând în considerare în primul rând documentul şi nu omul care-l scrie. Aceasta e calea adevărului, singura metodă valabilă, de altfel nu întâmplător Eminescu se întreabă unde poate găsi cuvântul să exprime adevărul, iar Heidegger descoperă esenţa Poeziei nu în frumos, ci în Adevăr.

1997

Note

[1]    E un lucru bine cunoscut în practica medicală, cel mai ades, boala zisă atipică, aparţine unui cadru nosologic nou. Aş cita, dintre atâtea exemple, lucrarea din anii lui `30, a marelui neuropsihiatru şi neuropatolog, în accepţia modernă a cuvântului, W. Spielmayer, în care ni se prezintă, detailat, două cazuri de scleroză în plăci atipice, apărute la bolnavi cu ftizie, decedaţi în urma afecţ iunii respective (ftizie însemna tuberculoză consumptivă). Ulterior, apropiat de zilele noastre, s-a demonstrat că leziunile nu au legătură cu scleroza în plăci, nici chiar atipică, ele aparţin unei leucoencefalopatii multifocale apărută la bolnavii a căror capacitate de apărare imunocitară, e mult scăzută.

De altfel dacă demielinizările din scleroza multiplă sunt net delimitate de substanţa albă înconjurătoare, cerebrală, în cealaltă îmbolnăvire are loc o trecere treptată, superfluă uneori, aspectul substanţei albe apare ca mâncat de molii. Există, în aceasta din urmă, o proliferare nevroglială cu celule gigante, multinucleate, ce poate evolua până la un gliom cerebral, leziuni mult mai discrete în scleroza în plăci.

În legătură cu Nietzsche, scoţându-se, pe drept, operele filozofului de sub stigmatul demenţei paralitice, se infirmă totodată diagnosticul de paralizie generală luetică, fie şi atipică, incluciv evoluţia marei întunecimi, lent progresive, durând până la moartea lui Nietzsche din anul 1900.

De unde, se vede, că un sinplu docent în filozofie, cum îl eticheta, de sus, Moebius pe R. Richter, dacă e bine pregătit poate să susţină o teză adevărată şi să combată decisiv, dându-i-se dreptate, chiar şi pe o mare şi cunoscută personalitate medicală cum sigur a fost, profesorul, Moebius, întemeietorul patografiei ca ştiinţă.

[2]     Fragmentul de 55 de versuri intitulat Dalila a fost publicat în “Epoca ilustrată” din 1 Ian. 1886. Un sumar al acesteia apare în ziarul “Epoca” din Dec. 1885 anunţându-se că după primul articol Aşchii de Titu Maiorescu urmează Dalila, fragment-poezie de Mihai Eminescu. În conducerea ziarului se aflau tinerii Barbu Ştefănescu-Delavrancea şi Al. Vlahuţă, în relaţii nu tocmai bune cu marele critic, astfel sursa versurilor nu poate fi decât Eminescu în persoană, autor în acei ani, deci după 1883, al versurilor date.

Ele vor mai fi publicate, în aceeaşi formă, de Morţun în ediţia Poezii şi proză a lui Morţun din 1890 în care se specifică întâia lor publicare în Almanahul “Epoca” din Ian. 1886, autorul având însă legături cu marele poet şi în timpul vieţii. În 1889 Dalila apare în “Fântâna Blanduziei”, după moartea poetului, unde se lasă a se înţelege că se face după un manuscris-autograf, proprietate a lui Tălăşescu.

În faţa unei atare realităţi, G. Ibrăileanu, adept înfocat al marei întunecimi, admite totuşi că fragmentul Dalila, alături de poezia Nu mă inţelegi, apărută în “Album literar” din Martie 1886 sunt creaţii eminesciene din perioada de după 1883-1884, aşa dar din epoca de “agravare a degenerării” şi în consecinţă, pe nedrept, le consideră producţii “minore”.

Perpessicius, în ediţia Eminescu, în comentariile sale îl mustră pe colegul său pentru abaterea de la conceptual-dogmă al marei întunecimi şi consideră, contrar oricărei evidenţe, că Titu Maiorescu a publicat Scrisoarea a V-a în Ian. 1890, după manuscrisul ce-l avea în posesie încă înainte de 1883. Dar atunci se pune întrebarea: ce l-a împiedicat să o publice în prima lui ediţie din 1884 şi de ce a făcut-o după apariţia în “Epoca ilustrată”, pe care a cunoscut-o, odată ce figura printre colaboratorii de frunte ai numărului dat? În loc să admită că a întregit, cum s-a întâmplat, şi a făcut-o şi în alte împrejurări, manuscrisul avut cu cel publicat în 1886, primit de la una din publicaţii, mai sigur de la “Epoca ilustrată”, recurge la o supoziţie lipsită de orice dovadă, că probabil Tălăşescu ar fi primit poezia cu autograph de la poe îiainte de 1883.

Nu e greu să se constate că Perpessicius e victima unei erori regretabile, cu urmări dezastruoase pentru întreaga sa exegeză. Şi anume, consideră aprioric greşit, că toate manuscrisele eminesciene aflate la Academie, încă de pe timpul vieţii lui Titu Maiorescu, aparţin exclusiv ladei cu manuscrise preluată în 1883 de către critic, odată cu îmbolnă virea poetului. Consecvent acestui principiu, a redatat poeziile lui Eminescu, pe care el nu a pus nici o dată, lucru dificil atâta timp cât scrisul lui Eminescu, aşa cum au arătat-o specialiştii grafologi, nu a suferit nici o schimbare esenţială în cursul vieţii şi bolii sale, până la moarte. La fel există nenumărate mărturii asupra intrării la Academie a altor manuscrise de poezii eminesciene după data de 1883, deci din perioada îmbolnăvirii sale.

În acest sens e interesant de relatat, urmaşii lui Perpessicius, la continuarea ediţiei Eminescu lăsată neterminată de primul, nu se aliază viziunii maestrului lor, după cum am văzut din activitatea citată a lui P. Creţia, Al. Oprea sau Anita Bhose. Din contră chiar, aceştia susţin, bazaţi pe documente, nu pe simple supoziţii, că în timpul bolii, Eminescu a fost în deplinătatea capacităţilor sale intelectuale, având un creer total lucid. Mai mult, P. Creţia referindu-se la traducerea Lais o consideră concepută în 1888, dată, scrie dânsul, importantă pentru a certifica puterea creatoare a poetului şi în timpul bolii sale, lucru demonstrat şi de noi nu numai prin această lucrare de excepţie eminesciană.

În legătură manuscrisele lui Eminescu, am un facsimile cu La Steaua pe care o mână neiscălită scrie: “Poezie de M. Eminescu citită de el însuşi în Junimea după a sa însănătoşire”. Această inscripţie ne ajută prin acel subliniat “citită de el însuşi după a sa însănătoşire” să datăm poezia nedatată de poet, cu perioada anilor 1885-1886, când Junimea activa în Iaşi, cu toate că Maiorescu se mutase în 1874 la Bucureşti, unde înfiinţase a doua Junimea în 1876. De altfel, textul e aproape identic cu cel scris de mâna poetului în “Albumul Ririei” în Iunie 1886 la Băile Repedea, de lângă Iaşi. Respectiva versiune a fost trimisă lui Titu Maiorescu, în toamna aceluiaşi an, criticul o şi publică în “Convorbiri literare” din 1 Decembrie 1886, scriind surorii sale Emilia din Iaşi următoarele: “Îţi trimet în alătuare admirabila poezie nouă a lui Eminescu. Ideea este luată dintr-un discurs al meu, dar ce formă frumoasă.” La Steaua, publicată de Titu Maiorescu a fost preluată în forma dată de toate ediţiile viitoare ale poeziilor eminesciene. Interesant de semnalat că Perpessicius, deşi publică drept curiozitate poezia din “Albumul Ririei”, nu face referinţă la manuscrisul de mai sus, de altfel numerotat în stânga jos, cu 5428, diferit de manuscrisele studiate de el (sub numerele 2270-2275).

Analizând mai de-aproape textul din manuscricul avut de mine în facsimil, observăm că, spre deosebire de cel din “Albumul Ririei”, poetul a făcut două modificări. Astfel în strofa a treia, tot versul al treilea “Era când nu s-a fost zărit” taie peste “nu s-a fost zărit” şi transformă versul în “Era pe când nu s-a zărit”, mult mai potrivit armoniei şi muzicalităţii întregului. Mai departe în strofa a patra, versul al doilea înlocuieşte pe “S-a stins”, cu “Peri” (Pieri) pentru a nu se repeta prin “stinsului” din versul următor.

După cum se poate constata versiunea La Steaua din 1886 este, aşa cum o crede Titu Maiorescu, o creaţie nouă, nu are nici un model anterior pe care să-l fi reprodus mecanic, exterior, fără cunoaşterea fondului, după cum s-a susţinut cu totul fals că s-a întâmplat cu poeziile lui Eminescu din perioada “marei întunecimi”. Chiar din contră, la textul nou poetul face unele modificări judicioase, conforme fondului poeziei, ceea ce demonstrează că şi în timpul bolii, Eminescu era în posesia harului său poetic şi, având spiritul său creator păstrat intact, îşi elabora forma artistică într-un mod cu totul conştient, urmând idealul său de totdeauna, al perfecţiunii.

Nu putem decât s-i dăm dreptate lui Titu Maiorescu, La Steaua este o Poezie nouă, ceea ce înseamnă că a fost compusă în anul 1886, când mentorul Junimii a şi publicat-o în “Convorbiri literare”, la 1 Decembrie, acelaşi an.

[3]      În ce priveşte sifilisul congenital, el se dezvoltă prin transmiterea spirochetei pallida, agentul luesului, direct transplancentar, de la mamă la făt. Copilul se naşte sifilitic, poate muri ades la naştere sau în prima copilărie. Părinţii sunt obligatoriu, amândoi sifilitici, şi mama suferă avorturi spontane sau naşteri premature. Nici unul din aceste fenomene nu au fost prezente la ascendenţa poetului.

Mai departe, pacientul are o serie de leziuni degenerative, ca triada lui Hutchinson: cheratită parenchimatoasă, surditate cu tulburări de echilibru, modificări de implantare a dinţilor, la care se mai adaugă nasul în şa sau orice altă malformaţie. Nu avem prezente nici unul din ele la poet, aspect, l-am văzut, amintit în mid special în raportul doctorului V. Vineş.

În continuare, luesul nervos, inclusiv paralizia generală congenitală s-a dezvoltat până la 20 de ani, când bolnavii sunt subdezvoltaţi psihic şi fizic.

Atare simptome au lipsit la poet şi boala a debutat la 33 de ani, sub tabloul unei psihoze maniaco-depresive, fără semne organice.

Desigur, familia poetului a purtat prin vechimea ei, de partea mamei, unele tare psihice, printer care însă nu pot fi considerate religiozitatea mamei şi faptul că a avut două surori călugăriţe. Prezenţa bisericuţei mamei Raluca, aproape de casa lor de la Ipoteşti, azi aproape de mormântul său, denotă dimpotrivă un spirit superior, nobil în adânca sa cugetare, meritând cu prisosinţă iubirea caldă a poetului.

Se mai insistă asupra destinului nenorocit al copiilor, dar în multe se exagerează. Şerban i-a vorbit de blesetmul Eminovicilor, dar el nu a constat în boala luetică, aşa cum se relatează, ci e vorba de o afecţiune la fel de periculoasă, pe acele vremuri, dată de bacilul Koch. Sigur, avem certificatul spitalului din Berlin, Şerban a suferit de tuberculoză şi a murit cu tulburări psihice consecutive, nu rare în perioada unei tuberculoze netratate. Iorgu, se crede, ar fi murit de o aceeaşi afecţiune, iar Harieta avea o paralizie incompletă a picioarelor, mai probabil datorită morbului Pott, tuberculoază a coloanei vertebrale, deşi tot atât o paralizie infantilă poate să fie luată în discuţie. Aglaia şi mai ales Matei au fost sănătoşi – boala lui Basedow nu are legătură cu un sifilis congenital – şi au avut urmaşi integri, din toate punctele de vedere.

Nicolae a fost avocat la Timişoara , deci s-a bucurat de o dezvoltare normală. Se vorbeşte de contractarea unei boli venerice grave, dar aş aminti că pe-atuncea şi o blenoragie prin stricturile provocate putea duce pe un om deznădăjduit la sinucidere.

În general exegeţii literari, mai precis unii dintre ei, confundă boala congenitală cu cea ereditară şi vorbesc la poet de “un lues ereditar pe linie de mama”, cum îl afirmă dl. Zigu Omea. Ori deosebirea e mare, nu au legătură una cu alta, boala ereditară e transmisă prin gene şi legile ei, deci se datorează unui factor endogen, poate să aibe un efect predispozant, dar nu transmite boala însăşi.

E drept, mai ales atunci când nu se cunoştea agentul bolii sifilitice, noţiunile se cam confundau, şi în acest cadru mă pot referi la drama lui Ibsen, Strigoii, una din cele mai cutremurătoare din câte s-au scris în dramaturgia universală. Fără să-i ating marea valoare, amintesc: pentru a pedepsi făţărnicia dnei Alving, care căuta să cinstească memoria soţului ei, de fapt un depravat, fiul ei Osvald a moştenit de la tatăl său paralizia generală. În consecinţă, pentru a-şi curăţa sufletul vrea să o ia în căsătorie pe Regine şi cade în incest cu ea, odată ce e fata lui Alving şi a servitoarei sale. Până la urmă Osvald nu se poate salva, izbucneşte din el paralizia generală, toate eforturile mamei sale de a scăpa de umbra celui urât sunt, până la urmă, zadarnice. Camera unde are loc acţiunea se deschide spre o grădină de unde se vede bine răsăritul soarelui. În mod impresionant, în final, Osvald, nebun, cere mamei sale s-i aducă răsăritul soarelui pe care el nu-l mai vede, fiind scufundat în marea întunecime a paraliziei.

Fără îndoială, Ibsen, pentru a biciui făţărnicia şi laşitatea umană, de a privi în faţă realitatea aşa cum e, prin forţa distrugătoare a bolii, adăugată incestului, atinge o tensiune cum numai o tragedie antică o are, şi nici ea atât de direct pusă. Şi asta cu toate că din punct de vedere medical autorul greşeste. Adică, Osvald nu moşteneşte boala, ci o primeşte la naştere, dar atunci ar fi trebuit să fie bolnavă şi mama lui şi e puţin probabil ca Regine să fi fost atât de curată cum se presupune, fizic, fiindca e şi ea o josnică interesată.

Dar, dacă din punct de vedere congenital paralizia generală nu rezistă examenului, totuşi spectatorul e confruntat cu o boală la fel de devastatoare, ce poate fi de natură genetică, astfel că unitatea operei nu suferă deloc, mai ales că problema se poate rezolva într-un mod cu totul statisfăcător. Oswald moşteneşte de la tată nu luesul, ci caracterul său uşuratec, astfel că viaţa lui la Paris, unde dna Alving l-a trimis, i-a oferit toate şansele să facă aceeaşi boală, ca tatăl său.

Ibsen a adoptat teoria bolii ereditare a paraliziei gennerale la modă pe atunci, premiera a avut loc în 1882, şi nepotrivirile nu tulbură nici chiar pe specialist, deoarece dacă sifilisul nu este ereditar, sunt alte boli la fel de devastatoare, chiar dacă sifilisul nu este ereditar, sunt alte boli la fel de devastatoare, chiar dacă nu propriu-zis din domeniul psihiatriei.

Iată cum o capodoperă se salvează de artificial, paralizia generală devine de fapt un simbol de boală ridicată în universal îşi pierde individualitatea nosologică, împlinind acel blestem al lui Alving sub forma Sinelui individual, ca să adaptez termenii hegelieni la analiza mea.

Desigur ceea ce i-a fost permis lui Ibsen, să confunde o boală genetică cu una congenitală, nu este literaţilor noştri, aşadar afirmaţia că Eminescu a avut lues ereditar pe linie de mamă poartă în sine contradicţiile celui ce atunci când vorbeşte de o boală refuză pur şi simplu să deschidă un tratat medical de specialitate.

[4]      Doctorul Bacaloglu consideră că în cursul internării din 1889, poetul suferă trecerea de la sifilisul terţiar de care a suferit până atunci în paralizie generală, fenomen posibil medical cum e cazul lui Maupassant, dar nu a putut să aibe loc la poetul nostru. La Eminescu au lipsit cu desăvârşire simptomele organice predominante în sifilisul terţiar meningo-cerebral, cum de altfel reiese din descrierile medicilor V. Vineş, dar la fel şi ale doctorilor Şuţu şi Petrescu. Dr. Bacaloglu confundă tabloul intoxicaţei mercuriale cu cel al paraliziei generale şi astfel cade în plasa prezumţiei, drum spre nebunia descrisă de acelşi Hegel, adică al falsului şi al tuturor rătăcirilor. Desigur aici noţiunea de nebunia prezumţiei e întrebuinţată în mod disimulat aşa cum o face şi humanistul Erasmus, înlocuind cu ea, pe cea a prostiei.

[5]          În ed. Meridiane din Bucureşti, apare în anul 1970 cartea lui C. Marinescu în limba franceză, în care se pot găsi o mulţime de erori substanţiale, care dăunează fondului şi bineînţeles compromit prestigiul savantului. Din însemnările mele făcute pe marginea lucrării respective am să reproduc un pasaj, tratând problema metodelor întrebuinţate de savant, în epoca plecării la Paris şi acolo, cât şi una din cele mai valoroase colaborări cu Babeş privitor la atlasul de patologie nervoasă, fals cunoscut, în ţară:

F. Nissl, născut în 1860, nu putea la 10 ani să-şi publice metoda, deci anul 1870, cum stă scris în carte. E fals. De fapt, aşa cum reiese din analiza operelor lui Nissl şi precum o arată Lenhossek (1895), Nissel a publicat două metode de colorare a sistemului nervos central. Prima a descries-o ca student în 1884, într-o lucrare de premiu inaugurată de B. Van Gudden (Spatz, 1961) metodă pe care o publică în 1885, bazându-se pe fixarea în alcool şi colorare cu roşu de Magenta. Cea de a doua metodă, publicată în 1894 (fixare în alcool şi coloraţie cu albastru de metilen) este cea cunoscută ca metoda de colorare a celulei nervoase. Cu aceasta a abordat Nissl studiul celulei nervoase, descriind în citoplasma ei granulaţiile care-i poartă numele (1894).

Deci Marinescu în 1890, la Paris, nu putea să cunoască o metodă ce nu era încă descrisă, o putea aplica doar pe întâia din 1885. În acei ani, Marinescu întrebuinţa cu multă virtuozitate metodele de colorare ale lui Ranvier şi Weigert, lucru ce reiese evident din analiza publicaţiilor savantului apărute în aceea vreme.

La pagina 15 se mai menţionează că în 1910 în colaborare cu Babeş, Marinescu publică la Berlin un atlas de neuropatologie, lucru cu totul inexact. În realitate Babeş editează cu Blocq atlasul de neuropatologie încă din anul 1892, avându-l de la aceea dată colaborator şi pe Marinescu. Atlasul de neuropatologie apare în fiecare an până în 1906, curând editat singur de Babeş. La el colaborează incă ilustrul Ramon y Cajal şi alături acelaşi Marinescu.

În 1905, Atlasul e citat elogios de Chiari, cunoscut om de ştiinţă italian, pe când în Garisson`s History of Neurology (1969) este considerat ca una din lucrările fundamentale de neuropatologie a epocii sale.

M-am referit la acest pasaj pentru a pune la punct anumite “scăpări” ale istoriei medicii româneşti, dar in principal pentru a arăta ce nivel ştiinţific avea G. Marinescu în anul 1889 când pleca la Paris şi imediat în cei următori.

Mai reiese valoarea coloborării cu V. Babeş, poate cea mai importantă pentru formarea sa de neuropatolog. A susţine că în 1889, când pleca la Paris, Marinescu era un simplu începător, student în anul trei, aşa cum o face un professor de istoria medicinii român, numai pentru a-l apăra pe savant de faptul că a aruncat creierul marelui poet la coş fără să-i facă examenul histologic, înseamnă să te arăţi total străin de realitate.

[6]       Studiul lui G. Potra publică raportul nesemnat despre boala, moartea şi autopsia poetului Eminescu, pe care l-a avut în posesie îinainte de a-l predea Academiei unde s-ar afla astăzi. Pe bazele acestuia trage concluzia că poetul nu a avut nici sifilis, nici nu a fost luetic.

Din păcate, a glăsuit în pustiu. În acei ani interbelici, experţii literaţi români se arătau obsedaţi de mitul fals al marei întunecimi.

[7]       În ce priveşte noţiunea de pseudoparalizie generală, îi spune şi numele, pe vremea lui Eminescu se aplica unor afecţiuni care mergeau cu tabloul unei demenţe asemănătoare cu cea pgp-ului, fără să fie de origine luetică, inflamatoare.

La examenul macroscopic, neavând încă la dispoziţie reacţiile serologice apărute mult mai târziu, şi fără a executa examenul histologic, aşa cum arată cazul lui Lenau, medicii diagnosticau o boală organică a creierului, nimic mai mult. Clinic evitau orice tratament eroic, inclusiv cel cu mercur.

Dacă puteau executa şi un examen histologic şi descopereau o inflamaţie difuză a creierului cu distrugerea parenschimului nervos şi a celulei nervoase, atunci nimic nu le stătea în cale să se refere la o paralizie generală progresivă luetică mai probabil (agentul nu era cunoscut). Dacă în schimb nu găseau decât un discret process inflamator şi leziuni cerebrale mai mult sau mai puţin accentuate, rămâneau la diagnosticul unei pseudoparalizii generale cu periencefalită. Deci era vorba de o altă afecţiune, încă neprecizată, ce urma să fie însă.

Dau două exemple, primul total de înţeles atunci când, la autopsia unul paralitic general, cu ani mulţi petrecuţi în ospiciu, se găsea un meningiom frontal, deci posibilitatea unei paralizii generale cădea nici cel puţin cea pseudo numai intră în discuţie, noi astăzi o numim un meningiom trecut, neobservat clinic şi confundat cu o paralizie generală.

Al doilea exemplu e mai complicat şi arată natura adevărată a zisei pseudoparalizii. La Institutul Kraepelin din München, alături de serviciul psihiatric s-au adunat cei mai valoroşi cercetători germani, unde, pe lângă Nissl, Spielmeyer, Brodman, activa şi Alois Alzheimer. Acestuia, prin metoda impregnaţiei, i-a reuşit să demonstreze baza anatomică a demenţei presenile şi senile, plăcile senile şi modificările neurofibrilare din interiorul celulei nervoase ce-i poartă numele.

Deci îată cum de la începtul secolului, din cadrul zisei pseudo-paralizii generale se diferenţiază ca o boală de sine stătătoare demenţa presenilă şi senilă, fără nici o legătură cu luesul. Şi aşa se va întâmpla rând pe rând, cu întregul conţinut al pseudoparaliziei încât se explică de ce noţiunea a ieşit, cum o reliecvă formală din limbajul medical modern la fel ca şi periencefalita, de fapt o simplă reacţie inflamatoare fă ră importanţă.

La Eminescu nu se poate vorbi de o pseudoparalizie generală, fiindcă psihoza sa maniaco-depresivă nu a corespuns unei demenţe, cum greşit au etichetat-o doctorii de la Iaşi şi mai târziu dr. Şuţu şi Petrescu. Pe această cale dr. Ion Nica îşi compromite diagnosticul de psihoză maniaco-depresivă raportându-l mereu la paralizia generală fie şi pseudo, îl pune într-o vie contradicţie.

Aşadar Eminescu nu a avut o peudoparaliziei, termen de altfel depăşit astăzi, fiindcă dreptate a avut dr. Popazu (31), la autopsie nu s-au găsit semne organice, aşadar nu a fost nici luetic, nici alcoholic. E deosebită această părere, deoarece dr. Popazu l-a vizitat frecvent pe poet la sanatoriul din Ober Doebling şi ca medic a avut ocazia să stea de vorbă cu Obersteiner asupra bolii lui Eminescu. După autopsie dr. Popazu confirmă indirect diagnosticul medicilor vienezi.

În concluzie, poetul a avut o boală a minţii, a psihicului, ş i în ultimele luni a prezentat fenomenele de intoxicaţie cu mercur în urma tratamentului administrat.

Aşadar, nu e loc niciunde de zisa pseudoparalizie, total compro-miţătoare pentru dr. Nica atunci când face referinţă la ea.

****

Încheind notele şi prin acestea şi studiul meu, aş vrea să menţionez că am analizat activitatea înaintaşilor mei, adeseori cu mult respect, deoarece ei au avut un simţ intern care nouă, medicilor moderni, datorită aparaturii, ni se slăbeşte tot mai mult. În legătură cu acest fenomen, marele clinician Iului Haţieganu ne-a relatat următoarea întâmplare: Fiind concentrat, a avut ocazia, lângă un bătrân coleg, medic militar, să examineze cam în jur de 100 de recruţi, în primul rând din punct de vedere pulmonar. Colegul său mai în vârstă se folosea de urechea pusă direct pe toracele tinerilor, împreună cu o batistă. Fiindcă pe aceea vreme examenul radiologic nu era unul de rutină, medicul trebuia să aleagă pe cei suspecţi şi să-i trimită pentru examinarea respectivă. În acest scop medicul bătrân a selectat cinci tineri, la toţi găsindu-se leziuni pulmonare mai mult sau mai puţin manifeste. Pe când profesorul ne mărturisea că el cu stetoscopul său, nu a auzit nimica deosebit, i-ar fi declarat pulmonar să nătoşi.

Îată un exemplu clar, după profesorul nostru, că prin aparat medicului i se toceşte tot mai evident simţul său intern. Din această cauză, Iului Haţieganu ne recomanda să avem mereu în faţă bolnavul şi observaţia lui, în slujba cărora să stea şi aparatul.

Post-faţă

Eminescu, marele nostru contemporan

Am aşezat în fruntea studiului meu patografic “Despre boala şi moartea lui Mihai Eminescu” vorbele lui Simion Mehedinţi în legătură cu eternitatea spiritual românească a poetului, deoarece ele rezumă fidel şi credinţa mea privitor la bardul nostru naţional.

 Îl consider creatorul absolute, cum îl caracteriza Rosa del Conte – dar definiţia o port de când mă ştiu gravată cu cer în inima mea sau în limbaj hegelian – se înţelege neparodiat de Marx – el satisface nevoia de înălţare a omului carpato-dunărean dincolo de lucrurile finite spre veşnicia idealurilor divine.

Poezia lui m-a călăuzit întreaga viaţă, tot ea mi-a dat puteri să rezist, printre  străini în exil, până la capăt.

Cu această iubire neoplatonică – de fapt singurul mod în care se poate cunoaşte o mare personalitate, confundându-te şi simţind ca ea – tot după recomandări hegeliene – m-am dedicat studiului bolii şi morţi lui Eminescu, având ca specialist în afecţiunile cerebrale, înainte, doar documentele şi adevărul din ele.

Trebuie să recunosc, la început fără vreo prejudecată, eram convins că voi putea demonstra paralizia lui generală, formă a sifilisului nervos susţinută de G. Marinescu şi G. Călinescu în primul rând, dar în continuare numai realitatea obiectivă a datelor m-a determinat să ajung la concluzii total opuse şi anume, Eminescu n-a avut sifilis şi n-a fost alcoolic. Demonstrat deci faptic, fără nici o îndoială, poetul nostru a suferit de o psihoză endogenă, maniaco-depresivă, fără substrat organic, ea nu i-a alterat capacitatea intelectuală şi creatoare, în viaţa lui n-a existat zisa “mare întunecime”, invenţia eminoscologilor interbelici, cu precădere. Sfărşitul i-a fost provocat de sincopa cardiacă survenită în urma tratementului cu injecţii de mercur, administrate în sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti în cursul ultimei internări din Februarie-Iunie 1889.

În lumina acestor date ţin să subliniez, cu toate că bine se observă, îl consider pe Eminescu egal cu substanţa eternă a conştiinţei neamului românesc sau, după gândurile lui C. Noica, omul deplin al culturii româneşti. Nu am nici o legătură cu cele două curente actuale, antieminescian şi proeminescian, din ţară, forme de război civil mascat, care macină în mod condamnabil cultura românească.

Adică o serie de intelectuali, în fruntea cărora se află domnii Zigu Ornea, A. Buzura, N. Breban, Şt. Augustin Doinaş, I. Negoiţescu, Al. Paleologu şi alţii, au lansat, şi nu de astă-zi, o adevărată campanie de demontare, antieminesciană. După ei se impune o despărţire de Eminescu, devenit un autentic pericol al contemporaneităţii nostre. Ori, cum o scrie dl. Z. Ornea în “Adevărul” din 1994: “Opiniile lui Eminescu despre fenomenul românesc nun e pot ajuta. Dimpotrivă.”, completat, în mod sinistru, de Şt. A. Doinaş care-l consideră pe Luceafărul literaturii româneşti drept un protolegionar, probabil invidios de lumina sub care amândoi autorii respectivi nici nu se pot distinge, nici măcar ca pete de umbră.

Dar curentul respectiv, e cazul s-o scriu, are în mâini cele mai importante instituţii ale ţării, astfel că nu întâmplător dl. Z. Omea s-a grăbit să-mi critice, în mod nedrept cartea “Mistrul mortii lui Eminescu” apărută în ed. Paco, Bucureşti, 1996. Astfel, după ce mă minimalizează ca poet şi scriitor al exilului, domnia sa se grăbeşte să-şi dea cu părerea despre boala lui Eminescu arătând o inocentă lipsă de pregătire, în acest sens mânuia noţiuni clare medicale cu o confuzie compromiţătoare pentru obiectivitatea cerută chiar şi unui exeget de literatură. Mai departe, împreună cu G. Munteanu – ultimul autor al unei Vieţi a lui Eminescu în care susţine în mod total fals că poetul nostru ar fi suferit de sifilis congenital, de fapt numit impropriu ereditar pe linie de mamă şi merge până acolo încât afirmă că Eminescu a infectat-o cu lues pe iubita sa Veronica Micle, desigur ipoteză apărată de dl. Z. Ornea – mi-au ultragiat lucrarea nu numai în reviste, dar şi la postul de televisiune naţional (TVR 2). În emisiunea respectivă dl. Ornea era reprezentat prin proectarea vizibilă a articolului său în care şi-a permis să-mi comenteze versurile dedicate de mine lui Eminescu prin sublinieri groase şi diferite semne de întrebare. Deci s-a recurs, în absenţa mea, pe data de 15 Ianuarie 1997, în cadrul emisiunii “Hyperion”, la un atac lipsit de orice morală, să nu-l numesc ordinar, nedemn de doi pretinşi literaţi şi de cei ce au organizat o atare cacialma.

Confruntat cu manifestări de acest gen în care adevărul era terfelit în mod mai mult decât condamnabil împreună cu autorul care-l susţinea, ocrotit de calificarea sa de specialist în bolile cerebrale, am cerut dreptul de replică garantat în orice democraţie adevărată, dar dl. Gulea, directorul televiziunii, pur şi simplu nu mi-a răspuns, mi l-a furat. După mai multe insistenţe din partea editorului cărţii mele dl. Gh. Sărac, mi s-a adus la cunoştinţă că cererea mea este la dl. Iosif Sava, afirmative directorul secţiei culturale a televiziunii. Ori cu acest cunoscut vechi şi nou comunist, demnitatea mea de exilat nu-mi permite să stau de vorbă, mai ales că nu are nici pregătirea să dea el o sentinţă în problema Eminescu.

Lăsându-mă insultat la televiziunea română din Bucureşti, fără drept la replică, pe această cale mă limitez să arăt felul totalitar în care înţeleg unii să procedeze în România de astă zi, zisă democrată. Eu in orice caz, dacă mă numeam Stere Gulea,nu dormeam o noapte liniştit după ce aflam ce se întâmplă la postul pe care-l conduce!!!

Cu toate aceasta, mă delimitez hotărăt şi de celălalt current proeminescian, care deşi îl apără pe Eminescu, din păcate recurge la argumentaţii la fel de subiective, total inadmisibile ştiinţific, să mă refer la doi dintre reprezentanţii lui, darn u sunt singurii, în persoana lui N. Georgescu, A doua Viaţă a lui Eminescu, ed. Europa Nova, Bucureşti, 1994 şi Th. Codreanu, Dubla sacrificare a lui Eminescu, ed. Macarie, Târgovişte, 1997.

Primul merge până acolo încât e de părere că întreaga boală psihică a poetului nu ar fi decât o înscenare a duşmanilor lui, în frunte cu francmasoneria, şi insinuează că ea l-a şi ucis. Ţin să o relev, cu toată puterea, în cercetările mele n-am găsit nici un document sau altă dovadă cât de minoră să întărească respectivă teorie. Mai mult, doresc să insist asupra mărturiei regretatului Pamfil Şeicaru, unul din cei mai buni cunoscători ai situaţiei politico- sociale româneşti interbelice, pe care l-am solicitat în legătură cu activitatea respectivei formaţiuni în ţara noastră. El mi-a răspuns în scris, îi păstrez rândurile, că politicienii români interbelici – ca cei de pe vremea lui Eminescu de altfel – nu au luat în serios organizaţia masonică şi în acest sens mi-a dat următorul exemplu. Argetoianu, ca ministru de externe, era gata să facă o vizită în Germania şi pentru a trata de pe picior de egalitate cu Stresemann, ministrul de externe german, a dat ordin să fie înscris în masoneria românească cu gradul 33, ceea ce, cu toată opoziţia bazată pe un statut strict alcătuit, până la urmă a şi dobândit.

Lucrul e de luat în seamă, odată ce cu totul altfel era privită masoneria, de pildă, în Germania pe vremea lui Goethe. Magul de la Weimar, cunoscut pentru respectful său faţă de rangurile nobiliare, descrie prin manuscrisele sale cum a ţinut cuvântarea la moartea lui M. Wieland în loja lor masonică şi arată locul exact pe care-l deţinea fiecare ca-n stalurile unui templu. Goethe procedează cu o solemnitate caracteristică germană faţă de executarea unui ritual de a căruri eficienţă se simţea convins.

În respectivul context greu se poate imagina rolul masoneriei în “lichidarea” lui Eminescu încă o dată o accentuez nu există nici o probă documentară în acest sens.

Venind vorba prin contrast de neseriozitate, m-aş referi la dl. Georgescu, acesta îşi întunecă grav credibilitatea atunci când afirmă, negru pe alb, că după autopsie creierul lui Eminescu a fost pus pe geam şi a venit pisica de l-a mâncat. Ori se ştie că nobilul creier a fost trimis lui Marinescu şi acesta l-a aruncat la gunoi pe motiv de putrefacţie. Gestul cu totul reprobabil nu l-a împiedicat pe celebrul savant să revie în 1914 cu o descriere făcută intr-o scrisoare adresată unui ziarist şi să pună, total gratuity, diagnosticul de paralizie generală progresivă la Eminescu. În lucrările mele mă ocup pe larg de acest aspect şi arăt că marele savant nu are dreptate.

În ce-l priveşte pe N. Georgescu, evitând documentele ce le-ar fi găsit la A.Z.N. Pop, este autorul unei şotii în care lapsusul realităţii nu poate fi iertat decât dacă se admite că întreaga verbigeraţie nu e altceva şi nici nu caută să fie, decât un număr senzaţional de circ. Dl. Th. Codreanu, mergând pe urmele unui atare maestro, devine şi el autorul a nenumărator supoziţii prin nimic justificate, de fapt producţii ale unei fantezii înfierbântate ca, de pildă, când găseşte în numerele din delirul poetului apă rut în ultimele zile ale vieţii sale, drept urmare a efectelor nocive ale medicaţiei, nici mai mult nici mai puţin decât simboluri masonice (???) lăsate drept mesagii urmaşilor.

Mai departe, e demnă de amintit activitatea dr. Iszak, medic evreu emigrat din Polonia, stabilit la Botoşani, care analizată obiectiv se arată cât se poate de binevoitoare faţă de pacientul său, Eminescu. De altfel nu singur ci impreună cu medicii de la Iaşi i-au précis fricţiunile cu mercur bănuind, greşit, gome sifilitice pe creier. Dar ce-i important, după ce-a aflat diagnosticul d-rului Notnagel (1887) de la Viena, consonant cu cel al lui Obersteiner, din corespondenţa adresată lui Titu Maiorescu, de boală psihică de origine neluetică, cum reiese din corespondenţa lui Harieta, sora poetului, dr. Iszak a renunţat la fricţiunile mercuriale, deşi împotriva convingerilor sale, rămas la diagnosticul prim. Ori să recunoaştem că în acest caz a arătat un caracter deosebit, nu de toate zilele. E drept, poetul a prenzentat fenomene de intoxicaţie hidrargică în 1887 (I. Nica), după fricţiunile mercuriale, administrate în parte de Harieta, în parte de dr. Iszak în persoană, dar ele nu erau mortale şi ce-i sigur atât el cât şi colegii de la Iaşi cunoşteau simptomele “paralizante” ale intoxicaţiei mercuriale, lucru evident în modul judicious cu care conduceau cura respectivă.

Prin urmare, orice intenţie nocivă din partea dr. Iszak, asta o putem afirma cu siguranţă, e mai mult decât neîntemeiată şi regretabil exegeţii eminescieni o întăresc, atunci când, ca de pildă G. Călinescu, nu-l pomeneşte decât pe dr. Iszak practicând fricţiunile mercuriale şi nu aminteşte, deşi a avut raportul doctorului Vineş în mâini, că lui Eminiescu i s-au făcut injecţii mercuriale, în 1889, în cursul ultimei internări în sanatorul dr. Şuţu.

Mai mult, la dr. Vineş în descrierea sa, cât şi în raportul aflat la Academie presupus a fi redactat de dr. internist Tomescu, se insistă asupra fenomenolor tipice de intoxicaţie mercurială apărute în timpul internării a doua, cam de pe la sfârşitul lunii Aprilie, începutul lui Mai 1889 ca: tremurături, numite în tratatele de specialitate hidrargirice, atât sunt de caracteristice, polinevrită, tulburări psihice, sincope mici cardiace, ades terminate printr-o sincopă mici cardiace, ades terminate printr-o sincopă letală cardiacă, aşa cum de altfel a evoluat boala şi la Mihai Eminescu. La autopsie, inima şi rinichii au prezentat o marcată degeneres- cenţă grăsoasă, baza intoxicaţiei cu mercur, la poet moartea a survenit printr-o miocardită mercurială.

De reţinut că la examenul macroscopic creierul era de greutate normală (1490 gr.) ca al lui Schiller, cum s-a amintit, ori poetul german a suferit de plămâni, nu a avut tulburări psihice. La fel circumvoluţiile cerebrale se arătau de aspect şi structură normale, asemănător cu creierul lui Hoelderlin, şi cum apar la psihozele endogene, fără substrat organic. În paralizia gen. progresivă creierul prezintă o atrofie accentuată cu retracţia circumvoluţiilor, simptom capital absent la poetul nostru. Dacă mai adăugăm şi tulburările psihice doar de ordin afectiv cu menţinerea lucidă a memoriei şi lipsa altor tulburări organice ca tulburări de vorbire, de scris, pupilare prezente la un paralitic general, putem face diagnosticul diferenţial fără nici o dificultate la Eminescu între o psihoză maniaco-depresivă de care a suferit şi o paralizie generală progresivă care i s-a atribuit în mod eronat. Într-un cuvânt, paraliticul general e dement în primul rând, pe când Eminescu a prezentat o menţinere constantă a facultăţilor sale intelectuale inclusive cele creatoare.

Iată deci date obiective, imposibel de pus în discuţie, care arată existenţa la poet a unei intoxicaţii mercuriale cu efect letal, dar ea nu se datorează curie de fricţiuni practicată de dr. Iszak, ci de injecţiile cu mercur prescrise de dr. Şuţu, aspect ce l-am putut clarifica doar după cercetări cu totul obiective, ştiinţifice.

Dar nici dr. Şuţu n-a lucrat la comanda cine ştie cărei oculte, deci nu a avut intenţia de a-l ucide pe poet, a făcut-o sigur involuntar şi cu totul explicabil prin faptul că nu cunoştea complicaţiile tratamentului pe care îl aplica, ceea ce nu-l salvează postum de responsabilitatea actului săvârşit.

Ar mai fi de adăugat că mercurul era aplicat încă din Renaştere în sifilisul din stadiul prim şi cel secundar, cum mărturiseşte în autobiografia sa Benvenuto Cellini, că şi-a tratat morbul galic cu fumigaţii de mercur. Dar, pe de altă parte se ştie încă de pe timpul îmbolnăvirii lui Lenau (1846-1850) că acest medicament e ineficace în perioada terţiară şi contraindicat pentru lipsa de efect în paralizia generală progresivă, cum se poate constata din diagnosticul bolii poetului german: boală organică a creierului de tip demenţial în care se contraindica orice tratament intempestiv, se înţelege mercurul. Cât priveşte tabloul intoxicaţiei mercuriale se afla descries încă din acei ani în tratatele de medicină, cu frecventa complicaţie a sincopei cardiace.

Insist asupra acestei probleme deoarece un specialist în istoria medicinii, la una din prezentările lucrării mele, pentru a-i apăra pe medicii care i-au administrat lui Eminescu terapia cu mercur – era vorba atunci numai de dr. Iszak – susţinea că în acele vremuri acesta era tratamentul sifilisului, ori asta nu e adevărat. În vremea îmbolnăvirii lui Eminescu era ştiut şi contraindicat tratamentul cu mercur în demenţele organice, ori la loc de frunte printre acestea figura tocmai paralizia progresivă generală.

Dacă greşeala doctorului Iszak constă în fixarea unui diagnostic greşit, la dr. Şuţu e mult mai greu de înţeles modul său de gândire. La prima criză din vara lui 1883 Eminescu a stat sub observaţia sa şi i-a pus diagnosticul de manie acută, boală psihică confirmată de medicii vienezi, care nu are nicio legătură cu sifilisul. În cursul celei de a doua internări în 1889 la 23 Martie, dr. Şuţu şi dr. Petrescu întocmesc un raport medico-legal din care reiese clar că marele nostru poet nu prezenta decât simptome maniacale cu predominanţă. Au pus diagnosticul de demenţă înţelegându-se prin ea ceea ce numim noi astăzi cronicizarea maniei. Titu Maiorescu, bun cunoscător al bolilor psihice care figurau ca materie în cadrul facultăţii de filozofie şi psihologie de la Viena, urmată de el, a vorbit de o manie care a trecut în demenţă la poet. Dar el nu a înţeles un sifilis cerebral prin acest diagnostic, fiindcă această etiologie nu o considera prezentă la poet. Criticul vorbea de un factor ereditar, înţelegând prin el o afecţiune familială care ştim astăzi că e transmisă prin gene. Interesant de reţinut că în vremea noastră dl. G. Munteanu înţelege prin sifilis ereditar o boală congenitală, eroarea fiind evidentă. Spre deosebire de prima, afecţiunea congenitală, şi sifilisul a fost una, se transmite direct transplacentar, organ prin care trece spirochete dar ea nu are nicio legătură cu cele genetice.

Astfel, eroarea doctorului  Şuţu e dublă: el punând diagnosticul de demenţă la Eminescu, a confundat-o cu una paralitică de unde tratamentul fatal cu mercur, administrat pentru o boală care nici nu era de natură sifilitică, cum era socotită de medicii din Iaşi şi dr. Iszak.

De reţinut, în ultimă analiză indifferent de natura bolii poetului, mercurul era contraindicat şi în una şi în cealaltă, chiar dr. Şuţu a rămas uimit de cursul bolii când el i-a mai dat poetului încă vreo doi ani de viaţă, uitând total de medicaţia periculoasă ce i-a administrat-o. De altfel, atunci când la un bolnav intoxicat cu mercur îi apar tremurăturile el este pierdut, ori ele survenindu-i la ultima internare, demonstrează când i s-au făcut dozele mortale din respectivul toxic.

Iată concluziile ştiinţifice ale studiului meu patografic, fără nici o legătură cu politicul şi manifestările sale tendenţioase şi de-o parte şi de alta.

A judeca şi stigmatiza politic opera unui mare creator înseamnă să practici crima spirituală, aşezându-te pe poziţii mai mult decât retrograde. Se ştie, de pildă, că marele pictor francez Courbet a fost unul din conducătorii Comunei din Paris (1870-1871), calitate în care a dat dispoziţii să fie distrusă columna lui Napoleon din Place Vendome. Pentru despăgubirea materială a pagubei realizate, Courbet a fost urmărit de justiţie până la sfârşitul vieţii, încheiată, în Elveţia. Dar oare se gândeşte cineva să-l condamne, astăzi, pentru activitatea sa politică pe autorul unei opera alcătuind mândria secolului de aur al artei franceze, de altfel atât de bogat în unice realizări? Aşa se procedează astăzi în România de pildă cu filozoful Nae Ionescu ori cu poetul Radu Gyr, ostracizaţi din cultura românească pentru “vinele” lor politice. Totuşi în Occident s-a pus o limită unor atare pedepse, dacă ne gândim că Heidegger, pentru convingerile sale de circumstanţă – a refuzat să-şi ardă carnetul de partid nazist – a fost interzis pe un interval de cinci ani, după care nimic nu l-a împiedicat să ajungă unul din cei mai mari filosofi ai secolului al XX-lea. Dar Ezra Pound, închis în 1945 pentru rezistenţa sa antiamericană, în cuştile din Pisa, scăpat de la condamnare la moarte numai după ce-a fost declarat nebun, e împiedicat să-şi ocupe locul de cinste printre marii poeţi modernişti?

Numai la noi continuă acea clasificare a intelectualilor, în de stânga şi de dreapta, pecete politică fără sens spiritual propriu-zis, mai ales fiindcă ea urmăreşte condamnarea de care am vorbit.

Sunt convins, în ce priveşte valoarea inestimabilă a lui Eminescu pentru neamul românesc şi prin el pentru întreaga omenire, amestecul politicului joacă un rol cu totul negativ, după umila mea părere, ambele tendinţe antieminesciene şi proeminesciene, a doua clarificată drept o replică pe măsură tot exagerată, aşezate la poluri deşi opuse, au în comun extremismul în judecata lor, indiferent de numele celui care îl practică.

Dl. Manolescu îşi exprimă uimirea privitor la românii care protestează vehement când despre Eminescu se vorbeşte în mod negativ la posturile naţionale de televiziune ori în scris. Şi îşi pune întrebarea cu o naivitate disimulată, dacă oare despre Eminescu am ajuns să nu se poată vorbi?

Îi răspundem noi: desigur e de dorit să se vorbească despre marele poet nu numai la data naşterii şi morţii sale şi-atunci degradant, ci în fiecare zi să trăim întru Eminescu, fiindcă el este cea mai reprezentativă figură a sufletului românesc, Dantele-Valah cum potrivit îl numeşte poetul desţăraţilor, Aron Cotruş.

Dar nu se pot ţine discursuri făţarnice despre el, cu tendinţa de a-l degrada, slujind imposturii şi minciunii!

Singura modalitate de a te apropia de geniul eminescian este acela de a te ridica din cercul tău strâmt, pământean, vulgar, josnic de cele mai multe ori, la lumina sa divină unde străluceşte ca un Luceafăr, “nemuritor şi rece”.

Aceasta e unica poziţie care cinsteşte ADEVĂ RUL, în slujba căruia m-am pus fără nici un compromis, în studiul meu patografic “Despre boala şi moartea lui Eminescu”.

Bibliografie

1.    Augier, E.: Le joueur de flute, Paris, Ed. Blanchard, 1851

2.    Bacaloglu, dr. C.: Căteva precizări din punct de vedere medical asupra lui Eminescu, Rev. Fundaţiilor regale, anul IV, nr. 6, 1937, p. 632

3.    Barbé A.: Paralysie generale în Traite de medicine, Paris, Ed. Masson, 1949, p. 632

4.    Bhose, A.: Comentar la Fr. Bopp, Gramatica critică abreviată a limbii sanscrite, M. Eminescu, Opere IV, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1983, p. 1011

5.    Blanchot M.: A propos de Hoelderlin în P. Jacerme, La folie de Sophocle a l`antypsychiatrie, Paris, Ed. Bordas, p. 186

6.    Bucur Marin: O componentă a operei eminesciene: Corespondenţa, în Caietele Mihai Eminescu, Buc., Ed. Eminescu, III, 1975, p. 39

7.    Călinescu G.: Viaţa lui Mihai Eminescu, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1975

8.    Cellini Benvenuto: Vita, Milano, Ed. G. Silvestri, 1824

9.    Creţia P.: Comentar la piesa Lais în M. Eminescu, Opere VIII, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1988, p. 1128

10.        Decharnes R., Neret G.: Salvador Dali, Benedikt Taschen         Verlag, Koeln, 1981

11.        Eminescu M.: Scrisoare către A. Chibici-Râvneanu Iaşi, 20. Oct. 1884 în I.E. Torouţiu Studii şi documente literare, IV, 1933 p. 160

12.        Eminescu M.: Scrisoare către P. Noveleanu, Liman, 18 Aug. 1885 în A.Z.N. Pop, Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1962, p. 455

13.        Eminescu M.: Scrisoare către Veronica Micle, 1887, Mănăstirea Neamţului în Octav Minar: Cum a iubit Eminescu, Buc. Bibl. “Lumina”, nr. 22

14.        Eminescu M.: Scrisoare cătreCornelia Emilian, Botoşani, 13 Martie 1888, în I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, 1933, p. 162

15.        Eminescu M.: Scrisoare către Veronica Micle, Dec. 1888, în I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, IV, 1933, p. 147

16.        Familie: Eminescu a murit!, articol nesemnat, anul XXV, 1889, p. 309

17.        Felmann F., Grafener J.: Nikolaus Lenaus Leben und Sterben in ärztlicher Sicht (Viaţa şi moartea lui Lenau din punct de vedere medical) în Lenau Forum 2, 1970, Viena p. 19

18.        Grămadă Ion: Mihai Eminescu: Extras din istoricul boalei lui Mihai Eminescu de profesor dr. Obersteiner, Heidelberg, 1914, p. 37

19.        Hoelderlin Fr.: Cronic seines Lebens (Cronica vieţii lui Hoelderlin) îngrijită dr A. Beck, Frankfurt am Main, D. Insel, 1975

20.        Hoelderlin Fr.: Poezii şi Hyperion sau Eremitul în Grecia în Opere complete, Wiesbaden, E. E. Vollmer, 1980

21.        Hoelderlin Fr.: Caiet de prezentare alcătuit de Arhiva literaturii germane din Marbach am Neckar, 1889

22.        Ibrăileanu G .: Curs de istoria literaturii române. Epoca Eminescu, Iaşi, 1925

23.        Jaspers K .: Nietzsche, Einfuehrung in das Verstaendnis seines Philosophierens (Nietzsche, introducere în înţelegerea filozofării sale), Berlin, Ed. W. de Gruyter, 1950

24.        Lovinescu E.: Mite. Bălăuca, apariţie îngrijită de I. Nuţă, Iaşi, Ed. Junimea, 1960

25.        Miorescu T.: Scrisoare către Emilia Maiorescu-Humpel, Bucureşti 4/16 Oct. 1883 în I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, VI, 1937, p. 42

26.        Moebius dr. J.P.: Über das Pathologische bei Nietzsche (Despre boala lui Nietzsche) Wiesbaden, Ed. J.F. Bergmann, 1902

27.        Munteanu G.: Hyperion. Viaţa lui Eminescu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1973

28.        Murăraşu D.: Comentarii eminesciene, Bucureşti, Ed. Pentru literaturâ, 1967

29.        Murăraşu D.:   Mihai Eminescu, Viată şi opera, Bucureş ti, Ed. Eminescu, 1973

30.        Murăraşu D.:   Data traducerii piesei “Lais” în Caietele Mihai Eminescu I, 1972, p. 239

31.        Nica, dr. I.: Mihai Eminescu, structura somato-psihică, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1972

32.        Nietzsche: Chronik, Daten zu Leben und Werk (Cronica Nietzsche, date despre viaţa şi opera lui) apărută sub îngrijirea lui K. Schlechta K., Ed. C. Hamser, 1975

33.        Nordau M.: Entartung, Kulturkritische Untersuchung (Degenerare, cercetare cultural critică) 1892/93

34.        Oprea Al.: În căutarea lui Eminescu gazetarul, Bucureşti, Ed. Minerva, 1983

35.        Oprea Al.:  Biografia intelectuală a lui M. Eminescu în Mihai Eminescu, Opere, XIV, Bucureşti, Ed. Academiei române, p. 5

36.        Petraşcu N.: Mihai Eminescu. Studiu critic, Bucureşti, Ed. Socec, 1892

37.        Petraşcu N.: Biografia mea în I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, VI, 1937, p. CV

38.        Pop A.Z.N.: Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Bucureşti, Ed. Academieei române, 1962, p. 530 şi facsimilul anexat.

39.        Popovici D .: Poezia lui Eminescu, Bucureşti, Ed. Tineretului, 1969

40.        Popovici D .:  Studii literare I, Literatura română în epoca “Luminilor”, Cluj, Ed. Dacia, 1972

41.        Popovici D.:  Studii literare VI, Eminescu în critica şi istoria literară română, Cluj, Ed. Dacia 1989

42.        Potra G.: Mihail Eminescu, cauzele morţii sale. Studiu, Bucureşti, Ed. Lit. “Cultura poporului”, 1934

43.        Prinzhorn H.: Bildnerei der Geisteskranken (Pictura bolnavilor psihici), 1922

44.        Rezuş P.: Mihai Eminescu, Bucureşti, Ed. Cartea românească, 1983

45.        Richter R.: Friedrich Nietzsche, sein Leben und sein Werk (Fr. Nietzsche, viaţa şi opera sa), Leipzig, Ed. F. Meiner, 1922

46.        Riria C.: Ultima rază din viaţa lui Eminescu, Iaşi, Arhiva, 1902

47.        Saar K.: Lais oder der Floetenspieler (Lais sau Cântăreţul la flaut), piesă în germană de Karl Saar, Leipzig, Ed. P. Reclam. Jun., 1888

48.        Slater E., A. Mayer : Contributions to a Pathography of the musicians: I. Robert Schumann (Contribuţii la patografia muzicienilor: I. Robert Schumann). Confinia psychiatrica, Londra 1959, 2, p. 65

49.        Torouţiu E.I .: Studii şi documente literare, vol. VI, Bucureşti, 1937, p. 103

50.        Vineş dr. V.: Câteva date asupra ultimelor zile ale poetului Mihail Eminescu, Bucureşti, 1831. Extras din România medicală, 1931

51.        Vlahuţă Al.: Amintiri despre Eminescu în vol. Omagiu lui M. Eminescu, Bucureşti, 1909

52.        Vlad dr. C.: Eminescu din punct de vedere psihanaliti, Bucureşti, 1936

53.        Vorberg dr. G.: Zusammenbruch (Prăbuşirea) Nikolaus Lenau, Friedrich Nietzsche, Guy de Maupassant, Hugo Wolf, München, Ed. Gmelin, 1922

54.        Vuia dr. O.: Mihai Eminescu 1889-1989, Viganello (Elveţia), Ed. Coresi, 1989

55.        Vuia O.: Mistrul morţii lui Eminescu, Bucureşti, Ed. Paco, 1996

56.        Wunderlich dr. C.A.: Pathologie und Therapie, Stuttgart, B. IV, 1856